Deși publicul a aflat încă din 1951, data apariției
lucrării lui William F. Buckley Jr., God
and Man at Yale, că valorile creștine erau la Yale în cel mai fericit caz
ignorate, în cel mai rău descurajate, faptul că astăzi studenții creștini de la
Yale sînt intimidați, hărțuiți și discriminați este resimțit ca ceva nou, ca o manifestare
proprie războiului cultural contemporan (https://semneletimpului.ro/religie/libertate-religioasa/discriminarea-crestinilor/universitatea-yale-investigata-pentru-discriminarea-crestinilor.html).
Dar elementul spectaculos al acestei tensiuni din lumea academică americană îl
reprezintă prezența creștinilor înșiși: după aproape un secol de liberalism și
secularism agresiv, în cursul căruia s-a urmărit impunerea exclusivă a
adevărului verificabil și demonstrabil empiric și rațional, continuă să apară
studenți și profesori dedicați valorilor și căutării adevărului în lumina
învățăturii creștine.
De unde apar acești oameni? De ce nu apar ei și în
cultura română? De ce apar în schimb personaje precum Laura Stifter, profesoara
de religie ortodoxă despre care am mai scris pe acest blog (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/adevarul-absolut-si-adevarurile-relative.html
și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html),
a cărei sarcină educațională declarată este aceea de a-i „împiedica pe elevi să
cadă în capcana adevărului absolut”? În sfîrșit, un profesor ortodox de religie
pe inima domnului Pleșu, am putea spune.
Stifter și-a continuat studiile de teologie de la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, obținînd ulterior și un master.
Ce fel de profesori a avut acolo? Pe cînd era studentă, Stifter a declarat
într-un interviu că-l apreciază pe părintele Daniel Benga, care „mă
impresionează în mod deosebit prin modul dumnealui de gândire, prin felul în
care reușește să ne capteze atenţia și să ne călăuzească în viața duhovnicească.”
(http://ftoub.ro/dmdocuments/Revista%20ASTO%20-%20Nr%201.pdf).
Sigur că traseul academic al carierei unui savant
poate cunoaște și specializări în instituții mai îndepărtate de rădăcinile și identitatea
lui culturală și religioasă; faptul că părintele Benga are o diplomă de la
Colegiul Noua Europă și un doctorat din partea Facultății de
Teologie Evanghelică din Erlangen-Nürnberg sînt performanțe cu totul admirabile.
Cu siguranță, prin persoana și activitatea sa, aportul teologiei ortodoxe a
fost bine reprezentat în instituții neortodoxe sau necreștine. Fără îndoială,
studenții dumnealui au avut ulterior de cîștigat în urma acestei experiențe; și nu doar
că e de așteptat că au înțeles mai bine noțiunea ortodoxă de adevăr, dar probabil că au devenit mai
pregătiți să o exprime și să o trăiască în viețile lor și în lume. Din păcate,
Laura Stifter nu este unul dintre acei studenți.
„Școala este concepută ca o extensie a cîmpului de
bătălie”, scria Buckley în God and Man At
Yale, continuînd: „activitatea de predare este cîmpul de instrucție unde
gladiatorii viitorului sînt învățați să-și folosească armele, sînt informați în
privința capcanelor și stratagemelor inamicului și sînt inspirați de virtutea
cauzei pentru care luptă, în anticiparea zilei cînd se vor prezenta și vor
participa la lupta împotriva erorii.
Acest lucru este important deoarece chiar și
cineva care nu s-a gîndit la lucrurile astea știe că, la drept vorbind,
adevărul nu biruie în mod
obligatoriu. Mai mult, adevărul nu poate învinge niciodată cîtă vreme nu este promulgat. Adevărul nu este înzestrat
cu anticorpi împotriva falsității. Cauza adevărului trebuie apărată, și trebuie
apărată energic. În plus, după cum subliniază Președintele Howard Lowry de la
Wooster College, adevărul poate învinge doar acolo unde oamenii sînt temperamental
și intelectual dispuși să i se alăture, căci simplul act de recunoaștere a
adevărului nu presupune neapărat actul voluntar de a i te dedica.” (William F. Buckley
Jr., God and Man At Yale, Gateway,
2017, p. 141-142) O pagină mai departe, Buckley arată cum revoluțiile criminale
din secolul douăzeci (fascistă, nazistă și comunistă) au triumfat nu pentru că
oamenii nu știau adevărul, ci pentru că „a.) prea puțini oameni recunoscuseră
adevărul, b.) cei care l-au recunoscut nu au pledat suficient în favoarea lui
și c.) mulți oameni văzuseră care era adevărul, dar au fost indiferenți.”
Dacă BOR
vrea într-adevăr să restaureze cultura română https://www.activenews.ro/stiri-social/Mitropolitul-Ioan-al-Banatului-Daca-nu-vom-reactiva-izvoarele-culturii-romanesti-riscam-sa-devenim-doar-o-populatie-care-traieste-intr-o-regiune-din-Sud-Estul-Europei-155461),
atunci trebuie să înceapă de la adevăr și de la relația noastră cu el.
Profesorul universitar de teologie ortodoxă pe care l-am auzit
declarîndu-și regretul pentru refuzul domnului Andrei Pleșu de a deveni preot,
spunea cu altă ocazie că singura sarcină a Bisericii în istorie este aceea de a
trage clopotele.
Dar în zilele Revoluției BOR nu a tras clopotele. Poate că a
închis porțile, nu știu, dar nu a tras clopotele. La Referendumul pentru
familie nu atras clopotele. Nu le-a tras nici după aflarea rezultatului, cînd
ar fi trebuit să le tragă în dungă, ca la mort. Iar acum BOR se miră că nu mai
este lăsată să tragă clopotele de societatea secularizată, care nu vrea să fie
deranjată de gălăgie. Dar cine a lăsat lumea să se secularizeze? Cine a lăsat și invitat chiar elita neoliberală sau neognostică să pună în altarul ei zeița prosperității, a
capitalismului corporatist, și toate zeitățile păgîne?
