Mircea Platon: Cip la cuib a revenit

De vreme ce nu pare să prindă lungimea de undă a enunţurilor epigramatice, doamna Emilia Corbu va trebui să se obişnuiască să citească texte mai lungi pentru că mai explicite. În aşteptare, voi încerca să avansez câteva propoziţii simple, sperând să mă fac înţeles:

1. Studiile de drept m-au deprins să nu citesc nimic pe diagonală. Cititul pe diagonală costă scump şi povârneşte intelectual.

2. Obişnuinţa de a nu citi pe diagonală m-a ajutat şi pe parcursul studiilor de franceză, şi pe parcursul celor 4 ani de cursuri, examene şi seminarii de istorie sub îndrumarea unor somităţi în domeniu, a unor profesori de a căror apreciere m-am bucurat şi mă bucur.

3. Ce sunt? Îmi place să cred că m-am format şi mă antrenez ca istoric intelectual, ca om pregătit să citească şi să înţeleagă în contextul lor textele modernităţii. Am participat la conferinţe de specialitate, am publicat şi am în curs de apariţie, în ţară şi în străinătate, studii de istorie intelectuală şi am colaborat şi colaborez cu oameni interesaţi de istoria culturală şi intelectuală.

4. Textele despre Mişcarea Legionară pe care le-am scris nu sunt studii istorice, ci texte de opinie, deşi de opinie informată istoric şi care nu poate fi combătută prin aiureli ameninţătoare sau glumiţe fanate. Scriu sau nu în funcţie de miza cauzei şi de timpul pe care mi-l îngăduie priorităţile profesionale şi de familie. Recunosc însa că stropşelile unora mă determină nu să îngrop "barda" – pe care, nefiind legionar, nu o am în dotare –, ci să îmi ascut pana. Şi apoi să înţep diverse baloane şi bule cu pretenţii de infailibilitate.

5. Credeam că şi eu şi dna Corbu ne-am situat, şi în cadrul acestor dezbateri, în orizont teologic, deşi nu avem atestare academică în acest sens. Dar, nu ştiu de ce, mi se pare că milenarismul pro-cuib şi eshatologia anti-cip se îmbina cumva organic la dna Corbu şi că ambele trădează o slabă legătură cu realitatea, deci şi cu istoria.

6. Am observat că, mai nou, semnul suprem de smerenie e să dai fiecăruia "dreptatea" lui. Că asta te cocoaţă pe tine arbitru nu mai contează. Poate că, în România, toate merg atât de prost pentru că am "privatizat" – adică am scos la vânzare şi transformat în acţiuni – mai întâi dreptatea. Oricum, pentru a-i da intimidant de maturei şi de duhovniceşti doamne Corbu "dreptatea" ei, voi încheia cu o strofă dintr-o poezie copilărească, adolescentină şi complet imatură, pe care o citesc uneori, seara, copiilor mei: 

"Cip la cuib a revenit,

Dar în zori, când s-a trezit,

Vrând să plece-n drumeţie,

S-a trezit în... colivie!" [1]

Mircea Platon

NOTĂ:

[1] G. Zarafu (versuri), N. Nobilescu (ilustratii), Cip o păsărică fără frică, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1978.

Pacea „ortodoxă”

 

Orice lucru își dezvăluie cu adevărat calitățile atunci cînd este pus la încercare. Această situație este valabilă mai ales în creștinism. Perioadele de post – și în mod deosebit Postul Mare – reprezintă perioade de încercare și de încercări. Știi, ca ortodox, că te afli în Postul Mare nu doar pentru că așa o indică calendarul bisericesc, ci mai ales datorită îndemnurilor la liniște și conciliere „măcar acum, în timpul postului” pe care le faci și le primești cu bunăvoință sau mustrător, după caz. Desigur, pacea e unul din darurile lui Dumnezeu („roada Duhului”, Galateni 5, 22) care trebuie rîvnit și cerut de fiecare creștin, este taina Împărăției, cum o numeam în altă parte (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html).

Ar fi bine așadar dacă prin îndemnul la pace s-ar înțelege cu adevărat pacea lui Hristos, cea „care covîrșește orice minte” (Filipeni 4, 7). Impresia mea este că, dimpotrivă, cel mai adesea pacea cu care ne îndemnăm nu este cea care ne face să-L vedem pe Dumnezeu (Evrei 12, 14), ci pacea care ne permite să ne revedem între noi, este acel „hai să ne împăcăm!” al chefliilor. Este liniștea tulburată de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, care striga după Iisus cu atît mai tare cu cît i se spunea să tacă (Marcu 10, 46-52). Infirmitatea și moartea nu tulbură pe nimeni – doar tămăduirea și învierea. Pacea la care ne îndemnăm și la care facem apel se reduce astfel la respectarea unui consemn: Nu vorbim despre vedere în casa orbului, nici despre moarte în casa mortului.

În istorie, apele nu se limpezesc decît clătinîndu-le. Apele lăsate să se liniștească se băltesc. Dacă perioada postului este folosită drept pretext pentru înăbușirea oricărei încercări de limpezire a apelor, este fiindcă acum evenimentul care a zguduit lumea din țîțîni, refăcîndu-i temeiurile, ne cheamă ca martori cu o urgență aparte. Dar nu atît urgența, cît caracterul acestei convocări este neliniștitor pentru creștini. Vestea bună este bună tocmai pentru că este o veste atît de proastă. Și nu este o veste proastă pentru că ne spune că sîntem orbi și morți. Asta o știam. Este o veste oribilă pentru că ne spune că, în realitate, vrem să rămînem orbi și morți. Cînd credeam că vestea proastă e de fapt una bună, fiindcă ne spune și că putem fi vindecați, că putem învia, că putem fi mîntuiți, descoperim că pînă la urmă e tot o veste rea. Și e rea nu doar fiindcă trebuie să credem în cineva care a sfîrșit prost, dar mai ales pentru că, asemenea lui Bartimeu, trebuie să-L urmăm (Marcu 10, 52).

Nimănui nu-i plac veștile proaste; dacă e posibil, ortodoxul preferă să le primească în afara postului. Tocmai asta mă face să cred că nicicînd nu este ortodoxul mai puțin creștin decît în timpul Postului Mare. Tocmai acum, cînd se roagă mai mult, se spovedește mai des, stă mai mult în biserică, postește mai mult. Pentru că face toate aceste lucruri doar ca să-și găsească pacea, adică să fie lăsat în pace. Pentru că le face pe toate avînd convingerea că omul e pentru rugăciune, pentru spovadă, pentru liturghie, pentru post, cînd toate astea sînt de fapt pentru om. Iar omul pentru Dumnezeu.

Așa se face că, în numele „păcii”, ortodoxul îți cere să nu-i vorbești despre pace. Să-i dai vestea bună fără vestea proastă, iar vestea proastă ca și cum ar fi una bună. Este precum în scena din filmul Robin Hood: Men in Tights, cînd Prințul Ioan, bănuind că Șeriful de Rottingham îi aduce o veste proastă, îi cere să i-o spună ca și cum ar fi o veste bună.

Vestea bună, pentru lume și mai ales pentru creștini, este că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat pentru ca noi să trăim în El. Vestea proastă, pentru lume și mai ales pentru creștini, e că, pentru a trăi în El, trebuie să nu mai trăim în noi.

 

Mişcarea legionară: o tragedie

„Diferenţa dintre tragedie şi dramă,” spune părintele Arsenie Papacioc, „este că în tragedie eroii mor iar în dramă eroii biruie. Noi n-am avut tragedii pe Golgota, am avut drame, eroii noştri au biruit” (http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/parintele-arsenie-papacioc/diferenta-intre-tragedie-drama-546.html) Despătimirea, spune părintele Arsenie mai departe, face diferenţa dintre una şi alta, dintre biruinţa morţii şi biruinţa asupra morţii. Este diferenţa dintre biruinţa legionară şi biruinţa creştină, dintre uciderea trădătorului şi rugăciunea pentru el. Dacă suferinţa celor din închisori ar însemna doar etapa culminantă a experienţei legionare, ea nu ar fi decît o tragică înfrîngere. Dacă însă ea ar fi, aşa cum lămuritor a subliniat dl Radu Preda în cadrul emisiunii Actualitatea credinţei din 24 februarie 2011 (http://www.romania-actualitati.ro/actualitatea_credintei_arhiva_audio-10491), o descoperire cu adevărat a credinţei creştine, ea ar putea fi privită ca o dramatică biruinţă.

Ce este tragic în episodul legionar este mai ales refuzul susţinătorilor  lui de astăzi de a admite această distincţie, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd sunt aduse pe Dealul Căpăţînii orice fel de cranii găsite în cale, de os, de lemn ori de oţel. Presupun că acest refuz este determinat de confuzia dintre catharsis şi despătimire, dintre sacrificiu şi jertfă, ceea ce mă face să cred că el este propriu fie unei mentalităţi romantice, fie celei de spectator mai degrabă decît celei de participant real. Nu vreau să speculez asupra acestui punct, mai ales că am făcut-o deja în articolul despre fariseismul legionar (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/legionarism-si-fariseism.html; urmează că filolegionarul de astăzi nu este decît un spectator care se pretinde actor, un spectator care joacă rolul – hupokrisis – unui actor). Vreau doar să observ încă o dată [1] că tocmai incapacitatea de a vedea în experienţa unora dintre legionarii întemniţaţi o etapă de o natură diferită de traseul lor de pînă atunci înseamnă a le refuza practic posibilitatea „eliberării”, respectiv a recuperării lor în sens creştin. A descrie traseul celor închişi în termenii unor etape consecutive – de la iniţierea din cadrul Frăţiilor de cruce la suferinţa din temniţe – înseamnă a-i integra în mod irevocabil unui destin tragic, a cărui continuitate legionară este asigurată de suferinţă. Astfel înţeleasă, probabil că suferinţa este necesară spectatorilor deveniţi dependenţi de ea; trebuie spus însă că, dacă o lipsim de atributul creştin, prezent doar ca ornament sau instrument în doctrina legionară, nu facem decît să anulăm ori să întîrziem iresponsabil asumarea creştină a celor închişi.

Prin urmare, nu trebuie nimeni să se teamă că va fi privat de suferinţă; dimpotrivă, creştinismul vrea doar să ne ofere o altfel de suferinţă, una care străpunge istoria. O suferinţă care ne poate preface din spectatori în actori ai rolului Vieţii noastre. Dar pentru ca acest lucru să se întîmple, trebuie să admitem că nimic din ce a precedat momentul închisorii nu a fost în mod esenţial creştin.

O precizare pe care o face de altfel şi dl. Preda în emisiunea menţionată mai sus, atunci cînd subliniază că o organizaţie definită prin violenţă, uniformizare şi cultul personalităţii nu are nimic în comun cu creştinismul. Prin urmare, subliniază dl. Preda, „nu e nimic de salvat din naţionalismul Mişcării Legionare.” A crede că „poţi construi un naţionalism bazat pe exclusivism”, consideră d-sa mai departe, înseamnă „să-ţi lipsească o doagă”. În continuare voi reda partea finală a intervenţiei domniei sale:

„Majoritatea celor care au rezistat în puşcăriile comuniste nu au rezistat, îndrăznesc să spun, doar pentru că au fost alimentaţi de ideologia legionară, ci pentru că au avut o stofă umană de calitate şi, în plus, unii dintre ei au descoperit calea credinţei cu adevărat atunci cînd au făcut experienţa aceasta extremă, deci nimeni nu contestă aceasta. Dar iertaţi-mă, este o formă foarte perversă de a legitima post-martiric o mişcare din pricina căreia nişte oameni au intrat în puşcărie. Puşcăria nu a făcut pînă acum pe nimeni erou doar prin simplul fapt că a stat în ea. Puşcăria a făcut din oameni simpli eroi în măsura în care aceştia şi-au salvat, repet, umanitatea, umanitatea, cum au făcut-o de pildă Gafencu sau Vulcănescu, dar nu pentru că au intrat cu o idee fixă şi tot cu aia au ieşit. Nu, nu fixaţia ideologică face pe cineva martir sau, dacă vreţi, mărturisitor, sau erou civic, ci faptul, esenţial, că a intrat dintr-un motiv politic dar a rezistat acolo pentru faptul că a ştiut să fie în continuare om şi, cum a fost cazul pentru mulţi, să fie om care conştientizează dimensiunea sa spirituală.”  

NOTE:

[1] "Temniţa deţinutului legionar nu este locul unde ajungem, ca evoluţie firească a unei credinţe curate, ca „preţ” gata să fie plătit de tinerii pregătiţi în Frăţiile de cruce pentru acest moment, ci locul de unde trebuie să plecăm." http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/consideratii-de-prisos-despre-o-tema.html

Legionarism şi fariseism

„Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”

Romani 3, 22-23.

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar în România duhovnicia e treabă serioasă. Ba, dacă nu m-aş teme că ar exista pericolul să fiu corect înţeles, aş spune că e lucrul dracului. Gîndul ăsta mi-a venit prima dată cu aproape un an în urmă, cînd am întîlnit pe blogul unei stele (ca să nu spun star) al noii constelaţii duhovniceşti formate în ultimul deceniu un sondaj de opinie legat de calitatea duhovnicească a unui comentariu. Şi aproape că-mi uitasem gîndul, cînd mi l-a reamintit un articol postat zilele trecute pe un blog (aparent din aceeaşi constelaţie), unde se preciza că ceea ce eu luasem drept recomandare, şi anume învăţarea de imnuri legionare, nu fusese decît o glumă. Imatur duhovniceşte şi lipsit de simţul umorului, nu mai vorbesc de viziunea istorică, nu aveam cum să-mi închipui că se poate glumi pe seama legionarismului în sine; admit însă că e o glumă, o gogoaşă – chiar dacă una înfuriată – pretenţia celor care văd în Mişcarea Legionară (ML) o expresie deopotrivă a tradiţiei româneşti şi a creştinismului. Dacă această pretenţie nu este decît o mistificare a realităţii, respectiv a tradiţiei creştine şi a culturii tradiţionale româneşti, aşa cum în moduri diferite au încercat să arate Mircea Platon, Alexandru Racu şi cu mine, urmează că a-i atribui legionarismului caracter creştin nu este decît o formă de fariseism, înţeles în mare ca existenţă duplicitară. De aceea, socotesc că prezentarea sensului teologic al fariseismului şi legătura lui cu discuţiile despre „creştinismul” Mişcării Legionare ar fi utilă atît pentru că în ortodoxia românească duhovnicia bate teologia de-o rupe, lăsînd-o adeseori în nesimţire, cît şi pentru că se poate observa un remarcabil acord de principiu între creştinii „duhovniceşti” şi avocaţii „obiectivi” ai caracterului creştin al ML.

În sens comun, fariseismul este un echivalent pentru prefăcătorie. Fariseul nu este un simplu vanitos, ci mai ales cineva care vrea să scoată un profit din imagine (a sa ori a afacerii sale, ori/şi a grupului său). În timp ce vanitosul se mulţumeşte cu aprecierile celor din jur, fariseul se foloseşte de ele pentru a face carieră, pentru a renegocia, pentru a încheia un contract, etc. Vanitosul este mîndru, şi tocmai asta îl împiedică să atingă starea de degradare sufletească a fariseului. De pildă, în timp ce vanitosul nu se justifică, fariseul o va face întotdeauna. Iar cînd nu se poate justifica, îşi cere iertare. Şi cerutul iertării, şi justificarea sînt strategice. De aceea, ele sînt făcute în public. Îşi rupe hainele, îşi pune cenuşă în cap, posteşte şi îşi cere iertare: la birou, pe blog, în metrou, fariseul are martori. Căci ©smerenia este programul principal de editare şi îmbunătăţire a propriei imagini. [1] În cazul fariseului vanitos, o specie care combină tot ce e mai rău în fariseu şi în omul vanitos, justificarea rămîne publică, dar se face realizează numai în raport cu instanţele supreme: Dumnezeu, Neamul, Cerul.

Prin urmare, prin „fariseu” este înţeles în genere atît cel care se pretinde virtuos fără să fie, cît şi cel care este virtuos pentru imagine. Această descriere a fariseismului se regăseşte în înţelegerea creştină a termenului, pentru care dorinţa mea de a fi iubit de oameni mai degrabă decît de Dumnezeu este un păcat. [2] Dar fariseismul nu este o simplă  cochetărie cu lumea, cum s-ar putea crede; dacă Hristos îl condamnă atît de sever e pentru că fariseismul este o luare în posesie a lui Dumnezeu în numele unui mandat special (încredinţat prin elecţiune divină) şi, ca răspuns la această alegere, în numele unei virtuţi anume, oricare ar fi aceea: respectarea Legii, spiritul de jertfă, spiritul civic, iniţierea cabalistă, etc. Odată ce ai identificat esenţa lui Dumnezeu şi ai realizat-o la nivel personal sau de grup, te simţi îndreptăţit să consideri că Dumnezeu este cu tine, este al tău, doar al tău şi al celor împreună iniţiaţi cu tine. Vocabularul de teologie biblică (Cerf, 1988), trimite pentru acest sens al fariseismului în special la capitolul 11 din Epistola către Romani, unde este discutată convertirea lui Israel. Potrivit acestui capitol, de vreme ce căderea lui Israel a însemnat „îmbogăţirea” neamurilor, cu atît mai mult va fi întoarcerea lui Israel (v. 12). Altoirea şi tăierea ramurilor este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu spre sporirea şi întoarcerea tuturor, a celor sălbatici cît şi a celor fireşti (v. 17-24). Urmează că fariseul este cel care vrea ca Dumnezeu să se oprească din această lucrare doar pentru a o continua el însuşi. Printr-o stranie răsturnare de planuri, cine pune în discuţie creştinismul Mişcării Legionare, adică al unei grupări care a exclus posibilitatea convertirii lui Israel, reflectă o atitudine fariseică. Pentru iudeul fariseu din Noul Testament, prototip al credinciosului consolidat într-un sistem legalist care-l exclude pe Dumnezeu, Iisus nu poate fi decît un impostor, un fariseu, precizează Vocabularul de teologie biblică. Tot astfel, pentru legionarismul zăvorît în cadrul unui sistem panteist-naţionalist, de „soare şi sînge”, a cere o credinţă în acord cu Crezul şi cu învăţătura Bisericii este o dovadă de anacronism, deci de fariseism, de vreme ce  în epocă, se presupune, lucrurile nu erau prea clare în legătură cu creştinismul. Importantă nu este participarea credinciosului la viaţa Bisericii, la Viaţa lui Hristos, ci moartea pentru Căpitan, moartea legionară:

„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.

Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.” [3]

Fariseul este cel care condiţionează convertirea omului şi iertarea dăruită de Dumnezeu de ceva exterior credinţei în Hristos susţinînd că tocmai acel aspect exterior ar constitui esenţa învăţăturii evanghelice (Matei 15, 8-9). În acest sens, fariseu nu este doar credinciosul care nu se străduieşte să trăiască în acord cu credinţa în Hristos, ci mai ales cel care crede într-un fals hristos, într-un alt testament, de preferinţă „spiritual” însă numaidecît adaptat vremurilor. Fariseul este duplicitar (cf. gr. hupokritos, actor), [4] el joacă un rol, deci crede fără să aparţină sau aparţine fără să creadă: fie spune ce nu crede, fie nu spune ce crede, fie ajunge să creadă ce spune, fie trăieşte altfel decît crede, fie spune şi trăieşte aşa cum crede fără a avea însă credinţa Bisericii,  fie se-nchină în numele Sfintei Treimi la icoana Căpitanului, oricare ar fi acela.

În numele propriei misiuni, fariseul anulează misiunea Bisericii, mandatul ei de a „boteza toate neamurile” (Matei 28, 19). Este de aceea surprinzător să vezi că atunci cînd încerci să subliniezi universalitatea Bisericii, amintind că Hristos „vine şi în celulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă a penitenciarului”, eşti acuzat de spirit inchizitorial. A apăra posibilitatea unei  „sobornicităţi deschise” [5], prin realizarea unei „uniuni care nu subordonează o persoană alteia sau în care instituţia nu e concepută ca ceva extern sau superior sau represiv pentru persoanele implicate în ea", [6] dovedeşte, în mentalitatea unor ortodocşi români de astăzi, orgoliu, imaturitate duhovnicească şi fariseism.

Convingerea că eşti situat mai bine decît altul în privinţa mîntuirii nu indică neapărat o conştiinţă fariseică. Cîtă vreme această certitudine („siguranţa mîntuirii”, cum o numesc fraţii reformaţi) nu generează un sentiment de superioritate, ci provine din conştiinţa adevărului, ea este firească. După cum o demonstrează pilda cu Vameşul şi Fariseul, fariseic este mai ales gîndul că sînt situat mai bine decît alţii în virtutea meritelor proprii. Nu contează cît de mari sau de meschine sînt aceste merite; dacă ajung să mă deosebească de un altul înaintea lui Dumnezeu, ele sînt la fel de neînsemnate indiferent că e vorba de zeciuială sau de „jertfă”. Iar dacă sînt făcute în Hristos, toate sînt la fel de mari. Or, în Hristos nu pot fi făcute decît cele ale lui Hristos. Cum poate fi al lui Hristos un apel de genul: „România a românilor. Pentru jidani, Palestina. Dreptate românului şi moarte trădătorului”? [7]

Dacă să fii smerit înseamnă să te vezi aşa cum eşti, urmează că smerenia este numele creştin al simţului realităţii. Cum spune părintele Rafail Noica: „Ce este smerenia? Realismul: ăsta sînt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa!” [8] Din acest punct de vedere, mi se pare important că Mircea Platon pune problematica legionarismului în relaţie cu simţul realităţii. [9] Pentru că, în baza unei minime informaţii, chiar şi un necreştin ar putea vedea cît de întemeiată este pretenţia ML la creştinism. Nu e nevoie de mai multă informaţie, de surse, de obiectivitate, în acest caz, decît avea nevoie orbul din naştere să ştie că a fost orb iar acum vede (Ioan 9, 1-41). Nu este nevoie decît de simţul realităţii, de simţul văzului. Tocmai de aceea, pentru că fariseii spun „vedem”, „păcatul lor rămîne asupra lor” (Ioan 9, 41). Acest refuz al realităţii este lucrul dracului, oricît de duhovniceşti ar fi motivaţiile lui, pentru că e rescriere a realităţii. Sofismul este, în ultimă instanţă, un act magic.

Să presupunem că a susţine creştinismul ML înseamnă, aşa cum s-a spus, a apăra Biserica în timp ce, dimpotrivă, a contesta creştinismul ML înseamnă a lovi Biserica şi a susţine implicit, din teamă sau interes, atît ideologia corectitudinii politice cît şi obiectivele „conservatorilor” lui Dan Voiculescu. Apărînd caracterul creştin al ML, deci al unei grupări politice, apăr Biserica; refuzînd acest caracter, atac Biserica doar pentru a face jocul altei grupări politice. Cine apără creştinismul Mişcării nu politizează logica creştină; cine pune în discuţie creştinismul Mişcării în termenii teologiei creştine politizează învăţătura creştină.

Oricît de confortabile ar fi aceste polarizări, poate că e bine să nu excludem posibilitatea ca în ceea ce ar putea părea la prima vedere o ameninţare la adresa Bisericii să se ascundă un apel, deci o şansă de înnoire şi curăţire, şi nici posibilitatea ca anumite reacţii de apărare a Bisericii să camufleze intenţii necurate. Bisericile nu pot fi doar demolate: ele pot fi şi deplasate, translatate. Credincioşilor ar trebui să le pese nu doar că, prin deplasare, locaşul a fost salvat, cîtă vreme destinaţia şi noul loc (în sens fizic sau spiritual) sînt decise de raţiuni non-teologice („urbanistice”, în cazul regimului Ceauşescu). [10] Cele mai teribile deplasări, translatări sînt de fapt cele în ordine spirituală, cele care se petrec atunci cînd locaşul rămîne pe loc, aşa cum vedem că se întîmplă în cazul creştin-democraţiei sau în cazul creştinismului „duhovnicesc”. Traducerile „trădătoare” nu sînt cele care folosesc perifraze, oricît de extinse, pentru a reda un singur cuvînt din limba-sursă, ci acelea care folosesc termeni identici pentru redarea unor cuvinte diferite. Prin urmare, nu înţeleg cum se poate invoca absenţa Sbornicului ca o scuză pentru aderarea creştinilor români la legionarism.

Sigur că atunci cînd încercăm să înţelegem un eveniment sau un fenomen, trebuie avut în vedere şi contextul lui. Dar care context? Cînd discutăm ortodoxia unei grupări sau a unei persoane, contextul nu poate fi decît însăşi tradiţia Ortodoxiei. [11] Iar dacă ortodoxia românească a fost cu adevărat afectată de măsurile luate în timpul domniei lui Cuza, [12] înseamnă că ML a redescoperit creştinismul pe măsură ce ortodoxia se redescoperea pe sine. Cum se explică atunci că, pe măsura ce ortodoxia se descoperea mai bine, după cum o dovedesc articolele din epocă ale lui M. Vulcănescu sau ale părintelui Stăniloae, ML se inventa mai mult?

Şi se inventează încă: selectăm astăzi din ML doar ce este valid, aşa cum ML selecta din creştinism ce i se părea valid. Selectăm astăzi din ML lucrurile compatibile cu creştinismul, după cum ieri selectam din creştinism lucrurile compatibile cu ML. Selectăm, alegem: esenţa ereziei.

Lăsînd la o parte că nici creştinii de pînă la Edictul din 313 nu aveau Sbornicul, dar asta nu i-a împiedicat să rămînă creştini cu preţul vieţii lor (ca să nu mai spun că cei din perioada apostolică nu dispuneau decît de Vechiul Testament!), nu este exclus ca cei care au aderat la legionarism să o fi făcut şi în condiţiile familiarităţii cu Sbornicul şi cu alte lucrări esenţiale ale spiritualităţii româneşti. Pentru că dacă familiaritatea cu Scriptura şi tradiţia creştin-ortodoxă nu i-a împiedicat să intre în Legiune, nu văd cum ar fi reuşit să o facă Sbornicul sau Patericul. Aşa cum Scriptura a devenit o criptograma accesibilă doar cifrului oferit de Cărticică (împreună cu alte scrieri legionare, vorbe de duh şi priviri cu subînţeles transmise din generaţie în generaţie), tot astfel şi Sbornicul putea deveni doar o anexă a spiritualităţii (neapărat duhovniceşti) a noilor apostoli, rămaşi creştini cu preţul vieţii altora. Fiindcă asasinatul nu era doar un accident nefericit produs din excesul de zel al unor lideri fanatici, ci un punct esenţial al doctrinei legionare. Asasinatul era teoretizat ca un mijloc de eliberare a neamului românesc de „hidra iudeo-masonică”. [13] Din acest punct de vedere, discursul legionar despre jertfă este o impostură, o ipocrizie, un fariseism cîtă vreme jertfa nu înseamnă decît consecinţa unor acţiuni criminale. Legionarul asimilează pedepsirea sa unei jertfe tocmai pentru că se simte nevinovat. [14] El face ceea ce ar trebui să facă neamul şi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Legionarul este ipostazierea neamului şi a Bisericii totodată. Legionarul nu a venit să strice jertfa lui Hristos, ci s-o „plinească”:

„Noi credem ca învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va fi doborâta nici de portile iadului, pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu. […] Numai aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Isus Cristos, numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.” [15]

          În definitiv, Antihrist are nevoie de Biserică. Va apăra Biserica, fiindcă el nu poate veni decît prin Biserică. Şi, pentru că are nevoie de o Biserică care să-l recunoască, care să ni-l traducă, el va traduce Biserica, creştinismul, într-un Esperanto religios în care se vor recunoaşte nu doar toate confesiunile creştine, ci şi toate religiile şi credinţele lumii: Sfîntul Maxim Mărturisitorul va sta atunci între „sfîntul” Pleşu, de-o parte, şi „sfîntul” Pixel de cealaltă, [16] în timp ce dreapta, şi mai ales dreapta creştină va jubila, satisfăcută de înfrîngerea definitivă a materialismului.

Legionarii erau gata să ucidă pentru realizarea unei Românii ca soarele sfînt de pe cer. Poate că, dacă contextul le-ar fi permis-o, nimic nu ne împiedică să credem că ar fi continuat să ucidă: în fond, o astfel de ţară este tot atît de greu de realizat ca şi epoca de aur. Ce deosebeşte însă ML de alte organizaţii cu vocaţie totalitară, este pregătirea legionarilor pentru a plăti preţul visului lor. Precum sforarul magician Yagyu şi stăpînul său Iemitsu din filmul Shogun’s Samurai, [17] legionarii erau pregătiţi pentru consecinţe. Pentru un singur lucru nu erau pregătiţi, după cum au dovedit-o şi controversele din ultima lună: pentru sfîrşitul visului:

„Noi nu avem a păstra si apăra decât un vis, o vedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire, este sa-l daruiesti altora, la cât mai multi.” [18]

În filmul japonez, singurii pregătiţi cu adevărat să moară sînt oamenii cu simţul realităţii, pentru care realitatea este mai importantă decît visul. Precum Tadanaga, fiul mai mic al shogunului ucis de oamenii lui Iemitsu. Tadanaga, succesorul legitim, este pregătit să moară el pentru alţii, nu ca alţii să moară pentru el. Nu doar că nu cheamă la „jertfă”, dar nici măcar nu acceptă „jertfa” altora. În schimb, Iemitsu, fratele mai mare, este gata să-şi ucidă părinţii şi să se lepede de Buddha. Iemitsu, vezi bine, are o „chemare”. Şi Iemitsu, şi Tadanaga mor. Dar numai unul a trăit; celălalt a visat doar. În schimb, Yagyu, „doctrinarul”, sofistul, fariseul, duplicitarul prin excelenţă, nici nu moare, nici nu trăieşte: bîntuie doar, strîngînd la piept capul lui Iemitsu, shogunul paricid şi fratricid, căutînd să afle în visul cărui vis se află.  

NOTE:

[1] Vezi Mircea Platon, „Certificate de smerenie”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-certificate-de-smerenie.html

[2] Pentru multiplele categorii de fariseu, vezi aici: http://www.boundless.org/2005/articles/a0001684.cfm

[3] Ion Moţa, „Măsura creştinătăţii noastre?” http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm Trebuie citit în continuare ce înseamnă pentru Moţa a te jertfi cu adevărat.

[4] http://www.antioch.sg/cgi-bin/bible/vines/get_defn.pl?num=0776

[5] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/eclesiologie-euharistica-sobornicitate-deschisa-68974.html

[6] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/eclesiologie-euharistica-sobornicitate-deschisa-68974.html

[7] Cărticica şefului de cuib, punctul 83.

[8] http://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/24/parintele-rafail-noica-cuvant-la-tundere-in-monahism/

[9] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-certificate-de-smerenie.html

[10] ”Din punct de vedere spiritual, biserica mutată nu mai există. Locul sacru e acolo unde a fost sfinţit altarul. Faptul că mai exista nişte ziduri, cu o formă similară bisericii iniţiale, nu înseamnă ca acea biserică mai există” Augustin Ioan, citat în Steliu Lambru, „Jocul de cuburi. Procedeul translatării clădirilor în România lui Ceauşescu”, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/jocul-de-cuburi-procedeul-translatarii-cladirilor-in-romania-lui-ceausescu/

[11] După cum arătam în altă parte, “Înţelesul lucrurilor este consemnat în numele lor, dar numele nu-şi pot păzi înţelesul. Tradiţia reprezintă această slujire a înţelesului, contextul în care înţelesul a fost asigurat. Un înţeles asigurat nu este unul blocat, imobilizat într-o singură şi definitivă semnificaţie. Un înţeles asigurat prin grija tradiţiei este unul care poate şi trebuie să însemne întotdeauna mai mult, niciodată mai multe. Cuvintele ajung să mintă, scrie O.B., din cauza unui context mincinos (p. 209). Un context mincinos este unul care a străpuns tradiţia, reuşind să construiască o tradiţie mincinoasă. Una lipsită de sîngele, de carnea înaintaşilor. Una «spirituală».” http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm

[12] Concluzie dificil de stabilit, totuşi. Perioada Cuza a însemnat nu doar secularizare (trecerea în posesia statului a proprietăţilor mănăstireşti şi în subordinea statului a învăţămîntului teologic), ci şi unificare bisericească şi punerea temeliei autorităţii sinodale, precum şi activitatea remarcabilă a unor ierarhi precum Sfîntul Calinic (care, în calitate de elector, l-a ales de altfel pe Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti).

[13] Vezi în special capitolul „Problema jidănească” din Pentru legionari de Corneliu Zelea-Codreanu

[14] „Ceea ce nu înţeleg sînt poate şi uneltirile şi toate diavoleştile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele. […] Totuşi, opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţia noastră. Şi jertfa noastră va creşte pînă la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecător, ne va auzi şi pe noi.” Corneliu Zelea-Codreanu, Însemnări de la Jilava, Sfintele Paşti 1938, 24 aprilie.

[15] Ion I. Moţa, Cranii de lemn, („Libertatea” nr. 37-38 Crăciun 1936), http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

[16] "St Pixels may fall outside of what is traditional but we still consider it a genuine church. It is a real parish of real people who don't stop being members when they log off. It is not a second-class experience, just a different one. The site appeals to a whole spectrum of people, ultimately we are hoping to encourage faith."  http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/magazine/6517807.stm

[17] http://en.wikipedia.org/wiki/Shogun%27s_Samurai

[18] Alexandru Cantacuzino, martie 1937, http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

MIRCEA PLATON: Certificate de smerenie

"Smerenia" este ultimul refugiu al ticălosului. Încă din grădina Raiului, minciuna a apărut târându-se. Literatura clasică e plină de personaje, precum Volpone al lui Ben Jonson sau Tartuffe al lui Moliere, a căror decrepitudine morală se ascunde în haină umilă şi ale căror minciuni sunt ocultate de frecarea mâinilor ca într-un soi de pasă magică bombănită, de pantomimă slinoasă. Modul în care, în literatura clasică şi/sau creştină, e scoasă la iveală impostura fundamentală a acestor personaje e raportându-le vorbele de azi la cele de ieri şi vorbele de ieri şi de azi la fapte. Raportându-i, adică, la realitate. Caracteristic orgoliosului, în haină umilă sau neprefăcut, e refuzul raportării la realitate, la evidenţă. Cel care acceptă evidenţa şi se închina în faţa adevărului nu poate fi acuzat de orgoliu de cineva pentru care adevărul nu contează. Cineva pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin "adevăruri"  tactice şi minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi.

Din păcate, regimul comunist a cultivat la români tocmai acest tip de virtuozitate, care ţine de refuzul îmbinării cuvântului cu sensul şi al sensului cu viaţa. În comunism, singurul lucru pe care, din punct de vedere oficial, îţi era îngăduit să îl faci individual era autocritica. Îţi făceai autocritica în faţa colectivului, nu se autocritica colectivul în faţa individului. Conştiinţa individuală trebuia racordată la adevărul maselor. Adevărul era o chestiune stabilită doar de organele competente. Adevărul obiectiv era considerat burghez şi trebuia înlocuit cu adevărul ştiinţific, rod al concepţiei înaintate despre lume şi viaţă a Partidului. Astfel, dacă un muncitor vedea că în magazine nu se mai găseşte pâine şi rostea adevărul obiectiv, corespunzător adică realităţii: "În magazine nu e pâine", el se făcea vinovat de subiectivism burghez, de individualism şi de orgoliu. Adevărul ştiinţific, marxist-leninist, corect, era cel care ţinea cont de lupta de clasă şi de drumul pe care era angajată România, cel al construirii unei societăţi mai bune şi mai drepte. Şi adevărul ştiinţific era că, spunând că la alimentara nu e pâine, el sabota această luptă. Adevărul deci nu era lipsa pâinii, ci sabotajul lui, care trebuia condamnat de toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate.

Până la venirea comunismului, adevărul, ca şi basmele, nu era inventat şi impus de sus, ci moştenit. De aceea, orgolios nu era cel care ţinea să păstreze şi să transmită mai departe adevărul, sau basmul, ci doar cel care voia cu orice preţ să inventeze un adevăr potrivit doar pentru el şi ai lui. Aşa se explică şi inaderenţa lumii româneşti la comunism, un mit politic care nu avea nimic în comun cu lumea tradiţională românească. Şi aşa se explică şi succesul, relativ, al Mişcării Legionare, o formaţiune care s-a prevalat de multe elemente creştine sau folclorice româneşti. Dar cel mai bun semn că atât comuniştii cât şi Mişcarea Legionară erau de fapt purtătoare ale unor "adevăruri" inventate, nu ştafete politice ale unor adevăruri moştenite, e organizarea lor alveolară, în celule de partid, respectiv cuiburi, locuri unde membrul avea datoria să îşi facă, după cum spune Cărticica şefului de cuib, "toată şcoala". Membrul trebuia ferit de contactul cu realitatea, care l-ar fi expus tentaţiei burgheze a adevărului obiectiv, pentru a putea fi educat în cultul adevărului ştiinţific, avansat, venit de sus, de la Comitetul Central sau de la "Şef". [1]

Desigur că, în realitate, lucrurile se puteau petrece altfel. Primul articol pe care l-am publicat la începutul acestei lungi şi din ce în ce mai tenebroase dezbateri a fost dedicat tocmai relativizării influenţei "educaţiei" legionare în favoarea readucerii în prim-plan o omului şi a mediului său familial de formare. Celor care vedeau o linie dreaptă între "educaţia" legionară şi sfinţenia unor deţinuţi politici, le răspundeam încercând să aduc în discuţie şi alţi factori - cum ar fi familia sau mediul patriarhal românesc - care ar fi putut contribui la educaţia creştină a unuia sau altuia dintre cei care au rezistat sau au murit creştineşte în închisoare. Pentru a centra întreaga dezbatere pe om, trebuie să relativizăm infailibilitatea "şcolii de caractere" legionare şi să aducem şi alţi factori în discuţie. Pe lângă familie, ar putea intra în discuţie, de exemplu, şi prieteniile legate de adolescenţi care s-au întâlnit în "Frăţiile de cruce". E prietenia lor, mai formativă poate decât lectura literaturii de propagandă legionară, intrinsec "legionară"? Comuniştii de ieri şi apologeţii Legiunii de azi considerau şi consideră că da. Unii, pentru a condamna, ceilalţi, pentru a instituţionaliza un anumit tip de creştere, o anumită tehnologie de formare a "omului nou".

Din punctul meu de vedere, tocmai pentru că dezbaterea e despre om trebuie problematizată influenţa Mişcării Legionare asupra membrilor ei. Şi unul din modurile de a problematiza această influenţă e de a cerceta literatura folosită la educarea membrilor. Dacă literatura fundamentală a unei mişcări politice voit creştine păcătuieşte de fapt prin distorsionări grave ale adevărurilor de credinţă, dacă organizarea şi multe din acţiunile unei mişcări politice declarat creştine sunt în contrast evident cu ceea ce ar trebui să fie o viaţă creştinească, oare avem dreptul să ignorăm acest lucru? Nu compari ML cu Biserica, dar ai dreptul să judeci măsura în care ML şi-a asumat cu adevărat adevărul de credinţă Ortodox. Oare dacă creştinii se mântuiesc stând în Biserică, Mişcarea Legionară se mântuieşte camuflându-se în sfinţii care i-au călcat la un moment-dat pragul? Poate o învăţătură greşită fi justificată de sfinţenia celor care o îmbrăţişează? Poate un nazist ascetic justifica rasismul? Poate viaţa lui Gafencu salva retrospectiv Cărticica şefului de cuib?

Atunci ar trebui rescrisă nu doar istoria Mişcării Legionare, ci a întregii Biserici, de vreme ce e plin trecutul de "eretici" virtuoşi şi de sfinţi năprasnici. Sau de oameni aparţinând altor confesiuni care au trăit şi au murit consecvenţi cu învăţătura lor de credinţă în Hristos. Două dintre figurile la care mă raportez cu tandreţe sunt, de exemplu, cea a lui Edith Stein, care după o adolescenţă atee s-a convertit la catolicism şi a murit gazată la Auschwitz în 1942, şi cea a Dietrich Bonhoeffer, teolog luteran german, anti-nazist, executat prin spânzurare în 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de prăbuşirea totală a regimului hitlerist. Şi măicuţa catolică şi teologul luteran au suferit şi au murit crezând în Hristos. Pot să mă raportez la ei şi să mi-i ţin aproape? Pot. Aţi fi acord să îi trecem în calendarul Ortodox? Nu. De ce? Pentru că există, între noi şi ei, o deosebire de adevăr de credinţă.

Dacă Mişcarea Legionară e o mişcare creştină, dacă în creştinism ceea ce contează e Adevărul, şi dacă un sfânt e cel care se face una cu Adevărul, cât loc mai e într-un sfânt pentru erorile, ereziile şi minciunile propagandei legionare? Cum poate fi sfinţenia rod al minciunii, cum poate fi dreptatea rod al strâmbătăţii? Dacă durerea creştinilor e că nu pot trăi la nivelul lui Hristos, problema Mişcării Legionare e că nu s-a ridicat niciodată la nivelul sfinţilor pe care unii îi revendică în numele ei acum.  A dat Mişcarea Legionară şi ticăloşi? A dat. În ce măsură aceştia au fost excepţia şi în ce măsură regula, rămâne de cercetat. Oricum, nu trebuie pierdută din vedere posibilitatea ca unele persoane să depăşească, în evoluţia lor, momentul aderenţei la Mişcarea Legionară. Legionarismul nu e o genă. Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe. În cazul în care Mişcarea Legionară nu a dispărut, trebuie precizată structura ei ierarhică şi corpusul doctrinar actuale, precum şi legitimitatea actualei structuri ierarhice. Există, de exemplu, un purtător de cuvânt al Mişcării Legionare de astăzi? Dacă există, în ce măsură practică încă ML dublul limbaj?

Acestea sunt întrebări şi consideraţii mult mai relevante pentru o discuţie pertinentă decât "orgoliul" preopinenţilor. Nu doar orgoliul, ci şi beţia, curvia, iubirea de arginţi, lăcomia şi invidia pot afecta şi afectează scrisul unuia sau altuia. Ar trebui oare ca, înainte de a ne apuca de scris, să mergem cu toţii la un oficiu specializat în acest sens pentru a obţine diplome de bună-purtare? Din punctul meu de vedere, onestitatea argumentului e un mai bun indiciu al bunei-purtări decât orice invocare mieroasă a "orgoliului" preopinentului. Lepădarea de sine începe acceptând justeţea unui lucru, chiar când îl înfăptuieşte/spune cineva de care nu îţi place.

P.S. Tocmai terminam acest text când s-a publicat şi textul doamnei Emilia Corbu. Înţeleg că doamna Corbu şi-a exersat îndelung, în ani grei de facultate, arta citirii enciclopedice pe diagonală şi că nu are timp. De aceea voi fi scurt. Articolele mele despre ML (3 şi cu ăsta 4) sunt articole de opinie, nu studii istorice. Am precizat acest lucru. Scriu ca un creştin îngrijorat de ce se petrece în Biserica mea. Cam la fel cum a scris şi scrie şi doamna Corbu, deşi nu e absolvent de teologie şi nici inginer, despre miza duhovnicească a cipurilor.

Mircea Platon

NOTE:

[1] De exemplu, în 1939, comuniştii europeni şi americani loiali Moscovei au abandonat retorica luptei împotriva Germaniei naziste îndată ce s-a încheiat pactul Ribbentrop-Molotov şi linia Moscovei le cerea de acum comuniştilor să militeze pentru "neutralitate" şi "pace".