Întrucît înțelegerea este necesară comunicării, ascultarea este nu doar condiția înțelegerii, ci și a comunicării (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/despre-conditia-intelegerii.html vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/chemarea-ortodoxiei.html). O bună comunicare este determinată de o bună ascultare. De aceea, o bună ascultare de rău permite și o bună comunicare a răului, în timp ce comunicarea binelui nu este posibilă în afara ascultării de bine. Dar pentru că ascultarea de rău este întemeiată pe ascultarea de sine, ea duce la o criză a comunicării, la anularea singurei comunicări adevărate, care este comunicarea adevărului.
Adevărul este personal pentru că este Persoană. Comunicarea cu sine, pe care o vedem recomandată inclusiv în noua ortodoxie românească sub forma dezvoltării personale și a mentalității deschise, este o bună, adică o reușită comunicare virtuală, o comunicare simulată, așa cum dezvoltarea personală nu face decît să simuleze prezența persoanei. În realitate, dezvoltarea personală este dezvoltare impersonală și duce pînă la urmă la apariția unei gîndiri anti-personale, incapabilă de o comunicare reală. Comunicarea adevărată presupune prezența a cel puțin unei persoane, adică a unui ascultător de adevăr, nu de sine.
Biserica este ascultătoare de bine, dar asta nu înseamnă că nu pot exista Biserici ascultătoare de rău, după cum ne-o descoperă primele capitole ale cărții Apocalipsei. O Biserică ascultătoare de rău este o Biserică care ascultă de lume din dorința de a fi ascultată de lume. Cînd intelectualii elini l-au părăsit pe Pavel, spunîndu-i „te vom asculta despre aceasta [Învierea lui Hristos] și altădată” (Fapte 17, 32), Pavel nu a încercat să-i oprească, vorbindu-le despre ceea ce-și doreau ei să audă: despre sufletul nemuritor, cerul ideilor, noblețea spiritului, ordinea morală, valorile culturii greco-romane. Deși aparent voiau să afle despre lucrurile străine și învățăturile noi („Toți atenienii și străinii, care locuiau acolo, nu-și petreceau timpul decît spunînd sau auzind ceva nou.” Fapte 17, 21), locuitorii Atenei nu puteau înțelege învățătura creștină pentru că rămăseseră în vechea ascultare de sine.
Pe măsură ce lumea se întoarce la ascultarea de sine dezvoltîndu-se impersonal, Biserica trebuie să aleagă din nou: fie să accepte această formă de falsă comunicare, vorbind la rîndul ei despre ce mai e nou în lume, încercînd să adapteze învățătura creștină la înțelegerea omului de astăzi, fie să vorbească despre Învierea lui Hristos, cu riscul de a fi respinsă de lumea bună în primul rînd. După cum se poate vedea, actuala generație de ierarhi și teologi ortodocși români a ales să nu se facă de rîs în Areopag, în speranța că de data asta lumea va asculta dacă nu de Biserică, atunci măcar de ei.
