marți, 13 noiembrie 2012

Alegeri


Diferenţa dintre iad şi rai nu este chiar atît de mare cum vrem să o credem: cît de puţin îi lipseşte lui 666 să devină 7! Şi cu toate acestea, cu fiecare nou „6” adăugat, distanţa dintre cele două numere rămîne aceeaşi în veci. Precum un simbol lipsit de corespondenţe în realitate, iadul este un rai căruia îi lipsesc corespondenţele esenţiale: viaţa şi moartea. Odată dezrădăcinat din realitate, orice simbol devine un labirint impenetrabil, în care singurul element real este urma propriilor paşi pe care îi regăseşti la nesfîrşit.
Realitatea poate fi săracă sau deplină, urîtă sau frumoasă, falsă, adică deformată, sau adevărată. Nu poate fi însă reală în mod fiinţial. O realitate reală este o realitate alternativă, virtuală. Asemenea jocurilor pe calculator, ea este o realitate pur simbolică, desprinsă deopotrivă de viaţă şi de moarte. Singura opţiune reală a jocului este „exit”, însă ţine de natura jocului ca această alegere să fie tot mai greu de făcut. De aceea, adversarul veritabil al realităţii este realitatea reală. Realitatea reală nu urmăreşte binele, ci mai binele, nu adevărul, ci adevărul adevărat. Antihristul nu se va numi „Hristos”, ci „Hristosul adevărat”. 
Iadul este locul cel mai depărtat şi cel mai apropiat de rai: cel mai depărtat, pentru că este cel mai desprins de realitate. Cel mai apropiat, pentru că o înlocuieşte. Orice rai simbolic ascunde un iad cît se poate de real. Contrar aşteptărilor, raiurile simbolice sunt proprii nu doar religiilor necreştine, ci mai ales unui creştinism deformat, un creştinism evazionist, precum riscă să devină ortodoxia românească de azi. Credincioşilor ortodocşi ar trebui să li se spună mai des şi mai limpede că lepădarea de lume nu e totuna cu evadarea din lume. Mîntuirea nu e mîntuire de lume, ci mîntuire a noastră în lume şi mîntuire a lumii o dată cu noi. De altfel, nici nu pot evada din lume, dintr-un motiv foarte simplu: lumea e în mine. Lumea sunt eu.
Lumea păcatului este o lume reală: păcatul este o fugă de Dumnezeu, o împotrivire sau o lepădare de El. Întîlnim această lume pretutindeni în jurul nostru, acasă, la lucru, la mall sau în biserică. Ne confruntăm cu ea de fiecare dată cînd avem de făcut o alegere, de orice natură:

„Aş spune mai degrabă că ori de cîte ori faci o alegere, se schimbă ceva în partea aceea din interiorul tău care face alegerea. Şi dacă luăm viaţa ca un întreg, cuprinzînd toate nenumăratele tale alegeri, în tot timpul vieţii tale par­tea aceea din interior se transforma încetul cu încetul, fie într-o creatura cereasca, fie într-una infernala; fie într-o creatură aflată în armonie cu Dumnezeu, cu alte creaturi şi cu sine însăşi, fie într-una care se află într-o stare de război şi de vrajbă cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însăşi. A fi o creatură de primul fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaş­tere şi putere; a fi de celălalt fel înseamnă ne­bunie, oroare, idioţie, furie, neputinţă şi sin­gurătate veşnică. Clipă de clipă, fiecare dintre noi înaintează către una din cele două stări.” C. S. Lewis, Creştinismul, pur şi simplu, Humanitas, 2004, pp. 122-123.

Dacă e cineva care promite evadarea din lume, evadarea din realitate, acela este Antihristul. Lumea lui este o lume fără păcat întrucît este o lume fără Dumnezeu. Poţi să-ţi pierzi viaţa fără să mori de fapt: în realitatea reală nici nu se moare, nici nu se trăieşte. De aceea, aici nici o înviere nu e cu putinţă. Antihristul promite o lume care nu are nevoie de Hristos, realitatea reală este o lume cufundată în uitarea lui Dumnezeu.
Prin urmare, justeţea alegerilor noastre este determinată de relaţia noastră cu realitatea, cu adevărul. Acest lucru este valabil atît la nivelul individului, cît şi la nivelul grupului, de la familie la popor. Chiar dacă fiecare alegere personală are şi o dimensiune politică, de vreme ce indivizii trăiesc în comunităţi, alegerea colectivă are evident o natură politică mai pronunţată decît cea individuală, aspect subliniat de cuvîntul însuşi, al cărui plural („alegeri”) semnifică o acţiune explicit politică: scrutin, votare.
Din acest punct de vedere, se poate spune că poporul român nu pare să aibă un raport îngrijorător cu realitatea: a votat bine şi curajos în 1946, cînd totul era pierdut, la fel şi în 1996, cînd totul putea fi recîştigat. Şi a confirmat-o recent, cu ocazia referendumului din 29 iulie 2012, refuzînd o putere care a acoperit realitatea mizerabilă a României lui Iliescu cu banere despre grădini carpatine (http://www.landofchoice.ro/tag/carpathian-garden/).
Se poate spune: poporul român a ales bine cînd a avut ce alege. Dar atunci cum explicăm rezultatele din 1990 şi 1992?
Sigur, comunismul nu putea trece fără urmări: el este încă în noi precum boala Lyme, transmisă prin muşcătura căpuşelor purtătoare. Presa a făcut de altfel asocierea dintre invazia de căpuşe din primăvară-vară şi campania electorală pentru alegerile locale. Analogia imediată ţine, fireşte, de natura parazitară a celor două specii, căpuşa şi politicianul/ideologul român de astăzi. Lucrurile sunt însă mai grave, după cum ne putem da seama dacă urmărim analogia mai departe, la nivelul manifestării bolii transmise de cele două tipuri de căpuşe: 1.) în ambele cazuri descoperi că ai fost muşcat de-abia după ce infecţia s-a răspîndit în corp şi 2.) în ambele cazuri, infecţia are ca rezultat tulburări neurologice (şi reumatologice, în cazul bolii Lyme). Tulburări de vedere, dureri de cap, fotofobie, îngustarea cîmpului vizual (http://medicologia.info/2012/05/boala-lyme-daca-ne-musca-capusa/). Toate, suferinţe care afectează serios simţul realităţii.[1]
Cu toate acestea, alegerile proaste ale poporului român nu pot fi puse doar pe seama sechelelor comunismului. Dacă ar fi fost aşa, românii nu ar fi putut dori „schimbarea” în 1996. Este la fel de probabil ca alegerile proaste sau bune ale unui popor care se consideră credincios (potrivit recensămîntului din 2012) să poată fi explicate şi prin credinţa lui.
O credinţă poate fi bună, şi totuşi defectă. Oricît ar fi de bună, în ciuda faptului că este singura bună, credinţa creştină se poate îmbolnăvi de tot soiul de maladii şi deformări. Este defectă, de pildă, o credinţă care atribuie teologiei o altă realitate: cum ar fi ideea că teologia este simbolică, politica este reală. Poate că românii ajung să aleagă prost în realitatea imediată pentru că sunt încredinţaţi că realitatea adevărată este realitatea ultimă. Vorba dlui Andrei Pleşu, „viaţa adevărată e în altă parte”.[2] Ironia e că acest divorţ dintre simbol şi realitate, celebrat cu mîndrie de ortodocşi, este de origine apuseană, după cum a arătat părintele Alexander Schmemann în special în volumul Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia.[3] Din cauza acestei false premise, teologia ortodoxă română nu va putea elabora niciodată o teologie politică şi nici o teologie a istoriei, în ciuda faptului că este singura care, în virtutea unei antropologii teologice aprofundate prin teologia personalistă a părintelui Stăniloae, este cea mai în măsură să o facă.
O teologie politică ortodoxă, sau o teologie ortodoxă a istoriei nu presupune combinarea pragmatismului cu idealul (ortodox). Dacă prin pragmatism s-ar înţelege atitudinea practică, propunerea ar fi salutară şi firească. Numai că pragmatismul serveşte astăzi la justificarea lipsei de scrupule. Pragmatismul are raţiuni, şi mai ales calcule, pe care idealul nu le cunoaşte. Prins în această ecuaţie, idealul este redus el însuşi la o funcţie, la variabila unui calcul. O teologie politică ortodoxă e tot ce poate fi mai străin de asemenea jonglerii: simplu spus, o astfel de teologie înseamnă aşezarea adevărului în sfeşnic. Dar mai întîi el trebuie scos de sub obroc (Luca 11, 33). Obroc poate deveni chiar şi Sfîntul Potir, în măsura în care responsabilitatea noastră faţă de adevăr ţine din momentul prefacerii pînă în cel al împărtăşirii.
Alegerile din 9 decembrie 2012 au de-a face cu realitatea. Am vrea poate să avem de ales între realitate şi opusul ei, între adevăr şi minciună, între democraţie şi totalitarism. Din fericire, lucrurile nu stau atît de simplu decît în momentele de hotar ale istoriei. Nu avem de ales nici între un rău mai mic şi unul mai mare, cum s-a tot întîmplat din anul 2000 pînă în prezent. Nu mai avem de ales între Nae Caţavencu şi Agamiţă Dandanache. Nu mai sunt scrisori sau dosare de data aceasta. Ci doar candidaţi manciurieni.[4] Acum suntem confruntaţi cu o realitate mincinoasă, elaborată de USL, şi cu una reală, promisă de ARD, avem de ales între un rău evident şi un „mai bine” simbolic.
Pentru unii creştini, miza alegerilor prezidenţiale din SUA din 6 noiembrie 2012 a reprezentat-o familia,[5] pentru alţii bunul simţ.[6] Şi în această privinţă, americanii rămîn de invidiat: la ei chiar sunt lucruri pentru care mai poţi lupta. La noi, familia a primit lovitură după lovitură: de la liberalizarea avortului din 1990, pînă la liberalizarea consumului de droguri (etnobotanice) şi la reducerea ajutorului maternal. Ultimele două lovituri au fost iniţiate şi aplicate în 2011 de un partid pretins creştin democrat şi într-un an dedicat de BOR familiei. Bunul simţ a fost suprimat şi el pe drum, o dată cu familia: nu mai putem pretinde bun simţ într-o politică dominată de personaje precum Traian Băsescu care, aflînd rezultatul favorabil al alegerilor, se referă la adversarii politici şi implicit la jumătate din electorat prin formula „i-am ciuruit!”, sau care l-a descris pe Regele Mihai în termeni inadmisibili, dezonoranţi.  
Pentru adversarii USL, miza alegerilor din România din acest an pare să o constituie democraţia.[7] Dar asta depinde de ce înţelegem prin democraţie. Într-un sens, democraţia a fost asigurată în regimul Băsescu. O dovedeşte ultimul referendum. Votul a 87,52% dintre alegători a fost anulat, legea a fost respectată, democraţia a triumfat. Dar ce mai înseamnă democraţia într-o ţară al cărei preşedinte le cere cetăţenilor să nu voteze?  
Felul în care definim democraţia ţine de felul în care ne raportăm la realitate:

„Democraţia şi libertatea depind de adevăr – care ne face liberi. Democraţia e o expresie politică a adevărului coerenţă: e guvernarea cu asentimentul şi în interesul poporului. Libertatea e o expresie existenţială a adevărului corespondenţă: e viaţa trăită în conformitate cu nişte adevăruri şi valori – cu o realitate - care îţi îngăduie să respingi tirania majorităţii grobiene sau a minorităţii ticăloase. Orice regim cu adevărat liber şi democratic e un regim reprezentativ: adică un regim care reprezintă poporul şi care îi reprezintă netrunchiat poporului valorile şi realitatea care stau la baza modului său de viaţă.” (Mircea Platon, „Gîndirea pe puncte”, http://gandeste.org/general/gandirea-pe-puncte/24269)

Poate că în 9 decembrie miza va fi realitatea însăşi, pusă în paranteze mai întîi de cei care îi sunt adversari prin natura lor, respectiv candidaţii înşişi. Dar realitatea are în România şanse slabe nu doar pentru că lipseşte din orizontul oricărei candidaturi; ci mai ales pentru că alegătorul are un simţ al realităţii atrofiat. Convingerea că idealul este separat de real, că simbolul este ceva pur „simbolic”, distinct de realitate, ne slăbeşte simţul realităţii. Idealul devine găunos iar realitatea opacă. Şi aşa ajungem să trăim în realităţi paralele, într-un fel în „idealul” duminicii, şi altfel în „realul” zilelor „obişnuite” lipsite de orice sens. Cînd răul devine firesc, binele devine utopic.
Pînă acum am încercat „să trăim bine”, dar nu am reuşit. Nu am reuşit pentru că era un bine separat de adevăr. Iar acum vom încerca probabil „mai binele”. Şi vom reuşi. Pentru că, spre deosebire de bine, mai binele nu are nevoie de nici un adevăr.


NOTE:


[1] Boala se poate manifesta şi ca o formă de schizofrenie (http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Muscatura-adevarat-pericol-capusa_0_95390871.html). Boala este mortală: “Netratate, aceste manifestări pot ajunge în timp la episoade neurologice grave ce nu mai au rezolvare medicală” (http://www.adevarul.ro/locale/buzau/Cum_tratam_intepaturile_de_capusa_0_518348234.html).

[2] A. Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011, p. 18, volum citat şi glosat admirativ în paginile Ziarului Lumina (http://www.ziarullumina.ro/articole;2134;1;53151;0;Exigenta-liturgica.html). Observaţia citată încheie un eseu pe care l-am considerat tipic pentru sincretismul practicat de dl Pleşu: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/despre-atitudinea-sectara-si-pareri.html Titlul eseului respectiv, „Sus inima”, se regăseşte în titlul manifestului FCD lansat la sfîrşitul lui august 2012 (http://www.nouarepublica.ro/romani-sus-inima-romania-are-viitor/).  


[4] Am în vedere dramatizarea din 2004, cu Denzel Washington: locul serviciilor comuniste de spionaj este luat în această versiune de chiar elita politică a propriei ţări. Altfel spus, duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10, 36). http://en.wikipedia.org/wiki/The_Manchurian_Candidate_%282004_film%29



[7] http://www.contributors.ro/administratie/romania-sub-ocupatie-revansa-partidului-unic-si-complexul-subdezvoltarii/ Traian Băsescu este omul providenţial care salvează nu doar democraţia din România, ci şi, potrivit unor articole mai vechi ale lui Traian Ungureanu, democraţia din Europa. Este omul care ne salvează de ruşi. Ceea ce nu ştiu dacă e neapărat de dorit: recent, Rusia a votat la ONU împotriva propunerii SUA de includere a avortului pe lista drepturilor omului. Potrivit cardinalului Francis George, de data aceasta SUA şi nu Rusia se află de partea greşită a istoriei (http://www.crisismagazine.com/2012/the-wrong-side-of-history ).



sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Vizite




De regulă, atunci cînd profitul BOR este pus în discuţie în mod public, Patriarhia replică prompt, sub forma unui comunicat oficial publicat în paginile Luminii.[1] Poate că aşa s-ar fi întîmplat şi dacă dl Lucian Mîndruţă ar fi făcut acuzaţii similare la adresa BOR, şi nu s-ar fi limitat doar la a-şi exprima nemulţumirea în legătură cu posibilitatea scutirii clerului de taxe. Dl Mîndruţă consideră doar că preoţii sunt inutili: spre deosebire de medici, „preoţii n-au salvat niciodată pe nimeni”.[2] Problema salvării, pusă abrupt de un ateu, se pare că nu reprezintă însă pentru autoritatea bisericească o chestiune care trebuie lămurită cu urgenţa cu care trebuie puse la punct veniturile BOR. Vorba aia, unde îţi este comoara, acolo şi inima.
Preoţii n-au salvat niciodată pe nimeni – dar ar fi trebuit să o facă? Sau doar pretind că o fac? N-ar trebui oare ca oamenii care adresează astfel de reproşuri să fie ajutaţi să şi le limpezească? Dar cum să-l ajuţi pe un duşman? Mai întîi, creştinii nu au duşmani, chiar dacă sunt mulţi cei care-i duşmănesc: în momentul arestării, Hristos îl numeşte pe Iuda prieten. Apoi, creştinii nu-i pot ajuta pe necreştini decît în măsura în care nu-i mai percep ca adversari ai Bisericii, ci ca pe adversarii lor înşişi: oameni care izbesc cu piciorul în ţepuşă (Fapte 9, 5). Oameni suferinzi, oameni bolnavi. Şi pe care creştinii trebuie să-i viziteze şi să-i ajute ca pe orice alt bolnav, după cum făceau creştinii din primele trei secole, care-i îngrijeau pe bolnavi, pe văduve, pe cei slabi şi neajutoraţi, pe săraci indiferent de credinţa acelora. Într-un an dedicat Sfîntului Maslu şi îngrijirii bolnavilor,[3] suferinţa spirituală putea fi avută mai mult în vedere.
Preoţii nu au salvat niciodată pe nimeni, e adevărat. Şi cum ar putea? Preotul are el însuşi nevoie să fie salvat. Medicii salvează vieţi, e drept, dar pot ei salva oameni? Salvarea omului e un lucru cu neputinţă omului, fie el preot sau medic. Salvarea omului e darul lui Dumnezeu şi împreună lucrarea Lui cu omul. Ce poate şi trebuie să facă preotul – şi orice creştin – e să-l viziteze, fie doar şi printr-o rugăciune, pe cel care are nevoie de salvare, de vindecare, precum şi pe cel care nu crede că are nevoie de salvare. Pe cel care nu crede că poate fi salvat, precum şi pe cel care nu crede că merită salvat. Odată vizitat de Dumnezeu, omul învaţă să-i vadă pe oameni, chiar dacă la început îi vede ca pe nişte copaci care merg (Marcu 8, 24). 
         A vizita înseamnă a vedea, ne aminteşte rădăcina latină a cuvîntului. Dar cînd îşi face vizita, medicul nu vede oameni, ci pacienţi, adică ţesuturi de reparat, oase de sudat şi organe de resuscitat.
Cînd mergi în numele lui Dumnezeu, Dumnezeu merge cu tine. Uneori, după cum se va vedea din textul pe care l-am tradus în continuare, îl găseşti pe Dumnezeu tocmai acolo unde credeai că-l aduci. Şi începi să vezi.

NOTE:




[3] http://www.basilica.ro/stiri/anul-sfantului-maslu-si-al-ingrijirii-bolnavilor-in-patriarhia-romana_341.html Taina Sfîntului Maslu a fost consistent prezentată în presa ortodoxă românească în cursul acestui an, atît sub aspect teoretic, cît şi practic. Unul dintre cele mai impresionante materiale „practice”, relevant şi din perspectiva relaţiei preot-medic-bolnav poate fi întîlnit aici: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/anul-sfantului-maslu-al-ingrijirii-bolnavilor/pentru-cine-curg-lacrimile-parintelui
 

Mergînd în rai, bucată cu bucată

Pr. Steven Belonick

Pe parcursul celor treizeci şi patru ani ca preot ortodox, am vizitat nenumărate persoane cu diferite grade de boală – unele cu boli vindecabile, iar altele cu boli grave. Fiecare vizită mi-a oferit ocazia de a vedea nu doar neliniştea şi fragilitatea umană, ci şi credinţa eroică şi statornică. Totodată, fiecare vizită mi-a amplificat teama şi mi-a arătat credinţa mea meschină, dăruindu-mi lecţii valoroase. Două astfel de vizite îmi sunt încă vii în amintire: prima mea vizită la un azil de bătrîni şi întîlnirea cu un diabetic pe nume „Alex”.
Impresiile de la prima mea vizită la un azil local, ca nou preot trimis în Binghamton, New York, mi-au rămas proaspete. Infirmi şi abandonaţi, cu propriile lor nume rătăcite undeva prin circuitele neurologice atrofiate, „locatarii” sunau permanent după ajutor, dar nu primeau nici un răspuns. Imobilizaţi în scaune cu rotile şi paturi, ei căutau cu însetare o confirmare a prezenţei lor, aşteptînd pe cineva cu care să vorbească în interiorul lumii lor din ce în ce mai micşorate. Sînjenit, tînăr, şi neştiind prea bine cum să procedez cu această parte de umanitate fragilă, am descoperit că simpla rostire a unei rugăciuni pentru acei membri ai parohiei mele îi determina să încerce să facă semnul crucii. Mulţi ani mai tîrziu (cînd eram implicat în îngrijirea mamei mele în vîrstă de 94 de ani), mi-a devenit uşor să vorbesc – şi da, uneori chiar şi să-i hrănesc – pe prietenii şi enoriaşii în vîrstă, dar atmosfera acelei prime vizite mi-a distrus zona mea de confort, încît la plecare m-a gîndit îngrozit: „Steven, aşa vei ajunge şi tu?”
Teama mea de a nu ajunge bolnav, bătrîn şi muribund a încetat să mai fie o angoasă psihică: a devenit un fapt cert. Şi eu eram om; şi eu eram supus morţii. Lecţia întîi.
Vizita mea la Alex, un enoriaş în vîrstă care a suferit timp de decenii de diabet sever, a fost la fel de impresionantă. Alex se pregătea să fie supus amputării piciorului (chiar sub genunchi), deci l-am vizitat la spital pentru a-i primi spovedania şi pentru a-i da Sfînta Împărtăşanie. Amputările nu erau ceva nou pentru Alex: din cauza bolii sale, el a suferit cîteva de-a lungul anilor. Dar pe aceasta o înfrunta efectiv cu umor, în ciuda durerii fizice mari şi a apăsării emoţionale. M-a salutat spunînd: „Părinte, se întîmplă din nou. Cred că voi merge la cer bucată cu bucată.” N-am ştiut dacă să rîd ori să plîng. Îmi amintesc că am făcut şi una, şi alta, în timp ce aruncam o privire la uzata, aproape ferfeniţita lui carte de rugăciuni de la căpătîi.
Credinţa mea era infimă în comparaţie cu credinţa solidă dobîndită de Alex prin rugăciune şi suferinţă. Era adevărat: o credinţă cît un grăunte de muştar putea creşte, transformîndu-se într-un mare arbore înfloritor atunci cînd este adăpată prin rugăciune neîncetată şi fidelitate statornică faţă de Dumnezeu. Lecţia a doua.
Străbătînd sute de holuri de spital şi numeroasele saloane ale azilelor de bătrîni în cursul preoţiei mele, am învăţat lecţii după lecţii – nu doar despre vizitarea bolnavilor şi suferinzilor, ci şi de la bolnavi şi suferinzi. Dar nimic nu se compară cu lecţiile deprinse odată ce m-am îmbolnăvit eu însumi.
În ultimii doi ani, am suferit trei operaţii majore, dintre care una m-a dus la un pas de moarte. După cea mai serioasă intervenţie chirurgicală, am petrecut  douăzeci şi una de zile în spital şi o vară întreagă în recuperare. În cursul îndelungatei şederi în spital, am simţit tot mai mult că deveneam „instituţionalizat”, influenţat negativ de ritmurile rutinei de spital: fiecare zi părea o eternitate, şi mă întrebam dacă mă voi mai putea întoarce vreodată acasă. Legăturile mele cu „acasă” slăbeau.
Vizitele familiei şi prietenilor îmi atenuau disconfortul şi neliniştea. Ei îmi aduceau un sentiment de normalitate şi de speranţă. Îmi aduceau veşti despre lumea dinafară. Mi-au oferit ocazia de a rîde. Mi-au permis să vorbesc despre încercările prin care treceam şi să plîng. M-au ascultat reluînd la nesfîrşit detaliile „poveştilor mele de operaţie”.
Faptul de a fi unul dintre bolnavi şi suferinzi m-a învăţat alte lecţii, şi mai valoroase: vizitele semenilor noştri sunt vindecătoare; simpla prezenţă a unei alte fiinţe umane este vindecătoare. În mod deosebit, în cele din urmă am aflat că „vizitator” şi „vizitat” devin „Hristos” unul pentru altul. Cuvintele lui Iisus (parafrază), „...cînd aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut-o”, căpătă acum un nou înţeles: fiindcă atunci cînd suntem în rolul „Vizitatorului,” ne asemănăm lui Hristos venit la cei lipsiţi; la fel, atunci cînd noi înşine suntem „Vizitatul”, ne asemănăm deopotrivă lui Hristos, în chipul umanităţii Sale.
Într-adevăr, aceste vizite cuprind astfel o taină, în care harul divin ajunge pînă la cea mai umilă dintre condiţiile umane. Cu toate acestea, vizitarea bolnavilor nu este un lucru uşor de făcut: „apele sunt adînci” (Luca 5, 4). Dar Domnul nostru este acolo, în adîncuri – este prezent în noi şi prezent în cei pe care-i vom vizita. De aceea, nu trebuie să evităm astfel de vizite din jenă sau teamă.
În calitate de student la teologie, o parte a pregătirii mele presupunea efectuarea doar a unui mic număr de  vizite la spital în timpul anului final. (Acum, noii studenţi de la facultatea la care am absolvit, mă bucur să o spun, sunt obligaţi să îndeplinească 400 de ore de practică în spital sub supravegherea unui supraveghetor cu pregătire în educaţie pastorală clinică –EPC–, realizînd astfel un credit complet pentru cursul de EPC). Mi-a luat multă vreme şi vizite repetate pentru a învăţa cum să le slujesc celor bolnavi şi suferinzi într-un mod care să le fie folositor. Îţi ia timp pînă te obişnuieşti cu priveliştea, cu mirosurile şi cu sunetele. Mi-a luat timp pînă am învăţat să ascult mai degrabă decît să mă lansez într-o tiradă plină de sine ori într-o vorbărie superficială despre vreme sau despre meciul din ajun. Pentru a putea fi un mai bun „vizitator al bolnavilor”, m-am înscris chiar şi la un curs de doi ani în cadrul Onondaga Pastoral Counseling Center din Upstate New York. Încetul cu încetul, am putut depăşi stîngăcia la nivelul gesturilor şi al dialogului.
O astfel de pregătire formală, deşi cu siguranţă extrem de utilă, nu este întotdeauna posibilă. Dar chiar dacă ne lipseşte posibilitatea unei instruiri formale, smerenia şi credinţa ne pot ajuta din plin în lucrarea de slujire a celor bolnavi şi nevoiaşi. Este limpede că în Evanghelii Iisus îi cheamă pe toţi creştinii să-i viziteze pe cei bolnavi, pe suferinzi şi pe cei uitaţi. De fiecare dată cînd ne străduim să facem acest lucru, avem posibilitatea de a deveni „Hristos” pentru alţii, în moduri pe care nu le putem explica şi care ne rămîn necunoscute. Ce privilegiu este pentru noi să avem posibilitatea de a imita compasiunea Lui şi să lăsăm compasiunea lui să curgă prin noi. Dacă-i primim porunca, această slujire a celor bolnavi şi suferinzi ne va uni cu El. Atît în „Cel vizitat” cît şi în „Vizitator”, El este prezent; prin urmare, „prezenţa” umană a unora faţă de alţii este copleşitor de semnificativă.
Scriptura ne spune că Dumnezeu a „a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său”, în persoana Fiului Său, Iisus Hristos, care a venit la noi cînd eram bolnavi de păcat, copleşiţi de întuneric şi morţi pentru Viaţa adevărată. Scriptura ne spune în continuare că Iisus nu a fost preocupat doar de mîntuirea noastră finală, ci şi că El s-a îngrijit de „şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii” (Matei 15, 30). Cu alte cuvinte, slujirea arătată de Iisus era îndreptată spre fiecare persoană în sine; în definitiv, El „cunoaşte numele şi anii fiecăruia, încă din pîntecele maicii lui” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune şi că Iisus a venit să ne poarte poverile şi să ne împărtăşească temerile. Hristos a venit atît ca Tămăduitor cît şi ca Cel ce suferă; cu toţii putem alege să-L imităm în prima ipostază, şi cu toţii vom ajunge în cele din urmă să-L imităm fără voia noastră în cea de-a doua.
Vizitarea bolnavilor şi a celor în suferinţă ne oferă atît de multe lecţii care ne sunt indispensabile în calitate de creştini. Haideţi să intrăm în aceste ape adînci, unde nu vom găsi pe nimeni altul decît pe Hristos Însuşi.



sâmbătă, 13 octombrie 2012

Publicitate




După cum am aflat de la un prieten, autorul asemănărilor şi deosebirilor dintre preoţii şi medicii din România amendate în postarea precedentă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/10/moartea-taxele-si-viata-vesnica.html) este dl Lucian Mîndruţă (http://www.adevarul.ro/financiar/media/Lucian-Mandruta-Biserica-Ortodoxa-Preotii_0_781721995.html#), cunoscut om de televiziune şi colaborator constant al publicaţiei Dilema veche.
Desigur, textul ar fi circulat indiferent de autorul lui; mesajul este tipic pentru mentalitatea de genul „cred în felul meu”, sensibilă de regulă faţă de teoriile conspiraţiei şi (cu atît mai) disponibilă pentru expertize extrasenzoriale şi paraistorice (adică contrare bunului simţ).
Însă faptul că textul aparţine cuiva care recunoaşte sincer că „nu vrea să i se dea dreptate, dar vrea să se vorbească despre speech-ul său în pauza de cafea” (http://www.adevarul.ro/life/vedete/Lucian_Mandruta-_-Primii_bani_i-am_castigat_ca_electrician_0_295770797.html), spune ceva şi despre om, şi despre audienţă. Pentru că sunt trei situaţii cînd nu contează dacă ţi se dă dreptate: cînd adevărul nu contează pentru tine, cînd adevărul nu contează pentru ceilalţi şi cînd adevărul nu contează pentru nimeni. Am motive să cred că adevărul nu contează prea mult pentru un om care îşi explică ateismul invocînd filmul Viaţa lui Brian.[1]  Dacă un astfel de om e luat în serios, aceasta poate să sugereze că, în România, lumea se află într-o pauză prelungită. O pauză publicitară, al cărei rost este acela de a da conţinut emisiunilor de publicitate (indiferent de profilul lor: emisiuni de cultură sau de comentarii politice) pe care le încadrează. Un număr de circ produs de iluzionistul de serviciu din platou, un joc la care toată lumea doreşte să participe.
Dar dacă adevărul nu contează, nici realitatea nu contează:

„România are un deficit uriaş de normalitate pentru că are, în premisele de la care porneşte, un deficit uriaş de realitate. O falsă abordare a realităţii duce la o falsă normalitate: la figuranţi, decoruri şi vedete. Practic, România e un uriaş studio de televiziune dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei din studio se uită la cei din azilul de noapte nu ca la oameni, ci ca la o „masă biologică,” ca la o „populaţie” bună de manipulat, supt şi sacrificat. Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio nu ca pe oameni, ci ca pe „vedete,” ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă joci după regulile jocului. Din toată această dinamică, realitatea umană, rostul şi scopul nostru în lume au dispărut sub lozincile „înţelepciunii” („de, fă şi tu ce ţi se cere, adaptează-te”) sau ale „civilizării” politic corecte.”[2]

Dacă realitatea nu contează, eşti liber să vezi asemănări în deosebiri. Poţi confunda iluzia cu realitatea, îl poţi identifica pe Brian cu Hristos. Dar tocmai pentru că Magii l-au găsit pe Mesia, iluzioniştii continuă să ne trimită la adrese greşite. Atît încercările lor, cît şi aprobarea cu care sunt primite de cei din jur sunt simbolice pentru lupta lor împotriva realităţii, vorba unui personaj din film.

Note:

[1] „Nu vreau sa vorbească nimeni despre mine. Prefer să o fac eu. Si oricum nu cred că e un subiect aşa de interesant. Dar, dacă insişti, ar merge „Life of  Brian" - o parodie despre viaţa lui Iisus. Asta spune ceva important: n-am zei, nici imaginari, nici în viaţă.” (http://www.adevarul.ro/life/vedete/Lucian_Mandruta-_-Primii_bani_i-am_castigat_ca_electrician_0_295770797.html) Personal, nu cred că filmul îl parodiază pe Hristos, ci mai degrabă ironizează religiozitatea superficială şi ipocrizia umană în genere, a ateilor şi a credincioşilor în egală măsură. Brian probabil că l-ar fi urmat pe Hristos, intrigat de apariţia singurului om normal din jurul său.

[2]    Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradă”, Măsura vremii, p. 46. http://archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate


vineri, 5 octombrie 2012

Moartea, taxele şi viaţa veşnică



Zilele trecute am primit pe email un material atit de vizibil tendenţios şi de fals încît iniţial m-am simţit eliberat de datoria de a face vreun comentariu. Apoi m-am gîndit că unele precizări trebuie făcute; nu doar de dragul adevărului, dar şi de dragul autorilor materialului precum şi, mai ales, al celor care l-au trimis mai departe. De cele mai multe ori, adversarilor creştinismului le lipseşte onestitatea asigurată de o minimă obiectivitate. Pentru a se califica drept adversari, trebuie ajutaţi mai întîi să caute argumente mai bune, sau cel puţin decente, corecte care să le justifice ostilitatea faţă de creştinism.[1] Aceasta are meritul sigur de a-i face să iasă din inerţia intelectuală care a putut produce şi pune în circulaţie un astfel de material. E mai puţin sigur că în felul acesta vor putea birui şi lîncezeala sufletească care-i robeşte. Crucea Roşie îi poate ajuta mai puţin aici, însă cu rugăciunile „popilor” orice e posibil.

Iată acum, în aldine, textul respectiv, după care voi face cîteva observaţii:

Sunt 56.000 de preoti si 48.000 de medici in Romania.
Cateva asemanari si deosebiri:
- preotii n-au salvat niciodata pe nimeni, insa toata lumea se roaga
la ei si le acorda incredere. Medicii, in schimb, salveaza in fiecare
zi mii de oameni, insa toata lumea ii injura.
- in fiecare an, medicii buni pleaca in strainatate, de tot. Popii nu
pleaca decat maxim intr-o noua biserica, construita peste drum.
- In ultimele doua decenii nu s-a facut nici un nou spital mare. In
schimb s-au inchis multe mai mici. Numarul de biserici aproape s-a
dublat.
- nu avem nici un mare centru de cercetare finantat la nivel european.
In schimb finantam o catedrala a neamului, la nivelul european din
Evul Mediu.
- marii nostri intelectuali sunt bigoti. Unii practica chiar delirul
mistic in cartile lor. Nici unul nu apara stiinta.
In concluzie: rugati-va sa nu va imbolnaviti. Sau, daca totusi o
faceti, rugati-va sa muriti repede. Pentru deces cu zece popi, Romania
e insa perfect pregatita.
Si-acum, ne pregatim sa ii scutim de taxe. Fireste, pe preoti, nu pe medici.
Asa sa ne ajute Crucea Rosie!


La aceste prăpăstii uluitoare se poate răspunde că:


1. Nimeni nu se roagă la preoţi; preoţii si credincioşii se roagă împreuna lui Dumnezeu.

2. Nu ştiu cîţi medici sunt în România, dar preoţii sînt în număr de 14.513 (http://www.patriarhia.ro/ro/scurta_prezentare_ro.html). De altfel nici nu contează numărul şi proporţia dintre unii şi alţii. Contează felul în care ne raportam la preoţi (la fel de înjuraţi, dacă nu mai tare, decît medicii) şi la medici, dar mai ales contează felul în care medicii şi preoţii se raportează între ei. Din cîte ştiu, majoritatea medicilor, credincioşi sau necredincioşi, apreciază serviciul preoţilor, se simt ajutaţi de preoţi în practica medicală. Iar la nivel personal vorbind, nu doar preoţii merg la medici, ci şi medicii vin la preoţi.

3. Preoţii nu pot pleca nici dacă ar vrea (lăsînd la o parte că nu au unde să plece: occidentul e secular, iar creştinii apuseni, cîţi or mai fi rămas, sînt catolici şi protestanţi). BOR este o instituţie ierarhică, nu democratică. Preotul nu pleacă niciodată (decît atunci cînd renunţă la preoţie), ci este trimis de fiecare dată – chiar şi atunci cînd „se mută în biserica nouă, de peste drum”.

4. Nu cunosc nici un „mare intelectual” roman care să poată fi caracterizat drept bigot. De fapt, nu am auzit de nici un mare intelectual român care să fie creştin afară de Alexandru Paleologu şi Horia Bernea, dar ei erau mai departe de bigotism decît autorii materialului de creştinism.[2] Singurul delir este al autorilor acestui material, care, împreună cu cei care l-au recomandat, au nevoie de o pretinsă şmechereală preoţească şi de credulitatea credincioşilor pentru a se împăca cu strîmtul lor univers material.[3]
Cît despre medicii „care salvează în fiecare zi mii de oameni”, merită amintit că România este în continuare ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, chiar dacă rata avorturilor a mai scăzut faţă de nivelul de 1,2 milioane de avorturi din 1990 (http://avort.wikispaces.com/4.2+Statistici+avort+Romania). Dacă e adevărat că rata totală a avorturilor este în România mai mare decît cea a naşterilor (cu un procent de 3 avorturi la o naştere în intervalul 1990-1992), atunci în cabinetele medicale sunt omorîţi mai mulţi oameni decît se nasc.
Rănile sufleteşti post-avort se vindecă, dacă se vindecă, nu la cabinet, ci la altar. Acolo unde nu este niciodată ucis cineva, ci unde toţi pot să renască: cei ucişi, ucigaşii lor sau cei care sunt doar amorţiţi, suspendaţi indecis undeva în intervalul dintre taxe şi moarte pe care ei îl numesc viaţă.


NOTE:

[1] Vezi Jeffrey Barton Russell într-un dialog pe marginea cărţii sale, Exposing Myths About Christianity http://www.youtube.com/watch?v=qzvylkYZ9is

[2] Şi tocmai pentru că erau creştini au început să fie prizaţi de elită de-abia după moartea lor; elita, adică locatarii Curţii miracolelor (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/08/curtea-miracolelor-ii.html), sunt intelectuali, desigur, ba chiar mari, dar calitatea de creştin este atît o distincţie – intelectuală –  pe care şi-o acordă reciproc, cît şi un compliment venit din partea ierarhiei BOR în schimbul recunoaşterii propriului ei statut de „intelectuală”.

[3] „Dacă într-adevăr te consideri un produs al lumii materiale, de ce nu te simţi în ea ca acasă?”, îl întreba C. S. Lewis prin 1950 pe un tînăr „liber cugetător” (http://www.orthodoxytoday.org/blog/2012/10/c-s-lewis-and-materialism/).


marți, 25 septembrie 2012

Duhul Adevărului şi Spiritul circului




Libertatea, ne încredinţează Hristos, este cu neputinţă în afara adevărului (Ioan, 8, 32). Poate că de aceea strigătului „libertate!” care a pecetluit Revoluţia i-a luat imediat locul îndemnul la „unitate”. Refuzăm adevărul pentru că nu dorim să fim singuri: „În România,” amintea Herta Müller în cursul memorabilei prezenţe de la Ateneu,  „cine a ridicat capul a fost lăsat singur.” [1]
Să fie asta din cauza ignoranţei intelectualilor români? [2] Dar dacă, dimpotrivă, lucrurile stau aşa tocmai pentru că ei ştiu ce este libertatea şi care îi este preţul? Refuzînd să negocieze sensul cuvintelor, în cazul dat al disidenţei (care nu este, pentru Herta Müller, altceva decît numele politizat al normalităţii), Herta Müller nu făcea decît să refuze să negocieze preţul libertăţii. Refuza circul, rămînînd singură. [3] Herta Müller a plecat, dar circul ambulant organizat de elită a rămas: publicul care o aplaudase pentru că „l-a ars pe Liiceanu” avea să-i aplaude cîteva luni mai tîrziu pe Andrei Pleşu şi Adam Michnik  pentru că „au ars-o pe Herta”. După cum arată Mircea Platon într-un eseu recent,

Toate astea se întâmplă pentru că România e o ţară de telespectatori (acei "stimaţi telespectatori" de pe vremuri, la care s-au adăugat noile generaţii) care, toţi, urmăresc cum X dă în Y şi Y dă în Z. În România primează esteticul în defavoarea adevărului. Şi marea majoritate a elitelor, şi marea majoritate a poporului, se vor, mai presus de orice, satisfăcute estetic. În România, aşa cum învăţam pe vremuri la şcoală despre Ion Creangă, nu contează ce spui, ci cum spui: elita se vrea încălzită, poporul se vrea răcorit. Boierii se vor elevaţi - chiar şi de minciuni, dar spuse ca şi cum ai pupa mâna la cucoane sau ca şi cum ai lustrui pantofii cuconului -, pălmaşii se vor răzbunaţi - chiar şi cu preţul calomniei sau al teoriilor conspiraţiei. Dar atât poporul cât şi elita aleg limbajul/discursul/retorica în defavoarea adevărului. Elita te minte frumos - deşi are subconştient de "mahala ineptă" -, iar poporul se minte cu sete - deşi are potenţial de a genera elite. (http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2012/09/dai-in-mine-dai-in-tine.html)


Nu Duhul Adevărului, ci Spiritul circului stăpîneşte astăzi România. Între „dialogurile” de la OTV şi Conferinţele de la Ateneu nu e decît o diferenţă estetică, cum am putea înțelege din textul lui Mircea Platon citat mai sus; Dilema veche pune în joc nişte salturi, şi mai ales nişte tumbe [4] mai spectaculoase decît ale tabloidelor. Cum se poate întîmpla asta într-o ţară în care majoritatea se declară creştină? Simplu: creştinii se pot înşela, pot fi înşelaţi. Ei pot confunda, bunăoară, Biserica cu un cort de circ. De fapt, în biserică chiar e un clovn, deşi puţin cam trist: nu din cauza bătăilor, sau a batjocurii (chiar e simpatic în purpura aia, şi spinii ăia din cap, i-ai văzut?), ci pentru că oamenii vin singuri la circ. Vin liberi. Marele Inchizitor a învins.
Totul depinde, sublinia Herta Müller spre sfîrşitul discuţiei, de ce li se spune oamenilor acum. Dar acel „poate”, cu care şi-a încheiat mesajul, [5] ne arată dificultatea sarcinii. Pentru că orice mesaj eliberator este transformat de duhul din cutia hermeneutică în spectacol de circ. Iar în timp ce cărturarii pregătesc numărul următor, clericii păzesc ieşirea.   

 Note:


[1] Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635

[2] „[Intelectualii din Est] au capul plin de cărţi şi nici una dintre ele nu le-a limpezit măcar o fărîmă din ce este lipsa de libertate.” Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635

[3] O singurătate întru adevăr la care Dostoievski era gata să renunţe în cazul în care adevărul l-ar fi putut despărţi de Hristos. Singurătatea întru adevăr este cumva de preferat, întrucît te lasă cu tine însuţi; singurătatea cu Hristos este radicală, întrucît îţi cere să te lepezi de tine însuţi.


[5] „Herta Müller: […] Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.
Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...
Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri.
Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva...
Herta Müller: Nu ştiu. Poate.” 



joi, 13 septembrie 2012

Mediul şi mesajul




Mediul este mesajul atunci cînd emiţătorul mesajului aparţine mediului respectiv; mesajul din „Ghiţă” al Cleopatrei Stratan este mediul drăgălăşeniei de plastic al copiilor talentaţi şi manageriaţi corespunzător. Pentru a ajunge la un destinatar de plastic, publicul letargic, mesajul este plastifiat din capul locului. Şi, o dată cu el, expeditorul mesajului.
Dar la căpătîiul morţilor se strigă. Nu se tace. Pentru că morţii nu trebuie să rămînă morţi. Pentru că omul nu-i făcut pentru moarte. Mesajul cerului străpunge şi schimbă mediul pămîntului, îl înnoieşte, îl învie. Ce nu ştia McLuhan, ştie Eusebiu Gafiţa, un băietan din Suceava, care transformă, fie şi pentru un scurt moment, un mediu de plastic: 




marți, 11 septembrie 2012

România din lada de zestre




Dintr-un reportaj admirabil apărut în Ziarul Lumina:

„La Vaduri, în casa de lemn a bunicilor, încă din studenţie, Iulian Vasile, preotul de mai târziu, visa cu ochii deschişi la ziua în care va putea intra într-un muzeu pe care să-l fi construit de la zero, valorificând universul atât de fascinant al gospodăriilor ţărăneşti. Prinsese drag de lucrurile vechi de copil. Pe măsură ce a crescut, a conştientizat că satul tradiţional, acel univers pe care îl crezuse indestructibil, se diluează văzând cu ochii. Iar asta l-a condus poate şi mai repede spre ceea ce urma să devină "Casa bunicilor" de la Chintinici. "Ori de câte ori vedeam un lucru vechi din gospodăria tradiţională ţărănească îmi revenea, ca un laitmotiv, ideea încropirii unui spaţiu unde să păstrez toate aceste lucruri, ca într-o imensă ladă de zestre", spune părintele Iulian.









Acum, la o aruncătură de băţ de Roznov, există această căsuţă în care oricine se poate regăsi: cei mai bătrâni - cu nostalgia unei lumi ce s-a pierdut ca un fum, iar cei mai tineri, aflând despre ce însemna satul de altădată, cel în care au crescut bunicii şi părinţii lor. Un mic muzeu etnografic, gândit, construit şi organizat după toate canoanele domeniului. "E stilul de viaţă al românului, sănătos, curat, liniştit şi frumos. Stilul ăsta se alterează, ba chiar dispare. Măcar să-l păstrez într-un muzeu - asta mi-am dorit", povesteşte pr. Iulian Vasile.”

(Otilia Bălinişteanu, „În „Casa bunicilor“, la Chintinici”, Ziarul Lumina, 7 septembrie 2012, http://www.ziarullumina.ro/articole;2072;1;75062;0;In-Casa-bunicilor-la-Chintinici.html)