Omul premodern avea puține lucruri și o lucrare. Omul modern are multe lucruri și nici o lucrare adevărată. Omul premodern este omul dimineții, care-și așteaptă lucrarea începutului: „Căci împărăția cerurilor este asemenea unui om stăpîn de casă, care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa” (Matei 20, 1).
Cei găsiți la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea fără lucru (Matei 20, 3-6) erau moderni. Lucrarea modernului este una falsă, o anti-lucrare îndreptată împotriva începutului. Revoluția este pseudo-lucrarea modernă. Nu doar provocarea, ci și așteptarea sfîrșitului este revoluționară, semnalînd revolta omului modern față de lumina începutului, contestată și respinsă prin hotărîrea de a pune sfîrșit începutului, repet, chiar și prin simpla lui așteptare.
Modernul nu pune început sfîrșitului pentru că urăște începutul, ci se ferește de început pentru că își închipuie sfîrșitul neapărat ca pe unul fericit. Modernul pleacă de la sfîrșit, pe care-l vede ca pe o condiție a începutului nou, adică modern. Numai un modern putea inventa expresia happy-end, realizată concret prin industria „morții bune”. Premodernul știe însă că fericirea nu există în afara începutului, ascuns în fiecare dimineață și aducător de dimineață.
