Dacă Hristos este totul, înseamnă că putem avea fie totul, fie nimic. Dacă în realitate nu poate exista decît fie totul, fie nimic, înseamnă că nu există ceva intermediar și prin urmare noi nu putem fi sau avea ceva intermediar. Nu putem avea ceva și, eventual, pe Hristos pe deasupra. Fără Hristos nu avem nimic și nu suntem nimic. Tocmai de aceea trebuie să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) Hristos nu este un supliment, un bonus, ceva care face ca viața să fie frumoasă, curată și „spirituală”.
Hristos nu ne face viața ușoară, nobilă ori superioară. Hristos face ca viața noastră să fie vie. Greutatea vieții noastre vine din moartea pe care am lăsat-o să ne tulbure sufletele, din moartea care stăpînește peste acea parte din viața noastră trăită fără Hristos. Greutatea vieții este greutatea morții care apasă peste fiecare viață acceptabilă cît de cît.
Viața fără Hristos este o viață de nimic. Tocmai această viață de nimic o sărbătoresc mulți dintre noi cu ocazia marilor sărbători creștine. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ că brazii de Crăciun produși în pepinierele din întreaga lume sunt sterili, semințele lor fiind nefertile. Bradul de Crăciun perfect este o clonă și este important de observat că omul desprins de Dumnezeu atinge perfecțiunea doar la capătul opus al vieții.
Am putea avea totul și ceva pe deasupra. Dar preferăm doar ceva, cît de cît și, de aceea, nu rămînem decît cu nimicul. „De ce există ceva mai degrabă decît nimic?” este o întrebare filozofică; dar întrebarea corectă, în sensul în care este deopotrivă directă și precisă, este cea teologică: „de ce există ceva mai degrabă decît totul?”
Cu mulți ani în urmă, la mine la țară pomul de Crăciun era împodobit cu mere, nuci, covrigi și colăcei de casă. La fel se împodobea și Pomul pomenilor la parastase sau în Joia Mare în unele localități (https://www.caiete-silvane.ro/articole/4321/Pomul-mortului-La-inmormantare-si-in-Joia-Mare.html). Viața se împodobea cu viață întru veșnică pomenire. Dar pentru că am pierdut conștiința vieții, credem că viața stă în cantitate și intensitate: mai mult, mai mare, mai luminos, mai gălăgios – excesul înseamnă pentru mulți dintre noi ceva neapărat mai viu. Tocmai precaritatea acestui „ceva” la care ne raportăm în mod greșit existența determină nevoia unui „ceva în plus”. Fiind doar un „ceva în plus”, nu contează dacă acesta este bun sau rău: religie sau politică, cultură sau afaceri. Ceva tot e mai bun decît nimic, credem noi, iar ceva în plus sugerează deja o viață împlinită. Însă ceva este mai rău decît nimic, iar ceva în plus este un blestem în plus. Pentru că ne împiedică să vedem că nu avem nimic, că suntem goi pe dinăuntru, că viața noastră nu a fost niciodată vie.
O viață falsificată nu este doar o viață oarecare lipsită de adevăr. Viața trăită în afara adevărului este o viață neadevărată în sensul în care nu este viață. Viața care nu este viață nu este un alt fel de viață. Este altceva decît viață. Viața care nu este viață nu este nimic, nu este deloc. Viața care nu este viață nu este. Bradul „natural” viu, dar care nu rodește, care nu este purtător de viață, este la fel de fals ca bradul de plastic. Iar viața lipsită de viață se aruncă în foc (Matei 7, 19).
