sâmbătă, 8 iunie 2013

John Chryssavgis: Un cer nou şi un pământ nou: teologia ortodoxă şi o viziune ecologică[1]





Introducere: semnul smereniei

Am început să înţelegem că această criză cu care ne confruntăm nu este în primul rând ecologică; într-adevăr, ea are mai puţin de a face cu mediul natural şi mai mult cu spiritualitatea şi icoanele. Este o criză legată de modul în care vedem sau ne imaginăm lumea. Ne trebuie o nouă viziune asupra lumii dacă ne rugăm pentru „un cer nou şi un pământ nou” (Apocalipsa 21:1).[2] În mod surprinzător, dacă suntem sinceri cu privire la sarcina care ne încearcă, atunci şi Pământul acesta va sărbători; atunci şi Pământul va conlucra la propria sa înnoire. După cum a declarat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu fostul papă Ioan Paul al II-lea la Veneţia (în 2002):

„Nu este prea târziu. Lumea lui Dumnezeu are puteri incredibile de vindecare. În cursul unei singure generaţii, am putea orienta pământul către viitorul copiilor noştri. Haideţi să facem ca acea generaţie să înceapă acum.”[3]

Prin urmare, preocuparea noastră pentru mediu nu vine din niciun fel de romantism superficial sau sentimental. Ea apare din efortul nostru de a cinsti şi onora creaţia lui Dumnezeu. Este un mod de a acorda atenţie tânguirii pământului [land] (Osea 4:1-3) şi geamătului creaţiei (Romani 8:22). Acesta este motivul pentru care Patriarhia Ecumenică a organizat, printre alte iniţiative, un număr de simpozioane internaţionale şi interdisciplinare[4] în ultimul deceniu: la Marea Egee (1995) şi Marea Neagră (1997), de-a lungul Dunării (1999) şi la Marea Adriatică (2002), la Marea Baltică (2003), pe Amazon (2006), precum şi în zona arctică (2007) şi pe Mississippi (2009).[5] Căci, asemenea aerului pe care îl respirăm, apa este o sursă de viaţă; când este pângărită, însăşi esenţa existenţei noastre este ameninţată. În mod tragic însă, părem a fi legaţi de stiluri de viaţă egoiste care ignoră în mod repetat constrângerile naturii, care nu pot fi nici negate şi nici negociate. Vor exista din nefericire câteva lucruri despre capacitatea de supravieţuire a planetei noastre pe care le vom descoperi de-abia atunci când nu va mai fi nimic de făcut.
Cu toate acestea, tocmai în ultimele două decenii, când probabil nici un alt lider religios de seamă nu a proclamat atât de insistent primatul valorilor spirituale în determinarea eticii mediului cum a făcut-o Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, lumea a asistat la o îngrijorătoare degradare ecologică, la un eşec tot mai sporit în aplicarea politicilor de mediu şi la un decalaj tot mai mare între bogaţi şi săraci. De aceea, ar fi potrivit să spunem că marca iniţiativelor Patriarhului – lucru valabil şi în privinţa eforturilor fiecăruia dintre noi – nu este succesul, ci smerenia. Eu cred că un simţământ de realism modest este ceea ce ne menţine în cele din urmă în relaţie cu creaţia. Cu toate acestea, în felul său special, pământul ne uneşte pe toţi: dincolo de orice eforturi individuale sau colective, şi cu siguranţă dincolo de orice deosebiri doctrinare sau rasiale. Putem sau nu să împărtăşim convingeri religioase sau principii politice. Dar împărtăşim o experienţă a mediului: împărtăşim aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem şi pământul [ground] pe care păşim – chiar dacă nu întotdeauna în mod egal sau just. Dar, printr-o legătură misterioasă pe care nu o înţelegem întotdeauna (şi pe care uneori preferăm să o ignorăm), Pământul [Earth] însuşi ne aminteşte de statutul nostru de fiinţe în relaţie.
Aceasta este desigur şi legătura mai profundă dintre religie şi mediu. Căci Patriarhul Ecumenic recunoaşte că stă înaintea unei realităţi mai mari decât el însuşi, de fapt mai mare decât biserica sau credinţa lui (sau a oricui altcuiva). Religia este ceea ce sugerează un sentiment de permanenţă în această privinţă – ea ţine de o capacitate de a vedea şi a da seama de lucruri mai înalte decât noi şi nevoile noastre. Acesta este motivul pentru care vindecarea unui mediu rănit reprezintă o chestiune de integritate faţă de Dumnezeu, umanitate şi lumea creată. Patriarhul Bartolomeu a fost primul care a îndrăznit să lărgească conceptul tradiţional de păcat – dincolo de implicaţiile individuale şi sociale – pentru a include daunele aduse mediului. În urmă cu aproape 15 ani, el a declarat:

„A comite o crimă împotriva lumii naturale este un păcat. A determina dispariţia unor specii şi distrugerea diversităţii biologice a creaţiei lui Dumnezeu; … a degrada integritatea pământului [earth] prin provocarea schimbării climei; … a dezgoli pământul de pădurile sale naturale, sau a-i distruge zonele mlăştinoase; … a contamina apele pământului, solul şi viaţa lui – toate acestea sunt păcate.”[6]

Vom reveni la noţiunea de păcat şi pocăinţă mai jos. Pentru moment, însă, este important să admitem că religia are în mod clar de jucat un rol-cheie; o spiritualitate care rămâne neimplicată în creaţia exterioară nu este până la urmă implicată nici în taina lăuntrică. Mediul nu este în primul rând o realitate politică, economică sau tehnologică ci, aşa cum s-a arătat deja, una profund religioasă şi spirituală.

Viziunea ortodoxă: Trei moduri de a percepe lumea

Unul dintre imnurile Bisericii Ortodoxe, intonate la sărbătoarea Bobotezei, o sărbătoare de reînnoire şi de regenerare pentru întreaga lume, sărbătorită anual pe 6 ianuarie, articulează elocvent această tragedie: „Am ajuns întinăciunea văzduhului, pământului şi apei.”
Cu toate acestea, cum putem inversa procesul de întinare sau poluare? Cum ne pocăim pentru stricăciunile făcute planetei noastre? Cum putem reveni la viziunea creaţiei prezentată în Cartea Facerii şi re-prezentată în vieţile celor care au trăit în armonie cu natura?
Teologia şi spiritualitatea ortodoxă ne oferă trei căi[7] folositoare prin care putem readuce în noi o stare de minunare faţă de creaţia lui Dumnezeu:

- icoane (modul în care percepem creaţia);
- liturghie (modul în care sărbătorim creaţia);
- nevoinţă (modul în care respectăm creaţia).

Viziunea iconică a naturii

Sentimentul de sfinţenie din natură înseamnă că tot ceea ce respiră îl laudă pe Dumnezeu (Ps. 150:6). Când inima noastră este sensibilă la această realitate, atunci „ochii noştri sunt deschişi şi pot deosebi frumuseţea lucrurilor create” (Avva Isaac Sirul). A vedea curat este exact ce ne învaţă icoanele să facem. Lumea icoanei oferă noi înţelegeri; ea dezvăluie dimensiunea veşnică din fiecare lucru pe care-l trăim. Se poate spune că generaţia noastră se caracterizează printr-un sentiment de auto-centrare în lumea naturală, printr-o lipsă de conştientizare a lui „dincolo”. Părem să fim inexorabil prinşi înlăuntrul limitelor preocupărilor individuale. Am sfărâmat legământul sacru dintre noi înşine şi lumea noastră.
Ei bine, icoana restaurează; ea împacă. Icoana ne aminteşte de un alt mod de a trăi şi oferă o îndreptare a culturii pe care am produs-o, o cultură care atribuie valoare doar lui aici şi acum. Icoana revelează viziunea lăuntrică a tuturor, a lumii aşa cum a fost creată şi dorită de Dumnezeu. Adeseori, se spune, prima imagine încercată de un iconograf este cea a Schimbării la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor. Aceasta tocmai pentru că iconograful se căzneşte să ţină laolaltă această lume şi lumea cealaltă, să transfigureze această lume în lumina celei viitoare. Fiindcă prin desprinderea acestei lumi de ceruri le-am desacralizat de fapt pe ambele. Icoana articulează cu convingere teologică credinţa noastră în împărăţia cerească. Se leapădă de orice distanţă obiectivă dintre această lume şi cea viitoare, dintre material şi spiritual, dintre trup şi suflet, timp şi veşnicie, creaţie şi divinitate. Icoana vorbeşte în această lume limba veacului ce va veni.
Acesta este motivul pentru învăţătura despre Întrupare se află în chiar inima  iconografiei.  Căci, în icoana lui Iisus Hristos, Dumnezeul necreat asumă o faţă a creaturii, o frumuseţe care este „nespusă” sau „preafrumoasă” (Ps. 44/54:2), o „frumuseţe care poate salva lumea” (Dostoievski). În acest sens, întreaga lume este o icoană, o uşă ce dă spre această nouă realitate. Totul în această lume devine o sămânţă. „Nimic nu este sterp înaintea lui Dumnezeu,” scria Sf. Irineu de Lyon în al doilea secol; „totul este un semn al lui Dumnezeu.” Astfel, în icoane, râurile au o formă omenească; tot astfel se întâmplă şi cu soarele, luna, cu stelele şi cu apele. Toate asumă o faţă omenească; toate dobândesc o dimensiune personală – aşa cum au oamenii; aşa cum are Dumnezeu.

Liturghia naturii

Ce face o icoană cu materia, liturghia face cu timpul. Dacă suntem vinovaţi de producerea neîncetată de deşeuri, este poate din cauză că am pierdut spiritul închinării. Nu mai suntem pelerinii cuviincioşi ai acestui pământ; am fost reduşi la condiţia de simpli turişti. Păcatul nostru originar se află probabil în refuzul nostru vanitos de a primi lumea ca pe un sacrament al comuniunii. Acest lucru înseamnă că ceea ce facem noi pe pământ priveşte ceea ce credem despre cer. Felul în care ne raportăm la alţi oameni pe pământ reflectă felul în care ne rugăm „Tatălui nostru care este în ceruri”. Şi, prin extensie, răspundem naturii cu aceeaşi sensibilitate, cu aceeaşi delicateţe cu care le răspundem oamenilor. Există o legătură profundă între cer şi pământ.
Prin urmare, liturghia este tocmai o pomenire a acestei legături înnăscute între Dumnezeu şi oameni şi lucruri. Este o sărbătorire a comuniunii, un dans al vieţii. Atunci când recunoaştem această interdependenţă a tuturor persoanelor şi a tuturor lucrurilor – această „liturghie cosmică” cum a descris-o Sf. Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea – atunci vom începe să rezolvăm criza mediului. Pentru că atunci vom fi dobândit, după cum nota Sf. Isaac Sirul în acelaşi secol, „o inimă milostivă arzând de iubire pentru întreaga creaţie – pentru oameni, păsări, fiare şi demoni – pentru toate făpturile lui Dumnezeu.”
Lumea în întregul ei cuprinde o parte integrală a liturghiei. Dumnezeu este slăvit de copaci şi de păsări, preamărit de stele şi lună (Ps. 8:3), marea şi nisipul i se-nchină. Există în lume o dimensiune a artei şi muzicii. Aceasta înseamnă, totuşi, că de fiecare dată când ne reducem spiritualitatea la noi înşine şi la interesele noastre uităm că liturghia îi cere stăruitor lui Dumnezeu reînnoirea întregului cosmos vătămat. Şi de fiecare dată când ne limităm viaţa la propriile noastre preocupări şi dorinţe, ne neglijăm vocaţia de creştere a creaţiei întru Împărăţie.

Calea asceţilor

Sigur că această lume nu este întotdeauna ca cerul; nici măcar nu seamănă cu el. O scurtă privire aruncată suferinţei produse de război este ea singură suficientă pentru a ne readuce la realitate. Cu toate acestea, Sf. Pavel scrie: „Şi printr-Însul [prin Hristos], [a binevoit Dumnezeu] toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1:20).
Referinţa de aici la „sângele crucii” este o indicare lămurită a preţului implicat. Există un preţ de plătit pentru risipa pe care o facem. Aici stă valoarea ascetismului: căci ascetismul veritabil poate duce la un spirit de recunoştinţă, la redescoperirea minunării în relaţia noastră cu lumea. Calea ascetică este o cale de eliberare. Iar ascetul este cineva care este liber, necontrolat de atitudini şi obiceiuri abuzive, caracterizat prin înfrânare, precum şi de capacitatea de a spune „nu” sau „destul”. Scopul ascetismului este moderaţia, nu reprimarea; conţinutul său este pozitiv, nu negativ. Este orientat spre slujire, nu egoism; spre împăcare, nu renunţare. Fără nevoinţă, nimeni dintre noi nu este cu adevărat uman.
Ei bine, atunci când creştinii răsăriteni vorbesc despre nevoinţă şi împăcare, despre păcat şi pocăinţă, ei nu au în vedere nici un spirit legalist sau vreun sentiment de vină, ci mai curând o transformare radicală a viziunii cuiva despre lume şi a modului său de viaţă. În articolul său, clasic de-acum, întitulat „The Roots of our Ecological Crisis,” Lynn White bănuia deja – deşi nu a elaborat în legătura cu asta – adevărul din spatele ascetismului, observând că „Sfântul grec contemplă; sfântul apusean acţionează. Latinii […] credeau că păcatul stătea în răul moral şi că salvarea trebuia găsită în comportamentul corect. […] Posibilitatea unei cuceriri creştine a naturii era mai mare în atmosfera occidentală.”[8]
Rezultă că perspectiva contemplativă permite un impact mai blând, mai delicat, mai uşor asupra creaţiei. În mod paradoxal, aşadar, refacerea ecologică poate începe de fapt cu încetarea acţiunii din mediu. Aceasta este disciplina ascetismului: una a liniştii,  atenţiei şi detaşării. Este calea smereniei, a deprinderii de a păşi uşor şi blând peste această planetă. O povestioară din Pateric vorbeşte despre cum diavolul l-a întrebat odată pe un monah, care şedea, fără să facă nimic: „Ce faci aici?” La care monahul a răspuns: „Nu fac nimic; nu fac decât să păzesc locul acesta.” Aceasta îmi aminteşte despre porunca dumnezeiască din rai, potrivit căreia noi se cuvine să „lucrăm şi să păzim” pământul (Fac. 2:15); prefer traducerea acestei propoziţii drept „a sluji şi păstra pământul” – ceea ce este, destul de literal, exact ce înseamnă. Vă veţi aminti că, în timpul fiecărei Sfinte Liturghii ortodoxe, diaconul stă în mijlocul bisericii şi strigă: „Să stăm bine; să stăm cu frică.” Acest înţeles al lui „bine” mă duce înapoi la începutul tuturor din Facere, când Dumnezeu a privit creaţia şi a zis: „Şi iată, erau bune foarte” (Facerea 1:31). Înainte să putem începe să acţionăm în mod responsabil, suntem chemaţi să stăm nemişcaţi. Mesajul ascetismului este „Ce tot faci ceva: stai locului!” [nota trad., G. F.: autorul inversează aici formula englezească comună de reproş adresată cuiva care întârzie să se facă util: „Don’t just stand there: do something!”]
Să luăm un exemplu de ascetism, şi anume postirea. Noi, ortodocşii, postim de lactate, ouă şi carne jumătate de an, aproape ca şi cum am împăca o jumătate a anului cu cealaltă jumătate, timpul secular cu timpul împărăţiei. Ce înseamnă postirea? A posti înseamnă a învăţa nu doar a renunţa, ci şi a dărui. Nu înseamnă a nega, ci a oferi; înseamnă a învăţa să împărţim, să refacem relaţia cu oamenii şi cu lumea naturală. Postirea înseamnă distrugerea barierelor dintre mine şi aproapele meu, dintre mine şi lumea mea: recunoscând în chipurile celorlalţi icoane; iar în pământ [earth] însuşi chipul lui Dumnezeu. La limită, a posti înseamnă a iubi; înseamnă a vedea curat, a avansa de la ce vreau eu la ce are lumea nevoie. Înseamnă a fi eliberat de control şi constrângere, a preţui orice lucru pentru el însuşi şi nu doar pentru noi. Înseamnă a fi cuprins de un simţământ al binelui, al dumnezeirii, înseamnă a vedea toate în Dumnezeu şi pe Dumnezeu în toate.

Practica ortodoxă: trei modele de grijă pentru Pământ

Acum, dacă rugăciunea noastră ecologică înseamnă a ne deplasa de la periferia îndepărtată a unei teologii abstracte în centrul vieţii practice, dacă este ca spiritualitatea ortodoxă să se „întrupeze”, atunci există trei modele complementare care sunt propuse – şi care au fost încercate – de tradiţia ortodoxă: modelul biblic, modelul ascetic şi modelul sacramental.

Modelul biblic

Potrivit acestui model, Biserica este chemată să fie în solidaritate cu cele mai slabe părţi ale Trupului lui Hristos. Biserica trebuie să apere elementele cele mai vulnerabile, mai neajutorate sau mai tăcute ale acestei lumi care, potrivit Sfântului Pavel, „suspină în dureri, aşteptând eliberarea de la copiii lui Dumnezeu” (Rom. 8:22). Aceasta implică un gen de „teologie a eliberării” cosmică: „[Un mădular nu-i poate spune altuia,] „N-am trebuinţă de tine.” Dimpotrivă, cele ale trupului care ni se par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase … iar cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă” (1 Cor. 12:20-23).
Pământul este şi el un mădular al trupului nostru, o parte din carnea noastră, inseparabil de istoria noastră şi de destinul nostru. În acelaşi fel în care Dumnezeul lui Israel a auzit odinioară strigătul săracilor şi oropsiţilor (Ieş. 3 şi Iona 4), Dumnezeu aude şi strigătul tăcut al pământului. Acesta este legământul biblic, promisiunea lui Dumnezeu faţă de poporului lui Israel: Dumnezeu ascultă lumea; Dumnezeu se-ngrijeşte de lume; Dumnezeu se apleacă până la cel mai neînsemnat detaliu al acestui pământ.

Modelul ascetic

În cazul celui de-al doilea model, ne-am putea gândi la cei trei „R” ai vieţii ascetice: renunţare [renunciation], pocăinţă [repentance] şi responsabilitate [responsibility].

Renunţarea este un străvechi răspuns – într-adevăr, este precreştin, întâlnit de pildă în Grecia clasică. Este totodată un răspuns universal – ba chiar unul necreştin; popoarele aborigene şi indiene o cunosc foarte bine. După cum am văzut deja, renunţarea este un mod de a învăţa să împarţi. Prin urmare, ea are consecinţe sociale.; ne aminteşte să folosim bunurile materiale cu respect. Renunţarea este despre cum să trăieşti simplu şi despre cum să trăieşti pur şi simplu.
Pocăinţa este o întoarcere la o viaţă dăruită de Dumnezeu „potrivit firii”, după cum spuneau Părinţii pustiei. În pocăinţă, mărturisim că am păcătuit – vă amintiţi cum Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a definit abuzul în mediul natural drept „păcat”. Mai mult, mărturisim că nu împărţim, că suntem egocentrici, că de fapt abuzăm de resursele pământului. Prin pocăinţă recunoaştem că am abdicat de la vocaţia noastră de a „sluji şi păstra pământul” (Fac. 2:15).
Responsabilitatea este provocarea noastră, alegerea noastră. Odată ce ne-am lepădat de orice ne tulbură mintea şi viaţa, şi după ce ne-am pocăit pentru risipa noastră, ne putem orienta vieţile în iubire şi reverenţă faţă de creaţie şi Creator.

Modelul sacramental

Creştinii ortodocşi împlinesc toate acestea prin Sfintele Taine, care au o incontestabilă şi de neşters amprentă a mediului. Din nefericire, în numeroase cercuri bisericeşti, tainele sunt adeseori reduse la nişte datorii ritualice. Cu toate acestea, comuniunea este cu mult mai mult decât o cale de inspiraţie pioasă sau recompensă individuală. Comuniunea este imperativul de a împărtăşi. Este crucial aşadar ca noi să ne amintim de dimensiunea sacramentală a lumii, recunoscând că nimic nu este secular sau profan. Totul este creat de Dumnezeu şi îmbrăţişat de Dumnezeu. Dumnezeu este – şi este înlăuntrul – constituţiei însăşi a lumii noastre. Dacă Dumnezeu s-ar retrage din lume, lumea s-ar nimici. Înaintea slujbei vecerniei din fiecare seară, monahii ortodocşi spun Ceasul al nouălea, amintind vocaţia noastră de a împlini prezenţa lui Dumnezeu „în tot ceasul şi-n tot locul, în cer şi pe pământ, în tot locul stăpânirii Lui” (Ps. 103:22). Aceasta este adâncimea unei viziuni sacramentale despre lume.
În fapt, creştinii ortodocşi preferă să vorbească despre „taină” [mystery] mai degrabă decât despre „sacrament”, care tinde să implice dobândirea unui ceva „obiectiv”. În mod tradiţional, se obişnuieşte să se vorbească şi despre şapte taine ori sacramente. Dar nici această clasificare nu este pe de-a-ntregul adevărată şi nici nu este întotdeauna utilă. Biserica ortodoxă nu s-a limitat niciodată la şapte sacramente, preferând să vorbească despre fiecare moment sau aspect al vieţii ca fiind unul sacramental – de la naştere către moarte; slujba înmormântării a fost cândva clasificată drept sacrament. Deci sacramentele nu funcţionează în vreun fel magic; ele lucrează „mistic”, impregnând în linişte inimile şi vieţile celor care aleg să fie deschişi posibilităţii întâlnirii cu Dumnezeu – într-un mod destul de asemănător felului în care fluxul de sânge impregnează trupul omenesc sau felului în care torentul de apă umple râurile.

Concluzie

Noi numim această criză „ecologică”, ceea ce este corect în măsura în care rezultatele ei sunt vizibile în sfera ecologică. Totuşi, criza nu este în primul rând despre ecologie. Este o criză despre noi; este o criză despre felul în care ne reprezentăm, despre felul în care ne imaginăm lumea noastră. Este o bătălie spirituală împotriva – pentru a cita un mistic creştin răsăritean – „mişcărilor şi puterilor din noi, care sunt împrăştiate, nefireşti şi vrăjmaşe creaţiei lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ne comportăm cu planeta noastră într-un mod inuman şi nemernic pentru că aşa o percepem, pentru că aşa ne vedem pe noi înşine. De aceea, înainte să ne ocupăm efectiv de probleme de mediu, trebuie să ne schimbăm imaginea pe care o avem despre noi înşine. Altfel, nu ne ocupăm decât de simptome. Un mistic clasic al Bisericii Răsăritene din secolul al VIII-lea afirmă că „Tot pământul este o icoană vie a chipului lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschinul). Trebuie să ne amintim că fără Dumnezeu suntem ceva mai puţin decât omul, după cum unul fără altul suntem ceva mai puţin decât omul şi totodată suntem ceva mai puţin decât omul în absenţa creaţiei.
Mult prea frecvent, suntem încredinţaţi că deţinem soluţiile la criza mediului în care ne aflăm, dar fără să intrăm într-un repaus suficient de lung, fără a sta liniştiţi pentru a putea asculta Pământul pe care l-am chinuit atât de rău. Mult prea frecvent, tindem să urmărim rezultate tangibile în obţinerea de energie alternativă; când nu reuşim, suntem nemulţumiţi de incapacitatea noastră de a acţiona în mod eficient. Este util să ne amintim că tocmai acţiunile noastre ne-au băgat în primul rând în necazurile cu care ne confruntăm. Prezenta criză ecologică nu este doar rezultatul judecăţii eronate şi a viciului unora, a lăcomiei şi poftei câtorva; este totodată un rezultat al efortului şi reuşitei omeneşti, al strădaniei noastre de a dezvolta lumea „în folosul tuturor”. Scopul nu este doar de a considera alternativele, fie ele politice (de tipul „cap-and-trade” [n. tr.: este vorba despre un aranjament prin care companiile (sau ţările) care poluează peste limita legală pot cumpăra credite de poluare de la companiile (respectiv, ţările) care nu şi-au folosit toate creditele de poluare], sau personale (precum compensaţiile oferite de reducerea individuală a emisiilor de carbon). În unele privinţe, după cum s-a remarcat recent, aceste soluţii nu sunt diferite de „indulgenţele” medievale care nu cer un răspuns radical în faţa provocării imediate şi nici nu aduc vreo schimbare reală în stilul nostru de viaţă; ele doar produc un sentiment de mulţumire de sine şi promovează un sentiment de suficienţă.
Aici, cred eu, se află miezul problemei. Pentru că noi nu suntem doritori – la drept vorbind, ne împotrivim cu violenţă oricărui apel – să adoptăm nişte vieţi mai simple. În mod paradoxal, refacerea ecologică poate începe de fapt cu încetarea acţiunii din mediu. În primul rând, trebuie să oprim ceea ce facem acum. Ce ne trebuie este o disciplină a cumpătării atente şi voluntare. Dar aceasta este calea smereniei, a deprinderii de a păşi uşor şi blând peste această planetă. Ştim că nu putem trata oamenii ca pe lucruri; căci fiecare persoană este creată „după chipul lui Dumnezeu”. E timpul să înţelegem că nu trebuie să tratăm nici lucrurile ca pe nişte simple lucruri: căci orice lucru conţine urma vie a lui Dumnezeu. Mândria este un atribut care nu-i aparţine decât omului; îi aparţine lui Adam. Smerenia în simplitate poate împăca o lume altfel divizată de mândrie; va păzi o planetă care altfel este exploatată din lăcomie. Dacă suntem vinovaţi de producerea neîncetată de deşeuri, poate fi din cauză că am pierdut acest spirit de simplitate şi această spiritualitate a compasiunii. Provocarea este următoarea: Cum să trăiesc într-un mod care să aducă armonie şi nu fragmentare? Cum să trăiesc într-un mod care să transmită  recunoştinţă şi nu lăcomie? Când vom reuşi, vom auzi iarba crescând, vom auzi bătăile inimii pământului.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)






[1] Nota traducătorului (G. F.): Articolul „A New Heaven and a New Earth: Orthodox Theology and an Ecological World View” a fost publicat în revista The Ecumenical Review, vol. 62, no. 2, July 2010, p. 214-222, şi este disponibil online la adresele: http://www.qscience.com/doi/abs/10.5339/rels.2012.environment.5  sau: http://www.thefreelibrary.com/A+new+heaven+and+a+new+earth%3A+orthodox+theology+and+an+ecological...-a0230865912 . O versiune ceva mai restrânsă, care a reprezentat conţinutul unei comunicări susţinute în cadrul celei de-a Doua Conferinţe Internaţionale a Tinerilor de la Veneţia din 2002, poate fi găsită pe website-ul Patriarhiei Ecumenice: http://www.patriarchate.org/tbd/theological-perspectives/church-and-environment-theology 
[2] Citatele biblice din acest articol provin din Revised Standard Version (RSV).
[3] Vezi “The Venice Declaration” în John Chryssavgis, ed., Cosmic Grace, Humble Prayer: The Ecological Vision of the Green Patriarch Bartholomew, Eerdmans, Grand Rapids, MI, rev. ed., p. 281.
[4] Aceste întâlniri au urmărit să evidenţieze starea şi destinul principalelor bazine de apă – un simbol sacru pentru majoritatea religiilor şi o resursă naturală care acoperă 70% din suprafaţa pământului. Printre participanţii la simpozioane se numără lideri religioşi, savanţi, autorităţi politice, ecologişti, activişti, comunităţi locale şi mass-media. Aceste unice întâlniri internaţionale, inter-religioase şi interdisciplinare promovează o alianţă între ştiinţă şi religie în spiritul unui respect reciproc.
[5] Vezi website-ul Comitetului Religios şi Ştiinţific al Patriarhiei Ecumenice: http://www.rsesymposia.org. De asemenea, vezi website-ul Patriarhiei Ecumenice: http://www.patriarchate.org
[6] Vezi Alon Tal, Speaking of Earth: Environmental Speeches that Moved the World, Rutgers University Press, New Brunswick, NJ, 2006, pp. 201-09. Vezi şi Chryssavgis, Humble Prayer, p. 190.
[7] Acest articol se bazează pe Capitolul 7, întitulat “The Book of Nature: Theology, Ecology and Spirituality,” în John Chryssavgis, Light Through Darkness, Orbis Books, Maryknoll, NY, 2004.
[8] Science 155 (March 1967), pp. 1203-07.