Necunoașterea istoriei m-a făcut să consider lipsite de simțul realității pretențiile occidentale asupra Ucrainei. Recent însă am dat peste un eseu pe cît de scurt, pe atît de revelator al lui Răzvan Theodorescu, întitulat „Anticamera Ucraina”, din volumul Picătura de istorie (Editura Fundației Culturale Române, București, 2002, p. 244-246), care m-a ajutat să înțeleg cît de greșite erau convingerile mele.
Încă de la începutul unificării slavilor ucraineni prin botezul în masă din 988-989, orientarea lor a fost, prin clericii bizantini, către zona balcanică, în timp ce cnezatele rusești se orientau tot mai puternic spre Moscova, mișcări de sens contrar care au culminat la jumătatea secolului 15, cînd identificarea Kievului cu Constantinopolul va fi recunoscută inclusiv de observatori străini (Adam de Bremen), în timp ce Patriarhia Moscovei se desprinde total de Constantinopol, pe care-l acuză de latinofilie:
„Ca un ecou direct al acestei situații culturale, atunci când biserica rusă a Moscovei, prin mitropolitul Iona de Riazan, se va proclama, în 1448, independentă de un Bizanț muribund și acuzat de „latinofilie”, Kievul, puternic grecizat, va rămâne legat de Constantinopol și mai apoi de Stambulul otoman.” (p. 245)
Deși pentru o scurtă vreme, lumea kieveană a jucat rolul de „anticameră a Rusiei către Sudul și Occidentul continentului” (ibid.), lucrurile aveau să se schimbe curînd prin intrarea Ucrainei în zona de influență poloneză:
„Intrat, din evul mediu încă, prin cnezatul de Halici, în orbita Poloniei catolice, teritoriul actual al Ucrainei avea să aparțină timp îndelungat regilor de la Cracovia și de la Varșovia, așadar unui stat care era permanent ostil Rusiei marilor cneji și apoi a țarilor moscoviți, de la Ivan cel Groaznic la Boris Godunov și la primii Romanovi.” (ibid.)
În secolul 17, prin eforturile lui Petru Movilă, ajuns mitropolit al Kievului, lumea ucraineană avea să se apropie și mai puternic de cultura occidentală în timp ce opoziția față de Rusia devenea tot mai pronunțată, Ucraina transformîndu-se într-o
„prelungire a Sudului postbizantin și a Apusului catolic baroc. Situație pe care alipirea sa la Rusia, prin hotărârea „radei” de la Pereiaslav, la 8 ianuarie 1654, nu a modificat-o aproape în nici un fel. Dimpotrivă, în esențialele reforme de inspirație occidentală din timpul lui Petru cel Mare, filiera ucraineană consolidată prin marele Petru Movilă a jucat un rol esențial. Aceasta printr-un Ștefan Iavorski și un Teofan Procopovici, reformatori spirituali apropiați, pe rând, de iezuiții si de pietiștii germani, într-un timp când în tipăriturile de la Kiev apărea pentru întâia oară, înainte de 1720, o simbolică francmasonică ce avea să ajungă curând și la Iași, prin ofițerii ruși, în vremea războaielor contra Porții.” (ibid. p. 246)
Istoria Ucrainei
ne explică astfel nu doar de ce a putut fi folosită în secolul trecut ca „spațiu
de manevră al Germaniei împotriva Sovietelor” (ibid.), ci și de ce Ucraina s-a
transformat, încă de la sfîrșitul Evului Mediu, din anticameră a Rusiei într-una
a lumii occidentale. Anexarea Crimeii din 2014 reprezintă răspunsul prin care
Rusia lua act de această situație: Euromaidanul a reprezentat deschiderea oficială a Ucrainei ca anticameră occidentală, iar anexarea Crimeii închiderea oficială a celei rusești. Invadarea Ucrainei din 24
februarie 2022 constituie nu atît împotrivirea Moscovei la occidentalizarea Ucrainei, realizată deja, ci la occidentalizarea Rusiei înseși. Această interpretare este evitată însă de susținătorii ordinii occidentale a lumii, întrucît elimină din poveste elementul esențial care justifică alianța militară a statelor occidentale împotriva Rusiei, și anume, imperialismul rusesc, care, după ce ar învinge Ucraina, ar anexa restul țărilor europene în virtutea unei logici expansioniste care nu a fost demonstrată încă de prezentul Rusiei, ci mai degrabă de cel al ordinii euro-atlantice.
