În ultimul număr al Cațavencilor din anul 2015,
Ioana Pârvulescu ne spune că „partea rea [a capitalismului] o datorăm
tentaculelor comunismului de ieri și multor ticăloși și fripturiști de ieri,
azi, mîine (a se vedea cartea lui Radu Paraschivescu, România în 7 gesturi).”
(http://www.catavencii.ro/ioana-parvulescu-nu-mi-plac-multimile-si-toate-epidemiile-se-fac-in-multimi-inlantuite-sau-dezlantuite/).
În cazul în care cineva ar fi curios să afle care sunt ticăloșii și
fripturiștii care pun bețe în roate capitalismului și, indirect, României
(simplă victimă
colaterală în războiul împotriva capitalismului), Cațavencii ne oferă în
primul număr din 2016 un interviu cu observatorul gesturilor decisive în plan
simbolic care ne-au adus în starea tristă de astăzi:
„România în 7
gesturi vorbește despre cîteva
alunecări de teren care ne-au făcut și ne fac în continuare rău. De ce? Fiindcă
au valoare de simbol și forță de împrăștiere. Sînt gesturi care vădesc anemie
etică sau lichelism, gesturi care confirmă condiția de exceptat a unor oameni
publici fascinați de ideea im(p)unității. Iată-le: Mihai Tatulici îl pălmuiește
pe Nicu Ceaușescu în decembrie 1989, Cornelius Roșiianu bruiază Proclamația de
la Timișoara în martie 1990, Ion Iliescu le mulțumește minerilor pentru
seminarul horticol din iunie 1990, un reporter TV o informează în direct pe
soția unui pilot că tocmai a rămas văduvă în februarie 1996, Mihai Stoica îi
trage un pumn în gură unui suporter stelist în aprilie 2005, Ioan Becali îl
scuipă într-un studio TV pe Emanuel Terzian în februarie 2009 și, în fine,
Corneliu Vadim Tudor îi aruncă un pahar cu apă în figură executorului
judecătoresc Paula Șomîldoc. Sînt șapte gesturi alese dintr-o sumedenie.” (http://www.catavencii.ro/radu-paraschivescu-gesturi-romanesti-care-vadesc-anemie-etica-sau-lichelism/)
Și domnul
Paraschivescu continuă: „Aș vrea să cred că, după atîția impostori și hoți, vom
avea în sfîrșit niște grădinari buni, care să știe de unde să înceapă plivitul.
Și care să nu se oprească pînă la curățirea grădinii. Aș vrea să cred, dar mi-e
foarte greu.”
Este
pur și simplu de neînțeles cum îi mai poate fi dlui Paraschivescu greu să spere
în apariția iminentă unor grădinari buni; cum, după Minima moralia? După Apelul
către lichele? Poți renunța nepedepsit la speranță după o carte precum De
ce este România altfel? ?
Dl Paraschivescu și-ar putea ispăși această
șovăială impardonabilă doar prin redactarea unei cărți despre celelalte
șapte gesturi, cele care vădesc vigoarea etică și verticalismul incoruptibil de
care grădina românească are atîta nevoie. Personal, i le-aș sugera pe următoarele, alese dintr-o sumedenie, care ar merita incluse într-o asemenea culegere de gesturi dătătoare de
speranță:
1.
Lectura „Apelului către lichele” făcută de Robert Turcescu în prezența
autorului, dl Liiceanu, care-l felicită pentru modul în care a citit-o (https://www.youtube.com/watch?v=sw88YdhOE2w);
2.
Mulțumirea adresată de dl Gabriel Liiceanu lui Traian Băsescu (http://www.catavencii.ro/editorial/securistii-intre-ei/);
3.
Laudele adresate Elenei Udrea de Teodor Baconschi (http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8055430-teodor-baconschi-catre-elena-udrea-trebuie-fac-eforturi-monumentale-nu-cad-sub-farmecul-tau-calitate-coleg.htm)
4. Recomandarea de memorabilă
intransigență etică a dlui Baconschi potrivit căreia „uneori, e preferabil să
progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (
afirmație citată și comentată judicios în eseul lui Mircea Platon, „Cum 'Care
laicat?'” http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html).
5. Opiniile dlui Patapievici despre români exprimate în volumul Politice,
de genul „Ce este aceea «românul» e o chestiune mai degrabă tenebroasă. Ea nu
poate fi rezolvată elegant, pentru că problema însăşi este dizgraţioasă. Ce
este aceea «românul» e o întrebare la care se poate răspunde prin violenţă,
ură, sînge şi şuturi în cur.” (H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas
2002, p. 46-47).
6. Cartea România în 7 gesturi, a domnului Radu Paraschivescu.
7. În fine, un punct pe care l-am omis în postarea inițială, și pe
care l-am adăugat cîteva zile mai tîrziu (în 15 ianuarie 2016), dar care nu
poate lipsi din nici o antologie a exemplarității. Mă refer desigur la autorul
așezării României pe drumul drept, la omul dedicat eticii onoarei asemenea
Căpitanului Bligh (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/),
omul care a lăsat posterității expresia memorabilă pentru care l-ar fi invidiat
mesagerul victoriei de la Marathon: „Un fleac, i-am ciuruit!” Diferența față de
momentul antic este că, în cazul nostru, mesagerul a rămas în picioare. De
prăbușit, au început să se prăbușească toți ceilalți, indiferent că au avut șansa de a învinge, sau pierde, grație
eroului nostru. Din fericire, cronicarii erau deja la pămînt. Este locul obișnuit de unde privesc istoria și consemnează gesturile decisive.
