miercuri, 12 decembrie 2012

Român, ortodox, luteran



Dintr-o admirabilă evocare a neîntîlnirii dintre Tarkovski şi Bergman, aflăm că  Tarkovski l-a perceput pe Bergman, pe care-l ascultase în cadrul unei întîlniri cu tinerii,  drept „egocentrist, rece, superficial, atât faţă de copii, cât şi faţă de restul audienţei.”[1]
Este desigur riscant să cauţi corelaţii între atitudinea lui Bergman şi premisele antropologice ale teologiei luterane. Dar e cert că principiul reformat al „depravării totale” a naturii umane nu-ţi încurajează în mod deosebit iubirea pentru aproapele şi nici sensibilitatea faţă de creaţie. În filmele lui Bergman, natura este mai degrabă crudă, un decor pe care omul îl străbate iniţial cu plăcere iar apoi cu deznădejde. În natură nu mai poţi locui, nu te mai poţi adăposti ori ascunde: cînd nu este o capcană, natura este bună doar pentru picnic.
Cu totul altceva este natura la Tarkovski şi Kurosawa, şi probabil că această sensibilitate comună i-a apropiat tot atît de mult ca şi pasiunea pentru film. Într-un interviu în care Kurosawa vorbeşte despre Tarkovski, natura ocupă locul central:

„Bineînţeles că abordarea atentă a fenomenelor naturale implică anumite probleme tehnice. Cred însă că succesul acestor abordări ţine de înţelegerea naturii proprie sufletului rus. Dacă priveşti natura cu o delicateţe pătrunzătoare, urmează că vei avea şi faţă de oameni acelaşi gen de delicateţe.”[2]

„Sufletul rus” presupune obligatoriu ortodoxia populară rusă. Dar această îndoită delicateţe faţă de oameni şi faţă de creaţie nu este monopolul creştinismului, de vreme ce o întîlnim şi în cultura japoneză reprezentată în filmele lui Kurosawa. Cine ştie dacă ele nu ne pot ajuta să ieşim din captivitatea ortodoxă a Ortodoxiei,[3] mai rea decît precedenta „captivitate babilonică”: am renunţat ce-i drept la formulele de inspiraţie latină, şi ne-am întors la cele ortodoxe. Dar am rămas tot cu nişte formule. Recităm Crezul, dar rămînem indiferenţi şi opaci faţă de creaţie. Şi faţă de cei din jur. Poate că distanţa dintre „mentalitatea noastră estică, ortodoxă,” şi cea „occidentală, protestantă” nu este chiar atît de mare cum credea dl Cătălin Avramescu: poate că de fapt sîntem ortodocşi prin credinţă, dar luterani prin atitudinea faţă de natură.[4] Nu mai avem nevoie de un pămînt nou şi un cer nou: le reciclăm pe cele vechi.

NOTE:



[3] Am mai scris despre această relaţie aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2011/04/obrazul-din-flori.html 

[4] http://www.revista22.ro/romania-reformata-2988.html Vezi aici o replică memorabilă dată abuzurilor comparatiste ale dlui Avramescu: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONsep6.html Dl Avramescu şi-a împlinit în cele din urmă visul, ajungînd să trăiască într-o ţară luterană: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/catalin-avramescu-acreditat-de-basescu-ca-ambasador-in-finlanda-si-estonia-1110647   



marți, 11 decembrie 2012

Pietrele vorbesc: locuitorii din Roşia Montana resping proiectul Gold Corporation


Ce nu este asumat nu este mîntuit: e formula teologică prin care Biserica răspunde diverselor erezii hristologice. Dar pentru a putea fi lucrător, nu e destul ca adevărul să asume totul: trebuie să fie la rîndul lui asumat pe deplin. Sîntem mîntuiţi atît cît sîntem asumaţi şi cît ne asumăm.
De pildă, dacă ar fi asumat efectiv teologia persoanei, teologii ortodocşi români ar fi apărat adevărul persoanei de falsele mironosiţe care ţin neapărat s-o îmbălsămeze, precum şi adevărul istoriei în faţa milenarismelor teologic-politice predicate de elita neo-gnostică. În egală măsură, ar fi apărat adevărul creaţiei în faţa pustiirii la care a fost expusă România sub conducerea puterii creştin democrate.
Pînă în 1990 BOR a apărat credinţa tăcînd în legătură cu orice, inclusiv în legătură cu demolarea bisericilor şi prigonirea credinţei. Dacă e greu de înţeles cum poate fi apărată Biserica în absenţa bisericilor, atunci mi se pare şi mai greu de înţeles cum poate fi apărată creaţia în absenţa creaţiei. A turui întruna despre învăţătura ortodoxă despre creaţie fără a sufla un cuvînt despre proiectul distrugerii zonei Roşia Montana înseamnă a compromite tocmai această învăţătură de credinţă. Înseamnă a o trăda. Interviul luat dnei Silvia Oostveen şi publicat în Ziarul Lumina [1] nu poate dispensa BOR de responsabilitatea formulării unei reacţii în legătură cu ceea ce dna Oostveen aprecia, pe bună dreptate, că ţine de identitatea şi fiinţa naţională a acestui popor.
Dar o minune s-a produs: chiar dacă cei aleşi să vorbească în apărarea adevărului creaţiei tac, pietrele vorbesc (Luca 19, 40). Intoxicaţi de o campanie otrăvitoare, intimidaţi sau de-a dreptul terorizaţi, amăgiţi de promisiuni mincinoase, locuitorii din zona Roşia Montana au respins proiectul de minerit de la Roşia Montana.[2] Abandonaţi de Biserică, vînduţi de puterea politică, locuitorii din zonă rămîn apăraţi doar de munţii „cu creasta rară”, precum în „Cîntecul despre Bucovina”: Munţilor cu creasta rară/ Nu lăsaţi straja să piară/ Dacă piere straja voastră/ A pieri şi ţara noastră
Nu mă pot abţine să nu văd aici un vot solidar cu rezultatul votului de la alegerile parlamentare recente: în ambele cazuri populaţia a avut de ales între sărăcia lucie şi lipsa de perspective pe de o parte, şi haloul auriu al „României europene” pe de alta. În ambele cazuri, efectul cel mai probabil, anunţat deja de exodul populaţiei din ultimii doi ani, este pustiirea, în cel mai fericit caz, dislocarea. Precedentul există: rezervaţiile destinate indienilor au fost gîndite odată ce Goana după Aur a luat amploare.[3]

NOTE:


[2] Pe larg, aici:


[3] Vezi George Harwood Phillips, Indians and Indian Agents : The Origins of the Reservation System in California, 1849-1852, University of Oklahoma Press, 1997.


luni, 10 decembrie 2012

„România” europeană


Înţeleg de la un comentator că dl Mihail Neamţu a plecat astăzi în timpul liturghiei pentru a putea ajunge la secţia de votare la ora prevăzută.[1] Ar fi fost de înţeles dacă dl Neamţu n-ar fi ajuns deloc la slujbă astăzi. Ar fi impus respect dacă ar fi rămas la slujbă pînă la sfîrşit. Dl Neamţu a voit în schimb să fie în ambele locuri deodată. Hristos spune că asta nu se poate: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 16, 13)
În această privinţă, chiar dacă dl Neamţu e de altă părere, nu e decît sufletul lui în joc.[2] Aflăm însă că dl Neamţu a votat pentru o Românie europeană, pentru o Românie occidentală.[3] Un lucru mai neliniştitor decît altul. Pentru că în acest caz sunt în joc şi sufletele românilor. Pe de o parte, pentru că vorbim de o Europă seculară, anticreştină[4] şi care, în plus, s-ar putea să nu-i mai reziste prea mult Uniunii Europene; este distrusă economic de politicile de austeritate impuse de Angela Merkel şi frămîntată social de efectele acestor politici:

“The euro may survive, or it may not. But what Europe needs now to save its economy is an emergency program to take shared responsibility for old debt, recapitalize its wounded banks, use EU–financed public investments to make up for the deepening shortfall of business and consumer demand, and intervene in money markets to block speculators from wrecking the capacity of governments to borrow. It is unlikely to get support for any of these policies from Angela Merkel.
Europe, much less Germany, is not a good place to play with the social dynamite of prolonged depression. The whole point of the EU was to contain the dark forces of ultranationalism, but they are being loosed again, from Norway to the Netherlands, by austerity policies imposed by Germany. In Greece, which suffered a particularly brutal German occupation during the war, the fastest-growing party is neo-Nazi. Europe fought two wars to prevent the yoke of German rule. Today, affluent, smug, and democratic Germany is Europe’s dominant power. It is far from a dictatorship, but it is far from benign.”[5]

Pe de altă parte, nu poţi să nu te întrebi cît de devotat va fi dl Neamţu, în calitate de slujitor (demnitar) al statului român, României şi UE: pe care o va dispreţui oare?

NOTE:


[2] Pentru Machiavelli, “Politics is a game played by the damned” Paul-Erik Korvela, “Machiavelli's Critique of Christianity” în Redescriptions. Yearbook of Political Thought and Conceptual History vol. 9, 2005, p. 208 (http://redescriptions.fi/media/uploads/yearbooks/2005/Korvela_05.pdf).

[3] “Am votat pentru o Românie europeană, am votat cu Aradul în inimă şi cu mintea la toţi românii, mai ales la cei din diaspora, care ar putea să se implice şi ei în acest exerciţiu. Spun un ultim lucru: oamenii dezgheţaţi fac pârtie pentru România occidentală. Eu sunt Neamţu şi cred că am contribuit la acest proces foarte important în această iarnă“. http://www.aradon.ro/11-10-neamtu-am-votat-pentru-o-romania-europeana/1217035

[4] Unul din efectele concrete ale decreştinării Europei poate fi văzut şi în creşterea numărului de cazuri de posedare demonică: http://www.independent.co.uk/news/world/europe/hi-deliver-me-from-evil-catholic-church-sets-up-an-exorcist-hotline-to-deal-with-demand-8368988.html Cristian Mungiu va găsi cu siguranţă în noua Românie occidentală suficient material documentar pentru a face din „După dealuri” un adevărat serial.


 

vineri, 7 decembrie 2012

Noua Republică: o şmecherie de bună credinţă (I)



Fie că exploatează resursele subsolului, fie că instrumentalizează sensul cuvintelor, fie că stoarce de vlagă bateria umană, „sistemul” e unit prin ceea ce detestă: Dumnezeul întrupat şi persoana.
Mircea Platon

*

„Dintotdeauna ţăranul român se află pe drumul cel bun”, spune Grigore Leşe.[1] Prin urmare, dacă întîlnim în drumul nostru un ţăran (român), „e semn că am ales bine calea”. Cum reuşeşte ţăranul să rămînă pe drumul cel bun, în ciuda celor care încearcă să-l abată? Ţinîndu-se de rădăcini:

„Spre obârşii urci, nu cobori iar urcuşul e de multe ori anevoios. Un vers cântat de mine spune aşa: „ori din vârf, ori din tulpină/ tăţi se ţin de rădăcină.” Cred că trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile. Sper să nu rămân singur pe drum, sper să reuşesc să vă conving că merită să mergeţi împreună cu mine spre obârşii.”[2]

Probabil că şi reciproca e valabilă, poate că ne înălţăm spiritual de fiecare dată cînd ne atingem rădăcinile. Oricum ar fi, criteriul lui Grigore Leşe ne poate ajuta parţial la verificarea drumului. De pildă, ne foloseşte dacă vrem să ştim cît de dreaptă e calea pe care ne-o propun unii sau alţii.[3] S-ar putea să descoperim atunci că rădăcinile lipsesc din reperele călăuzelor ARD; nu a rămas decît înălţarea spre cerul utopic al UE. Sus inima!
Prezenţa omului adevărat îţi confirmă adevărul drumului. Dar drumul poate rămîne bun şi în absenţa omului adevărat. Uneori tocmai apariţia înşelătorului îţi confirmă drumul (din punctul ăsta de vedere, oameni ca Grigore Leşe nu vor rămîne niciodată singuri pe drum). Cu cît ţinta călătoriei este mai importantă, cu atît apariţia lui este mai probabilă, şi cu cît te apropii mai mult, cu atît înşelătorul este mai abil, mai „şugubăţ”.[4] Este un lucru bine ştiut de orice creştin. Este ce avea să descopere mezinul din basmul Harap-Alb.
Asemenea oricărui creştin, tînărul prinţ este pe drum spre o împărăţie pe care urmează să o moştenească. Drumul era însă tot mai încurcat şi, oricît se chinuia, tot nu reuşea să iasă la liman. Cînd era drumul mai pierdut, tot dădea peste cîte un om spîn. Sunt momente în cursul călătoriei cînd nu vei întîlni nici un ţăran, ci doar spîni. Spînul cunoaşte locurile, ştie care este calea dreaptă şi face apel la buna credinţă a feciorului de împărat. Spînul întreabă retoric: „Mai e cineva aici?”[5] doar pentru a te asigura: „Pe-aici sunt numai spîni”.[6]
În lectura dlui Gabriel Liiceanu, basmul confirmă concepţia lui Machiavelli despre „corupţia care se instalează în orice popor care nu este capabil să-şi producă, la momentul oportun, „noul principe”, adică omul care să regenereze virtutea civică prin generarea fricii care are ca temei orizontul pedepsei”.[7] Impresionanta lecţie de realism politic sfîrşeşte încurajator: tocmai în cazul unei corupţii extreme, cînd impostura Spînului devine evidentă pentru toată lumea, apariţia lui Harap Alb poate fi decisivă:

„«Zodia Spânului» e zodia tiraniei incipiente care are la origine actul cathartic întrerupt al revoluţiei din decembrie şi un Harap Alb redus la tăcere. E zodia în care l’uomo virtuoso machiavelic ştie, dar nu poate face nimic într-un context preponderent de orbire. Însă, potrivit scenariului lui Machiavelli, vine momentul când corupţia devine extremă, când ea sare în ochii tuturor, când toată lumea află că Spânul e Spânul şi nu Harap Alb. În momentul acela, un popor trebuie să aibă o şansă nemaipomenită pentru a găsi un Harap Alb în viaţă, un cetăţean «virtuoso» care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el.”[8]

Dar afirmarea adevărului determină o intensificare a răului, care sfîrşeşte prin suprimarea martorului.[9]  Pe tînărul prinţ, buna credinţă îl costă mai întîi libertatea, iar apoi viaţa. Harap Alb e lăsat în viaţă doar pentru a confirma legitimitatea Spînului. Odată ce impostura Spînului a fost dezvăluită public de fiica lui Roş Împărat, Spînul îl ucide pe Harap-Alb. În sine, afirmarea adevărului nu constituie un moment favorabil răsturnării tiraniei, nu are virtuţi mobilizatoare. Dimpotrivă: cel care spune adevărul e lăsat singur.[10] Asta nu înseamnă că adevărul nu schimbă nimic. Afirmarea adevărului radicalizează lucrurile, obligînd răul să se manifeste în esenţa lui. În faţa adevărului, pînă şi „părintele minciunii” e sincer. Motivul pentru care nu ne schimbăm vieţile e că nu vedem niciodată răul ca rău, ci fie ca bine, fie ca un rău mai mic, acceptabil.
În basm, lucrurile se petrec altfel decît în versiunea propusă de dl Liiceanu: poporul nu se complace în minciună. Poporul nici măcar nu este menţionat; poate pentru că nu ştie ce se petrece. De fapt, intuiţia poporului e sănătoasă; de regulă, el îşi pune nădejdea în Cel de sus, fără să se aştepte la ceva bun din partea conducătorilor. Nu poporul e cel care actualizează minciuna, ci curtenii, sfătuitorii regali, făcătorii de regi sau de preşedinţi.[11] Decisiv este ce se petrece la Curte. Or aici, la curtea lui Verde Împărat, impostura Spînului a fost resimţită chiar de la început de fiicele lui Verde Împărat. Pînă şi Verde Împărat, în ciuda vîrstei, a bolii şi a vorbăriei Spînului se raporta mai degrabă la Harap-Alb ca la egalul său („Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!”).
De asemenea, Fiul craiului jură supunere Spînului, dar nu „compune” cu acesta. Spînul compune doar cu sine. Harap-Alb se lasă „în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea El să facă”. Pe această încredinţare în voia lui Dumnezeu s-a întemeiat virtutea civică a cetăţii creştine, şi tot aceasta era sursa „fricii care are ca temei orizontul pedepsei”: „But conscious unbelievers feel/ Quite sure of Judgement Day” (W. H. Auden, “Friday’s Child”).    
O interpretare făcută din perspectiva unui autor clasic pleacă deja de la o anumită interpretare a operei autorului respectiv. Dl Liiceanu consideră că pentru Machiavelli scopul politicii este realizarea binelui comun. Dar dacă pentru florentin scopul principal al politicii este dobîndirea şi păstrarea puterii?[12] În acest caz, binele comun este redus la o condiţie favorabilă dobîndirii/păstrării puterii, căreia îi este subordonat. Din perspectiva filozofiei politice moderne, Pilat a acţionat corect. La fel şi arhiereii şi căpeteniile iudeilor. La fel şi Iuda. Cu toţii au căutat binele comun: „Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50).
Realitatea politică poate propune un bine comun; însă acest bine poate deveni un fals bine atunci cînd realitatea politică se prezintă ca o realitate totală. Cei care şi-au spălat mîinile cu apă sunt tot atît de pătaţi ca şi cei care şi le-au mînjit cu sînge. Nu pentru că victima a murit, ci pentru că mormîntul e gol. Din lectura aplicată de dl Liiceanu basmului, lipseşte esenţialul: eroul învie.
Orice perspectivă are avantajele şi limitele ei; o interpretare machiavelică este desigur posibilă, după cum se poate vedea din demonstraţia dlui Liiceanu. Dar dacă felul în care dl Liiceanu expune teoria politică a lui Machiavelli este discutabil, cu atît mai discutabilă este aplicaţia acestei teorii la basm. Dintr-o dată, basmul devine banal. 
Sigur, basmul poate sprijini o discuţie despre tiranie, corupţie sau complicitatea populară la rău. Dar în primul rînd, basmul Harap-Alb este, ei bine, despre Harap-Alb. Altfel spus, basmul vorbeşte despre un prinţ care se încumetă să plece într-o călătorie primejdioasă pentru a primi o moştenire. O moştenire, titlul de împărat mai precis, pe care prinţul nu o doreşte. Pe Harap-Alb nu-l interesează puterea, nu este un „Nou principe”, iar această trăsătură e suficientă pentru a submina o interpretare din perspectiva unei teorii politice moderne. Nu este nici măcar un Mitläufer; nu-l interesează să salveze limba, dar este foarte preocupat de salvarea unor furnici. Harap-Alb acţionează în cadrul unei culturi politice premoderne: el pleacă la drum doar pentru a-şi mîngîia tatăl şi pentru a reda onoarea fraţilor săi mai mari. Dar pentru că drumul e plin de primejdii, mezinul este şi el supus încercării prin care trecuseră şi fraţii lui. În urma confruntării cu ursul fioros de pe pod, tatăl consideră că prinţul este vrednic să fie împărat. Curajul este cea dintîi calitate a unui rege. Şi a unui creştin.
Însă „cuvântul din poveste, înainte mult mai este”: încercările serioase de-abia acum urmează. Încercarea tatălui fusese doar una de probă. Ieşit din confruntarea cu „ursul” mai mult prin forţe proprii, de-acum Harap-Alb trebuie să se încreadă şi să colaboreze cu personaje a căror existenţă sau eficacitate sunt ignorate de gîndirea politică modernă: babele/sfinţii (Sfînta Duminică), fiinţele mici şi neputincioase (furnica sau albina), marginalii (Flămînzilă şi tovarăşii lui la fel de ciudaţi). Pînă şi calul lui Harap-Alb asumă o înfăţişare jalnică. Dar tocmai aceste relaţii neobişnuite, şi nu un posibil calcul politic, o posibilă şi rezonabilă alianţă cu Roş Împărat, îi permit lui Harap-Alb să biruiască. Spînul nu este şi nu a fost nici o clipă o problemă: „Nu te teme,” îi spune calul lui Harap-Alb, „ştiu eu năzdrăvănii de ale Spînului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...” Problema e Harap-Alb, care era încă „boboc”.
Întreaga lume creată, cu văzutele şi nevăzutele ei, participă la destinul lui Harap-Alb: nu pentru că Harap-Alb e prinţ, ci pentru că e om milostiv. Curajul, credinţa şi mila îl fac pe om rege, îi redau asemănarea cu Împăratul cerurilor. Manualele premoderne de guvernare foloseau nu întîmplător metafora oglinzii: regele bun era cel care-l reflecta cît mai clar pe Împăratul ceresc.
Într-un fel sau altul, fiecare om are de adus sălăţile din Grădina Ursului, ori pielea cerbului cu pietre scumpe. Pentru că fiecare om este moştenitorul împărăţiei. Tocmai de aceea, pentru fiecare bărbat există cîte o fată de-a lui Roş Împărat, pentru a ne ajuta să înviem din cînd în cînd. Desigur, în fiecare zi trebuie să dovedim că suntem demni de ea pentru că în fiecare zi eşuăm. Bărbaţi şi femei, cu toţii trecem prin acele încercări din care putem ieşi în două feluri: compunînd cu răul, sau compunînd cu „cele nebune ale lumii”, cu „cele slabe ale lumii”, „de neam jos ale lumii”, cu cele „nebăgate în seamă” şi „care nu sunt” (I Corinteni 1, 27-28). Două alegeri, două drumuri, două împărăţii.
Pentru Machiavelli, religia în genere şi creştinismul în special constituie o piedică în calea guvernării.[13] Bineînţeles că Machiavelli ar vota cu Spînul, Harap-Alb i s-ar părea un încurcă-lume: e milos, e credincios, deci e slab. Corupţia moravurilor precede instaurarea unui regim totalitar. Dar corupţia moravurilor este determinată la rîndul ei de coruperea adevărului. Totalitarismul, ca împărăţie a lui Dumnezeu pe pămînt, urmează în mod necesar respingerii împărăţiei din ceruri. Asta nu înseamnă că respingerea lui Dumnezeu trebuie să ia neapărat forma negării Lui. Nu cred că binele poate compune cu răul fără să se lase corupt de el, dar cred că răul poate compune cu binele fără să se lase corupt de bine. Spînul nu te împiedică să ajungi în împărăţie; te împiedică doar să fii tu însuţi. Despre acest gen de mesaj voi vorbi în continuare.
Cînd cineva îţi spune limpede şi cu diverse ocazii că satul românesc, România veche, cultura populară sunt obstacole în drumul nostru spre viitorul UEuropean şi Euro-Atlantic,[14] nu mai poţi avea îndoieli: încă de pe atunci, eutanasierea Mioriţei putea fi anticipată deja.[15] Îndoieli începusem să am în schimb în legătură cu discernămîntul creştinilor români, odată ce am observat pîinea şi sarea, respectiv spaţiul de reclamă şi buna credinţă cu care mediul creştin din România l-a întîmpinat pe dl Neamţu o dată cu proiectul său politic.[16] Aşa că am început să scriu textul de faţă. În cursul întreprinderii mi-a fost confirmată o replică dintr-un film: „Oricînd ai vreo îndoială, nu e nici o îndoială.”[17] Faptul că ideile cuprinse în manifestul Noii Republici au fost considerate, la vremea respectivă, drept „frumoase” de un redactor şef al Ziarului Lumina,[18] a constituit pentru mine o motivaţie, şi o certitudine, în plus. Şi de vreme ce îndoiala mea s-a risipit, am considerat că acum pot în sfîrşit să postez textul pe blog.
Mă grăbesc să precizez că intervenţia mea nu are nici o legătură cu alegerile din 9 decembrie 2012. O asemenea programare ar fi fost oricum inutilă: cu doi ani sau cu o zi înaintea alegerilor, pentru ortodocşi nu e nici o diferenţă. Pe de o parte, pentru că la noi orice lucru stabilit acasă se uită pe drum: lumea ortodoxă românească are o memorie de pluş (“I do remember, and then when I try to remember, I forget”, spune Winnie). În afară de textele dlui Pleşu, pe care ortodocşii le înghit isihasticeşte, adică pe nerăsuflate, orice alt text le solicită resurse majore de timp şi atenţie. Faptul că românii pravoslavnici nu ştiu cine a scris Biblia[19] nu-i împiedică să aprecieze subtilităţile teologice ale unui gînditor de profunzimea dlui Pleşu.[20] Sau poate că dl Pleşu este frecventat tocmai din acest motiv, pentru că „Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică”.[21] În absenţa unei culturi biblice, este normal ca părinţii duhovnici să fie receptaţi ca nişte guru, iar guru ca nişte duhovnici. Cum să nu rătăceşti atunci cînd Calea nu contează, ci doar călăuza?
Pe de altă parte, ortodocşilor le ia un timp considerabil pentru a înregistra faptul istoric. În definitiv vorbim de un grup numeros de oameni care încă nu a aflat de căderea Constantinopolului, printre alte evenimente, la fel de nesemnificative.[22]
Din fericire, un alt lucru pe care românii îl au în comun cu Pooh sunt poveştile. Nu întîmplător toată lumea le spune poveşti: dl Liiceanu ne spune basme despre Harap Alb, PD-L ne spune basme despre Albă ca Zăpada, iar dl Pleşu ne spune basme despre adevăr. Sper însă că românilor ortodocşi le plac mai ales poveştile adevărate, cele care, pentru că sunt adevărate, pot fi spuse la nesfîrşit: „I do remember,” he said, “only Pooh doesn't very well, so that's why he likes having it told to him again. Because then it's a real story and not just a remembering.” (http://www.acc.umu.se/~coppelia/pooh/stories/ch1.html.)  
În afară de această introducere, textul de faţă mai cuprinde două secţiuni care urmează să fie postate în scurt timp: una în care voi arăta de ce mi se par periculoase ideile expuse în manifestul Noua Republică şi în alte intervenţii ale dlui Neamţu. În ultima parte voi insista asupra unor aspecte precise din învăţătura creştină, subiect de fiecare dată nou şi surprinzător pentru ortodoxia românească de astăzi. Dacă atenţia ortodoxă nu s-ar epuiza în urmărirea conspiraţiilor iudeo-masonice şi în satisfacerea (păgînă în esenţă) a nevoilor spirituale individuale, mi-aş fi putut vedea bucuros de ale mele. Căci interesul meu e legat mai puţin de ideile dlui Neamţu şi mai mult de buna-credinţă cu care au fost primite de mediul ortodox.
Consider că atîta vreme cît teologia ortodoxă refuză să asimileze teologia persoanei, antropologia teologică care îi este proprie, pentru a dezvolta, pe baza ei, o teologie politică şi o teologie a istoriei ortodoxe, ortodocşii vor rămîne vulnerabili faţă de experimentele teologic-politice non-ortodoxe de tipul celor elaborate de Fundaţia Creştin-Democrată. Precizez că fie şi a schiţa doar conturul unei teologii politice sau a unei teologii a istoriei ortodoxe este o întreprindere care depăşeşte nu doar cadrul acestui text, ci şi posibilităţile mele; ce am încercat aici a fost doar să-i semnalez urgenţa. Vorba lui Chesterton, ceea ce e rău cu noi e că nu ne întrebăm niciodată ce e bine.[23]

NOTE:

[1] La Drum nr. 12, mai 2011, p. 18, http://www.revistaladrum.ro/resurse/pdf/laDrum_12.pdf

[2] La Drum nr. 12, mai 2011, p. 18, http://www.revistaladrum.ro/resurse/pdf/laDrum_12.pdf


[4] „Şugubăţ”: primejdios; înşelător, amăgitor; ucigaş.



[7] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Humanitas, 2007, p. 70.

[8] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Humanitas, 2007, p. 74.




[12] “in direct opposition to a moralistic theory of politics, Machiavelli says that the only real concern of the political ruler is the acquisition and maintenance of power (although he talks less about power per se than about “maintaining the state.”) In this sense, Machiavelli presents a trenchant criticism of the concept of authority by arguing that the notion of legitimate rights of rulership adds nothing to the actual possession of power.” http://plato.stanford.edu/entries/machiavelli/

[13] “Machiavelli was no friend of the institutionalized Christian Church as he knew it. The Discourses makes clear that conventional Christianity saps from human beings the vigor required for active civil life (Machiavelli 1965, 228-229, 330-331). And The Prince speaks with equal parts disdain and admiration about the contemporary condition of the Church and its Pope (Machiavelli 1965, 29, 44-46, 65, 91-91). Many scholars have taken such evidence to indicate that Machiavelli was himself profoundly anti-Christian, preferring the pagan civil religions of ancient societies such as Rome, which he regarded to be more suitable for a city endowed with virtù (Sullivan 1996). Anthony Parel (1992) argues that Machiavelli's cosmos, governed by the movements of the stars and the balance of the humors, takes on an essentially pagan and pre-Christian cast.” http://plato.stanford.edu/entries/machiavelli/  Vezi şi Paul-Erik Korvela: „Machiavelli’s ideal ruler aims not so much to maximise his power as to minimise his dependence. There should be no principle or character trait that constrains his ability to respond to his circumstances (cf. Grant 1997, 55). Religion, and especially Christianity, is certainly a hindrance in prince’s quest for autonomy.” Paul-Erik Korvela,  "Machiavelli's Critique of Christianity" în Redescriptions. Yearbook of Political Thought and Conceptual History vol. 9, 2005, p. 206. (http://redescriptions.fi/media/uploads/yearbooks/2005/Korvela_05.pdf)

[14] “Ortodoxia românească: deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, Idei în dialog, august 2008, (http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/com%20neamtu21.pdf ;
„Marxismul liric şi revolta mesianică”, Dilema Veche, Nr. 338 / 5-11 august 2010,  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15317
 „Moartea satului şi fericirea sexy la români”, Dilema veche, nr. 292 - 17 septembrie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11482).

[15] www.nouarepublica.ro/ingropati-fatalismul-si-eutanasiati-miorita-viitorul-ne-priveste-iii/#comments . Această din urmă ispravă a primit un răspuns pe măsură (http://mirceaplaton.com/html/articole_Miorita.html), în urma căruia, în mod normal, măcelarul Mioriţei ar fi trebuit să se retragă din cadrul public fie şi din simplul motiv că ar fi rămas fără public. Asta nu s-a întîmplat şi pentru că în România nu există o altă cultură în afara culturii de circ. Fără o cultură a normalităţii este imposibilă atît cultura autentică, cît şi cultura Duhului. Pot apărea doar oameni cultivaţi şi oameni înduhovniciţi, a căror apariţie este resimţită, tocmai datorită absenţei unei culturi a normalităţii, drept excepţională. În contextul României interbelice, apariţia lui Dumitru Stăniloae era normală. În contextul României sfîrşitului de secol XX - început de secol XXI, prezenţa lui este o excepţie. Reprezentativ pentru teologia românească a jumătăţii de secol XX, Stăniloae încetează să mai fie reprezentativ şi exemplar o dată cu stingerea teologiei româneşti ortodoxe.

[16] Vezi, de pildă, „Cu optimism, despre reforma morală a societăţii”, Ziarul Lumina, 26 nov. 2011 (http://www.ziarullumina.ro/articole;2094;1;65882;0;Cu-optimism-despre-reforma-morala-a-societatii.html) O căutare în arhiva electronică a Ziarului Lumina indică o apariţie mai deasă a dlui Neamţu în paginile ziarului Patriarhiei începînd cu anul 2011, anul fondării Noii Republici. Dl Neamţu se află în relaţii cordiale şi cu membrii cultului penticostal, cărora le datorează, potrivit ziuanews.ro locul pentru colegiul de deputat (http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/mihail-neamtu-si-mru-se-folosesc-de-banii-si-de-influenta-penticostalilor-pentru-a-ajunge-in-parlament-85486)

[17] Remarca îi aparţine lui Sam, personajul interpretat de Robert De Niro în filmul Ronin http://www.youtube.com/watch?v=0hnhvWKMqm4

[18] http://daniela-sontica.blogspot.com/2011/09/republica-lui-mihail-neamtu.html Urmînd devizei înscrise în noul blazon al dlui Neamţu (i.e., „cu bună credinţă” http://mihailneamtu.ro/), doamna Şontică îşi îndeamnă cititorii să citească la rîndul lor textul manifestului cu bună credinţă în virtutea „ideilor frumoase” conţinute şi, presupun, a performanţelor autorului, recomandat în mod egal drept „absolvent de teologie şi filozofie” (care va să zică, e de-al nostru) dar şi „autor al câtorva cărţi scrise cu inteligenţă şi condei îndrăzneţ” (deci şi de-al lor). O lămuritoare ilustrare a noţiunii de „idealist pragmatic”.




[22] Alexander Schmemann: “Since the Orthodox world was and is inevitably and even radically changing, we have to recognize, as the first symptom of the crisis, a deep schizophrenia which has slowly penetrated the Orthodox mentality: life in an unreal, nonexisting world, firmly affirmed as real and existing. Orthodox consciousness did not notice the fall of Byzantium, Peter the Great's reforms, the Revolution; it did not notice the revolution of the mind, of science, of lifestyles, forms of life. . . . In brief, it did not notice history.” Citat în Richard John Neuhaus, “Alexander Schmemann: A Man in Full”, http://www.firstthings.com/article/2009/02/alexander-schmemann-a-man-in-full-40

[23] “I have called this book "What Is Wrong with the World?" and the upshot of the title can be easily and clearly stated. What is wrong is that we do not ask what is right.” G. K. Chesterton, What’s Wrong with the World (http://www.gutenberg.org/files/1717/1717-h/1717-h.htm ).

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Românul pragmatic



Au origine nesănătoasă astăzi toţi cei care s-au născut ieri. Toţi cei născuţi dintr-un bărbat şi o femeie. Toţi cei care au ori au avut o mamă şi un tată. Dacă mama şi tata erau cununaţi, originea e de-a dreptul putredă. Origine nesănătoasă au astăzi şi toţi cei care au ori au avut fraţi, surori, bunici, verişori şi verişoare, mătuşi, unchi, naşi, etc. Adică toţi cei care nu sunt singuri. În fine, toţi cei care s-au născut poeţi. Aceştia sunt însă poate cei mai fericiţi, fiindcă e vorba de un cusur care poate fi corectat. Te-ai născut poet? Nu-i nimic, te iertăm. Dacă devii pragmatic.
Cineva cu care am ajuns să leg o strînsă prietenie m-a vizitat pe la începutul relaţiei noastre. Descoperind numărul considerabil de volume adunate prin apartament, mi-a zis, după o scurtă pauză: „E bine că ai luat atîtea cărţi. Cred că vor fi foarte valoroase cînd vei fi bătrîn.”
Delicat, omul nu a vrut să-mi spună că am cheltuit banii în mod iresponsabil. A încercat doar să mă consoleze, în eventualitatea în care, devenit la rîndul meu pragmatic, voi regreta neghiobia: cine ştie, poate că-mi voi recupera banii cîndva.
Recent, i-am luat băieţelului meu un set de volan şi pedale întrebuinţate în simulatoarele auto sau în jocurile de maşini de curse. Copilul meu  nu are nevoie de conectare la pc, pentru că el este şi maşina, şi şoferul, şi şoseaua. Nu avea nevoie, de fapt, nici măcar de volan şi pedale. Eu am fost niţel pragmatic, dar el e încă poet. În drum spre casă am întîlnit o doamnă de o calitate sufletească, cultură şi inteligenţă deosebite. Aflînd ce se află în cutie, doamna respectivă a tras practica concluzie: „Oh, foarte bine, i-aţi luat volanul ca să se deprindă cu şofatul”. Puţin surprins, am răspuns: „Ba nu, doamnă, i l-am luat ca să se joace cu el”.
Cu jocul nu-i de joacă! Pentru a nu fi o pierdere de timp, jocul trebuie să fie mai mult decît înţelepciune şi iubire. Subordonînd jocul unui scop practic, vei putea recupera un timp care altfel ar rămîne pierdut.
Recent, la grădiniţa copilului meu s-a făcut programarea pentru împărtăşirea copiilor. Un eveniment organizat înaintea marilor sărbători creştine în majoritatea grădiniţelor din România, presupun. Un lucru bun şi de apreciat. Numai că tot la această grădiniţă a fost serbat, la vremea respectivă, şi Halloween-ul.
Nu ştiu dacă sau cum îi pregătesc educatoarele pe copii pentru împărtăşanie, dar în legătură cu Halloween-ul probabil că nu li se spune că e vorba de sărbătoarea morţilor. Cîţi copii ştiu că Halloween-ul este aşteptat mai ales de draci, de monştri şi de mumii?[1] Că nu-i nevoie să poarte măşti pentru a nu fi recunoscuţi de duhurile rele, de vreme ce sunt îmbrăcaţi în Hristos? Şi că suntem îmbrăcaţi în Hristos nu pentru a ne ascunde, ci pentru a birui?  
Lucrurile acestea nu le sunt spuse copiilor în parte pentru că nu sunt ştiute, în parte pentru că nu poţi fi sigur niciodată: poate că împărtăşania nu are „puteri”. Poate că Halloween-ul e un fel de Crăciun, sau Crăciunul un fel de Halloween. Important e să nu-l supărăm nici pe Hristos, dar nici pe draci. Important e să fim pragmatici. Să avem un dosar bun, o origine sănătoasă. Să nu ne pierdem banii, timpul, viaţa. Să le „salvăm”, să le „fructificăm”. Să nu dăruim nimic, ci să investim de fiecare dată. Să investim chiar şi atunci cînd dăruim: dăruim cînd trebuie neapărat şi numai dacă „se merită”, dacă nu pierdem nimic, ci doar dacă „ne iese” ceva.

Notă:

[1] The modern imagery of Halloween comes from many sources, including national customs, works of Gothic and horror literature (such as the novels Frankenstein and Dracula) and classic horror films (such as Frankenstein and The Mummy). http://en.wikipedia.org/wiki/Halloween

  

joi, 22 noiembrie 2012

Privitor ca la teatru …



Naştere, îndrăgosteală, moarte, imaginaţie şi credinţă: acestea erau lucrurile fundamentale pentru Şerban Ionescu, un om lipsit de principii, după cum o recunoştea el însuşi (http://yorick.ro/a-murit-serban-ionescu/). Dacă măcar unul din aceste cuvinte ar fi fost esenţial pentru oamenii cu principii din jurul nostru, lumea ar fi arătat mai frumos. Pentru că ar fi fost mai întreagă.    
Este adevărat că Şerban Ionescu considera arta (dramatică) un divertisment şi un marketing al iluziilor publicului; dar un divertisment imposibil fără naştere, îndrăgosteală, imaginaţie şi credinţă. Şi moarte. Poate că nu este cu totul nepotrivit ca la moartea unui mare actor (rolul lui Şofron din Pădureanca este preferatul meu) să zăbovim măcar în treacăt asupra omului şi artei.
Eminescu atribuia teatrului un rol moral: rostul unui spectacol de teatru este să ne ajute să înţelegem ce e rău şi ce e bine. După cum citim în cea de-a patra strofă a Glossei, spectatorul ajunge la această înţelegere petrecînd întru sine.
Dar numai un om întreg poate petrece întru sine. Lumea este fragmentată pentru că omul s-a fragmentat. Prin urmare, teatrul, arta în genere nu mai poate reflecta lumea: lumea e ieşită din ţîţîni iar oglinda pe care Hamlet le cerea actorilor să o înfăţişeze lumii (“the purpose of playing, whose end, both at the first and now, was and is, to hold as 'twere the mirror up to nature” Hamlet III, ii, 17-24) e crăpată.
Dar această fragmentare este nefirească şi o oglindă bună este una care reflectă urîţenia şi minciuna unei lumi fragmentate. Recent am întîlnit două astfel de „oglinzi”, redate în pasajele mai jos:

„Marele plictis, marea ură, marea clişeizare – iată iadul zilelor noastre. Culmea e că oricum postmodernitatea vede iadul ca fiind mult mai „interesant” decât raiul. Da, pentru că această perspectivă, aşa cum însuşi adjectivul în cauză o arată, presupune o receptare mentală, sau, mai corect, exclusiv mentală. Dacă raiul nu este perceput altfel decât ca fiind plicticos, aceasta se explică pentru că el nu e doar pentru raţiune, ci pentru iubire. Nu poţi fotografia decât ce cunoşti. Şi nu poţi cunoaşte decât ceea ce iubeşti. Iar lucrul acesta nu poate fi înţeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clişeu. Însă numai pentru că a fost rostit (şi nu trăit) de prea mulţi cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuieşti priveliştea răvăşitoare de sus.
De aici şi explicaţia goanei nebune după originalitate şi complexele produse de ea. Sufocat sufleteşte de idolul hipertrofiat al raţiunii şi de (auto)minciuna în care se zbate, omul postmodern vede numai cu ochii empirici şi inventariază nevrotic creaţiile de dinaintea lui, căutând o nişă virgină pe care să şi-o însuşească. Demers falimentar prin definiţie, ce nu conduce decât înspre contorsiuni sterile. Nemaivăzute, e drept, dar doar atât. A spune că 1+1 fac 3 e o certă probă de originalitate – dar nu de autenticitate.
A căuta să faci lucruri inedite cu orice preţ înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalităţii în premize, ca scop în sine, şi nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie şi autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simţ, pentru că eu sunt eu şi tu eşti tu, originalitatea este implicită existenţei fiecăruia, însă ea iese la suprafaţă numai odată cu o fiinţare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, şi originalitatea va veni de la sine. Şi curăţenia ochiului nostru fotografic. Şi toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.”
(Andrei Baciu, „Clişeul şi ochiul privitorului”, http://andreibaciu.blogspot.ro/2012/11/cliseul-si-ochiul-privitorului_6077.html)

*

„Vrei actualitate – ia o plasmă pe care rulează scene din luptele de stradă din Atena contemporană; nu contribuie cu nimic la desfăşurarea acţiunii, nu are nicio legătură cu personajele, dar există. E acolo. Vrei să râzi fără să fie nevoie să ai mintea la tine – îţi dăm o brigadă artistică de numa-numa: râzi de graiul ardelenesc, sau poate de cel oltenesc (asta dacă prinzi din zbor regionalismele din goana nebună a debitului verbal). Râzi la cuvinte precum „buculiţă”. Perfect! Bottom s-a transformat în Buculiţă Culiţă. Eşti om de teatru şi vrei inside-jokes despre facultate şi premiile UNITER – ai venit unde trebuie. Te servim. Aici sau la pachet? Râzi de kitschul din filmele indiene. Avem şi aşa ceva, spre final, aşa că răbdare, nostalgicilor. Râzi de un popă care vine să sfinţească un club cu un şomoiog de crăci şi o găleată slinoasă – cum să nu, vă dăm tot ce vreţi, numai să vă „simteţi bine”.
[…] La drept vorbind eşafodajul spectacolului montat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a pornit de la cele mai bune intenţii – recontextualizarea viabilă a visului shakespearian. Alegerea clubului „Forest” ca loc „fermecat” în care se încâlcesc şi se descâlcesc vieţile tinerilor ageamii într-ale vieţii este un punct de plecare solid. În 2012, e perfect justificat ca cei patru îndrăgostiţi să îşi piardă capul, identitatea sexuală, sentimentele şi inocenţa într-un club plin de fum, în care un DJ, Puck pe al său nume, mixează nu doar muzici ci şi destine, iar barmanul versat Oberon le oferă prafuri mai mult sau mai puţin legale. Explozia de tinereţe şi energie, acordarea la timpul prezent, muzica de calitate şi operaţia de schimbare de sex realizată cu succes pe Helena ar fi fost suficiente pentru un spectacol reuşit. Din păcate, Radu Afrim nu a ştiut unde să se oprească. A pus câte puţin din toate şi a supra-saturat o structură şi aşa încărcată din scriitură. Povestea se pierde, farmecul celor patru paliere din piesa originală e nivelat; dacă la Shakespeare lumea zânelor tronează peste univesrul dionisiac al îndrăgostiţilor, al meşteşugarilor şi al conducătorilor, la Afrim totul e o farsă, în care unicul pretext al feeriei este consumul de substanţe halucinogene. Cam banal.
[…] Sub umbrela largă a post-modernismului intră de-a valma şi bune şi rele. Înţelegi, nu înţelegi, apreciezi pentru că e artă autodeclarată. Cred sincer că încadrarea lui Radu Afrim în această magmă dubioasă nu e un titlu de glorie. „Visul unei nopţi de vară” montat la Iaşi, este, din păcate, perfect îndreptăţit să păşească în galeria operelor deschise şi post-moderne prin excelenţă.”
(Alina Epingeac, “Post-modernism sau tocăniţa bunicii – Visul unei nopţi de vară în regia lui Radu Afrim”, http://yorick.ro/post-modernism-sau-tocanita-bunicii-visul-unei-nopti-de-vara-in-regia-lui-radu-afrim/)
   


miercuri, 21 noiembrie 2012

Mircea Platon: Din negura veacurilor


(Nota mea, G. F.: Cîteva dintre textele postate de Mircea Platon pe blogul său (http://focuriinnoapte.blogspot.ca/) sunt foarte bune. Restul sunt excepţionale. Îngrijorat de precizarea aşezată în frontispiciu („Blog în ediţie limitată. Nu apare decât în măsura în care autorul şi cititorii lui au ceva de spus. Dacă nu au, dispare.”), m-am grăbit să preiau integral un astfel de text care ne poate ajuta să risipim negura din prezent.)



Motto: "În relaţiile lor cu străinii, americanii nu suportă nici cea mai mică critică şi sunt setoşi de laude... Nu există o mai deranjantă sau mai lăudăroasă formă de patriotism. Chiar şi admiratorii sunt plictisiţi." (Alexis de Tocqueville, Democraţia în America (1835-40) )

1. A fost bun referendumul. Pentru că ne-a pus, tranşant, problema măsurii. A standardelor. Nu de calitate, în acest caz, ci de cantitate. Dar acumulările cantitative - îndeplinirea cvorumului în condiţiile elucidării numărului real de alegători - se pot transforma în salt calitativ: referendumul ar fi în acest caz considerat valid şi preşedintele Băsescu ar fi trimis să se alăture ipoteticilor săi susţinători, la terasă. Unde ar putea comanda una mică sau mare. După cum e ocaua. [1]

Problema aceasta, a ocalei lui Vodă, a standardelor cantitative şi calitative conform cărora trebuie să cântărim legitimitatea, justeţea sau eficienţa unor acte, vorbe şi fapte, este esenţială pentru România de azi. Şi tocmai de aceea e ocolită. Dublul limbaj, standardele duble şi contabilitatea dublă sunt la ordinea zilei. Şi asta duce la uriaşe evaziuni de sens şi la un enorm deficit de responsabilitate în viaţa publică din România. Or, nu poţi croi până ce nu ai tăiat. Şi nu poţi tăia până ce nu ai măsurat. Şi nu poţi măsura fără unitate de măsură. Suntem netocmiţi politic pentru că operăm cu unităţi de măsură măsluite. De exemplu, după cum am arătat în articolul despre Traian Băsescu şi Viktor Orban, Traian Ungureanu a apărat la Orban exact ceea ce el şi alţi camarazi băsişti au acuzat şi acuză la USL (putinizare, agresiuni la adresa Curţii Constituţionale, derapaje antidemocratice etc.). 

2. De fapt, cu unele excepţii, bătălia ultimilor ani a aşezat faţă în faţă două tipuri de nesimţire: 
a) nesimţirea sfruntată a celor care spun: "Da, sunt comunist/informator/corupt; şi ce, şi voi  sunteţi la fel"; şi 
b) nesimţirea ipocrită, de "târfă pudibondă" (vorba lui Sartre) a celor care pretind că securiştii lor sunt mai buni decât securiştii altora, a celor care s-au umflat pe baza statelor de plată ale mogulilor pentru ca apoi să pretindă că luptă împotriva mogulilor, a celor care au dospit guşi şi burţi predicând statul minimal pe banii statului, a celor care îşi denunţă bolşevic şi îşi înjură birjăreşte adversarii pretinzând că fac analiză politică anticomunistă.  

3. Ceea ce ne trebuie nu sunt sloganuri sau manechine, ci onestitate: asumarea valorilor pe care le predicăm. Nu putem lua lecţii de economie politică de la oameni care nu au avut în viaţa lor un serviciu şi nu au dus pe umeri povara unei familii, nu putem accepta lecţii despre valorile familiale de la oameni care nu au copiii, şi nu putem lua lecţii de democraţie de la politruci. Sau, nu ştiu, poate unii dintre dumneavoastră pot, dar mie mi-e peste poate.

Putem lua însă lecţii de istorie de la un istoric. De aceea, am citit cu mare interes şi bucurie scurta, aproape timida şi în orice caz însorita intervenţie publicistică a doamnei Maria Bucur, profesoară de istorie est-europeană la University of Indiana at Bloomington şi autoare, printre altele, a unei formidabile cărţi despre "Eugenie şi modernizare în România interbelică".

Articolul "Carte poştală din Williamsburg—Philadelphia—Gettysburg" [2] ne oferă un bilanţ al circuitului american de vacanţă pe care doamna Maria Bucur-Deckard l-a efectuat alături de cei doi copii ai domniei-sale. În scurte şi inspira(n)te notiţe dedicate celor trei localităţi din titlu, doamna Bucur ne vorbeşte despre Thomas Jefferson şi dezbaterile referitoare la emanciparea sclavilor, despre Benjamin Franklin şi primul (din ceea ce urma să devină S.U.A.) spital pentru îngrijirea săracilor, despre George Washington, Abraham Lincoln, Părinţii Fondatori şi soldaţii şi civili "sacrificaţi pe altarul democraţiei" în Războiul civil american.

În toate, o lecţie obişnuită de naţionalism civic american, cu fraze care atrag atenţia asupra excepţionalismului S.U.A., patria din care naţiunea aleasă porneşte în cruciada democratică globală. Universalismul naţionalismului american e garantat de mesianismul american, conform căruia "apărarea intereselor naţionale americane a fost, prin definiţie, acelaşi lucru cu promovarea bunăstării întregii umanităţi". [3] Bilanţul naţiilor alese e prea complicat pentru a fi dezbătut aici, aşa că o mică doză de patriotism american convenţional nu mă face să obiectez.

4. Nu sunt sigur însă ce a vrut să spună doamna Bucur atunci când, în finalul articolului, scrie: "Nu am avut norocul de a creşte într-o ţară cu o astfel de istorie, dar copiii mei au această oportunitate, graţie curajului tatălui meu de a ne oferi o şansă la libertate cînd a fugit din ţară în 1983.  Copiii din România ar putea să aibă oportunitatea de a adopta modele similare de responsabilitate politică dacă în ţara lor mai mulţi oameni de integritate morala şi altruism civic şi-ar dedica viaţa bunului public prin participarea în politică.  Pînă acum, aceste modele rămîn rarisime şi ele nu par să se înmulţească.  Nu pot decît să sper că vom vedea mai multe acte de curaj civic, de onoare etică, şi de generozitate umană care să inspire generaţiile tinere.  O ţară nu are nevoie de un ilustru trecut pentru a-şi crea o soartă demnă de admirat."

Ca amară observaţie preliminară, trebuie menţionat că acest articol a apărut pe un website care, înainte, în timpul şi după publicarea articolului a militat făţiş pentru boicotarea unui referendum: adică a cerut cetăţenilor români să abdice de la curajul civic, de la onoare etică şi de la participarea în politică pentru a menţine la putere un preşedinte care îşi îndemna susţinătorii să nu vină la referendum, ci să meargă la terasă. Şi toate acestea în numele "atlantismului", al valorilor democraţiei globale, al pieţei libere, anticomunismului, patriotismului civic, drepturilor omului ş.a.m.d.. Conform filosofiei băsiste a istoriei, oricine nu s-a împotmolit la terasă s-a făcut vinovat de participare la lovitura de stat, la invazia ruşilor şi la restaurarea comunismului în România. Duminică, 29 iulie, dilema "să bei sau să nu bei" a depăşit cu mult în gravitate existenţială orice solilocviu hamletian. 

Mai important însă, nu înţeleg cum e istoria pe care ar fi trebuit să o aibă România? Avem, oare, un trecut mai puţin ilustru pentru că "părinţii" noştri "fondatori", un Vasile Alecsandri, un Mihail Kogălniceanu sau un Costachi Negri, au reuşit să obţină dezrobirea ţiganilor între anii 1844 (robii de mănăstiri şi de pe moşiile statului) şi 1856-57 (robii particulari), înainte deci de dezrobirea sclavilor din S.U.A.? E o lipsă că, în Ţările Române, dezrobirea s-a făcut fără război civil şi vărsare de sânge, ba, mai mult, că sute de proprietari, după cum rememora Kogălniceanu, "au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare"? Oare spitalul Sf. Pantelimon, ridicat în 1735 ca şi ctitorie a domnitorului Grigore Ghica şi susţinut financiar de şapte mănăstiri care i-au fost închinate, nu constituie un exemplu de filantropie comparabilă celei a ilustrului Ben Franklin? Oare Gheorghe Şincai sau Nicolae Bălcescu nu au suferit pentru emanciparea politică şi culturală a conaţionalilor lor? Nu oferă trecutul nostru nici un exemplu de "curaj civic", de "onoare etică" şi de "generozitate umană"? E trecutul nostru doar o întunecată şi ştearsă icoană pe care nu a mai rămas sclipirea nici unei aureole? Chiar trebuie să emigrăm cu toţii în S.U.A. pentru a avea oportunitatea de a creşte cu o istorie care ne-ar putea forma?

5. Mihai Eminescu spunea că, la trecutu-i mare, România va avea "mare viitor". Problema e că nici pe Eminescu nu prea mai avem voie să-l cităm: fiindcă e proto-legionar, instigă la "cultul strămoşilor" şi la paseism romantic. Din acest punct de vedere, nici Jefferson nu se simte prea bine. Există voci - americane - care îl consideră prea păşunist şi reacţionar. Alţi Părinţi Fondatori stau mai bine, sunt mai moderni. Dar şi ei: ba aveau sclavi, ba aveau copii din flori, ba erau rasişti, ba erau oligarhi. De la Charles Beard la Howard Zinn, e plină istoriografia americană de lucrări de toată mâna care "demitizează" Părinţii Fondatori. Şi avem şi noi istorici de toată mâna care reduc la o mână de cenuşă tot trecutul nostru. Beznă. 

Întrebarea mea e, aşadar: cum măsurăm, la ce raportăm istoria românilor şi a României ca să ştim dacă există sau nu? Raportăm Whig-sincronist istoria demitizată a României la istoria mitizată a S.U.A? Sau raportăm xenofob-protocronist istoria mitizată a României la istoria demitizată sau demonizată a S.U.A.? Sau mitizăm şi demitizăm în egală măsură şi cu aceleaşi scopuri? 
Întreb pentru că, de aproape două decenii, mistificarea comunistă a istoriei românilor a fost combătută printr-o demitizare abuzivă, grosolană şi traumatică. Naraţiunea istorică naţională ("vulgata istorică" de genul celei la care face apel doamna Bucur pentru a ne vorbi de Părinţii Fondatori) a fost fie subminată relativist, fie complexată progresist. Naraţiunea noastră istorică e considerată fie:
a) prea mult(ă) (o minciună, un mit naţionalist), în raport cu microistoriile locale, etnice, minoritare, provinciale; fie 
b) prea puţin(ă) (istoria nu prea ilustră a unui popor fără istorie), în raport cu meta/meganaraţiunea Occidentului triumfător prin democraţie globală, economie de piaţă şi drepturile omului. 

Sunt sigur că doamna Bucur nu a vrut să bagatelizeze în vreun fel rezervele istorice de demnitate românească - atâtea câte sunt. O preţuiesc prea mult ca istoric pentru a-i face proces de intenţie în acest sens. Dar cred că problema României nu e că nu are istorie, ci doar că, din varii motive, nu o asumă. Sau e împiedicată să o asume. România nu trebuie inventată, ci doar descoperită. Ca şi trecutul, prezentul sau viitorul.

(Mircea Platon)

Note

[1] Traian Băsescu, pe 29 iulie 2012: "Am o rugăminte la simpatizanţii mei : voturile în favoarea mea nu ne ajută. Singurul lucru care ne ajută este statul acasă. Dacă referendumul va fi invalidat poporul român va fi deasupra celor 256", a declarat Traian Băsescu. Acesta i-a îndemnat pe români sa mearga la terasă" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/traian-basescu-catre-simpatizantii-sai-singurul-lucru-care-ne-ajuta-este-statul-acasa-99410.html?utm_source=export&utm_medium=rss&utm_campaign=b1 ).


[3] Aviel Roshwald, The Endurance of Nationalism, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, 198.