Gîndul de zi (293)

 

Majoritatea celor care se împotrivesc minciunii luptă pentru un fals adevăr.

 

Noua împoporare

 

„Drumul mare este prin mijlocul a câteva sate de unguri, aduși și locuiți aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci țara pustiindu-se adese de năpădirile dușmănești, domnii o împoporau cu prinșii ce luau de la vecinii lor.”

 

Constantin Negruzzi, Negru pe alb. Scrisori de la un prieten, Scrisoarea I (https://ro.wikisource.org/wiki/Negru_pe_alb. Drumul mare menționat de Negruzzi este cel dintre Târgul-Frumos și Roman, iar satele ungurești se află undeva în apropierea Romanului).

 

 

Avînd în vedere că măsurile de austeritate aplicate de guvernul Bolojan ajută într-o măsură neglijabilă reducerii deficitului bugetar și într-o măsură decisivă creșterii nesiguranței existențiale a populației cu venituri mici și medii, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva obiectivul acestor măsuri este de fapt unul pur antisocial și antinațional (cf. emisiunea lui Dragoș Pătraru „Merită să trăiască cine nu muncește? | De ce e mai bun impozitul progresiv | Starea Nației 03.02.26” https://www.youtube.com/watch?v=sdHcNHfsCXk).

Faptul că „aproape jumătate din tinerii români își declară intenția de a emigra. În 2023, s-a înregistrat recordul ultimilor 10 ani la plecări definitive din țară ale tinerilor” (https://hotnews.ro/145-000-de-copii-romania-tocmai-a-bifat-cel-mai-mic-numar-de-nasteri-din-ultimul-secol-2168227), este de asemenea relevant, avînd în vedere că recordul din 2023 era stabilit la apogeul carierei părintelui României educate, în timp ce intenția actuală de emigrare este exprimată în contextul victoriei zdrobitoare (în sensul propriu al încălcării democrației și ordinii constituționale în aplauzele societății civile, situație care amintește izbitor episodul menționat de părintele Nicolae Steinhardt, al bucureștenilor care aplaudau defilarea armatei sovietice) a forțelor binelui, adică a liderilor politici pro-occidentali.

Cu douăzeci de ani în urmă, sarcina era prezentată în România ca factor principal de risc pentru viața femeii; astăzi, cînd industria avorturilor mai funcționează doar pentru a satisface o formă rară de libertate de expresie a conștiinței feministe, sarcina apare ca factor de mare risc economic, cu impact negativ pentru tot restul vieții întregii familii. Mai precis, sarcina nu mai este descrisă ca un risc, ci drept o condamnare pe viață a familiei. Cuplurile tinere din România care doresc totuși să aibă copii în absența condițiilor de siguranță materială asigurate de cariere de succes în cartelurile politice și/sau economice private sau de stat, sunt sfătuite să emigreze. Confruntați cu realitatea demografică necruțătoare (https://hotnews.ro/145-000-de-copii-romania-tocmai-a-bifat-cel-mai-mic-numar-de-nasteri-din-ultimul-secol-2168227), românii rămași vor trebui nu doar să accepte, ci chiar să fie recunoscători pentru importurile masive de populație străină care vor urma în curînd.

„Năpădirile dușmănești” care au pustiit țara în perioada post-comunistă nu ar fi fost posibile fără dislocarea spirituală a populației. Dislocarea populației face ca atît indivizii, cît și locul să-și piardă identitatea. Un loc dislocat își pierde numele și poate primi un nou nume sau o nouă semnificație sau nici una odată cu noua formă de „împoporare”.

 

Rinocerizarea lui Bérenger

 

În mentalitatea revoluționară progresistă, „celălalt” este exploatat politic nu doar atunci cînd este lipsit de ambiții politice și acceptă să fie răsfățat de elita progresistă (precum în cazul minorităților sexuale, al unor minorități etnice și al vorbitorilor limbilor și culturilor moarte reprezentați de meșterii și artiștii populari), ci și atunci cînd are preocupări și obiective politice precise, precum în cazul naționaliștilor și al creștinilor conservatori, cărora le este refuzat statutul uman în scopul invalidării vocației lor politice.

Deși nu am văzut ultima montare a piesei Rinocerii de la Teatrul de Comedie, biletele fiind vîndute deja pentru următoarele patru reprezentații, înțeleg din recenzia dlui Mircea Morariu (https://www.contributors.ro/refuzul-de-a-fi-suboameni/) că intenția regizorală nu este aceea de a denunța conformismul impus de gîndirea de grup și care constituia sursa răului în piesa originală, ci de a defini răul ca efect al lipsei de educație, marcată prin semnalarea telefoanelor și a rețelelor sociale. Prin urmare, departe de a fi destinată „oamenilor simpli, supuși unui multiplicat asalt al rinoceritei”, această interpretare forțează piesa să vorbească asigurator și consolator unui segment conștient de superioritatea sa culturală și intelectuală, care-i asigură imunitatea în fața unei rinocerite venită dinspre direcțiile canonice („Rusia lui Putin, și din America lui Trump”), inclusiv dinspre Bucureștiul expus tendinței totalitare favorizată de dominația rețelelor sociale: „Text transferat pe scena Teatrului de Comedie în epoca telefoanelor mobile și a atotputerniciei, uneori distructive, a rețelelor sociale. La un moment dat, însemnele tick tock se văd mai clar decât toate celelalte.”

În această exploatare ideologică a piesei, mesajul ei didacticist fiind de altfel consolidat prin distribuirea lui Tudor Chirilă în rolul lui Bérenger și prin actualizări strategice precum identificarea lui Daisy drept o falsă rezistentă, Bérenger este constrîns să vorbească nu despre ce este omul, ci despre ce este subomul, atributele umanității fiind deduse din opoziția cu atributele subumanității.

Dacă pentru Ionescu singurătatea nu este un antidot pentru rinocerită, ci doar stigmatului omului cinstit, care refuză să se lase definit prin apartenența la un anumit grup, ea este falsificată în această montare progresistă a Rinocerilor prin înregimentarea „ultimilor oameni”, și anume a celor care își afirmă umanitatea prin separarea de suboamenii din subteranele barbariei și lipsei de educație, fără să vadă că tocmai această delimitare le pune propria umanitate în discuție.