Despre practicarea cugetării la moarte în vechea ortodoxie și în cea nouă

 

Cugetarea la moarte îl ajuta pe ortodoxul român de ieri să se pregătească pentru viața curată, mai precis pentru viața sfîntă adusă de ascultarea de Stăpînul, Dăruitorul și Izvorul vieții. Pentru ortodoxul român de astăzi, cugetarea la moarte este o parte din preocuparea pentru o viață proprie lungă și sănătoasă. Grăsimile, sucurile carbogazoase și țigările sunt pentru ortodoxul de astăzi ceea ce erau păcatul și înstrăinarea de Dumnezeu pentru ortodoxul de ieri așa cum somnul odihnitor, mișcarea și consumul de minim doi litri de apă pe zi reprezintă pentru ortodoxul de astăzi ceea ce erau postul, privegherea și pelerinajul pentru cel de ieri. Totuși, în ciuda aparențelor, cugetarea la moarte rămîne pentru ortodoxul de astăzi un exercițiu spiritual, chiar dacă este practicată în bucătărie ori urmărind meniul într-un restaurant.

Pierderea conștiinței creștine a sufletului nu a eliminat capacitatea spirituală a omului, ci l-a obligat să limiteze dimensiunea spirituală strict la ordinea materială. Ortodoxul de astăzi, părtaș la proiectul modern de anihilare sufletească, nu se pregătește pe sine pentru moarte, ci pregătește moartea pentru sine, încercînd să-i dea acesteia aparența vieții, fără să-și dea seama că în felul acesta nu face decît să recunoască lipsa de șanse a vieții sale. Speranța, credința și iubirea limitate la viața aceasta sunt lipsite de sens pentru că sunt lipsite de conținut: au prea puțină viață în ele pentru că nu au nimic din viața cealaltă. 

Niciodată nu a existat în istoria omului o cultură, oricît de primitivă, care să nu îndrăznească să privească dincolo de moarte. Omul de astăzi marchează apariția unui tip uman fără precedent în istorie, și anume a unui fel de om căruia îi lipsește înțelegerea morții și a vieții ca ordini total opuse, ca împărății aflate într-un război care nu va sfîrși decît odată cu biruința uneia dintre ele. 

Omul de astăzi, creștin ori secular, prepară moartea cu mirodeniile vieții, urmărind să-i dea morții un gust bun, un gust de viață ori cel puțin să o facă astfel încît să o poată înghiți mai ușor în timp ce se gîndește la ceva pozitiv. Ortodoxia miresmelor, compusă de bucătarii educați ai noii ortodoxii răspîndită ca neghina după 1990, în timp ce majoritatea dormea, este în același timp o carte de bucate și un manual de îmbălsămare și mi se pare relevant că termenul vechi „aromeală” însemna „ispită, stare de somnolență” (https://dexonline.ro/definitie/arom%C4%83/408784). Pentru ortodoxul de ieri, cugetarea la moarte era un exercițiu de trezvie și de împotrivire la ispite; pentru ortodoxul de astăzi, ea este un exercițiu de cedare la seducții și de veșnică adormire. 

 

Bețivii și speranța

 

Primul și Al Doilea Bețiv îl găsesc în local pe Al Treilea Bețiv. Pe masa lui, cîteva sticle goale, deși este încă devreme. Al Treilea Bețiv pare înverșunat, o dispoziție care nu-l caracterizează. Primul Bețiv îl abordează prudent:

— Hai noroc! Ce faci, nene, te-a lovit setea de dimineață, he-he…

Al Treilea Bețiv: — Ei, sete… Am fost ieri la pește, da’ n-am luat nimic. Nicio trăsătură toată ziua! Și-mi făcusem speranțe…

Al Doilea Bețiv: — Păi, dacă n-ai speranțe, de ce să te mai duci?

Primul Bețiv: — Corect! Pe bune, dacă n-ai speranțe, de ce să te mai trezești și să te dai jos din pat?

Al Treilea Bețiv: — Dacă avem speranțe, atunci de ce nu ne trezim?

Primul și Al Doilea Bețiv sunt năuciți de violența observației tovarășului lor. După un timp în care toți trei au evitat pînă și să se privească între ei, Al Doilea Bețiv încearcă să-și revină și mai ales să anuleze efectele catastrofale ale ultimei replici făcînd pe prostul:

— Vedeți, d-aia nu mă duc eu la pește.

Gillian Welch: I Dream A Highway

 

Una din strofele acestei melodii interminabile (https://www.youtube.com/watch?v=GLjcUFnZjNk) m-a ajutat să-i înțeleg mai bine mesajul:

 

What will sustain us through the winter?

Where did last year’s lessons go?

Walk me out into the rain and snow

I dream a highway back to you.

 

Întrucît melodia conține pînă aici mai multe referințe la personaje, momente și locuri de referință din tradiția muzicii folk/country/bluegrass, cred că strofa citată și în special versul „Walk me out into the rain and snow” trimit la un cîntec și la o artistă legendară, și anume la Bonnie Dobson și la piesa ei „Morning Dew” (https://www.youtube.com/watch?v=aawu-kPl5p8). Este cea dintîi piesă compusă de Dobson, iar inspirația și motivația i-au venit în urma discuțiilor pe marginea filmului On the Beach (https://en.wikipedia.org/wiki/On_the_Beach_(1959_film) ) despre apocalipsa nucleară (https://en.wikipedia.org/wiki/Morning_Dew). „Roua dimineții” reprezintă aburul radioactiv lăsat peste lume, în urma căruia nimeni nu va mai striga „Doamne!”, nici un bebeluș nu va mai plînge după mama lui, nici o mamă nu-și va mai auzi copilașul plîngînd și nimeni nu se va mai îngrijora pentru nimeni niciodată.

„Where did last year’s lessons go?”, întreabă Welch. Nu este vorba despre lecțiile anului trecut aici, așa cum suntem tentați să credem în măsura în care aparținem spiritului veacului de acum: este vorba despre lecțiile generațiilor trecute, precum generația lui Bonnie Dobson. Este vorba despre lecția cochetării cu apocalipsa.

Prin urmare, această melodie a lui Gillian Welch trebuie să pară interminabilă, ca o despărțire definitivă de tot ceea ce face ca viața să merite să fie trăită. Intenția inițială, din a doua strofă, de a opri nebunia, falsitatea, impostura, alienarea cu ajutorul unui ciocan (pe urmele lui Johnny Cash, care, pe un fond de instabilitate cauzată de consumul de droguri și alcool, zdrobise în 1965 într-un acces de furie becurile de la nivelul scenei sălii Grand Ole Opry) este înlocuită în final cu recunoașterea faptului că nebunia a ajuns la un nivel la care nu mai poate fi oprită. Noi, cei care ne aflăm în această lume întunecată, suntem de fapt dincolo, nu cei din trecut. Nu are sens să așteptăm sfîrșitul iernii, pentru că această iarnă este diferită. Putem ieși din ea doar visînd, dobîndind viziunea unui drum luminos cu puțin înainte de a muri înghețați sau, la fel de bine, iradiați sau carbonizați.