„Era prin cîșlegile Crăciunului dela începutul anului 1785.
Multă pacoste și grele nevoi se mai abătuseră asupra țării Moldovei, în acest urgisit veac.
Necontenitele lupte pentru Domnie, între pămîntenii dornici să pună stăpînire pe scaunul străluciților Voevozi de odinioară, plătindu-și împlinirea gîndului lor de totdeauna nu numai cu pungi grele cu aur, ci, adesea ori chiar cu viața, sleiseră cu totul bogățiile blagoslovitului pămînt.
Atîta amar și bătaie de joc și-au făcut de biata țară, încît și Turcii scîrbiți de frămîntările moldovenilor, veșnic nemulțumiți și lesne vărsători de sînge nevinovat, au hotărît să trimită dela Țarigrad, Domn străin de neam și lege.
Deabea atunci a început jalea cea mare, pentru moșia lui Ștefan cel Sfânt.
Orice vîntură lume din mahalaua Fanarului, poftitor să se îmbogățească, era destul ca prin scumpe daruri și oarecarea vicleșug, să capete bunăvoința Padișahului sau a unuia dintre Vizirii mai apropiați de tronul împărătesc ori prietenia unei cadîne lacome de podoabe – și, firmanul de domnie în scaunul moldovenesc, repede era întărit cu pecetea celui ajuns stăpîn, nu numai pe avutul dar și pe viața vitejilor de altă dată.
Rînd pe rînd s-au perindat, cîte un an ori doară cîteva luni, toți veneticii Orientului, pe scaunul de la Ieși.
[…] Au murit Domnitorii buni, răi, precum le-au fost sufletele și dorurile, sămănînd sărăcia și desnădejdea printre locuitori, dar Ieșul a urmat să-și vadă de necazuri, batjocorit de străini și mult iubit de cei carii s’au născut pe ulițele lui.
[…] Mai stă scris în hronicul moldovenesc, cum cu toată tristețea veacului, zaiafeturile la Curte nu se mai sfîrșeau, iar Ieșul părea mereu în sărbătoare, mult mai fiindu-le pe plac vremenicilor Domni, să ducă o viață de trîndăvie și veșnică desfătare.
La vremea prînzului, în fiecare zi, se adunau tîrgoveții și calicimea să caște gura la meterhaneaua pusă să cînte în galeria turnului de la Curtea domnească, pentru înveselirea oaspeților poftiți de Vodă să ospăteze cu el.
Fiindcă n’au venit acești «fanarioți» - precum i-a botezat cronicarul – numai cu sufletul lacom de avuții și cu nenumărate neamuri și slugi, flămînde; au adus cu ei și toate obiceiurile Orientului, smintind mințile boerilor și otrăvind tihna vieții de pînă atunci, a celor nedeprinși cu «englenge», văzute pe la seraiul Sultanului, în Țarigrad.
Domnitorii aceștia n’au sărăcit numai țara, au zdruncinat din temelii așezări de veacuri.”
Adrian Pascu, Barbu Lăutarul. Imaginea vieții celui mai zbuciumat veac, Iași, Editura Librăriei „Ath. Gheorghiu”, Tipografia Victoria, 223 p. (f.a.), pp. 7-10.
