Întemeierea noii realități revoluționare presupune realizarea unei origini radical diferită de cea a realității date. Ordinea revoluționară nu se limitează doar la contestarea ordinii întemeiate pe revelația creștină, ci poate cere la fel de bine și refacerea ordinii politice determinate de dreptul natural în măsura în care acesta se dovedește prea esențialist. Spiritul revoluționar poate crea din nimic doar în măsura în care reduce mai întîi la nimic realitatea pe care o contestă, pentru a construi apoi o realitate fluidă, indestructibilă din simplul motiv că este lipsită de substanță. În acest scop, spiritul revoluționar va distruge în mod necesar temeliile vechii realități (familia și Biserica) prin culpabilizarea prin redefinirea sau co-optarea lor, astfel încît acestea să conducă spre noua realitate revoluționară chiar în timp ce pretind că indică drumul salvator spre cea veche.
În ciuda participării liderilor conservatori și religioși la proiectul revoluționar, procesul revoluționar de dezintegrare a vechii ordini s-a dovedit incapabil să anuleze definitiv capacitatea ei de refacere. Actuala revoluție folosește imigranții din culturi epuizate deja de rostul lor în vederea accelerării nimic-irii ireversibile a vechii ordini creștine și de aceea episodul Ceuta este folosit pentru a acuza țările care au refuzat să-și deschidă granițele, în timp ce politicile migraționiste, parte a politicilor de reconstrucție a identității prin redefinirea ei, sunt lăudate ca un model de atitudine umanistă, opusă izolaționismului caracteristic dictatorilor, adică oricărui individ dedicat ordinii naturale. În interpretarea mentalității revoluționare, incidentul de la Ceuta nu s-ar fi produs dacă toate țările europene ar fi practicat efectiv deschiderea pe care o predică.
