Cumpana. O viziune ortodoxa: Gînduri la fîntînă

sâmbătă, 18 iunie 2016

Gînduri la fîntînă

Apă tare, apă grea, apă oxigenată. Plată sau carbogazoasă. Afluenții sînt apele mici care se varsă în cele mari. Influente și efluente sunt apele care intră și ies din stațiile de epurare. Dar cum se numesc apele care intră și ies din cer?

Cine cunoaște darul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de apă? Hristos ne cere apă pentru ca noi să i-o cerem de fapt? A-i cere apă lui Hristos chiar și atunci cînd o scoți din fîntînă, și de fiecare dată cînd o bei presupune că în tine curge deja un izvor de apă vie.

Samarineanca voia apa vie doar pentru că se săturase să mai vină la fîntînă și să tot care apa. Evident, apa era un pretext: apa vie, adevărată, permite introducerea discuției despre Dumnezeul adevărat:

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. (Ioan 4:21-26)

Samarineanca a uitat de apă: „femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?»” (Ioan 4: 28-29).

Noi însă nu am uita: în fond, despre asta e vorba, nu? Despre resurse!

Nu suntem însetați de viață, ci de moarte. Am preface apa vie în apă moartă, dacă am putea. Dar nu putem. D-aia stăm lîngă fîntînă, epuizați, vorbind de unii singuri, refuzînd să credem că am dat doar peste o altă fîntînă secată.
Sînt multe feluri de apă, dar numai una este vie. Sînt mulți dumnezei, dar numai unul este adevărat. Noi vrem apa vie de la dumnezeii morți. Dar dacă am cunoaște darul lui Dumnezeu...

Moto

„Singura problemă a Părintelui Nicolae Steinhardt era aceea de a cîntări cît anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest fată de imoralitatea, de şmechereala şi de laşitatea ce abundau în jurul nostru. Colindam împreună pădurile Clujului, încercînd să întocmim liste de potenţiali protestatari. Nu ajungeam niciodată la mai mult de cîteva zeci de persoane fiabile, cu care, spunea el, nu puteam face mare lucru. Era nevoie de sute, de mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situaţia politică. Era foarte preocupat şi trist pentru asta.”

Virgil Ciomoş („Nicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii” Convorbiri literare, nr. 11, 2009,

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOMOSnov9.html)

„Dacă înţelegem bine textul eshatologic al Sfintei Scripturi, urmează că încrederea şi curajul vor defini pe deplin natura celei din urmă epoci. Cultura „creştină” înconjurătoare şi tradiţiile susţinute de ea îşi vor pierde influenţa. Această pierdere va ţine de primejdia generată de scandal, primejdie despre care s-a spus: „îi va amăgi, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Solitudinea în credinţă va fi teribilă. Dragostea va dispărea de la faţa lumii (Matei 23, 12), dar cu atît mai preţioasă va fi această dragoste cînd va izvorî dinspre un om solitar către un altul, fapt ce va implica un curaj al inimii zămislit din urgenţa iubirii lui Dumnezeu aşa cum a fost ea arătată în Hristos. […] Dacă vorbim aici despre apropierea Sfîrşitului, nu înţelegem apropiere în sensul timpului, ci în sensul în care ea ţine de esenţa Sfîrşitului, căci în esenţă existenţa omului se apropie acum de o decizie absolută. Efectiv fiecare consecinţă a acestei decizii poartă cu sine cea mai mare potenţialitate şi cea mai teribilă primejdie.”

Romano Guardini, The End of the Modern World, ISI Books, 1998, pp. 108-109 (volumul cuprinde o serie de prelegeri susţinute de Guardini între anii 1947-1949).