Taina pîinii

„Eu sunt pîinea cea vie, care s-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Ioan 6, 51

Secretul pîinii depinde de pîinea la care te gîndești. Dacă vrei o pîine bună la gust, atunci secretul ei depinde atît de fiecare ingredient în parte, cît și de unitatea lor: cîtă sare, cîtă drojdie, sortimentul de făină, soiul de ulei, apoi tava, ceaunul sau piatra de copt, tipul de cuptor, totul contează în parte și toate laolaltă.

Cînd vorbesc despre pîine nu mă refer în nici un caz la pîinea de la magazin. Pîinea de la magazin nu este diferită doar de pîinea de casă. Este diferită de pîine. O dovedește indiferența resemnată cu care este cumpărată și ușurința cu care resturile ei uscate sau mucegăite sunt aruncate o zi sau două mai tîrziu.

Pîinea de la magazin este aproximativă și parțială. Pîinea de casă este întotdeauna integrală: adică se mănîncă toată de fiecare dată. De la pîinea de casă nu rămîne nimic în afară de gustul ei bun care păstrează vie pofta de a mînca din nou o pîine atît de bună. Pîinea de magazin nu poate fi confundată cu nimic, nici măcar cu pîinea. Nu pentru că ar avea un gust inconfundabil, ci tocmai pentru că nu are nici unul.

Pîinea de casă este confundată însă cu pîinea de acasă. Pîinea de acasă nu este neapărat mai bună decît pîinea de casă; pîinea de acasă se deosebește nu prin gust, ci prin putere.

Principala putere a pîinii de acasă constă în a-i aduce acasă pe cei care o mănîncă. Uneori, pîinea de casă poate trezi vagi amintiri ale vieții de familie, dar nimeni nu mai încearcă astăzi să-și mai amintească lucruri atît de riscante. Pîinea de acasă are însă ceva ce nu are nici o pîine. Ingredientul ei tainic este crucea.

Pîinea de acasă este o pîine închinată. Are crucea în ea. Nu este neapărat făcută în casă, dar este făcută acasă chiar și atunci cînd este coaptă într-o simplă colibă. Acasă este sufletul unei case, al unei locuințe. Ce este acasă? Acasă este locul unde oamenii locuiesc împreună cu Dumnezeu. Nu toți membrii unei familii sunt acasă, chiar dacă locuiesc împreună. Nici Fiul Risipitor, nici Fratele lui nu erau acasă: locuia fiecare în partea lui de avere. Pentru a ajunge acasă, Fiul Risipitor a trebuit să facă ceva mai mult decît să-și vină în fire și să se întoarcă la Tată: a trebuit să devină fiu. A devenit fiu înțelegînd că nu era vrednic să fie fiu, că nu era vrednic să fie moștenitor al Tatălui, că nu era vrednic nici măcar să fie sluga Tatălui. Greșise la cer și greșise Tatălui. Trădase cele două moduri posibile de a fi acasă. Ele sunt desigur solidare: familia naturală dispare zilele acestea tocmai pentru că legăturile ei cu cerul au fost slăbite dincolo de posibilitatea refacerii lor. Familia creștină nu mai poate fi salvată. Trebuie redescoperită.

Creația este a Tatălui. Casa este a Tatălui, iar moștenirea nu poate fi înstrăinată decît de un străin. Dar străinul nu are dreptul de a moșteni; poate doar răpi prin viclenie sau forță lucrurile pe care le rîvnește și asta numai pentru o vreme. Doar cel care-i aduce totul Tatălui este vrednic să fie numit fiu. Iar Tatăl îi dăruiește Fiului totul.

Dacă lumea este un dar, care este scopul acestui dar? Ca noi să ne simțim bine? Ca noi să-i fim recunoscători lui Dumnezeu? Ne dăruiește Dumnezeu daruri ca unor animale de companie, ca unor copii alintați sau ca unor slujitori care își fac bine treaba? Dumnezeu ne iubește prea mult pentru a ne oferi recompense nedemne de relația dintre tată și fii. Dumnezeu nu ne dăruiește „atenții”. Dumnezeu ne dăruiește lumea și viețile noastre ca unor fii și fiice. Și pentru a nu mai exista nici o neînțelegere în privința asta, ni l-a dăruit pe Fiul Lui, Care S-a dăruit Tatălui pînă la moartea în care zăcea firea omenească pentru a o ridica la starea de Fiu. Dumnezeu nu ne dăruiește doar viețile noastre: ne dăruiește mai ales viața Lui.

Dacă „lumea ca dar al lui Dumnezeu” are „crucea pusă pe acest dar” (D. Stăniloae, TDO, vol. 1, ediția a doua, 1996, pp. 234-237), această cruce este în același timp semnul unei renunțări și al unei împliniri: din străini și din slugi ticăloase și nedemne, crucea ne poate transforma în fii și fiice. Nu putem ajunge acasă decît ca fii, dar nu putem deveni fii pînă nu descoperim că nu suntem vrednici să ne numim fii. Lucrul este destul de complicat de vreme ce fie nu înțelegem că am plecat de-acasă, fie ne mîndrim cu asta. În loc să ne fie rușine de ușurința cu care ne descurcăm într-o lume lipsită de Dumnezeu, suntem încîntați de performanțele noastre.

Chiar și după ce și-a tocat banii, Fiul Risipitor încă se mai descurca în țara străină. Omul mai avea relații. În afară de asta, nu-și cheltuise decît averea. Mîndria îi era intactă. De-abia după ce în țara străină a venit o foamete mare, Fiul Risipitor a început să o ducă suficient de rău încît să-și dorească să se întoarcă la Tată cu riscul de a fi respins sau, mai rău, batjocorit.

O foamete mare este anunțată și în vremurile noastre. Proprietarii porcilor vor mînca pîine de casă. Porcii vor mînca roșcove. Dar majoritatea populației va păzi porcii. Ce vor face oamenii cînd vor vedea că nu au voie să se atingă de roșcove? Unde vor merge?

Fiul Risipitor s-a dus la Tatăl. Nu voia decît pîine de casă. A primit pîine de acasă.

Oamenii confundă pîinea de casă cu cea de acasă pentru că de fapt nu mai știu ce înseamnă a fi acasă. Cînd îți pierzi gustul lui acasă, gustul bun al pîinii de casă e doar o reacție senzorială. Cînd este lipsită de cruce, pîinea de casă este mai apropiată de pîinea de magazin decît de pîinea de acasă. Pîinea de casă poate avea oricîte secrete, dar dacă nu este o pîine închinată, nu poate fi transformată. Dacă nu poate fi transformată, nu-i poate transforma pe cei care o mănîncă. Dacă nu-i poate transforma pe cei care o mănîncă, nu-i poate aduce acasă.

Spre deosebire de pîinea de casă, pîinea de acasă poate fi transformată, prefăcută. Prin închinare, pîinea este dăruită mai întîi Domnului casei. Dar pentru că Domnul este Împărat peste toate cele văzute și peste toate cele nevăzute, pentru că Împărăția Lui este veșnică și necreată, casa care închină pîinea devine în chip tainic parte a Împărăției. Dacă este adevărat că familia creștină reprezintă în mod real o biserică mică sau domestică, atunci Împărăția este prezentă și lucrătoare în mod nevăzut și tainic nu doar în Biserică, ci și în biserica cea mică. Casa fiecărui creștin este orientată în Biserică și odată cu ea spre acel acasă care ne-a fost deschis pentru totdeauna cu două mii de ani în urmă.

Pîinea de casă are numeroase secrete, dar nici o taină. Taina este întotdeauna personală, implică persoana, pentru că numai persoana are taină. Creația are mister. Misterul este taina creației: deschiderea ei spre persoană, receptivitatea față de persoană și ascultarea de persoană ca ocrotitor al ei țin de misterul creației. Doar pîinea de acasă poate fi prefăcută în hrana noastră adevărată pentru că doar ea este personală. Taina pîinii de acasă ține de taina lui acasă.

Crucea prin care este închinată și binecuvîntată pîinea este Crucea lui Hristos. Binecuvîntarea pîinii în casele noastre este necesară nu doar ca semn de respect și recunoștință față de Dumnezeu; gestul ține mai ales de „dialogul darului între Dumnezeu și om [prin care] fiecare se dăruiește celuilalt” (D. Stăniloae, op. cit., p. 235).

Dialogul darului este imposibil în afara iubirii. Omul nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu decît prin iubire și nu-l poate iubi decît ca fiu al Tatălui. Omul nu-i poate dărui ceva lui Dumnezeu decît în calitate de fiu, pentru că totul este al Tatălui și doar fiii au ce are și Tatăl. Doar persoana poate dărui cu adevărat pentru că doar persoana se dăruiește de fiecare dată cînd dăruiește ceva.

Persoana nu poate să nu se dăruiască. Orice ar dărui persoana, darul ei rămîne de fiecare dată persoana însăși. Darul poartă prezența persoanei, care depășește infinit valoarea darului. Darul care nu-l conține pe dăruitor nu este un dar adevărat, după cum cel care primește un dar adevărat nesocotind dăruitorul nu este încă persoană. Oamenii care nu văd decît darul strică darul, lipsindu-l de adevărata lui valoare determinată de pecetea persoanelor care dăruiesc și primesc. După cum arată părintele Stăniloae, atît dăruitorul, cît și cel care primește darul, trebuie să facă din situația darului un eveniment al întîlnirii și al unei apropieri sporite:

„În esență, prin darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine însuși în iubirea Sa. De aceea și omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu însuși, Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane față de alta are în sine imprimată destinația de a fi depășit de cel căruia i s-a dat.” (op. cit., p. 236).

 Persoana se hrănește cu persoană chiar și atunci cînd se hrănește doar cu pîine. Pîinea de acasă este bună pentru că are imprimată în ea bunătatea persoanei care o face și o dăruiește. Este coaptă în căldura iubirii și dăruită ca semn al Împărăției. Pîinea de acasă poate că nu este întotdeauna gustoasă, dar este întotdeauna personală. Are gustul persoanei. Sfințirea, binecuvîntarea și prefacerea ei sacramentală în Trupul lui Hristos sunt posibile tocmai pentru că întreaga creație este Darul Tatălui peste care se așază Crucea ca răspuns al Fiului în cadrul dialogului personal absolut la care omul este chemat să participe în calitate de fiu sau fiică după har.

Închinînd pîinea, îi recunoaștem caracterul de dar. Îi afirmăm puterea ei. Nu doar puterea de viață proprie oricărui aliment esențial, ci puterea de a aduce acasă, transformîndu-l pe cel care oferă în cel care se oferă. Pîinea de acasă este pîinea care ne aduce acasă. Este totodată dar și dăruitor.

Care este casa persoanei? Întotdeauna o altă persoană. Cum poți locui în altă persoană? Devenind acea persoană.  

 

Povestiri de la Rîu (I)

Toate animalele vin la Rîu, dar numai animalele care locuiesc în apropierea lui sunt cunoscute prin supranumele „de la Rîu”: Ursul de la Rîu, Cerbul de la Rîu, Vulpea de la Rîu, Iepurele de la Rîu, Fazanul de la Rîu, Șoimul de la Rîu și Ariciul de la Rîu trăiesc aici, fiecare cu familia lui. Oricînd ar putea să li se alăture vreun animal venit cine știe de unde, însă aceasta nu s-a mai întîmplat de foarte multă vreme. În schimb, este greu de crezut că vreunul dintre locuitorii de la Rîu ar putea pleca în altă parte. Chiar dacă Lupul de la Rîu a dispărut fără veste cu multe ierni în urmă, toată lumea este sigură că acesta se va întoarce cîndva, aducînd cu sine povești uimitoare.  

Nu este nimic superior sau inferior în particula „de la Rîu”. Animalele de la Rîu nu sunt mai rapide, mai puternice sau mai nobile decît cele de la Stîncă sau de la Pădurea Arsă; nu sunt nici mai bune, nici mai cinstite, nici mai curajoase decît altele. Este adevărat că față de restul animalelor se bucură de o prețuire aparte, dar aceasta doar pentru că toate animalele prețuiesc poveștile la fel de mult ca oamenii, dacă nu mai mult. Iar animalele de la Rîu știau toate poveștile care au fost spuse vreodată. Ceea ce nu le făcea mai puțin curioase în legătură cu poveștile nespuse încă. Dimpotrivă.

Spre deosebire de restul animalelor care fie urcă, fie coboară pentru a ajunge la Rîu, animalele de la Rîu sunt întotdeauna acolo și nu se duc niciodată altundeva. Din acest motiv, picioarele lor sunt ceva mai scurte și ceva mai groase decît picioarele celorlalte animale. Tot din acest motiv, au urechile mai mari și privirea mai atentă. Toate animalele care ajung la Rîu aduc cu ele noutăți și povești, pe care locuitorii de la Rîu le ascultă cu cea mai mare atenție.

Cerbul, Iepurele, Fazanul și Ariciul se bucură de verdeața și fructele pădurii care se-ntinde nesfîrșită de ambele maluri ale Rîului, în timp ce Șoimul și Vulpea se satură cu peștele rămas de la Urs.

Ursul nu-i mănîncă decît pe acei pești care nu știu nici o poveste; celorlalți le dă drumul, lăsîndu-i să plece chiar și pe cei care îi spun de fiecare dată aceeași poveste. Și nici măcar aia cine știe ce.

În dimineața asta însă, Ursul de la Rîu află ceva care-l puse pe gînduri. După ce-și isprăvi de spus povestea, aceeași pe care o spunea de cîțiva ani încoace, Păstrăvul din Malul Surpat ținu să adauge: „De mult voiam să-ți spun, dar de bucurie că mă lăsai să plec nu mai reușeam. Treaba e că noi toți știm povești.” „Atunci de ce unii dintre voi nu vor să le spună?” se miră Ursul de la Rîu. „Păi, somonii ăia bătrîni le uită; le-am spus să inventeze ceva pe loc, dar ei sunt convinși că pînă la urmă își vor aminti. Ceea ce bineînțeles că este imposibil, ei uită pînă și faptul că trebuie să-și amintească ceva. Iar alți pești sunt atît de speriați încît nu mai pot vorbi, doar deschid gura încercînd să spună ceva, dar lumea are impresia că de fapt nu pot să respire.”

Sincer vorbind, Ursul nu se simțea deloc vinovat pentru că înfulecase atîția pești nevinovați. Peștii fuseseră foarte buni și le era recunoscător că-l hrăniseră întreaga lui viață. Dar îi părea rău după atîtea povești pierdute poate pentru totdeauna. Iar gîndul că ar mai putea mistui și alte povești îi strica cu totul pofta de mîncare. Așa că acum mergea abătut în căutarea Cerbului de la Rîu, dorind să afle care ar fi părerea lui în această privință.   

Dacă ieși de pe drum: cîteva observații despre cei care nu vor să mai fie mici, dar nici nu vor să crească (III)

1. Este normal să te simți neînțeles dacă dorești să fii ca toți ceilalți. La drept vorbind, cînd ajungi ca toți ceilalți nu te mai poți înțelege nici măcar tu. Dar atunci este nedrept și absurd să te aștepți să te înțeleagă un altul.

2. Nu poți fi tu însuți cîtă vreme ești altcineva. Cît timp te străduiești să fii altcineva, vei continua să suferi. Cauza principală a suferinței tale se află în faptul că te-ai înstrăinat de tine însuți. Este la fel de normal și de necesar să suferi cînd ești altcineva cum este să te bucuri și să fii fericit cînd ești tu însuți. Ai văzut cum merg copiii mici? Dansînd, săltînd, cîntînd. Așa cum mergeai și tu cu atît de multă vreme în urmă încît nici măcar nu-ți mai amintești. Așa cum mergeai și tu pe vremea cînd încă mai erai pe drum.

3. Să mergi pe drum nu este ușor. Nu este nici greu. Să mergi pe drum este miraculos.

4. A fi tu însuți nu-ți cere nici un efort. Efortul este obligatoriu doar atunci cînd vrei să redevii tu însuți.

Greu este să te întorci pe drum! Este atît de greu încît cei mai mulți dintre cei de pe marginea drumului au renunțat să o mai dorească. E semnul că au devenit altcineva, au devenit ca toată lumea.

5. Străinul care ți-a ocupat viața nu vrea să facă treburile tale. Pentru că sunt treburile tale, nu ale lui. Străinul refuză să-ți facă temele, ordine în cameră, să-ți spele vasele. Pînă și spălatul pe dinți i se pare o corvoadă. Și pe bună dreptate, de vreme ce sunt dinții tăi, nu ai lui. Străinul cu care vrei să semeni îți urăște viața, trupul, gîndurile sau lipsa lor, rudele și mai ales îți urăște părinții, care-i cer în mod nedrept și lipsit de înțelegere să-ți facă treburile. Străinul care ți-a ocupat viața nu are nici o treabă, sau, mai bine zis, nu are decît o singură treabă: să se asigure că rămîi pe marginea drumului, ca toți ceilalți care au ales să fie ca toți ceilalți.

6. Treaba străinului este să te facă să crezi că devii tu însuți doar în măsura în care ești ca toți ceilalți. Treaba străinului este să te facă să-ți fie frică de faptul că ai putea fi tu însuți cu adevărat, așa cum erai pînă să-ncepi școala, unde principala sarcină a educatorilor era să te facă să te adaptezi la mediu. Străinul își face treaba atît de bine, încît astăzi majoritatea oamenilor a ajuns să creadă că poți fi tu însuți doar fiind diferit de ceilalți într-un mod bizar și imprevizibil. Pentru străin, ești tu însuți doar în măsura în care reprezinți o altă specie, nu o altă persoană. A fi diferit, pentru străin, înseamnă a fi ceva nedefinit, ceva neclar, ceva ce poate fi orice sau ceva ce nu este nimic: și băiat și fată în același timp, sau nici băiat, nici fată. Străinul folosește diferența într-un mod menit să ascundă singura diferență care contează: cea dintre omul de pe drum și toți ceilalți de pe marginea drumului.

7. Acesta este motivul pentru care ți se pare că părinții nu te înțeleg, în timp ce toți cei ieșiți de pe drum par că te-nțeleg și te ajută să fii ca toți ceilalți ieșiți de pe drum. Dar vor înceta să te mai înțeleagă și cu siguranță te vor urî de fiecare dată cînd vei încerca să redevii tu însuți.

8. Ridică-te și umblă. Sau cel puțin ridică-te. Vezi ce se întîmplă.