Articolul dnei Alexandra Coșlea despre exploatarea copilului în lupta politică ar fi fost mai convingător dacă această exploatare nu ar fi fost plasată exclusiv în contul reprezentanților „familiei tradiționale” (https://hotnews.ro/cand-copiii-lor-si-ai-nostri-devin-arme-electorale-pentru-candidatii-care-propovaduiesc-familia-traditionala-1946837), fapt care ar trebui poate să o determine să reflecteze ceva mai cinstit, adică mai puțin afiliat ideologic, la noțiuni precum cea de integritate în numele căreia pretinde de altfel că pledează. Din cîte îmi amintesc, la protestele anti-corupție și pro-occidentale din 2017-2019, aducerea copiilor era considerată un lucru natural, fiind încurajată pe rețelele sociale și în mediul lumii bune, corectă politic. Totodată, nu știu dacă în presa woke din România, reprezentată impecabil de Hot.News.ro, a apărut vreun singur articol de opinie care să pună în discuție prezența copiilor la paradele gay din țară sau din lumea bună, cea de afară, deși evenimentele de acest tip sunt culturale în sens politic imediat. Dimpotrivă, imaginile care ilustrează astfel de evenimente încurajează de fiecare dată prezența copiilor. Așa cum este exclus și să întîlnim în această presă abordarea politizării woke a copiilor în școală atît prin conținutul unor lecții din cadrul disciplinelor socio-umane, cît și prin acțiunile de comando ideologic ale activiștilor woke care mențin instituțiile publice de învățămînt sub un asediu doctrinar permanent în scopul convertirii elevilor, încă de la nivelul preșcolar, la BLM, la ideologia identității de gen, la un feminism intrat în stadiul terminal după epuizarea efectelor celui de-al treilea val și în special la religia DEI (diversitate, echitate, incluziune).
În plus, atunci cînd mass-media dominantă din România denunță politizarea educației publice, ținta este ora de Religie și intervențiile izolate ale unor profesori în favoarea ordinii tradiționale sau, în mod excepțional, în favoarea legionarismului (profesorii cu simpatii legionare fiind de altfel total lipsiți de înțelegerea ordinii tradiționale, pe care Mișcarea Legionară o parazita, o abuza și în cele din urmă ar fi distrus-o într-un mod mult mai eficient decît a reușit comunismul), dar obiectivul este subordonarea sau chiar înlocuirea orei de Religie cu ora de Woke, lucru pe care, dacă ideologii și activiștii woke din România ar fi fost atenți, Patriarhia Română l-a făcut deja cu mai mulți ani în urmă.
Nu în ultimul rînd, copiii au fost folosiți într-un mod abject în perioada pandemiei de Covid-19 printr-un șantaj emoțional (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/copilaria-in-siguranta-statului.html) la fel de pervers precum cel folosit de pseudo-conservatorii recenți, care se folosesc de copii și de sufletul omului într-un mod la fel de lipsit de scrupule. După cum s-a putut vedea chiar la vremea respectivă și cu atît mai limpede astăzi, vaccinul anticovid a fost în primul rînd un instrument politic, un vaccin politic înainte de a fi unul medical. A fost folosit pentru a verifica imunitatea politică a corpului social prin provocarea abuziv-invazivă a reacției de recunoaștere a caracterului benign și profilactic al mediului instituțional și a capacității colective de respingere a virușilor conspiraționiști, adică a reacțiilor de neîncredere în statul științific și în știința de stat.
Acestea fiind zise, sigur că folosirea copiilor pentru a obține un capital, indiferent de natura lui – emoțional, financiar, politic – este o încercare josnică de manipulare a celor din jur și un abuz față de copilul implicat. Am semnalat și eu această tactică detestabilă în cîteva rînduri atunci cînd am întîlnit-o în cadrul noii ortodoxii de rit naționalist, înrudită, în ciuda aparentelor diferențe, cu cea de rit atlantist (cel mai recent, la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/01/maica-neamului-si-copilul-din-noi.html; chiar dacă, în situația respectivă, Călin Georgescu nu exploata decît propria sa imagine din copilărie, intenția manipulatoare rămîne la fel de evidentă și prin urmare la fel de gravă, așa cum problematică mi se pare și valorificarea ideologică, patriotic-naționalistă, a lui Rareș Prisecariu, vezi la https://www.youtube.com/watch?v=bZk96lMH8gE) și consider că ea este cu atît mai condamnabilă cînd este realizată în numele valorilor creștine decît atunci cînd este realizată în numele societății deschise.
Folosirea
copiilor în lupta politică este imorală și pentru că rolul lor nu este doar cel de armă, cum apreciază dna Coșlea, ci și
de momeală și mai ales de scut, adică de armă defensivă, menită să anuleze sau cel puțin să atenueze reacția
critică. Vulnerabilitatea copilului are rolul de a releva vulnerabilitatea
candidatului într-un mod care pe de o parte cere empatie, iar, pe de alta, previne
și amenință în virtutea obligației părintești naturale de a apăra. Astfel, politicianul
care se folosește de copii trimite în același timp un fel de mesaj dublu sau același
mesaj cu două accente complet diferite, unul prin care solicită empatia („aveți
grijă, sunt cu copilul!”) și altul prin care-și declară în mod tacit
agresivitatea („aveți grijă, sunt cu copilul!”), asigurînd indirect societatea că va avea aceeași atitudine dublă și față de ea.
Cu toate acestea, există o diferență notabilă în modul în care copilul este folosit de fiecare dintre cele două tabere, în sensul în care rolul atribuit copilului este substanțial altul în fiecare dintre cele două cazuri. Astfel, tradiționalistul (care nu poate fi unul autentic de vreme ce exploatează imaginea copilului), deși urmărește într-un mod la fel de lipsit de scrupule ca și progresistul să concentreze atenția publică asupra sa prin implicarea copilului, folosește copilul pentru a sublinia rolul său de tată. Ceea ce vrea să arate tradiționalistul nu este că are copii, ci în primul rînd că este tată. Creditul pe care-l caută este cel al tatălui. Imaginea tatălui iese în evidență aici, nu cea a copilului. Se manifestă astfel un tip de responsabilitate de suprafață, care, în virtutea impactului ei imediat, îndepărtează preocuparea publică pentru responsabilitatea de adîncime a politicianului ca tată (care în mod normal ar fi trebuit să-l împiedice să-și exploateze politic funcția lui personală de tată). Însă această calitate este necesară derivării sau construirii unei responsabilități politice de profunzime. Mai precis, responsabilitatea de profunzime, naturală, a tatălui este sacrificată și convertită într-una artificială, de suprafață, împrumutînd sau cedîndu-și astfel propria profunzime în mod neașteptat și ilicit responsabilității de suprafață a politicianului.
Lucrurile stau cu totul diferit în exploatarea politică progresistă a copilului, unde copilul este folosit pentru a afirma copilul din noi. Aici, responsabilitatea este folosită într-un mod la fel de ilegitim, însă nu pentru a consolida rolul politic printr-o responsabilitate de profunzime, ci pentru a genera și legitima o iresponsabilitate de profunzime. Întrucît suntem copii, putem face orice, putem fi oricît de ipocriți și de perverși întrucît suntem protejați și justificați de inocența din noi. Copilăria perpetuă ne oferă nu doar o imunitate perfectă la rău, ci face ca răul să pară un bine chiar și atunci cînd este un rău evident. Orice facem, facem în calitate de copii și de aceea orice facem este în mod necesar inocent, deci bun.
În ambele cazuri, însă, ceea ce se urmărește este un fel de politică de familie și de aceea nu cred că vreuna dintre cele două tabere poate fi acuzată, așa cum le reproșează (doar) „tradiționaliștilor” autoarea articolului menționat mai sus, de violarea graniței etice sau legale. Mesajul ambelor categorii este unul legat de refacerea societății-ca-familie, familie umană universală, în cazul progresist (cu exemplarele lui non-binare și non-umane inevitabile), național-etnică în cel naționalist.
Prin urmare, manipularea progresistă a copilului are efecte directe chiar asupra inocenței copilăriei, pe care o corupe iremediabil, în timp ce manipularea pseudo-creștină, deși se folosește de copil în scopuri politice, nu afectează înțelegerea copilului și a inocenței, ci pe cea a responsabilității parentale, și în mod special pe cea a tatălui, care dublează sau poate chiar înlocui în mod periculos funcția și rolul omului politic. Astfel, în timp ce un stat guvernat de politicieni-copii generează în mod inevitabil o societate alcătuită din indivizi infantilizați (de unde și importanța în creștere a feminismului, care a înlocuit capacitatea femeii de a naște și rolul matern de creștere și ocrotire cu funcția impersonal-instituțională a educării și disciplinării copiilor și mai ales a bărbaților-copii), în timp ce un stat condus de politicieni-tați, deși este favorabil formării responsabilității paterne, poate genera, în special în condițiile caracterului debil al societății românești actuale (caracter recunoscut public de altfel de toți politicienii români pro-occidentali cînd au caracterizat democrația românească drept una „fragilă”), așteptarea „tătucului” salvator. Nostalgia comunismului și a lui Ceaușescu, împletită cu cea a legionarismului și a Căpitanului, exprimă și întrețin această așteptare, iar Călin Georgescu nu doar că i-a răspuns și a împlinit-o, ci a depășit-o cu totul nu doar în virtutea carismei personale, ci mai ales datorită susținerii oferite de tătucii auxiliari produși de mediul ortodox naționalist încurajat de monahismul ortodox naționalist.
