O simplă observație (52)

 

Cel rău se folosește de credințe strîmbe pentru a-i pierde pe creștinii slabi și de credința dreaptă pentru a-i pierde pe cei tari.

 

Despre practicarea cugetării la moarte în vechea ortodoxie și în cea nouă

 

Cugetarea la moarte îl ajuta pe ortodoxul român de ieri să se pregătească pentru viața curată, mai precis pentru viața sfîntă adusă de ascultarea de Stăpînul, Dăruitorul și Izvorul vieții. Pentru ortodoxul român de astăzi, cugetarea la moarte este o parte din preocuparea pentru o viață proprie lungă și sănătoasă. Grăsimile, sucurile carbogazoase și țigările sunt pentru ortodoxul de astăzi ceea ce erau păcatul și înstrăinarea de Dumnezeu pentru ortodoxul de ieri așa cum somnul odihnitor, mișcarea și consumul de minim doi litri de apă pe zi reprezintă pentru ortodoxul de astăzi ceea ce erau postul, privegherea și pelerinajul pentru cel de ieri. Totuși, în ciuda aparențelor, cugetarea la moarte rămîne pentru ortodoxul de astăzi un exercițiu spiritual, chiar dacă este practicată în bucătărie ori urmărind meniul într-un restaurant.

Pierderea conștiinței creștine a sufletului nu a eliminat capacitatea spirituală a omului, ci l-a obligat să limiteze dimensiunea spirituală strict la ordinea materială. Ortodoxul de astăzi, părtaș la proiectul modern de anihilare sufletească, nu se pregătește pe sine pentru moarte, ci pregătește moartea pentru sine, încercînd să-i dea acesteia aparența vieții, fără să-și dea seama că în felul acesta nu face decît să recunoască lipsa de șanse a vieții sale. Speranța, credința și iubirea limitate la viața aceasta sunt lipsite de sens pentru că sunt lipsite de conținut: au prea puțină viață în ele pentru că nu au nimic din viața cealaltă. 

Niciodată nu a existat în istoria omului o cultură, oricît de primitivă, care să nu îndrăznească să privească dincolo de moarte. Omul de astăzi marchează apariția unui tip uman fără precedent în istorie, și anume a unui fel de om căruia îi lipsește înțelegerea morții și a vieții ca ordini total opuse, ca împărății aflate într-un război care nu va sfîrși decît odată cu biruința uneia dintre ele. 

Omul de astăzi, creștin ori secular, prepară moartea cu mirodeniile vieții, urmărind să-i dea morții un gust bun, un gust de viață ori cel puțin să o facă astfel încît să o poată înghiți mai ușor în timp ce se gîndește la ceva pozitiv. Ortodoxia miresmelor, compusă de bucătarii educați ai noii ortodoxii răspîndită ca neghina după 1990, în timp ce majoritatea dormea, este în același timp o carte de bucate și un manual de îmbălsămare și mi se pare relevant că termenul vechi „aromeală” însemna „ispită, stare de somnolență” (https://dexonline.ro/definitie/arom%C4%83/408784). Pentru ortodoxul de ieri, cugetarea la moarte era un exercițiu de trezvie și de împotrivire la ispite; pentru ortodoxul de astăzi, ea este un exercițiu de cedare la seducții și de veșnică adormire. 

 

Imaginație și credință

 

Este greu de spus și nici nu prea contează dacă hotnews.ro a selectat din mesajul papei Leon XIV la întîlnirea sa recentă cu scriitorii doar pasajul care poate fi interpretat ca un apel la pace și la eliberarea Ucrainei de invadatorul rus („Avem nevoie de voi. Avem nevoie de imaginația voastră, de creativitatea voastră narativă și de gândirea voastră plină de viață. Avem nevoie de acestea pentru a crea spații de libertate și autenticitate, în cadrul cărora harul divin să poată face să răsune promisiunea mângâierii și a păcii.” https://hotnews.ro/o-zi-memorabila-pentru-mircea-cartarescu-de-ce-l-a-primit-papa-leon-la-vatican-2283317) sau doar pentru că acest pasaj se află la începutul articolului publicat de agenția de știri a Vaticanului (la https://www.vaticannews.va/en/pope/news/2026-06/pope-leo-xiv-meets-writers-for-100-year-anniversary-of-lev.html, deși în mesajul original al papei, acest pasaj încheie de fapt adresarea sa către scriitori, vezi la https://www.vatican.va/content/leo-xiv/en/speeches/2026/giugno/documents/20260624-scrittori-lev.html) iar redactorii români sunt afectați de aceeași incapacitate de atenție și concentrare ca restul societății. Sper însă că măcar „cel mai cunoscut scriitor român”, cum este prezentat în mod curajos Mircea Cărtărescu de hotnews, a acordat atenție întregului mesaj al papei Leon XIV, aparent o reflecție concentrată asupra artei în general și a literaturii în special, dar în realitate un eseu despre natura umană în lumina adevărului revelat.

Papa Leon XIV știe foarte bine că este puțin probabil ca artistul modern să admită că imaginația rămîne creatoare odată ce se întemeiază pe credința în Dumnezeu. Actul de credință este văzut de modernitate ca o sufocare a libertății și creativității, iar dacă modernul recunoaște totuși valoarea operei de artă create de artiștii credincioși, el vede în această reușită mai degrabă o anomalie pe care o explică prin puterea imaginației de a depăși constrîngerile nefirești ale credinței. Pentru intelectualul modern, artiștii creștini au putut realiza opere valoroase în ciuda faptului că au fost credincioși, nu în virtutea credinței lor.

Papa Leon XIV pare că a adoptat o strategie diferită de cea a lui Benedict XVI: dacă Benedict urmărea edificarea unei citadele indestructibile ridicată pe temelia rațiunii morale, a legii naturale și a Revelației în continuitatea proiectului patristic, Leon mi se pare interesat în schimb de dezvoltarea unei rețele de numeroase mici fortificații ale sensului creștin care includ, pe lîngă elementele indispensabile menționate deja, acel common sense care poate că nu a fost încă iremediabil pierdut avînd în vedere intensitatea amară cu care cel puțin oamenii trecuți de cincizeci de ani din Europa și America de Nord îi simt lipsa. Poate că Leon are în vedere un „plan Benedict” (https://en.wikipedia.org/wiki/The_Benedict_Option) aparte, care să implice ori cel puțin să trezească interesul zonei progresist-seculare pentru posibilitatea existenței unui sens real în lume, în istorie și în viața omului. O astfel de intenție ar corespunde optimismului mentalității catolice, încredințată că omul va merge cu hotărîre pînă la capăt odată ce va descoperi cea mai mică urmă a adevărului conservată în orice observație de bun simț. Bunul simț (common sense) este în primul rînd un simț moral, deci un test decisiv al simțului binelui.

Indicînd importanța rolului scriitorului în planul lui Dumnezeu, papa Leon subliniază o responsabilitate omenească a artistului și în mod explicit a scriitorului, diferită prin amplitudinea ei de cea ideologică a artistului angajat sau a celei exclusiv artistice a artei pentru artă. Leon le amintește scriitorilor că textul nu-i dezvăluie doar pe ei înșiși: îi dezvăluie și pe ceilalți oameni, pe cei despre care scrie scriitorul și totodată pe cei pentru care scrie. La limită, scrisul îl poate dezvălui și pe Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu rămîne transcendent experienței umane. Mesajul papei Leon este valoros totodată și pentru cititori și în mod deosebit pentru fiecare creștin, ajutîndu-i să vadă imaginația nu ca pe un mijloc de evadare și de construire a unei realități subiective alternative, cum este percepută în general în lumea de astăzi, ci ca pe un organ special de cunoaștere și înțelegere a realității propriu-zise.