Observam de curînd că doar omul și copacul au
coroană, dar că, spre deosebire de om, grăbit să și-o lepede, copacul și-o
păstrează (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/06/timpuri-noi.html).
Problema e că odată ce se descotorosește de coroană, omul se repede la orice i
se pare că seamănă cu o coroană, la orice i-ar putea aminti de noblețea și
demnitatea propriului destin. „Eliberat” de coroana sa, omul se năpustește
asupra altor oameni. Face asta și atunci cînd doboară copac după copac, pădure
cu pădure. Pentru că lumea continuă să arate, dacă nu a împărăție, cel puțin a
regat chiar și atunci cînd omul refuză să-i mai fie rege: e destul ca un arbore
să mai stea în picioare pentru ca omul să simtă apăsarea unei slujiri regale.
În acest sens, arborii lui Andrei Baciu îmi par
niște icoane (http://www.andreibaciu.ro/Characters/).
„Characters”, adică personaje, roluri, litere, ideograme, renume, trăsături
fizice și morale superioare. Nu cred că putea exista un titlu mai potrivit, un nume care să definească atît de bine calitatea
profetică a copacilor.
Oamenii s-au obișnuit să asocieze copacii cu aerul
curat, iar aerul curat cu ieșitul la iarbă verde, cu un mod plăcut de petrecere
a timpului liber. Această percepție comună este încă un semn al separării lor
de ei înșiși, de vocația lor regească și, deci, de natură și de viață. Aerul
curat e bun pentru că-i face să se simtă bine, dar oamenii nu se-ntreabă de ce
se simt bine în apropierea vieții; de ce devin melancolici și cuprinși de un
dor neînţeles cînd văd legănarea copacilor în bătaia vîntului; de ce se-ntorc,
de parcă s-ar auzi strigați pe nume, atunci cînd aud foșnetul frunzelor.
Copacii din fotografiile lui Andrei Baciu te fac
să te oprești. Nu doar ca să-i vezi mai bine, ci, în egală măsură, ca să-i
asculți. Să-i asculți ca pe acei profeți pe care i-am lăsat pînă acum să fie
bătuți cu pietre (Matei 23:37).
La începutul secolului 20, geograful și
naturalistul John Muir se adresa guvernului american, cerîndu-i să oprească
defrișările masive care se petreceau neîmpiedicate de vreo lege:
„Orice nătărău poate distruge copaci. Copacii nu
pot fugi; și chiar dacă ar putea fugi, tot ar fi nimiciți – urmăriți și vînați
atîta timp cît treaba asta este distractivă sau poate aduce un bănuț din pieile
cojilor copacilor, din coarnele ramurilor sau din formidabilele oase ale
trunchiului.
Puțini dintre cei care doboară copaci se mai
ostenesc să planteze alții; și, oricum, plantarea nu ajută cu nimic în
refacerea acelor păduri primitive distruse deja. Într-o viață de om pot crește doar
puieți pe locul copacilor vechi de zeci de secole care au fost distruși. A fost
nevoie de mai mult de trei mii de ani pentru ca unii dintre copacii din aceste
păduri vestice să apară – copaci care stau și acum într-o tărie și frumusețe
desăvîrșite, legănîndu-se și cîntînd în mărețele păduri din Sierra. De-a lungul
tuturor veacurilor minunate și memorabile scurse din timpul lui Hristos – și
chiar înainte de acesta – Dumnezeu a purtat de grijă acestor copaci, i-a salvat
de la secetă, boli, avalanșe și de la nenumărate furtuni și inundații
nimicitoare. Dumnezeu nu-i mai poate salva însă de nătărăi. Asta e o treabă pe
care doar Unchiul Sam poate să o facă.” (John
Muir, Our National Parks, 1901,
capitolul 10, http://vault.sierraclub.org/john_muir_exhibit/writings/our_national_parks/chapter_10.aspx,
trad. Gh. Fedorovici). [1]
În România, însă, clasa politică este alcătuită
exact din acei indivizi care ar trebui izgoniți:
„Vandali ordinari, ucigași de păduri, indivizi
care nu văd decît profitul, care împrăștie moarte și neorînduială în cele mai
frumoase crînguri și grădini care au existat vreodată – fie ca guvernul să
intervină fără întîrziere pentru a-i alunga și isprăvi odată pentru totdeauna
cu ei. Căci trebuie spus iarăși și iarăși, și păstrat cu ardoare în minte, că
exact în acest moment, în timp ce măsurile de protecție sînt discutate cu
lehamite, distrugerea și exploatarea se iuțesc și se extind de la o zi la alta.
Toporul și joagărul sunt folosite nebunește, așchiile zboară îndesat ca fulgii
de zăpadă și în fiecare vară mii de acri de păduri neprețuite, cu tot cu
lăstăriș, sol, izvoare, climat, peisaj și religie dispar în nori de fum, în
timp ce, cu excepția parcurilor naționale, nici un pădurar nu este de față.”
(Ibidem, trad. G. F.) [2]
La noi țara nu este niciodată „luată înapoi”, ci
doar preluată de fiecare dată. Este predată regulat de la un grup de prădători
la altul. Ultima dată, România a fost preluată ca un imobil, ca un spațiu
locativ, de unii care au crezut că, o dată cu țara, își vor putea înmulți, sau
cel puțin păstra, și casele personale. Faptul că românii acordă mai multă
atenție acestor vandali, încercînd să-l aleagă pe cel mai (puțin?) distructiv și
criminal, decît copacilor, dovedește că cel care-și pierde
coroana își pierde în scurt timp și capul.
NOTE:
[1] „Any fool can destroy trees. They cannot run away; and if they could,
they would still be destroyed,--chased and hunted down as long as fun or a
dollar could be got out of their bark hides, branching horns, or magnificent
bole backbones. Few that fell trees plant them; nor would planting avail much
towards getting back anything like the noble primeval forests. During a man's
life only saplings can be grown, in the place of the old trees-tens of
centuries old-that have been destroyed. It took more than three thousand years
to make some of the trees in these Western woods,--trees that are still
standing in perfect strength and beauty, waving and singing in the mighty
forests of the Sierra. Through all the wonderful, eventful centuries since
Christ's time-and long before that- God has cared for these
trees, saved them from drought, disease, avalanches, and a thousand straining,
leveling tempests and floods; but he cannot save them from fools,--only Uncle
Sam can do that.”
[2]
„Mere destroyers, however,
tree-killers, wool and mutton men, spreading death and confusion in the fairest
groves and gardens ever planted,--let the government hasten to cast them out
and make an end of them. For it must be told again and again, and be burningly
borne in mind, that just now, while protective measures are being deliberated
languidly, destruction and use are speeding on faster and farther every day.
The axe and saw are insanely busy, chips are flying thick as snowflakes, and
every summer thousands of acres of priceless forests, will their underbrush,
soil, springs, climate, scenery, and religion, are vanishing away in clouds of
smoke, while, except in the national parks, not one forest guard is employed.”
