După cum ține să precizeze chiar Iisus, pilda de la Matei 12, 43-45 nu se referă doar la un individ, ci și la o întreagă generație ai cărei membri sunt solidari spiritual prin înstrăinarea lor colectivă de Dumnezeu. „Acest neam viclean” este înrudit prin viclenie (ponēros https://www.billmounce.com/greek-dictionary/poneros) cu cele opt duhuri viclene, termenul fiind întrebuințat și în rugăciunea Tatăl nostru cînd îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească „de cel viclean”. În măsura în care viclenia specifică diavolului este adoptată de lumea în care trăim, cererea ar trebui să ne facă implicit atenți la faptul că trăim în această lume și că ne aflăm în pericolul de a-i împărtăși ospitalitatea față de rău.
Duhul necurat revine în om cînd omul nu mai poate recunoaște răul – evident, din cauză că s-a lepădat de Dumnezeu. Sunt două situații în care diavolul se arată așa cum este: atunci cînd nu-l mai poate înșela pe om și atunci cînd omul este atît de înșelat încît nu-l mai poate recunoaște. Prima situație a apărut la începutul creștinismului. Cealaltă situație de-abia a început să se manifeste odată cu sfîrșitul creștinismului adus de neamul viclean din timpurile de acum.
