sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Românul pragmatic



Au origine nesănătoasă astăzi toţi cei care s-au născut ieri. Toţi cei născuţi dintr-un bărbat şi o femeie. Toţi cei care au ori au avut o mamă şi un tată. Dacă mama şi tata erau cununaţi, originea e de-a dreptul putredă. Origine nesănătoasă au astăzi şi toţi cei care au ori au avut fraţi, surori, bunici, verişori şi verişoare, mătuşi, unchi, naşi, etc. Adică toţi cei care nu sunt singuri. În fine, toţi cei care s-au născut poeţi. Aceştia sunt însă poate cei mai fericiţi, fiindcă e vorba de un cusur care poate fi corectat. Te-ai născut poet? Nu-i nimic, te iertăm. Dacă devii pragmatic.
Cineva cu care am ajuns să leg o strînsă prietenie m-a vizitat pe la începutul relaţiei noastre. Descoperind numărul considerabil de volume adunate prin apartament, mi-a zis, după o scurtă pauză: „E bine că ai luat atîtea cărţi. Cred că vor fi foarte valoroase cînd vei fi bătrîn.”
Delicat, omul nu a vrut să-mi spună că am cheltuit banii în mod iresponsabil. A încercat doar să mă consoleze, în eventualitatea în care, devenit la rîndul meu pragmatic, voi regreta neghiobia: cine ştie, poate că-mi voi recupera banii cîndva.
Recent, i-am luat băieţelului meu un set de volan şi pedale întrebuinţate în simulatoarele auto sau în jocurile de maşini de curse. Copilul meu  nu are nevoie de conectare la pc, pentru că el este şi maşina, şi şoferul, şi şoseaua. Nu avea nevoie, de fapt, nici măcar de volan şi pedale. Eu am fost niţel pragmatic, dar el e încă poet. În drum spre casă am întîlnit o doamnă de o calitate sufletească, cultură şi inteligenţă deosebite. Aflînd ce se află în cutie, doamna respectivă a tras practica concluzie: „Oh, foarte bine, i-aţi luat volanul ca să se deprindă cu şofatul”. Puţin surprins, am răspuns: „Ba nu, doamnă, i l-am luat ca să se joace cu el”.
Cu jocul nu-i de joacă! Pentru a nu fi o pierdere de timp, jocul trebuie să fie mai mult decît înţelepciune şi iubire. Subordonînd jocul unui scop practic, vei putea recupera un timp care altfel ar rămîne pierdut.
Recent, la grădiniţa copilului meu s-a făcut programarea pentru împărtăşirea copiilor. Un eveniment organizat înaintea marilor sărbători creştine în majoritatea grădiniţelor din România, presupun. Un lucru bun şi de apreciat. Numai că tot la această grădiniţă a fost serbat, la vremea respectivă, şi Halloween-ul.
Nu ştiu dacă sau cum îi pregătesc educatoarele pe copii pentru împărtăşanie, dar în legătură cu Halloween-ul probabil că nu li se spune că e vorba de sărbătoarea morţilor. Cîţi copii ştiu că Halloween-ul este aşteptat mai ales de draci, de monştri şi de mumii?[1] Că nu-i nevoie să poarte măşti pentru a nu fi recunoscuţi de duhurile rele, de vreme ce sunt îmbrăcaţi în Hristos? Şi că suntem îmbrăcaţi în Hristos nu pentru a ne ascunde, ci pentru a birui?  
Lucrurile acestea nu le sunt spuse copiilor în parte pentru că nu sunt ştiute, în parte pentru că nu poţi fi sigur niciodată: poate că împărtăşania nu are „puteri”. Poate că Halloween-ul e un fel de Crăciun, sau Crăciunul un fel de Halloween. Important e să nu-l supărăm nici pe Hristos, dar nici pe draci. Important e să fim pragmatici. Să avem un dosar bun, o origine sănătoasă. Să nu ne pierdem banii, timpul, viaţa. Să le „salvăm”, să le „fructificăm”. Să nu dăruim nimic, ci să investim de fiecare dată. Să investim chiar şi atunci cînd dăruim: dăruim cînd trebuie neapărat şi numai dacă „se merită”, dacă nu pierdem nimic, ci doar dacă „ne iese” ceva.

Notă:

[1] The modern imagery of Halloween comes from many sources, including national customs, works of Gothic and horror literature (such as the novels Frankenstein and Dracula) and classic horror films (such as Frankenstein and The Mummy). http://en.wikipedia.org/wiki/Halloween

  

joi, 22 noiembrie 2012

Privitor ca la teatru …



Naştere, îndrăgosteală, moarte, imaginaţie şi credinţă: acestea erau lucrurile fundamentale pentru Şerban Ionescu, un om lipsit de principii, după cum o recunoştea el însuşi (http://yorick.ro/a-murit-serban-ionescu/). Dacă măcar unul din aceste cuvinte ar fi fost esenţial pentru oamenii cu principii din jurul nostru, lumea ar fi arătat mai frumos. Pentru că ar fi fost mai întreagă.    
Este adevărat că Şerban Ionescu considera arta (dramatică) un divertisment şi un marketing al iluziilor publicului; dar un divertisment imposibil fără naştere, îndrăgosteală, imaginaţie şi credinţă. Şi moarte. Poate că nu este cu totul nepotrivit ca la moartea unui mare actor (rolul lui Şofron din Pădureanca este preferatul meu) să zăbovim măcar în treacăt asupra omului şi artei.
Eminescu atribuia teatrului un rol moral: rostul unui spectacol de teatru este să ne ajute să înţelegem ce e rău şi ce e bine. După cum citim în cea de-a patra strofă a Glossei, spectatorul ajunge la această înţelegere petrecînd întru sine.
Dar numai un om întreg poate petrece întru sine. Lumea este fragmentată pentru că omul s-a fragmentat. Prin urmare, teatrul, arta în genere nu mai poate reflecta lumea: lumea e ieşită din ţîţîni iar oglinda pe care Hamlet le cerea actorilor să o înfăţişeze lumii (“the purpose of playing, whose end, both at the first and now, was and is, to hold as 'twere the mirror up to nature” Hamlet III, ii, 17-24) e crăpată.
Dar această fragmentare este nefirească şi o oglindă bună este una care reflectă urîţenia şi minciuna unei lumi fragmentate. Recent am întîlnit două astfel de „oglinzi”, redate în pasajele mai jos:

„Marele plictis, marea ură, marea clişeizare – iată iadul zilelor noastre. Culmea e că oricum postmodernitatea vede iadul ca fiind mult mai „interesant” decât raiul. Da, pentru că această perspectivă, aşa cum însuşi adjectivul în cauză o arată, presupune o receptare mentală, sau, mai corect, exclusiv mentală. Dacă raiul nu este perceput altfel decât ca fiind plicticos, aceasta se explică pentru că el nu e doar pentru raţiune, ci pentru iubire. Nu poţi fotografia decât ce cunoşti. Şi nu poţi cunoaşte decât ceea ce iubeşti. Iar lucrul acesta nu poate fi înţeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clişeu. Însă numai pentru că a fost rostit (şi nu trăit) de prea mulţi cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuieşti priveliştea răvăşitoare de sus.
De aici şi explicaţia goanei nebune după originalitate şi complexele produse de ea. Sufocat sufleteşte de idolul hipertrofiat al raţiunii şi de (auto)minciuna în care se zbate, omul postmodern vede numai cu ochii empirici şi inventariază nevrotic creaţiile de dinaintea lui, căutând o nişă virgină pe care să şi-o însuşească. Demers falimentar prin definiţie, ce nu conduce decât înspre contorsiuni sterile. Nemaivăzute, e drept, dar doar atât. A spune că 1+1 fac 3 e o certă probă de originalitate – dar nu de autenticitate.
A căuta să faci lucruri inedite cu orice preţ înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalităţii în premize, ca scop în sine, şi nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie şi autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simţ, pentru că eu sunt eu şi tu eşti tu, originalitatea este implicită existenţei fiecăruia, însă ea iese la suprafaţă numai odată cu o fiinţare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, şi originalitatea va veni de la sine. Şi curăţenia ochiului nostru fotografic. Şi toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.”
(Andrei Baciu, „Clişeul şi ochiul privitorului”, http://andreibaciu.blogspot.ro/2012/11/cliseul-si-ochiul-privitorului_6077.html)

*

„Vrei actualitate – ia o plasmă pe care rulează scene din luptele de stradă din Atena contemporană; nu contribuie cu nimic la desfăşurarea acţiunii, nu are nicio legătură cu personajele, dar există. E acolo. Vrei să râzi fără să fie nevoie să ai mintea la tine – îţi dăm o brigadă artistică de numa-numa: râzi de graiul ardelenesc, sau poate de cel oltenesc (asta dacă prinzi din zbor regionalismele din goana nebună a debitului verbal). Râzi la cuvinte precum „buculiţă”. Perfect! Bottom s-a transformat în Buculiţă Culiţă. Eşti om de teatru şi vrei inside-jokes despre facultate şi premiile UNITER – ai venit unde trebuie. Te servim. Aici sau la pachet? Râzi de kitschul din filmele indiene. Avem şi aşa ceva, spre final, aşa că răbdare, nostalgicilor. Râzi de un popă care vine să sfinţească un club cu un şomoiog de crăci şi o găleată slinoasă – cum să nu, vă dăm tot ce vreţi, numai să vă „simteţi bine”.
[…] La drept vorbind eşafodajul spectacolului montat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a pornit de la cele mai bune intenţii – recontextualizarea viabilă a visului shakespearian. Alegerea clubului „Forest” ca loc „fermecat” în care se încâlcesc şi se descâlcesc vieţile tinerilor ageamii într-ale vieţii este un punct de plecare solid. În 2012, e perfect justificat ca cei patru îndrăgostiţi să îşi piardă capul, identitatea sexuală, sentimentele şi inocenţa într-un club plin de fum, în care un DJ, Puck pe al său nume, mixează nu doar muzici ci şi destine, iar barmanul versat Oberon le oferă prafuri mai mult sau mai puţin legale. Explozia de tinereţe şi energie, acordarea la timpul prezent, muzica de calitate şi operaţia de schimbare de sex realizată cu succes pe Helena ar fi fost suficiente pentru un spectacol reuşit. Din păcate, Radu Afrim nu a ştiut unde să se oprească. A pus câte puţin din toate şi a supra-saturat o structură şi aşa încărcată din scriitură. Povestea se pierde, farmecul celor patru paliere din piesa originală e nivelat; dacă la Shakespeare lumea zânelor tronează peste univesrul dionisiac al îndrăgostiţilor, al meşteşugarilor şi al conducătorilor, la Afrim totul e o farsă, în care unicul pretext al feeriei este consumul de substanţe halucinogene. Cam banal.
[…] Sub umbrela largă a post-modernismului intră de-a valma şi bune şi rele. Înţelegi, nu înţelegi, apreciezi pentru că e artă autodeclarată. Cred sincer că încadrarea lui Radu Afrim în această magmă dubioasă nu e un titlu de glorie. „Visul unei nopţi de vară” montat la Iaşi, este, din păcate, perfect îndreptăţit să păşească în galeria operelor deschise şi post-moderne prin excelenţă.”
(Alina Epingeac, “Post-modernism sau tocăniţa bunicii – Visul unei nopţi de vară în regia lui Radu Afrim”, http://yorick.ro/post-modernism-sau-tocanita-bunicii-visul-unei-nopti-de-vara-in-regia-lui-radu-afrim/)
   


miercuri, 21 noiembrie 2012

Mircea Platon: Din negura veacurilor


(Nota mea, G. F.: Cîteva dintre textele postate de Mircea Platon pe blogul său (http://focuriinnoapte.blogspot.ca/) sunt foarte bune. Restul sunt excepţionale. Îngrijorat de precizarea aşezată în frontispiciu („Blog în ediţie limitată. Nu apare decât în măsura în care autorul şi cititorii lui au ceva de spus. Dacă nu au, dispare.”), m-am grăbit să preiau integral un astfel de text care ne poate ajuta să risipim negura din prezent.)



Motto: "În relaţiile lor cu străinii, americanii nu suportă nici cea mai mică critică şi sunt setoşi de laude... Nu există o mai deranjantă sau mai lăudăroasă formă de patriotism. Chiar şi admiratorii sunt plictisiţi." (Alexis de Tocqueville, Democraţia în America (1835-40) )

1. A fost bun referendumul. Pentru că ne-a pus, tranşant, problema măsurii. A standardelor. Nu de calitate, în acest caz, ci de cantitate. Dar acumulările cantitative - îndeplinirea cvorumului în condiţiile elucidării numărului real de alegători - se pot transforma în salt calitativ: referendumul ar fi în acest caz considerat valid şi preşedintele Băsescu ar fi trimis să se alăture ipoteticilor săi susţinători, la terasă. Unde ar putea comanda una mică sau mare. După cum e ocaua. [1]

Problema aceasta, a ocalei lui Vodă, a standardelor cantitative şi calitative conform cărora trebuie să cântărim legitimitatea, justeţea sau eficienţa unor acte, vorbe şi fapte, este esenţială pentru România de azi. Şi tocmai de aceea e ocolită. Dublul limbaj, standardele duble şi contabilitatea dublă sunt la ordinea zilei. Şi asta duce la uriaşe evaziuni de sens şi la un enorm deficit de responsabilitate în viaţa publică din România. Or, nu poţi croi până ce nu ai tăiat. Şi nu poţi tăia până ce nu ai măsurat. Şi nu poţi măsura fără unitate de măsură. Suntem netocmiţi politic pentru că operăm cu unităţi de măsură măsluite. De exemplu, după cum am arătat în articolul despre Traian Băsescu şi Viktor Orban, Traian Ungureanu a apărat la Orban exact ceea ce el şi alţi camarazi băsişti au acuzat şi acuză la USL (putinizare, agresiuni la adresa Curţii Constituţionale, derapaje antidemocratice etc.). 

2. De fapt, cu unele excepţii, bătălia ultimilor ani a aşezat faţă în faţă două tipuri de nesimţire: 
a) nesimţirea sfruntată a celor care spun: "Da, sunt comunist/informator/corupt; şi ce, şi voi  sunteţi la fel"; şi 
b) nesimţirea ipocrită, de "târfă pudibondă" (vorba lui Sartre) a celor care pretind că securiştii lor sunt mai buni decât securiştii altora, a celor care s-au umflat pe baza statelor de plată ale mogulilor pentru ca apoi să pretindă că luptă împotriva mogulilor, a celor care au dospit guşi şi burţi predicând statul minimal pe banii statului, a celor care îşi denunţă bolşevic şi îşi înjură birjăreşte adversarii pretinzând că fac analiză politică anticomunistă.  

3. Ceea ce ne trebuie nu sunt sloganuri sau manechine, ci onestitate: asumarea valorilor pe care le predicăm. Nu putem lua lecţii de economie politică de la oameni care nu au avut în viaţa lor un serviciu şi nu au dus pe umeri povara unei familii, nu putem accepta lecţii despre valorile familiale de la oameni care nu au copiii, şi nu putem lua lecţii de democraţie de la politruci. Sau, nu ştiu, poate unii dintre dumneavoastră pot, dar mie mi-e peste poate.

Putem lua însă lecţii de istorie de la un istoric. De aceea, am citit cu mare interes şi bucurie scurta, aproape timida şi în orice caz însorita intervenţie publicistică a doamnei Maria Bucur, profesoară de istorie est-europeană la University of Indiana at Bloomington şi autoare, printre altele, a unei formidabile cărţi despre "Eugenie şi modernizare în România interbelică".

Articolul "Carte poştală din Williamsburg—Philadelphia—Gettysburg" [2] ne oferă un bilanţ al circuitului american de vacanţă pe care doamna Maria Bucur-Deckard l-a efectuat alături de cei doi copii ai domniei-sale. În scurte şi inspira(n)te notiţe dedicate celor trei localităţi din titlu, doamna Bucur ne vorbeşte despre Thomas Jefferson şi dezbaterile referitoare la emanciparea sclavilor, despre Benjamin Franklin şi primul (din ceea ce urma să devină S.U.A.) spital pentru îngrijirea săracilor, despre George Washington, Abraham Lincoln, Părinţii Fondatori şi soldaţii şi civili "sacrificaţi pe altarul democraţiei" în Războiul civil american.

În toate, o lecţie obişnuită de naţionalism civic american, cu fraze care atrag atenţia asupra excepţionalismului S.U.A., patria din care naţiunea aleasă porneşte în cruciada democratică globală. Universalismul naţionalismului american e garantat de mesianismul american, conform căruia "apărarea intereselor naţionale americane a fost, prin definiţie, acelaşi lucru cu promovarea bunăstării întregii umanităţi". [3] Bilanţul naţiilor alese e prea complicat pentru a fi dezbătut aici, aşa că o mică doză de patriotism american convenţional nu mă face să obiectez.

4. Nu sunt sigur însă ce a vrut să spună doamna Bucur atunci când, în finalul articolului, scrie: "Nu am avut norocul de a creşte într-o ţară cu o astfel de istorie, dar copiii mei au această oportunitate, graţie curajului tatălui meu de a ne oferi o şansă la libertate cînd a fugit din ţară în 1983.  Copiii din România ar putea să aibă oportunitatea de a adopta modele similare de responsabilitate politică dacă în ţara lor mai mulţi oameni de integritate morala şi altruism civic şi-ar dedica viaţa bunului public prin participarea în politică.  Pînă acum, aceste modele rămîn rarisime şi ele nu par să se înmulţească.  Nu pot decît să sper că vom vedea mai multe acte de curaj civic, de onoare etică, şi de generozitate umană care să inspire generaţiile tinere.  O ţară nu are nevoie de un ilustru trecut pentru a-şi crea o soartă demnă de admirat."

Ca amară observaţie preliminară, trebuie menţionat că acest articol a apărut pe un website care, înainte, în timpul şi după publicarea articolului a militat făţiş pentru boicotarea unui referendum: adică a cerut cetăţenilor români să abdice de la curajul civic, de la onoare etică şi de la participarea în politică pentru a menţine la putere un preşedinte care îşi îndemna susţinătorii să nu vină la referendum, ci să meargă la terasă. Şi toate acestea în numele "atlantismului", al valorilor democraţiei globale, al pieţei libere, anticomunismului, patriotismului civic, drepturilor omului ş.a.m.d.. Conform filosofiei băsiste a istoriei, oricine nu s-a împotmolit la terasă s-a făcut vinovat de participare la lovitura de stat, la invazia ruşilor şi la restaurarea comunismului în România. Duminică, 29 iulie, dilema "să bei sau să nu bei" a depăşit cu mult în gravitate existenţială orice solilocviu hamletian. 

Mai important însă, nu înţeleg cum e istoria pe care ar fi trebuit să o aibă România? Avem, oare, un trecut mai puţin ilustru pentru că "părinţii" noştri "fondatori", un Vasile Alecsandri, un Mihail Kogălniceanu sau un Costachi Negri, au reuşit să obţină dezrobirea ţiganilor între anii 1844 (robii de mănăstiri şi de pe moşiile statului) şi 1856-57 (robii particulari), înainte deci de dezrobirea sclavilor din S.U.A.? E o lipsă că, în Ţările Române, dezrobirea s-a făcut fără război civil şi vărsare de sânge, ba, mai mult, că sute de proprietari, după cum rememora Kogălniceanu, "au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare"? Oare spitalul Sf. Pantelimon, ridicat în 1735 ca şi ctitorie a domnitorului Grigore Ghica şi susţinut financiar de şapte mănăstiri care i-au fost închinate, nu constituie un exemplu de filantropie comparabilă celei a ilustrului Ben Franklin? Oare Gheorghe Şincai sau Nicolae Bălcescu nu au suferit pentru emanciparea politică şi culturală a conaţionalilor lor? Nu oferă trecutul nostru nici un exemplu de "curaj civic", de "onoare etică" şi de "generozitate umană"? E trecutul nostru doar o întunecată şi ştearsă icoană pe care nu a mai rămas sclipirea nici unei aureole? Chiar trebuie să emigrăm cu toţii în S.U.A. pentru a avea oportunitatea de a creşte cu o istorie care ne-ar putea forma?

5. Mihai Eminescu spunea că, la trecutu-i mare, România va avea "mare viitor". Problema e că nici pe Eminescu nu prea mai avem voie să-l cităm: fiindcă e proto-legionar, instigă la "cultul strămoşilor" şi la paseism romantic. Din acest punct de vedere, nici Jefferson nu se simte prea bine. Există voci - americane - care îl consideră prea păşunist şi reacţionar. Alţi Părinţi Fondatori stau mai bine, sunt mai moderni. Dar şi ei: ba aveau sclavi, ba aveau copii din flori, ba erau rasişti, ba erau oligarhi. De la Charles Beard la Howard Zinn, e plină istoriografia americană de lucrări de toată mâna care "demitizează" Părinţii Fondatori. Şi avem şi noi istorici de toată mâna care reduc la o mână de cenuşă tot trecutul nostru. Beznă. 

Întrebarea mea e, aşadar: cum măsurăm, la ce raportăm istoria românilor şi a României ca să ştim dacă există sau nu? Raportăm Whig-sincronist istoria demitizată a României la istoria mitizată a S.U.A? Sau raportăm xenofob-protocronist istoria mitizată a României la istoria demitizată sau demonizată a S.U.A.? Sau mitizăm şi demitizăm în egală măsură şi cu aceleaşi scopuri? 
Întreb pentru că, de aproape două decenii, mistificarea comunistă a istoriei românilor a fost combătută printr-o demitizare abuzivă, grosolană şi traumatică. Naraţiunea istorică naţională ("vulgata istorică" de genul celei la care face apel doamna Bucur pentru a ne vorbi de Părinţii Fondatori) a fost fie subminată relativist, fie complexată progresist. Naraţiunea noastră istorică e considerată fie:
a) prea mult(ă) (o minciună, un mit naţionalist), în raport cu microistoriile locale, etnice, minoritare, provinciale; fie 
b) prea puţin(ă) (istoria nu prea ilustră a unui popor fără istorie), în raport cu meta/meganaraţiunea Occidentului triumfător prin democraţie globală, economie de piaţă şi drepturile omului. 

Sunt sigur că doamna Bucur nu a vrut să bagatelizeze în vreun fel rezervele istorice de demnitate românească - atâtea câte sunt. O preţuiesc prea mult ca istoric pentru a-i face proces de intenţie în acest sens. Dar cred că problema României nu e că nu are istorie, ci doar că, din varii motive, nu o asumă. Sau e împiedicată să o asume. România nu trebuie inventată, ci doar descoperită. Ca şi trecutul, prezentul sau viitorul.

(Mircea Platon)

Note

[1] Traian Băsescu, pe 29 iulie 2012: "Am o rugăminte la simpatizanţii mei : voturile în favoarea mea nu ne ajută. Singurul lucru care ne ajută este statul acasă. Dacă referendumul va fi invalidat poporul român va fi deasupra celor 256", a declarat Traian Băsescu. Acesta i-a îndemnat pe români sa mearga la terasă" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/traian-basescu-catre-simpatizantii-sai-singurul-lucru-care-ne-ajuta-este-statul-acasa-99410.html?utm_source=export&utm_medium=rss&utm_campaign=b1 ).


[3] Aviel Roshwald, The Endurance of Nationalism, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, 198.


marți, 20 noiembrie 2012

Realităţi de taină



Andy Warhol: [handing Jim a golden telephone] Edie gave this to me and said mmmmm, I could talk to God with this. But I don't really have anything to say. So... mmmm now you can talk to God. (replică din filmul The Doors, http://en.wikipedia.org/wiki/The_Doors_%28film%29)


Potrivit rezultatelor preliminare ale ultimului recensămînt, numărul românilor creştini-ortodocşi a scăzut cu un procent, de la 86,8% în 2002 la 85,9% în 2011 (http://www.gandul.info/news/recensamant-2012-harta-noii-romanii-9978083). Scăderea numărului de ortodocşi români ţine de declinul demografic din România, determinat de o natalitate redusă şi de o emigraţie masivă. Aceste două cauze au afectat de altfel şi catolicismul din România. O creştere semnificativă o înregistrează în schimb ateii şi cei fără religie, al căror număr, deşi neglijabil raportat la totalul populaţiei, s-a dublat. Nu ştiu dacă această evoluţie a fost semnalată în cadrul BOR. Probabil că ea va fi expediată cu aceeaşi suficienţă cu care a fost şi este privită opţiunea unor ortodocşi pentru confesiunile neoprotestante: nu sunt destul de buni pentru noi!
E comod să condamnăm misionariatul neoprotestant ca prozelitism neonest, ori să acuzăm motivaţii materiale în convertirile rezultate. Dar pe cît de comod, pe atît de riscant. E riscant pentru că lasă lucrurile aşa cum sunt. Dacă vrem ca următorul recensămînt să nu o demonstreze, avem ceva de făcut. Să recunoaştem mai întîi că o minciună despre alţii funcţionează doar în virtutea unei minciuni despre noi înşine. Despre un evanghelic (numele generic prin care sunt cunoscuţi şi se recomandă neoprotestanţii, preferabil lui „pocăit” datorită accentului peiorativ atribuit în mod nedrept) neserios se spune: „o fi pocăit, da-i rău”. Despre un ortodox serios se spune: „e ortodox, da-i bun”. Aceasta e realitatea de la care ar trebui să plecăm dacă vrem să avem un dialog real cu noi, între noi, cu cei de alte confesiuni/credinţe, ori cu cei fără nici o credinţă. Şi mai ales cu Dumnezeu. Apoi, ar fi bine să recunoaştem că nici o convertire nu este uşoară. La baza oricărei convertiri se află o nevoie de a-ţi schimba viaţa, iar această schimbare nu urmăreşte obligatoriu şi nici în primul rînd prosperitatea (în cazul convertirilor la creştinismul neoprotestant, prosperitatea vine la pachet, cf. Max Weber).
Cei care părăsesc ortodoxia, fie pentru o altă confesiune, fie pentru nici una, o fac pentru că nu au descoperit-o. Poate că nici nu s-au străduit prea mult. Fapt e că propria lor experienţă în legătură cu ortodoxia nu a fost deosebit de încurajatoare. Omul cel mai vulnerabil este cel care simte nevoia unei certitudini pe care să-şi întemeieze viaţa. Omul cel mai vulnerabil, mai sensibil, dar şi mai încercat, este omul care caută. Pentru că este cel mai sensibil, este şi cel mai atent. Credinciosul crescut şi întărit în credinţă se sminteşte cu greu. Comportamentul nepotrivit al altor creştini, clerici sau mireni, îl face poate să fie mai atent la sine însuşi. Dar începătorul întrerupt de preotul care consideră că trebuie neapărat să răspundă la un apel pe telefonul mobil în chiar timpul tainei spovedaniei s-ar putea să revină cu greu la vreo altă slujbă. Sau poate niciodată. A folosi telefonul în biserică în timpul slujbei înseamnă a-l pune pe Dumnezeu pe „hold”. Din cîte ştiu, Dumnezeu poate aştepta foarte mult, însă omul care-l caută pe Dumnezeu este de obicei cît se poate de grăbit.
În special în perioadele de post, cînd preoţii petrec mai mult timp în biserică pentru spovedanie, telefoanele lor sună. Cel puţin în Bucureşti, fenomenul este destul de răspîndit. Mulţumită mass-mediei, unele cazuri devin notorii (http://www.gandul.info/magazin/video-ce-sonerie-are-la-mobil-un-preot-din-romania-10324331). Trebuie să ştim însă că de fiecare dată cînd telefonul preotului sună în timpul slujbei, cineva dintre cei prezenţi va înceta să mai caute: fie va găsi rapid o soluţie sigură, precum cea oferită de fast-food-ul care-ţi amăgeşte foamea pentru o vreme, fie va înceta să mai caute vreuna, considerînd că foamea însăşi este o amăgire.


marți, 13 noiembrie 2012

Alegeri


Diferenţa dintre iad şi rai nu este chiar atît de mare cum vrem să o credem: cît de puţin îi lipseşte lui 666 să devină 7! Şi cu toate acestea, cu fiecare nou „6” adăugat, distanţa dintre cele două numere rămîne aceeaşi în veci. Precum un simbol lipsit de corespondenţe în realitate, iadul este un rai căruia îi lipsesc corespondenţele esenţiale: viaţa şi moartea. Odată dezrădăcinat din realitate, orice simbol devine un labirint impenetrabil, în care singurul element real este urma propriilor paşi pe care îi regăseşti la nesfîrşit.
Realitatea poate fi săracă sau deplină, urîtă sau frumoasă, falsă, adică deformată, sau adevărată. Nu poate fi însă reală în mod fiinţial. O realitate reală este o realitate alternativă, virtuală. Asemenea jocurilor pe calculator, ea este o realitate pur simbolică, desprinsă deopotrivă de viaţă şi de moarte. Singura opţiune reală a jocului este „exit”, însă ţine de natura jocului ca această alegere să fie tot mai greu de făcut. De aceea, adversarul veritabil al realităţii este realitatea reală. Realitatea reală nu urmăreşte binele, ci mai binele, nu adevărul, ci adevărul adevărat. Antihristul nu se va numi „Hristos”, ci „Hristosul adevărat”. 
Iadul este locul cel mai depărtat şi cel mai apropiat de rai: cel mai depărtat, pentru că este cel mai desprins de realitate. Cel mai apropiat, pentru că o înlocuieşte. Orice rai simbolic ascunde un iad cît se poate de real. Contrar aşteptărilor, raiurile simbolice sunt proprii nu doar religiilor necreştine, ci mai ales unui creştinism deformat, un creştinism evazionist, precum riscă să devină ortodoxia românească de azi. Credincioşilor ortodocşi ar trebui să li se spună mai des şi mai limpede că lepădarea de lume nu e totuna cu evadarea din lume. Mîntuirea nu e mîntuire de lume, ci mîntuire a noastră în lume şi mîntuire a lumii o dată cu noi. De altfel, nici nu pot evada din lume, dintr-un motiv foarte simplu: lumea e în mine. Lumea sunt eu.
Lumea păcatului este o lume reală: păcatul este o fugă de Dumnezeu, o împotrivire sau o lepădare de El. Întîlnim această lume pretutindeni în jurul nostru, acasă, la lucru, la mall sau în biserică. Ne confruntăm cu ea de fiecare dată cînd avem de făcut o alegere, de orice natură:

„Aş spune mai degrabă că ori de cîte ori faci o alegere, se schimbă ceva în partea aceea din interiorul tău care face alegerea. Şi dacă luăm viaţa ca un întreg, cuprinzînd toate nenumăratele tale alegeri, în tot timpul vieţii tale par­tea aceea din interior se transforma încetul cu încetul, fie într-o creatura cereasca, fie într-una infernala; fie într-o creatură aflată în armonie cu Dumnezeu, cu alte creaturi şi cu sine însăşi, fie într-una care se află într-o stare de război şi de vrajbă cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însăşi. A fi o creatură de primul fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaş­tere şi putere; a fi de celălalt fel înseamnă ne­bunie, oroare, idioţie, furie, neputinţă şi sin­gurătate veşnică. Clipă de clipă, fiecare dintre noi înaintează către una din cele două stări.” C. S. Lewis, Creştinismul, pur şi simplu, Humanitas, 2004, pp. 122-123.

Dacă e cineva care promite evadarea din lume, evadarea din realitate, acela este Antihristul. Lumea lui este o lume fără păcat întrucît este o lume fără Dumnezeu. Poţi să-ţi pierzi viaţa fără să mori de fapt: în realitatea reală nici nu se moare, nici nu se trăieşte. De aceea, aici nici o înviere nu e cu putinţă. Antihristul promite o lume care nu are nevoie de Hristos, realitatea reală este o lume cufundată în uitarea lui Dumnezeu.
Prin urmare, justeţea alegerilor noastre este determinată de relaţia noastră cu realitatea, cu adevărul. Acest lucru este valabil atît la nivelul individului, cît şi la nivelul grupului, de la familie la popor. Chiar dacă fiecare alegere personală are şi o dimensiune politică, de vreme ce indivizii trăiesc în comunităţi, alegerea colectivă are evident o natură politică mai pronunţată decît cea individuală, aspect subliniat de cuvîntul însuşi, al cărui plural („alegeri”) semnifică o acţiune explicit politică: scrutin, votare.
Din acest punct de vedere, se poate spune că poporul român nu pare să aibă un raport îngrijorător cu realitatea: a votat bine şi curajos în 1946, cînd totul era pierdut, la fel şi în 1996, cînd totul putea fi recîştigat. Şi a confirmat-o recent, cu ocazia referendumului din 29 iulie 2012, refuzînd o putere care a acoperit realitatea mizerabilă a României lui Iliescu cu banere despre grădini carpatine (http://www.landofchoice.ro/tag/carpathian-garden/).
Se poate spune: poporul român a ales bine cînd a avut ce alege. Dar atunci cum explicăm rezultatele din 1990 şi 1992?
Sigur, comunismul nu putea trece fără urmări: el este încă în noi precum boala Lyme, transmisă prin muşcătura căpuşelor purtătoare. Presa a făcut de altfel asocierea dintre invazia de căpuşe din primăvară-vară şi campania electorală pentru alegerile locale. Analogia imediată ţine, fireşte, de natura parazitară a celor două specii, căpuşa şi politicianul/ideologul român de astăzi. Lucrurile sunt însă mai grave, după cum ne putem da seama dacă urmărim analogia mai departe, la nivelul manifestării bolii transmise de cele două tipuri de căpuşe: 1.) în ambele cazuri descoperi că ai fost muşcat de-abia după ce infecţia s-a răspîndit în corp şi 2.) în ambele cazuri, infecţia are ca rezultat tulburări neurologice (şi reumatologice, în cazul bolii Lyme). Tulburări de vedere, dureri de cap, fotofobie, îngustarea cîmpului vizual (http://medicologia.info/2012/05/boala-lyme-daca-ne-musca-capusa/). Toate, suferinţe care afectează serios simţul realităţii.[1]
Cu toate acestea, alegerile proaste ale poporului român nu pot fi puse doar pe seama sechelelor comunismului. Dacă ar fi fost aşa, românii nu ar fi putut dori „schimbarea” în 1996. Este la fel de probabil ca alegerile proaste sau bune ale unui popor care se consideră credincios (potrivit recensămîntului din 2012) să poată fi explicate şi prin credinţa lui.
O credinţă poate fi bună, şi totuşi defectă. Oricît ar fi de bună, în ciuda faptului că este singura bună, credinţa creştină se poate îmbolnăvi de tot soiul de maladii şi deformări. Este defectă, de pildă, o credinţă care atribuie teologiei o altă realitate: cum ar fi ideea că teologia este simbolică, politica este reală. Poate că românii ajung să aleagă prost în realitatea imediată pentru că sunt încredinţaţi că realitatea adevărată este realitatea ultimă. Vorba dlui Andrei Pleşu, „viaţa adevărată e în altă parte”.[2] Ironia e că acest divorţ dintre simbol şi realitate, celebrat cu mîndrie de ortodocşi, este de origine apuseană, după cum a arătat părintele Alexander Schmemann în special în volumul Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia.[3] Din cauza acestei false premise, teologia ortodoxă română nu va putea elabora niciodată o teologie politică şi nici o teologie a istoriei, în ciuda faptului că este singura care, în virtutea unei antropologii teologice aprofundate prin teologia personalistă a părintelui Stăniloae, este cea mai în măsură să o facă.
O teologie politică ortodoxă, sau o teologie ortodoxă a istoriei nu presupune combinarea pragmatismului cu idealul (ortodox). Dacă prin pragmatism s-ar înţelege atitudinea practică, propunerea ar fi salutară şi firească. Numai că pragmatismul serveşte astăzi la justificarea lipsei de scrupule. Pragmatismul are raţiuni, şi mai ales calcule, pe care idealul nu le cunoaşte. Prins în această ecuaţie, idealul este redus el însuşi la o funcţie, la variabila unui calcul. O teologie politică ortodoxă e tot ce poate fi mai străin de asemenea jonglerii: simplu spus, o astfel de teologie înseamnă aşezarea adevărului în sfeşnic. Dar mai întîi el trebuie scos de sub obroc (Luca 11, 33). Obroc poate deveni chiar şi Sfîntul Potir, în măsura în care responsabilitatea noastră faţă de adevăr ţine din momentul prefacerii pînă în cel al împărtăşirii.
Alegerile din 9 decembrie 2012 au de-a face cu realitatea. Am vrea poate să avem de ales între realitate şi opusul ei, între adevăr şi minciună, între democraţie şi totalitarism. Din fericire, lucrurile nu stau atît de simplu decît în momentele de hotar ale istoriei. Nu avem de ales nici între un rău mai mic şi unul mai mare, cum s-a tot întîmplat din anul 2000 pînă în prezent. Nu mai avem de ales între Nae Caţavencu şi Agamiţă Dandanache. Nu mai sunt scrisori sau dosare de data aceasta. Ci doar candidaţi manciurieni.[4] Acum suntem confruntaţi cu o realitate mincinoasă, elaborată de USL, şi cu una reală, promisă de ARD, avem de ales între un rău evident şi un „mai bine” simbolic.
Pentru unii creştini, miza alegerilor prezidenţiale din SUA din 6 noiembrie 2012 a reprezentat-o familia,[5] pentru alţii bunul simţ.[6] Şi în această privinţă, americanii rămîn de invidiat: la ei chiar sunt lucruri pentru care mai poţi lupta. La noi, familia a primit lovitură după lovitură: de la liberalizarea avortului din 1990, pînă la liberalizarea consumului de droguri (etnobotanice) şi la reducerea ajutorului maternal. Ultimele două lovituri au fost iniţiate şi aplicate în 2011 de un partid pretins creştin democrat şi într-un an dedicat de BOR familiei. Bunul simţ a fost suprimat şi el pe drum, o dată cu familia: nu mai putem pretinde bun simţ într-o politică dominată de personaje precum Traian Băsescu care, aflînd rezultatul favorabil al alegerilor, se referă la adversarii politici şi implicit la jumătate din electorat prin formula „i-am ciuruit!”, sau care l-a descris pe Regele Mihai în termeni inadmisibili, dezonoranţi.  
Pentru adversarii USL, miza alegerilor din România din acest an pare să o constituie democraţia.[7] Dar asta depinde de ce înţelegem prin democraţie. Într-un sens, democraţia a fost asigurată în regimul Băsescu. O dovedeşte ultimul referendum. Votul a 87,52% dintre alegători a fost anulat, legea a fost respectată, democraţia a triumfat. Dar ce mai înseamnă democraţia într-o ţară al cărei preşedinte le cere cetăţenilor să nu voteze?  
Felul în care definim democraţia ţine de felul în care ne raportăm la realitate:

„Democraţia şi libertatea depind de adevăr – care ne face liberi. Democraţia e o expresie politică a adevărului coerenţă: e guvernarea cu asentimentul şi în interesul poporului. Libertatea e o expresie existenţială a adevărului corespondenţă: e viaţa trăită în conformitate cu nişte adevăruri şi valori – cu o realitate - care îţi îngăduie să respingi tirania majorităţii grobiene sau a minorităţii ticăloase. Orice regim cu adevărat liber şi democratic e un regim reprezentativ: adică un regim care reprezintă poporul şi care îi reprezintă netrunchiat poporului valorile şi realitatea care stau la baza modului său de viaţă.” (Mircea Platon, „Gîndirea pe puncte”, http://gandeste.org/general/gandirea-pe-puncte/24269)

Poate că în 9 decembrie miza va fi realitatea însăşi, pusă în paranteze mai întîi de cei care îi sunt adversari prin natura lor, respectiv candidaţii înşişi. Dar realitatea are în România şanse slabe nu doar pentru că lipseşte din orizontul oricărei candidaturi; ci mai ales pentru că alegătorul are un simţ al realităţii atrofiat. Convingerea că idealul este separat de real, că simbolul este ceva pur „simbolic”, distinct de realitate, ne slăbeşte simţul realităţii. Idealul devine găunos iar realitatea opacă. Şi aşa ajungem să trăim în realităţi paralele, într-un fel în „idealul” duminicii, şi altfel în „realul” zilelor „obişnuite” lipsite de orice sens. Cînd răul devine firesc, binele devine utopic.
Pînă acum am încercat „să trăim bine”, dar nu am reuşit. Nu am reuşit pentru că era un bine separat de adevăr. Iar acum vom încerca probabil „mai binele”. Şi vom reuşi. Pentru că, spre deosebire de bine, mai binele nu are nevoie de nici un adevăr.


NOTE:


[1] Boala se poate manifesta şi ca o formă de schizofrenie (http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Muscatura-adevarat-pericol-capusa_0_95390871.html). Boala este mortală: “Netratate, aceste manifestări pot ajunge în timp la episoade neurologice grave ce nu mai au rezolvare medicală” (http://www.adevarul.ro/locale/buzau/Cum_tratam_intepaturile_de_capusa_0_518348234.html).

[2] A. Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011, p. 18, volum citat şi glosat admirativ în paginile Ziarului Lumina (http://www.ziarullumina.ro/articole;2134;1;53151;0;Exigenta-liturgica.html). Observaţia citată încheie un eseu pe care l-am considerat tipic pentru sincretismul practicat de dl Pleşu: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/despre-atitudinea-sectara-si-pareri.html Titlul eseului respectiv, „Sus inima”, se regăseşte în titlul manifestului FCD lansat la sfîrşitul lui august 2012 (http://www.nouarepublica.ro/romani-sus-inima-romania-are-viitor/).  


[4] Am în vedere dramatizarea din 2004, cu Denzel Washington: locul serviciilor comuniste de spionaj este luat în această versiune de chiar elita politică a propriei ţări. Altfel spus, duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10, 36). http://en.wikipedia.org/wiki/The_Manchurian_Candidate_%282004_film%29



[7] http://www.contributors.ro/administratie/romania-sub-ocupatie-revansa-partidului-unic-si-complexul-subdezvoltarii/ Traian Băsescu este omul providenţial care salvează nu doar democraţia din România, ci şi, potrivit unor articole mai vechi ale lui Traian Ungureanu, democraţia din Europa. Este omul care ne salvează de ruşi. Ceea ce nu ştiu dacă e neapărat de dorit: recent, Rusia a votat la ONU împotriva propunerii SUA de includere a avortului pe lista drepturilor omului. Potrivit cardinalului Francis George, de data aceasta SUA şi nu Rusia se află de partea greşită a istoriei (http://www.crisismagazine.com/2012/the-wrong-side-of-history ).



sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Vizite




De regulă, atunci cînd profitul BOR este pus în discuţie în mod public, Patriarhia replică prompt, sub forma unui comunicat oficial publicat în paginile Luminii.[1] Poate că aşa s-ar fi întîmplat şi dacă dl Lucian Mîndruţă ar fi făcut acuzaţii similare la adresa BOR, şi nu s-ar fi limitat doar la a-şi exprima nemulţumirea în legătură cu posibilitatea scutirii clerului de taxe. Dl Mîndruţă consideră doar că preoţii sunt inutili: spre deosebire de medici, „preoţii n-au salvat niciodată pe nimeni”.[2] Problema salvării, pusă abrupt de un ateu, se pare că nu reprezintă însă pentru autoritatea bisericească o chestiune care trebuie lămurită cu urgenţa cu care trebuie puse la punct veniturile BOR. Vorba aia, unde îţi este comoara, acolo şi inima.
Preoţii n-au salvat niciodată pe nimeni – dar ar fi trebuit să o facă? Sau doar pretind că o fac? N-ar trebui oare ca oamenii care adresează astfel de reproşuri să fie ajutaţi să şi le limpezească? Dar cum să-l ajuţi pe un duşman? Mai întîi, creştinii nu au duşmani, chiar dacă sunt mulţi cei care-i duşmănesc: în momentul arestării, Hristos îl numeşte pe Iuda prieten. Apoi, creştinii nu-i pot ajuta pe necreştini decît în măsura în care nu-i mai percepi ca adversari ai Bisericii, ci ca pe adversarii lor înşişi: oameni care izbesc cu piciorul în ţepuşă (Fapte 9, 5). Oameni suferinzi, oameni bolnavi. Şi pe care creştinii trebuie să-i viziteze şi să-i ajute ca pe orice alt bolnav, după cum făceau creştinii din primele trei secole, care-i îngrijeau pe bolnavi, pe văduve, pe cei slabi şi neajutoraţi, pe săraci indiferent de credinţa acelora. Într-un an dedicat Sfîntului Maslu şi îngrijirii bolnavilor,[3] suferinţa spirituală putea fi avută mai mult în vedere.
Preoţii nu au salvat niciodată pe nimeni, e adevărat. Şi cum ar putea? Preotul are el însuşi nevoie să fie salvat. Medicii salvează vieţi, e drept, dar pot ei salva oameni? Salvarea omului e un lucru cu neputinţă omului, fie el preot sau medic. Salvarea omului e darul lui Dumnezeu şi împreună lucrarea Lui cu omul. Ce poate şi trebuie preotul – şi orice creştin – să facă e să-l viziteze, fie doar şi printr-o rugăciune, pe cel care are nevoie de salvare, de vindecare, precum şi pe cel care nu crede că are nevoie de salvare. Pe cel care nu crede că poate fi salvat, precum şi pe cel care nu crede că merită salvat. Odată vizitat de Dumnezeu, omul învaţă să-i vadă pe oameni, chiar dacă la început îi vede ca pe nişte copaci care merg (Marcu 8, 24). A vizita înseamnă a vedea, ne aminteşte rădăcina latină a cuvîntului. Dar cînd îşi face vizita, medicul nu vede oameni, ci pacienţi, adică ţesuturi de reparat, oase de sudat şi organe de resuscitat.
Cînd mergi în numele lui Dumnezeu, Dumnezeu merge cu tine. Uneori, după cum se va vedea din textul pe care l-am tradus în continuare, îl găseşti pe Dumnezeu tocmai acolo unde credeai că-l aduci. Şi începi să vezi.

NOTE:




[3] http://www.basilica.ro/stiri/anul-sfantului-maslu-si-al-ingrijirii-bolnavilor-in-patriarhia-romana_341.html Taina Sfîntului Maslu a fost consistent prezentată în presa ortodoxă românească în cursul acestui an, atît sub aspect teoretic, cît şi practic. Unul dintre cele mai impresionante materiale „practice”, relevant şi din perspectiva relaţiei preot-medic-bolnav poate fi întîlnit aici: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/anul-sfantului-maslu-al-ingrijirii-bolnavilor/pentru-cine-curg-lacrimile-parintelui
 

Mergînd în rai, bucată cu bucată

Pr. Steven Belonick

Pe parcursul celor treizeci şi patru ani ca preot ortodox, am vizitat nenumărate persoane cu diferite grade de boală – unele cu boli vindecabile, iar altele cu boli grave. Fiecare vizită mi-a oferit ocazia de a vedea nu doar neliniştea şi fragilitatea umană, ci şi credinţa eroică şi statornică. Totodată, fiecare vizită mi-a amplificat teama şi mi-a arătat credinţa mea meschină, dăruindu-mi lecţii valoroase. Două astfel de vizite îmi sunt încă vii în amintire: prima mea vizită la un azil de bătrîni şi întîlnirea cu un diabetic pe nume „Alex”.
Impresiile de la prima mea vizită la un azil local, ca nou preot trimis în Binghamton, New York, mi-au rămas proaspete. Infirmi şi abandonaţi, cu propriile lor nume rătăcite undeva prin circuitele neurologice atrofiate, „locatarii” sunau permanent după ajutor, dar nu primeau nici un răspuns. Imobilizaţi în scaune cu rotile şi paturi, ei căutau cu însetare o confirmare a prezenţei lor, aşteptînd pe cineva cu care să vorbească în interiorul lumii lor din ce în ce mai micşorate. Sînjenit, tînăr, şi neştiind prea bine cum să procedez cu această parte de umanitate fragilă, am descoperit că simpla rostire a unei rugăciuni pentru acei membri ai parohiei mele îi determina să încerce să facă semnul crucii. Mulţi ani mai tîrziu (cînd eram implicat în îngrijirea mamei mele în vîrstă de 94 de ani), mi-a devenit uşor să vorbesc – şi da, uneori chiar şi să-i hrănesc – pe prietenii şi enoriaşii în vîrstă, dar atmosfera acelei prime vizite mi-a distrus zona mea de confort, încît la plecare m-a gîndit îngrozit: „Steven, aşa vei ajunge şi tu?”
Teama mea de a nu ajunge bolnav, bătrîn şi muribund a încetat să mai fie o angoasă psihică: a devenit un fapt cert. Şi eu eram om; şi eu eram supus morţii. Lecţia întîi.
Vizita mea la Alex, un enoriaş în vîrstă care a suferit timp de decenii de diabet sever, a fost la fel de impresionantă. Alex se pregătea să fie supus amputării piciorului (chiar sub genunchi), deci l-am vizitat la spital pentru a-i primi spovedania şi pentru a-i da Sfînta Împărtăşanie. Amputările nu erau ceva nou pentru Alex: din cauza bolii sale, el a suferit cîteva de-a lungul anilor. Dar pe aceasta o înfrunta efectiv cu umor, în ciuda durerii fizice mari şi a apăsării emoţionale. M-a salutat spunînd: „Părinte, se întîmplă din nou. Cred că voi merge la cer bucată cu bucată.” N-am ştiut dacă să rîd ori să plîng. Îmi amintesc că am făcut şi una, şi alta, în timp ce aruncam o privire la uzata, aproape ferfeniţita lui carte de rugăciuni de la căpătîi.
Credinţa mea era infimă în comparaţie cu credinţa solidă dobîndită de Alex prin rugăciune şi suferinţă. Era adevărat: o credinţă cît un grăunte de muştar putea creşte, transformîndu-se într-un mare arbore înfloritor atunci cînd este adăpată prin rugăciune neîncetată şi fidelitate statornică faţă de Dumnezeu. Lecţia a doua.
Străbătînd sute de holuri de spital şi numeroasele saloane ale azilelor de bătrîni în cursul preoţiei mele, am învăţat lecţii după lecţii – nu doar despre vizitarea bolnavilor şi suferinzilor, ci şi de la bolnavi şi suferinzi. Dar nimic nu se compară cu lecţiile deprinse odată ce m-am îmbolnăvit eu însumi.
În ultimii doi ani, am suferit trei operaţii majore, dintre care una m-a dus la un pas de moarte. După cea mai serioasă intervenţie chirurgicală, am petrecut  douăzeci şi una de zile în spital şi o vară întreagă în recuperare. În cursul îndelungatei şederi în spital, am simţit tot mai mult că deveneam „instituţionalizat”, influenţat negativ de ritmurile rutinei de spital: fiecare zi părea o eternitate, şi mă întrebam dacă mă voi mai putea întoarce vreodată acasă. Legăturile mele cu „acasă” slăbeau.
Vizitele familiei şi prietenilor îmi atenuau disconfortul şi neliniştea. Ei îmi aduceau un sentiment de normalitate şi de speranţă. Îmi aduceau veşti despre lumea dinafară. Mi-au oferit ocazia de a rîde. Mi-au permis să vorbesc despre încercările prin care treceam şi să plîng. M-au ascultat reluînd la nesfîrşit detaliile „poveştilor mele de operaţie”.
Faptul de a fi unul dintre bolnavi şi suferinzi m-a învăţat alte lecţii, şi mai valoroase: vizitele semenilor noştri sunt vindecătoare; simpla prezenţă a unei alte fiinţe umane este vindecătoare. În mod deosebit, în cele din urmă am aflat că „vizitator” şi „vizitat” devin „Hristos” unul pentru altul. Cuvintele lui Iisus (parafrază), „...cînd aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut-o”, căpătă acum un nou înţeles: fiindcă atunci cînd suntem în rolul „Vizitatorului,” ne asemănăm lui Hristos venit la cei lipsiţi; la fel, atunci cînd noi înşine suntem „Vizitatul”, ne asemănăm deopotrivă lui Hristos, în chipul umanităţii Sale.
Într-adevăr, aceste vizite cuprind astfel o taină, în care harul divin ajunge pînă la cea mai umilă dintre condiţiile umane. Cu toate acestea, vizitarea bolnavilor nu este un lucru uşor de făcut: „apele sunt adînci” (Luca 5, 4). Dar Domnul nostru este acolo, în adîncuri – este prezent în noi şi prezent în cei pe care-i vom vizita. De aceea, nu trebuie să evităm astfel de vizite din jenă sau teamă.
În calitate de student la teologie, o parte a pregătirii mele presupunea efectuarea doar a unui mic număr de  vizite la spital în timpul anului final. (Acum, noii studenţi de la facultatea la care am absolvit, mă bucur să o spun, sunt obligaţi să îndeplinească 400 de ore de practică în spital sub supravegherea unui supraveghetor cu pregătire în educaţie pastorală clinică –EPC–, realizînd astfel un credit complet pentru cursul de EPC). Mi-a luat multă vreme şi vizite repetate pentru a învăţa cum să le slujesc celor bolnavi şi suferinzi într-un mod care să le fie folositor. Îţi ia timp pînă te obişnuieşti cu priveliştea, cu mirosurile şi cu sunetele. Mi-a luat timp pînă am învăţat să ascult mai degrabă decît să mă lansez într-o tiradă plină de sine ori într-o vorbărie superficială despre vreme sau despre meciul din ajun. Pentru a putea fi un mai bun „vizitator al bolnavilor”, m-am înscris chiar şi la un curs de doi ani în cadrul Onondaga Pastoral Counseling Center din Upstate New York. Încetul cu încetul, am putut depăşi stîngăcia la nivelul gesturilor şi al dialogului.
O astfel de pregătire formală, deşi cu siguranţă extrem de utilă, nu este întotdeauna posibilă. Dar chiar dacă ne lipseşte posibilitatea unei instruiri formale, smerenia şi credinţa ne pot ajuta din plin în lucrarea de slujire a celor bolnavi şi nevoiaşi. Este limpede că în Evanghelii Iisus îi cheamă pe toţi creştinii să-i viziteze pe cei bolnavi, pe suferinzi şi pe cei uitaţi. De fiecare dată cînd ne străduim să facem acest lucru, avem posibilitatea de a deveni „Hristos” pentru alţii, în moduri pe care nu le putem explica şi care ne rămîn necunoscute. Ce privilegiu este pentru noi să avem posibilitatea de a imita compasiunea Lui şi să lăsăm compasiunea lui să curgă prin noi. Dacă-i primim porunca, această slujire a celor bolnavi şi suferinzi ne va uni cu El. Atît în „Cel vizitat” cît şi în „Vizitator”, El este prezent; prin urmare, „prezenţa” umană a unora faţă de alţii este copleşitor de semnificativă.
Scriptura ne spune că Dumnezeu a „a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său”, în persoana Fiului Său, Iisus Hristos, care a venit la noi cînd eram bolnavi de păcat, copleşiţi de întuneric şi morţi pentru Viaţa adevărată. Scriptura ne spune în continuare că Iisus nu a fost preocupat doar de mîntuirea noastră finală, ci şi că El s-a îngrijit de „şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii” (Matei 15, 30). Cu alte cuvinte, slujirea arătată de Iisus era îndreptată spre fiecare persoană în sine; în definitiv, El „cunoaşte numele şi anii fiecăruia, încă din pîntecele maicii lui” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune şi că Iisus a venit să ne poarte poverile şi să ne împărtăşească temerile. Hristos a venit atît ca Tămăduitor cît şi ca Cel ce suferă; cu toţii putem alege să-L imităm în prima ipostază, şi cu toţii vom ajunge în cele din urmă să-L imităm fără voia noastră în cea de-a doua.
Vizitarea bolnavilor şi a celor în suferinţă ne oferă atît de multe lecţii care ne sunt indispensabile în calitate de creştini. Haideţi să intrăm în aceste ape adînci, unde nu vom găsi pe nimeni altul decît pe Hristos Însuşi.