Îngrijorarea cu privire la aspectul apocaliptic al timpurilor actuale este respinsă de societatea progresistă ca semn de imaturitate, înapoiere și lipsă de educație. Replica progresistă menționează în sprijinul ei caracterul recurent al nenorocirilor care au generat de-a lungul istoriei impresia de sfîrșit al timpurilor. La drept vorbind, observația a fost făcută prima dată de Hristos cînd a vorbit despre semnele sfîrșitului (Matei cap. 24). Spre deosebire de progresiști, Hristos distinge însă între două categorii de evenimente sinistre, și anume între cele care sunt proprii unei lumi căzute (molime, războaie, cataclisme) și de aceea revin de-a lungul istoriei și cele care au un caracter unic și sunt proprii sfîrșitului. Întrucît semnele sfîrșitului constau în proliferarea profeților și hristoșilor mincinoși, progresiștii din Biserică și din afara ei au dreptate atunci cînd previn asupra falșilor Mesia. Însă criteriul lor este progresul, nu Hristos. Din perspectivă progresistă, chiar și Hristos este un impostor iar Biblia doar un text ficțional, care rămîne valoros totuși prin mesajul etic și/sau prin justificările politice ale milenarismului iudeo-american.
Apocalipsa în sens creștin este pentru progresiștii creștini și cei seculari o falsă amenințare; dacă e să se întîmple, sfîrșitul speciei umane, al vieții pe Pămînt sau chiar al planetei nu poate veni decît printr-o calamitate naturală, printr-un accident teribil sau printr-o decizie iresponsabilă, dar el oricum nu înseamnă nimic într-un univers indiferent unde viața a apărut în mod inexplicabil și este cu totul lipsită de sens, fapt care ne permite să-i dăm orice sens dorim ori la fel de bine să-i refuzăm vreunul. Pentru tabăra progresistă, semnele anunțate de fundamentaliștii religioși sunt în realitate semne ale normalității, o confirmare a direcției bune semnalată în mod negativ prin îngrijorarea fundamentaliștilor, care doresc întoarcerea în trecutul medieval din cauza resentimentului generat de incapacitatea lor de adaptare la progres. Apariția profeților și hristoșilor mincinoși constituie așadar pentru mentalitatea progresistă semnul că lumea are nevoie de și mai mult progresism.
„Răcirea iubirii” (Matei 24, 12) este unul din semnele menționate de Hristos în legătură cu apropierea sfîrșitului. Este de altfel unul din semnele care anunță sau chiar grăbesc sfîrșitul omului în general, după cum vedem din pilda Bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21). Răcirea iubirii nu înseamnă că omul este incapabil să iubească, ci că este incapabil să mai iubească pe altcineva în afară de sine. Pe măsură ce este permisă și încurajată, iubirea de sine devine nu doar patologică, ci de-a dreptul demonică, parazitînd viața dăruită de Dumnezeu prin conceperea noastră biologică în timp ce încearcă să se folosească, precum în noua ortodoxie românească, de viața pe care ne-o dăruiește Hristos prin jertfa Sa. Semnele exterioare ale sfîrșitului sunt expresia sfîrșitului interior al omului marcat de răcirea iubirii odată cu deturnarea credinței și nădejdii creștine. În Biserică și în afara ei, iubirea de sine, credința (ca încredere) în sine și nădejdea în sine pregătesc sfîrșitul unei lumi care vede în închiderea în sine semnul deschiderii absolute.
