miercuri, 13 ianuarie 2016

România Cadrelor



R.P. Ați fost, doamnă Ralian, fată de bancher și nepoată de industriaș. Totuși, după ani și ani, ați ajuns la Ministerul Culturii, într-un post important. Cine a produs această răsucire de carieră și, în fond, de viață? În mod normal, un asemenea dosar ar fi fost cea mai sonoră tinichea de coadă.

A.R. Am fost fată de director de bancă, de director de filială a Băncii Comerciale – deci nu bancher, ci salariat. Și nepoată de mic fabricant, cu șaisprezece muncitori. Cădeți, domnule Paraschivescu, în ideea eronată a celor de la Cadre, care mi-au hăituit și mi-au otrăvit toată tinerețea.” (Radu Paraschivescu, Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas 2011, pp. 16-17).
[...]
R. P. Cât ciment etnic a existat în relația de prietenie pe care-ați avut-o cu prozatorul Raymond Federman? Și prin ce diferă raporturile cu Federman de cele pe care le-ați avut cu Saul Bellow?

A.R. A, iată o întrebare care nu-mi place. Nu-mi place chiar deloc. Domnule Paraschivescu, refuz să cred că cedați unor asemenea prejudecăți. Oare dacă scriitorul Vosganian ar fi prieten cu scriitorul Agopian și cu scriitorul Horasangian, i-ați întreba cât ciment etnic există în prietenia lor?” (Toamna decanei, p. 99)

Nu știu ce alte prejudecăți l-au determinat pe domnul Paraschivescu să ne informeze în scris și în direct că gesturile unor neciopliți ar putea explica mai bine chipul României de astăzi decît gesturile oamenilor cumsecade (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/01/si-crocodilii-pling-citeodata.html). Ce este mai românesc: gestul editorilor care nu-i plăteau dnei Ralian pentru reeditările cărților traduse de ea, onestitatea doamnei Ralian care a făcut-o să respingă și să ceară doar jumătate dintr-o sumă care i se păruse exagerat de mare pentru o reeditare, sau rîsul celor din jurul doamnei Ralian la auzul unei asemenea naivități? Bineînțeles, toate aceste gesturi sunt românești, dar atunci cînd lucrezi la Cadre ești atent mai ales ca nimic frumos să nu intre pe poarta întreprinderii. După cum povestește Antoaneta Ralian,

„Dintre chemările mele la Cadre, una a rămas de pomină. Aveam și eu ceva frumos în mine: niște gene lungi și întoarse. [...] Ei bine, am fost reclamată la Cadre că vin la birou cu gene false și, credeți-mă, am fost cercetată pe viu. Cel mai mult mă deranja felul în care se uitau la tine cei de la Cadre. Chiorâș, pieziș, cu mefiență, de parcă te-ar fi crezut gata să le furi portofelul” (Toamna decanei, p. 91).         

Sper că domnul Paraschivescu își va lăsa într-o bună zi portofelul acasă și va cerceta cîndva România și pe viu. Va vedea poate că nu toate genele sînt false, ori egoiste. Pînă atunci, îi amintesc de regretul dnei Ralian că nici măcar un singur membru al lumii bune care o înconjura nu i-a dat dreptate atunci cînd a refuzat ceea ce a considerat că era un onorariu „indecent” de mare, spunîndu-i ceva de genul „da, a fost un gest normal, ai procedat logic” (A. Ralian, „Cum am ajuns de râsul lumii” în Amintirile unei nonagenare, Humanitas, 2014, p. 184). Ar putea fi vreunul din cazurile enumerate în România în 7 gesturi responsabil de neputința oamenilor educați din România de a recunoaște normalitatea?
Antoaneta Ralian scria la ziar „din speranța că printre mințile strălucite de acolo s-ar putea să încolțească și o altă reacție, un bob de normalitate, de înțelegere că, pe undeva, trebuia să existe și puțină cuviință.” (Amintirile unei nonagenare, p. 185).
Ar fi trebuit să scrie mai mult.