Românii nu sunt nesimțiți, așa cum par la prima vedere, ci șmecheri. Ei au foarte mult bun simț, dar și-l reprimă ca nu cumva să fie luați de fraieri. Să fii fraier într-o țară de șmecheri este atît de periculos încît nici măcar moartea nu te mai poate salva. Fraierii mor ca proștii, nu ca șmecherii, care știu că pînă și moartea poate fi o șmecherie. Nu în sensul că poate fi fentată, ci în sensul în care poate deveni profitabilă pentru membrii supraviețuitori ai familiei șmecherului răposat. De altfel, șmecherul știe să facă nu doar din moarte, ci și din boală, suferință, traumă niște șmecherii lucrative.
Să pleci din țară pentru a munci, studia ori fura în străinătate este o șmecherie. Te poți întoarce doar dacă te întorci mai șmecher decît ai plecat. Altfel ai picat de fraier.
Dacă Dumnezeul șmecherilor nu ar fi mai șmecher decît diavolul, ei ar fi crezut în diavol. Dumnezeul șmecher îi iubește pe șmecheri. De fraieri îi este milă, dar nu-i poate ajuta decît în măsura în care un șmecher se roagă pentru ei. Numai fraierii cred că poate exista un Dumnezeu al fraierilor.
Șmecheria este respectabilă prin curajul, luciditatea și realismul pe care le presupune odată cu adoptarea principiului „scopul scuză mijloacele” și prin asumarea riscurilor aduse de transformarea omului de mare caracter într-un nesimțit, escroc, hoț, agresor sau criminal, riscuri incomparabil mai reduse în comparație cu cel de a rămîne fraierul înșelat, intimidat, agresat, rănit sau ucis de șmecheri.
