Ortodoxul român biruie lumea și pentru că o urăște. Nu în sensul creștin, al urii față de ceea ce lăsăm să ne despartă de Dumnezeu (sensul negativ al lumii în învățătura creștină), ci într-un sens care nu are nicio legătură cu Dumnezeu: de o parte sunt eu și ai mei, iar de cealaltă este lumea. Orice nu este al meu este lumea.
Urăsc lumea însă nu doar pentru că nu este a mea, ci mai ales pentru că mă face să mă simt atît de mic cînd eu sunt atît de mare. Desigur, atunci cînd lumea mă apreciază, o apreciez și chiar o iubesc. Ajung chiar să mă rog pentru ea: nu ar fi păcat să se piardă o lume capabilă să-mi recunoască valoarea? Este imposibil să se piardă o lume care mă vede, mă recunoaște și mă apreciază.
Pentru că Dumnezeu nu apare cu adevărat în relația ortodoxului român de astăzi cu lumea, el înțelege lumea la fel de greșit cum îl înțelege și pe Dumnezeu. Credinței în Dumnezeul care ne convine nu-i poate corespunde decît o lume care ne convine mai mult sau mai puțin. De aceea, nu putem birui și nu putem iubi decît o lume care ne ține departe de Dumnezeul de care suntem deja despărțiți prin Dumnezeul care ne convine.
