Teotropism

 

Verticalitatea unei plante este determinată de geotropism, adică de gravitație, care face ca rădăcinile să crească în jos iar tulpina în direcția opusă. Verticalitatea este afectată, în special în perioada de tinerețe a plantei, de condițiile de mediu (vînt puternic și constant din aceeași direcție, depunerile de zăpadă care deformează trunchiul arborilor tineri) și de fototropism, adică de mișcarea plantei spre direcția mai luminoasă. Aceste două condiții influențează dezvoltarea și viața tuturor vietăților, dar ele au o semnificație spirituală în cazul omului, singura ființă care poate crește și interior. În acest caz, geotropismul corespunde culturii locale iar fototropismul conștiinței unei surse superioare de viață, adică conștiinței existenței lui Dumnezeu.

Creșterea interioară este afectată, ca și în cazul celei exterioare vizibilă la arbori, de condițiile de mediu, ale căror efecte pot fi cu atît mai severe cu cît există din capul locului anumite slăbiciuni sau boli înnăscute. Din păcate, cultura victimei elaborată de psihologia modernă și folosită de manipulatorii care servesc interesele diverselor ideologii (și puține lucruri sunt mai grotești în România decît efortul suveraniștilor și al progresiștilor prin care fiecare revendică statutul de victime supreme în timp ce le reproșează celorlalți reflexul autovictimizator), profită de deformările de creștere ale indivizilor atunci cînd nu le cauzează chiar ei, împiedicînd posibilitatea revenirii victimelor lor reale la creșterea verticală printr-un fals fototropism, și anume prin plasarea unor false surse de lumină la nivelul solului și în direcția corespunzătoare ideologiei proprii: spre viitorul luminat la proteste de lanterna telefonului inteligent, spre ordinea atemporală a „sfinților închisorilor” pictați pe turlele bisericilor ortodoxiei neamului ori spre lumina proprie a sufletului/inimii inocente, identificabilă prin dezvoltarea personală, creștinism terapeutic și celelalte forme de ocultism încurajate și practicate astăzi în noua ortodoxie românească.

Fototropismul spiritual deformator reușește doar în măsura în care este receptat de indivizi ca un teotropism, proces înlesnit de iresponsabilitatea criminală a liderilor ortodocși actuali, care lasă de înțeles că orice are lumină înăuntru sau în titlul publicației, precum Ziarul Lumina, nu poate fi decît de la Dumnezeu, ignorînd avertismentul paulin: „însuși satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății.” (2 Corinteni 11, 14-15).

 

Noul discernămînt (II)

 

„Trăim vremuri tulburi, confuze, în care doar discernământul ne poate așeza pe calea care trebuie. Pe cât de multă informație avem, pe atât de puțin discernământ dispunem. Viețuirea creștină adevărată aduce cu sine virtutea discernământului și vom cunoaște care este lucrul cu adevărat folositor și care nu.” Observația îi aparține părintelui Daniel Corîu, un preot ortodox român care slujește în Japonia (https://www.formula-as.ro/2025/11/22/parintele-daniel-coriu-japonia-am-putea-invata-de-la-japonezi-sa-iubim-mai-mult-ce-este-al-nostru-romanesc/). Titlul redacției este reprezentativ din păcate pentru criza discernămîntului din ortodoxia românească, situație semnalată de altfel de părintele Corîu chiar în cadrul interviului. Un titlul în spiritul observațiilor părintelui ar fi fost „să le fim recunoscători păgînilor, pentru că ne obligă să-l iubim și mai mult pe Hristos”.

În orice caz, cuvintele părintelui Corîu sunt cu atît mai remarcabile în vremurile actuale cu cît evită idolatrizarea neamului, a Occidentului sau a spiritualității universale, readucînd discernămîntul creștin în albia vieții creștine din care a fost deturnat atît de membrii cultului intelectului și al Occidentului, cît și de cei ai cultului spiritului cosmic și al Neamului absolut, cele două ramuri dominante din noua BOR. De altfel, părintele Corîu a publicat un studiu important despre discernămîntul creștin (https://orthodox-theology.com/media/PDF/4.2018/DanielCoriu.pdf), cîteva elemente de bază pentru înțelegerea discernămîntului în cadrul învățăturii patristice fiind descrise de John Chryssavgis în Sf. Ioan Scărarul: de la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, București, Editura Sophia, 2005, p. 304-309, elemente menționate de altfel și în studiul părintelui.

Dacă erudiția este condiția discernămîntului, așa cum pretind ortodocșii cu înclinații intelectuale, atunci Hristos a fost cel mai lipsit de discernămînt dintre toți învățătorii spirituali din istorie atunci cînd i-a ales pe niște indivizi cu studii minime sau deloc pentru a-L reprezenta. Dar dacă posibilitatea discernămîntului nu este în intelect, ci în conștiință, înrădăcinată la rîndul ei în sufletul omenesc și determinată de condiția omului de ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, conștiința fiind vie în măsura în care recunoaștem această condiție, atunci oricine identifică discernămîntul în altă parte și altfel decît ca un dar duhovnicesc este străin de înțelegerea creștină a constituției omului.

Sigur că atunci cînd discernămîntul este redus la o funcție a minții care nu-și poate atinge potențialul decît în cadrul unei vieți intelectuale, el este legat în mod inevitabil de dezvoltarea intelectuală și performanța culturală. Dar în creștinism, viața intelectuală nu este separată de restul vieții de credință, nu reprezintă o viață privilegiată în sens mîntuitor și se realizează doar prin dobîndirea minții lui Hristos, nu prin raportarea la un intelect divin impersonal. Iar dobîndirea minții lui Hristos nu este posibilă în afara vieții duhovnicești, care creează condițiile primirii darului discernămîntului ca facultate spirituală de deosebire a duhurilor (1 Corinteni 12, 10; 1 Ioan 4, 1). 

 

Noul discernămînt (I)

 

După ce PS Ignatie al Hușilor ne-a dat o pildă de discernămînt, recunoscînd calitatea dlui Andrei Pleșu de „intelectual creștin al României” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/03/schimbarea-garzii.html), ne dă acum o pildă de consecvență, invitîndu-l să vorbească despre discernămînt (https://episcopiahusilor.ro/conferinta-semestriala-preotilor-din-episcopia-husilor-discernamantul-crestinului-astazi) pe dl Adrian Papahagi, probabil în continuarea unui proiect mai vechi legat de „recuperarea deficitului de civilizație al României față de Occident” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/08/cultura-firescului-si-cultura.html).

Discernămîntul nu este un element esențial doar al activității pastorale, cum se poate înțelege din prezentarea evenimentului („În cuvântul introductiv, Părintele Episcop Ignatie a vorbit [despre] discernământ, ca element esențial al activității pastorale”), ci este funcția esențială a vieții creștine. Mai precis, discernămîntul verifică virtuțile teologice, împiedicînd credința să creadă sincer în minciună, nădejdea să spere cu ardoare în utopie și iubirea să urmeze necondiționat un escroc sentimental. Între timp, discernămîntul a devenit acum necesar pentru a ne ajuta în plus să vedem diferența dintre vechiul discernămînt al ortodoxiei biblice și patristice și noul discernămînt al noii ortodoxii, întemeiat pe evaluări estetice și civilizaționale și pe falsa distincție dintre autentic și inautentic propusă de PS Ignatie, care a devenit un model și un caz reprezentativ pentru actuala ortodoxie românească. 

Spre deosebire de noii ortodocși, cei vechi știu că discernămîntul este indispensabil pentru a distinge în primul rînd adevărul de minciună, oricît de autentică ar putea fi aceasta (vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/despre-diferenta-dintre-credinta.html sau la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/diversiunea-autenticitatii-in-ortodoxie.html).