Telling the Truth (Rostind Adevărul) este una dintre cărțile de succes scrise de Lynne Cheney. Pe coperta a patra a acestei cărți sunt menționate recomandările unor personalități de dreapta precum Gertrude Himmelfarb sau Margaret Thatcher. Subtitlul cărții este „Why our culture and our country have stopped making sense and what can we do about it” („De ce cultura și țara noastră au devenit de neînțeles și ce putem face în legătură cu acest lucru”).
La data publicării volumului Telling the Truth (1995), opțiunea homosexuală a fiicei mai mici a soților Lynne și Richard (Dick) Cheney era cunoscută de toată lumea, după cum la fel de cunoscută era și susținerea acordată „căsătoriei homosexuale” de cuplul Cheney. Mary Cheney este lesbiană și activistă gay, fiind căsătorită din 2012 cu partenera cu care trăia încă din 1992. În acest interval Mary Cheney a născut de două ori, în 2006 și în 2009, crescîndu-și copiii împreună cu partenera ei lesbiană. Ca toată familia (părinții și sora mai mare, Liz, senatoare republicană de Wyoming și Președinta Conferinței Casei Republicane), Mary Cheney este republicană și dedicată adevărului. Părinții ei, Lynne și Dick Cheney, au susținut în permanență din 1992 încoace căsătoria homosexuală în numele „egalității căsătoriei.” Lynne a îndeplinit diverse funcții de conducere în instituții de educație precum National Endowment for the Humanities și a înfiinţat ulterior un think tank pentru reformarea educației superioare; Dick Cheney a fost timp de opt ani vicepreședintele Statelor Unite și unul dintre principalii promotori a restrîngerii drepturilor și libertăților cetățenești din cursul celor două mandate ale lui George W. Bush.
Poate că este doar un detaliu, dar mi se pare suficient pentru a ne ajuta să înțelegem de ce cultura ajunge la un moment dat de neînțeles: nu este neapărat și exclusiv din cauza stîngii, cum pretinde o dreaptă politică și culturală manipulatoare și lipsită de scrupule, ci mai ales pentru că în numele adevărului pretinșii lui prieteni spun minciuni sau doar jumătăți de adevăr. Cultura și lumea sunt scufundate în minciună nu de adversarii direcți ai adevărului (stînga revoluționară, umanismul secular, spiritualitatea neognostică, mișcarea New Age etc), ci tocmai de cei care pretind că-l apără întotdeauna ca pe un mijloc pentru ei înșiși și ca pe un scop pentru toți ceilalți. Falșii conservatori sunt niște personaje mai grotești decît personajele negative din teatrul kabuki, dar care ne cîștigă încrederea de fiecare dată cînd adevărul ne-a devenit străin prin nepăsarea noastră față de opera dramatică autentică.
Adevărul nu are nevoie de noi; minciuna are nevoie de noi, ea are nevoie să fie justificată. În schimb, noi nu avem nevoie de minciună, avem nevoie de adevăr. Avem nevoie de adevăr pentru a rămîne oameni, pentru a fi noi cu adevărat și pentru ca sufletele noastre să nu se schimbe în rău, ci să poată rămîne în bine ori să se poată întoarce la bine. Cerul nu are nevoie de noi pentru a exista, dar noi avem nevoie de cer pentru a putea crește drept, descoperind cerul viu care bate în inimile noastre de fiecare dată cînd trăim în adevăr.
Chiar dacă nu cerul ne schimbă în rău, cum părea să creadă Bolintineanu în „Muma lui Ștefan cel Mare”, rămîne de reținut convingerea populară (episodul legendar bazîndu-se pe o tradiție populară larg și temeinic răspîndită, chiar dacă este contrazisă istoric) că, mai degrabă decît orice altceva, mamele ne pot schimba – în bine sau în rău. În definitiv, Adevărul este purtat în pîntecele unei mame și se naște cu trup.
Sub cer omul este liber să devină un laș și un dezertor și pentru că cerul nu poate fi murdărit de murdăria omului, nu poate fi necinstit de necinstea omului. Cerul rămîne curat ca un martor incoruptibil. Dar pămîntul nu poate fi indiferent la adevăr. Omul a fost pus în grădina din Eden „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 15). Orice om este chemat să lucreze și să păzească adevărul creației în locul în care se află. Pămîntul este locul în care trăim, iar el se strică odată cu omul stricat. Omul stricat este omul care și-a stricat adevărul și care, de aceea, este capabil să strice adevărul oricărui alt om.
Omul nu are voie să se întoarcă acasă decît ca un biruitor, ca un domn, ca un păzitor credincios al adevărului încredințat. Dacă nu este om cu adevărat, dacă este stricat, atunci nu este vrednic nici de cer, nici de pămînt. Este un străin care, lăsat să intre în cetate, o transformă într-un loc de nerecunoscut și de neînțeles ca lumea și cultura de astăzi. Dar ca fiu al Tatălui, omul sfințește locul și se sfințește pe sine. Dacă s-ar fi ascuns de păgîni, Ștefan ar fi rămas poate în cărțile de istorie, dar nu ar fi ajuns pomenit în calendarul creștin-ortodox de muma lui duhovnicească, Biserica ortodoxă. Retragerea resemnată din fața minciunii, manifestată în cazul complicității la minciună a părinților lui Mary Cheney, falsifică omul pentru că-i refuză adevărul. Cultura populară românească cultivă însă modelul legendar al mamei lui Ștefan, care nu-i permite domnitorului să se ascundă de el însuși.
Au mai rămas doar
cîteva zile dintr-un an declarat „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”. Vom intra în scurt timp
în „Anul omagial al pastorației românilor
din afara României”. Asta s-a hotărît în toamna lui 2019, cînd încă nu se știa
nimic despre coronavirus. Pe atunci, sinodalii își imaginau probabil pentru ei și
protejații lor un an 2021 plin de circuite turistice prin Europa Occidentală, dar acum, cu restricțiile
impuse de coronavirus, lucrurile s-au schimbat într-un mod dureros pentru ei. Dar tocmai această
situație ar putea constitui o șansă pentru ca părinții români din țară și
străinătate să descopere piesa dramatică veritabilă la care ar trebui să participăm cu toții, responsabilitatea părinților de a descoperi și întreține vocația de domni și doamne (în sensul exemplarității voievodale din poeziile lui Eminescu) a copiilor
noștri precum și riscurile înstrăinării noastre a tuturor. BOR ar trebui să profite
cea dintîi de ocazia de a redeveni „muma” care să ne amintească celor din țară și din străinătate condițiile
întoarcerii noastre acasă.
