Nu
toată lumea o știe pe Antoaneta Ralian, așa cum nu toată lumea a auzit de Henry
Miller. Dar cine a auzit de Ralian știe nu doar că a fost o bună și harnică
traducătoare, ci mai ales că l-a tradus pe Miller, pe lîngă mulți alții precum Flannery
O’Connor, ale cărei povestiri au fost traduse integral de Antoaneta Ralian în
volumul Judecata de Apoi (Editura Univers, 1997).
Presupun că lumea o știe pe O’Connor. În orice caz, trebuie să fii un scriitor de talia lui
Cărtărescu ca să-ți permiți să le spui oamenilor veniți la lansarea cărții tale
lucruri delicate de genul „știu că nu mai citiți, că sunteți toți pe tablete,
alea-alea, dar, totuși, faceți și voi un efort măcar cu cartea asta (Solenoid),
chiar dacă veți avea nevoie de cîțiva ani pentru a o termina de citit”.
Sinatra a spus odată că atunci cînd o ascultă pe
Sarah Vaughan îi vine să-și taie beregata cu o lamă de ras tocită. Există un
mit numit „Antoaneta Ralian” care i-ar putea face pe unii traducători români să
nutrească sentimente asemănătoare. Chiar dacă e treaba fiecăruia ce face cu
lamele de ras uzate, sfatul meu ar fi să nu se grăbească. Pentru că există
destule alegeri neinspirate de cuvinte în traducerile Antoanetei Ralian încît
să ne permitem să ne păstrăm calmul. De pildă, un negru poate fi mai degrabă
masiv sau voinic sau corpolent decît „planturos” (vezi în Judecata de Apoi,
p. 375), adjectivul fiind rezervat mai degrabă pentru siluetele feminine; chiar
dacă „poisonous” înseamnă „otrăvitor”, cînd e vorba de șerpi termenul potrivit
este mai degrabă „veninoși” decît „otrăvitori”, cum preferă A. R. (vezi p.
387). O frizerie („barber shop”) care ar fi resimțită ca
„atelier” ar rămîne probabil în scurt timp fără clienți, care s-ar putea teme
să nu fie confundați cu niște piese oarecare („Frizerul, singur în atelier,
înălță capul de după ziarul pe care-l citea”, p. 391; „Îți frecventa atelierul?”,
p. 392). Uneori, cititorul poate nimeri și peste dezacorduri de genul „ca să
pună o distanță cît mai mare și cît mai rapidă între el și
țicnitul acela bătrîn” (p. 390), sau „un halat de spital din acelea care se deschide
și se leagă la spate” (p. 403). Pe lîngă astfel de rare scăpări se simte la A. Ralian și
o slabă cunoaștere a Noului Testament trădată de redări precum „adevărul te va
slobozi” (p. 387), pentru expresia populară „veţi
cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).
Antoaneta Ralian a fost admirată pentru curajul de
a-l traduce pe Miller. Dar performanța unei persoane educate după principiile
moralei și bunului simț de a găsi echivalenții unor termeni obsceni mi se pare secundară
în raport cu cea atinsă de o persoană necreștină prin traducerea operei unui
scriitor religios precum Flannery O’Connor. Pentru că
Antoaneta Ralian nu era creștină și, după cum o recunoaștea ea însăși,
religiozitatea ei era mai degrabă vagă: „Eu nu sunt creștină și, fără să fiu
atee, sunt departe de orice practică religioasă.” (R. Paraschivescu, Toamna
decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas, 2011, pp. 38-39). Și:
„Marele meu regret e că nu cunosc pasiunea religioasă, izbăvitoare. Adeseori
m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să cred în Dumnezeu” (p. 32). Bineînțeles,
credința este în mare măsură un „cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Dar
este puțin probabil ca acesta să fie sensul în care percepe credința o persoană
înclinată să pună credința pe seama temperamentului („pasiunea” fiind rezervată
de A. Ralian muncii de traducător, în rest fiind „enervant de rațională”, p.
32). Într-o altă viață da, se poate să fi fost „o catolică înfocată. Pe de altă
parte, nu cred în vieți anterioare și ulterioare” (p. 43).
Oricît de greu i-ar fi unui om decent să elaboreze
un lexicon al obscenității, unui necredincios ar trebui să-i fie imposibil să se
orienteze pe harta Cerului. Din fericire, Antoaneta Ralian nu a fost nici
necredincioasă, nici „credincioasă înfocată”. Oricum, atunci cînd e vorba de O’Connor, necredincioșii sau puțin-credincioșii se
bucură de întîietate: „The Lame Shall Enter First” („Schilozii vor intra cei
dintîi”, în Judecata de Apoi, pp. 406-439).
Iar
dacă e să facă o hartă a Cerului, O’Connor preferă să o tatueze pe spatele unui
bătrîn bețiv. O’Connor se adresează în mai mare măsură publicului lui Henry
Miller decît cititorilor lui C. S. Lewis, să zicem. Personajele lui O’Connor
cel mai
puțin dispuse să-l recunoască pe Dumnezeu sunt mai degrabă credincioșii
„înfocați”, așa cum, din fericire, Antoaneta Ralian nu a fost. Nu se poate ști
cît de mult a pierdut ea în felul acesta, dar e sigur că am cîștigat o versiune
românească de calitate a povestirilor lui Flannery O’Connor, o reușită la care poate că a contribuit, pe lîngă experiența și talentul de traducător al Antoanetei Ralian, și neputința ei religioasă. Rămîne doar ca noi, cei care-l știm fie pe Miller, fie
pe O’Connor sau pe nici unul din ei, credincioși
înfocați, obișnuiți sau confuzi ori necredincioși de-a binelea, să citim aceste povestiri
pentru a ne descoperi infirmitățile. Pentru că nimeni dintre cei întregi nu va
intra în Împărăție, de vreme ce nimeni nu este întreg.
