Potrivit descrierii societății Române de Radiodifuziune, posturile publice de radio ar trebui să reprezinte „servicii publice autonome, de interes național și independente editorial.” (http://www.srr.ro/istoric_societatea_romana_de_radiodifuziune-11855) În ultimii doi ani însă, interesul național a fost asigurat nu doar prin programe radio valoroase, ci și prin diverse mesaje legate de mască, carantină, vaccin anticovid și, în ultima vreme, prin mesaje privitoare la vaccinarea anticovid a copiilor. Ascult aproape zilnic Radio România Muzical, iar astăzi am putut auzi un mesaj referitor la importanța vaccinării copiilor, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva retrăim anii ’80, cînd „Radioteleviziunea, aflată sub controlul direct al statului din 1948, în urma decretului de naționalizare, începe să resimtă acut presiunile statului” (http://www.srr.ro/istoric_societatea_romana_de_radiodifuziune-11855).
Mesajul este acesta:
„Ce-ai face ca să-ți știi mereu copilul în siguranță? Copiii sunt și ei expuși la infectare și pot transmite COVID 19. Alege să-i vaccinezi pe ai tăi pentru a se putea bucura în siguranță de copilărie. (O campanie a Guvernului României și UNICEF.)”
Violența lui persuasivă este șocantă chiar și numai dacă îl asculți sau doar îl citești; este însă cu atît mai mare atunci cînd mesajul este însoțit de povestea vizuală care se desfășoară în fundalul videoclipului (https://m.facebook.com/ROVaccinare/videos/%C3%AEmpreun%C4%83-%C3%AEnvingem-pandemia/579070889939516/).
Nu este vorba aici doar de un simplu mesaj de recomandare a vaccinării copiilor, ci despre o întreagă viziune despre familie, copil și copilărie.
În primul rînd, tatăl lipsește din poveste (mort de covid? Poate vom afla din episodul următor). În orice caz, este vorba despre o mamă singură. Pentru că este o mamă singură, poate că se simte mai vulnerabilă și de aceea își face griji suplimentare pentru binele copilului: simte că trebuie să facă mai mult, să-l protejeze mai mult. Copilul, un băiat în vîrstă de aproximativ 12 ani, recent refăcut după boală, este într-o bulă ermetică pentru a fi protejat și pentru a-i proteja pe alții. În clasă, este singurul aflat în bulă; cîțiva colegi poartă mască, dar pe rîndul de la geam este o fetiță care nu este nici în bulă și nici nu poartă mască. Pare să se simpatizeze reciproc; fetița îi transmite din priviri: „îmi pare rău pentru tine; sper că vei ieși cît mai curînd din bulă. Ce bine-ar fi dacă te-ai vaccina și tu!” Fetița este pe rîndul de la geam, este lîngă lumină, lumina cu care se deschide filmul odată cu tragerea perdelelor. Lumina sănătății, care ne poate învălui în măsura în care renunțăm la perdelele fricii și ignoranței. Această lumină a sănătății este reprezentată prin galbenul care marchează trecerea luminii, mai întîi în paharul de suc, răspîndită apoi pe tricoul galben pentru a se concentra în cele din urmă în petecul rotund al pansamentului care acoperă urma injectării. Băiatul cere să fie vaccinat, iar mama îl susține bucuroasă, vaccinîndu-se la rîndul ei.
Filmul și mesajul însoțitor ne spun cîteva lucruri importante pe care sper că băieții acreditați de sistemul antisistem le vor semnala nu neapărat pentru că le pasă de victimele pe care le-au blocat pragmatic în bula lor antisistem, ci din simplul motiv că orice nouă amenințare din partea sistemului nu face decît să-i servească, consolidînd bula antisistem și chiar mărind numărul de membri. Ceea ce le-ar asigura o piață constantă de consumatori de îngrijorare față de destinul culturii, umanității etc, etc.
În primul rînd, materialul sugerează că grija părintească este împovărătoare. Este rușinoasă. Îl izolează pe copil nu doar de restul copiilor, ci chiar de propria lui mamă. Grija părintească este ceva nefiresc, artificial. Nu este naturală, galbenă precum lumina, precum sucul natural de portocale, precum vaccinul. Este albastră (mama apare îmbrăcată într-o rochie albastră de vară, care seamănă cu o uniformă), este instituțională, este străină. Grija părintească nu are o culoare caldă, ci una rece. Este nejustificată. Nu este grijă, ci frică.
Însă copilul este curajos. El este cel care observă indicatorul spre un centru de vaccinare și îi cere mamei să meargă acolo chiar atunci. Aceasta este a doua notă subversivă a materialului: chiar dacă formal decizia îi aparține părintelui, aceasta nu este o decizie propriu-zisă, ci mai degrabă un consimțămînt. În contextul înființării unui barnevernet românesc (https://www.gov.ro/ro/media/comunicate/comunicat-de-presa-edinta-de-guvern), refuzul părinților de a accepta vaccinarea anticovid a propriilor copii va putea fi considerat o formă de abuz sau de neglijare a copiilor.
În al treilea rînd, textul sugerează că părinții nu-și pot ține copii în siguranță mereu, oricît și-ar dori lucrul acesta. Aparent este vorba despre siguranța față de infectare, însă formularea este făcută în mod intenționat în termeni generali, vagi: „Ce-ai face ca să-ți știi mereu copilul în siguranță?” Nu doar că această sarcină este imposibilă, dar dorința părinților de a-i ține în siguranță îi poate aduce pe copii într-o stare de nesiguranță. Mai ales dacă refuză să-i vaccineze.
În al patrulea rînd, este vorba despre legătura care se face între siguranță și copilărie. Practic, mesajul îi acuză direct pe părinții care refuză să-și vaccineze copiii de faptul că le distrug copilăria. Întrucît copilăria depinde de siguranța oferită de vaccin, urmează că părinții care le refuză copiilor siguranța, le refuză copilăria și în felul acesta sunt deja vinovați de abuz și de neglijarea propriilor copii.
După cum am spus, avem de-a face cu o redefinire a familiei, a copilului și a copilăriei. Familia este deja într-o criză accentuată inclusiv în mediul conservator și în Biserică (vezi o discuție lămuritoare la https://www.theamericanconservative.com/dreher/gallup-poll-conservatives-family-benedict-option/; am semnalat mai demult indiferența cu care BOR se raportează la absența tatălui din familia ortodoxă, fapt care explică și absența bărbaților de la viața bisericească la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-intelesul-crestin-al-libertatii.html).
Povestea este mai veche și ține de modul în care lumea postbelică a început să se raporteze la copil ca la un adult mic și la adult ca la un copil mare. Neil Postman a descris acest fenomen în The Disappearance of Childhood (prima ediție 1982, https://www.amazon.com/Disappearance-Childhood-Neil-Postman/dp/0679751661). Ideile cărții sunt expuse într-un eseu apărut ulterior („The Disappearance of Childhood”, Childhood Education, Vol. 61, Issue 4, 1985, p. 286-293, în fapt, rezumatul unei conferințe pe marginea temei și a cărții). Voi prezenta sumar observațiile lui Postman, care ne ajută să înțelegem mai bine scopul urmărit de reformatorii globali ai societăți și rolul esențial jucat de mass media în realizarea acestui scop.
Postman susține că în perioada medievală copiii nu erau priviți ca ființe distincte de adulți, așa cum urmau să fie tratați odată cu apariția tiparului. Într-un sens, copilul nu exista în modul în care îl înțelegem noi astăzi. Deși el nu explică această situație, este posibil ca unul dintre motive să țină de faptul că în creștinătatea medievală toți oamenii erau copiii lui Dumnezeu. Din acest motiv, observația lui Postman, potrivit căreia odată cu apariția televiziunii și prăbușirea culturii și educației scrise revenim la indistincția medievală dintre copil și adult mi se pare cel puțin pripită. În orice caz, odată cu răspîndirea tiparului și a culturii scrise,
„tinerii trebuiau separați de restul comunității pentru a fi învățați să citească; adică pentru a fi învățați cum să funcționeze ca adult. Înainte de tipar, copiii deveneau adulți învățînd să vorbească. Dar pentru vorbire toți oamenii sunt programați biologic. După apariția tiparului, copiii au fost nevoiți să dobîndească maturitatea prin alfabetizare, pentru care oamenii nu sunt programați biologic. Aceasta însemna că trebuiau create școli. În lumea medievală, nu exista învățămînt primar.” (p. 289).
În felul acesta, copiii au încetat să mai fie percepuți ca adulți în miniatură, cum se-ntîmpla în evul mediu, fiind percepuți în schimb drept adulți neformați („unformed adults”):
„Învățarea școlară a devenit identificată cu natura specială a copilăriei. Copilăria a devenit, la rîndul ei, definită de frecventarea școlii, iar cuvîntul «școlar» a devenit sinonim cu «copil».” (p. 290).
Însă această separare prin educație a copilului de lumea adulților s-a atenuat și a ajuns chiar să se piardă odată cu apariția televiziunii, care
„șterge linia de demarcație dintre copilărie și maturitate în două moduri. În primul rînd, de vreme ce nu necesită instrucțiuni pentru a înțelege forma mesajului, nu trebuie inventată o instituție precum școala pentru a-i învăța pe copii cum să priceapă o imagine. În al doilea rînd, pentru că televiziunea nu își poate diferenția audiența, ea trebuie să comunice aceleași informații tuturor, indiferent de vîrstă. Televizorul șterge linia de demarcație și în alte moduri. S-ar putea spune că principala diferență dintre un adult și un copil este că adultul cunoaște anumite aspecte ale vieții (misterele ei, contradicțiile ei, violența ei, tragediile ei) despre care nu consideră că este potrivit pentru copii să le cunoască. Pe măsură ce copiii se îndreaptă spre maturitate, le dezvăluim aceste secrete în moduri care ni se par asimilabile din punct de vedere psihologic. De aceea există literatura pentru copii, de exemplu.
Dar televiziunea face acest aranjament imposibil. Deoarece televizorul funcționează practic non-stop, necesită o furnizare constantă de informații noi și interesante. Aceasta înseamnă că toate secretele adulților (sociale, sexuale, medicale, fizice, politice și altele asemenea) trebuie să fie și vor fi dezvăluite. Televiziunea obligă întreaga lume a adultului să fie publică. În căutarea unor informații noi și senzaționale pentru a-și menține audiența, televizorul trebuie să exploateze fiecare tabu existent în cultură: incest, divorț, promiscuitate, corupție, adulter, sadism. Totul este acum doar o temă pentru o emisiune oarecare de televiziune și în acest proces – iar aici este miza – totul își pierde rolul de secret exclusiv pentru adulți.” (p. 290-291)
În felul acesta, copilul își pierde inocența. Pierzîndu-și inocența, devine un fel de adult mic, în timp ce adultul, blocat într-un mediu care împiedică creșterea, rămîne nedezvoltat, un fel de copil. Astfel apare un nou tip de om, „adultul-copil” („adultchild”, p. 291):
„Din motive care au de-a face parțial cu capacitatea televizorului de a ajunge la toată lumea, parțial de a face cu accesibilitatea formei sale vizuale, parțial, desigur, cu baza sa comercială, televiziunea promovează ca fiind dezirabile multe dintre atitudinile pe care le asociem cu copilăria: de exemplu, o nevoie obsesivă de gratificare imediată, o lipsă de preocupare pentru consecințe, o preocupare promiscuă pentru consum. Televiziunea pare să favorizeze o populație care este formată din trei grupe de vîrstă: pe de o parte, copilăria; pe de alta, senilitatea; și, între ele, un grup de vîrstă nedeterminată în care toată lumea are undeva între 20 și 30 de ani și care rămîne așa pînă cînd o lovește senilitatea.” (p. 291)
Această descriere mi se pare esențială pentru a înțelege pe de o parte de ce mesajele folosite în campania de vaccinare sunt infantile în mod necesar, iar pe de alta pentru a înțelege motivația celor care răspund pozitiv la ele: mesajele sunt adresate exact acestui tip uman produs de media și de educația publică în ultimii șaptezeci de ani. Sunt adulți-copii și copiii-adulți caracterizați tocmai de „nevoia obsesivă de gratificare imediată” și de „o lipsă de preocupare pentru consecințe”.
Evident, acest dezastru nu s-ar fi produs dacă oamenii ar fi fost conștienți de rolul familiei. Postman menționează, pe lîngă acțiunea distructivă a televiziunii, declinul familiei, pierderea conștiinței rădăcinilor și eliminarea prin avansul tehnologiei a semnificației muncii omului.
Nu este o întîmplare însă că în videoclipul pe care l-am comentat apare o mamă singură. Și ea, și copilul, par să fie izolați de societate. Vaccinul oferă astfel o șansă în plus: nu doar siguranță, nu doar un sentiment de libertate, ci mai ales posibilitatea de a întemeia noi relații. Este șansa de a lua viața de la început.
În finalul articolului, Postman observă că dispariția simbolică a copilăriei este însoțită de dispariția fizică a copiilor, școlile publice începînd să se închidă peste tot în Statele Unite din cauza reducerii natalității încă din anii ’80 (p. 293). Ceea ce are sens, fiindcă adultul-copil, precum copilul-adult, trăiește exclusiv în prezent, apariția copilului amenințînd acest prezent auto-gratificator. Iar pentru că nimeni nu poate lăsa copiii în grija unui adult-copil, ei trebuie în mod necesar să fie ocrotiți de stat. Doar în felul acesta, copilul și copilăria lui vor fi cu adevărat în siguranță.
