marți, 22 noiembrie 2016

Caca proaspăt pentru tine!



Nu știu în ce măsură cumpărătorii aflați în magazinele Kaufland cu vreo doi, trei ani în urmă au remarcat sloganul difuzat de stația magazinului: „Calitate Kaufland! Căutați la raft produsele cu etichetele Ca-Ka!” Poate că mă-nșeală memoria, dar cred că am auzit la un moment dat și mesajul „Ka-Ca proaspăt pentru tine!” Pentru a se asigura că articolele K-Classic ne plac cu adevărat (http://www.kaufland.ro/Home/04_Relatii_clienti/005_Asigurarea_calitatii/001_K_Classic_ofera_calitate/index.jsp), departamentul de marketing a introdus între „calitate” și numele firmei cuvântul „Classic”, evitînd astfel cacofonia nefericită din trecut care le-ar fi putut inspira cumpărătorilor o asociație neproductivă.
Dar nu acest magazin în sine este obiectul rîndurilor de față (ai cărui angajați, mă grăbesc să o spun, îi depășesc prin amabilitate și politețe pe angajații altor lanțuri de supermarketuri), ci acest „caca”, proaspăt sau nu prea, dar întotdeauna în garanție, pe care ni-l oferă toate magazinele de retail sub forma lucrurilor de duzină, alimentelor contrafăcute și electrocasnicelor programate să se defecteze după un ciclu de funcționare anume. Nu despre Kaufland este vorba, așadar, ci despre Kauf-Land, „Tărîmul cumpărăturilor”, lumea magică unde totul este atît de accesibil pentru că este atît de inutil. Este vorba deopotrivă despre ideile reciclate ale așa-numitei drepte conservatoare de la noi, ambalate în plastic pentru ca nu cumva să piardă ceva din vidul interior și așezate pe raft, de regulă între raionul de electrice și cel de jucării. Unul dintre liderii acestei mișcări ne certa cu mai bine de un deceniu în urmă că am mîncat prea mult rahat, mai precis că în istorie numai cine nu a vrut nu s-a pișat pe noi. Pentru ca dreapta căreia îi aparține să ne certe că nu mîncăm destul rahat, că nu înghițim capitalism pe pîine, că nu apreciem destul piața liberă, că nu sîntem vrednici să locuim în „Tărîmul cumpărăturilor”, într-un paradis nemeritat,  chiar dacă străbătut – ca o pedeapsă? ca un avertisment? ca o confirmare? –  de adieri suspecte, irespirabile uneori, datorate instalației de climatizare unde aerul răspîndit în magazin pare să vină direct din aerisirea veceurilor.
„Pentru oameni, destul nu e niciodată îndeajuns”, le spune ratonul RJ din Over the Hedge tovarășilor uimiți și speriați a căror pădure a fost transformată într-un mic orășel (https://www.youtube.com/watch?v=5kGCzZSFdZ4). Noua suburbie este, după cum o numește un poster, „Poarta către viața bună” (https://www.youtube.com/watch?v=Rw4azphSXes). După o încercare eșuată de a se înfrupta din gunoaiele aflate dincolo de gard, Verne țestoasa îi spune ratonului că nu vor să mai aibă de-a face cu nici un lucru aflat dincolo de gard (https://www.youtube.com/watch?v=UgR1-XMrJsI).
Dincolo de gard nu sînt doar oameni: tot acolo se află, sufletește, RJ și ursul Vincent, animale care au trecut gardul pierzîndu-și măsura, trăind la fel ca oamenii, doar pentru a mînca și a se distra, chiar dacă singura distracție, singurul eveniment a rămas tot mîncarea. Mai ales, sînt singuri, lipsiți de o familie. La fel ca oamenii.
Nu se află nimic acolo, dincolo de gard, pentru care merită să mori. Lucrurile pentru care merită să mori se află dincoace. Familia este unul din ele. Este ceea ce descoperă ratonul, gata să sacrifice viețile animalelor care-l ajutaseră să-și răscumpere propria lui viață din ghearele lui Vincent. Familia este poarta către viața cea bună, îl lămurește Verne pe RJ.
Să cazi din Rai este grav, dar mult mai grav este să cazi în Rai. Pentru că în acest caz nu-ți mai poți dori să te întorci. În falsul rai ești prizonier, ești captiv, ești propriul tău ostatec și propriul gardian.
Se cade în rai atunci cînd raiul în care ai ajuns este fals: este un rai repetitiv și limitat pentru că este fals. În falsul rai nu se află nimic înăuntru: nimic înăuntrul locuitorilor, nimic înăuntrul produselor, nimic înăuntrul cuvintelor. Tocmai pentru că nu are nimic de oferit, ambalajul devine totul, și din acest motiv ambalajul se schimbă în permanență, promițînd de fiecare dată noutatea pentru același vechi conținut de rahat. Operațiile estetice țin de aceeași industrie de marketing care asigură funcționarea raiului fals, unde fiecare lucru este o minciună, fiecare promisiune o nouă amăgire și unde nici un chip nu reflectă nimic.
Calitativ, nu este nici o diferență între produsele din raft și cele din gunoi. Ceea ce le desparte este ambalajul. Lada de gunoi este iadul, locul unde ajung produsele scoase din ambalaj, la fel ca mormîntul unde oamenii nu sînt băgați pentru că au murit, ci pentru că ambalajul nu-i mai poate salva, nemaiputînd spune o minciună convingătoare. La gunoi nu mai ajung de mult resturi menajere, mîncare stricată, lucruri defecte, ci doar produse care, scoase din ambalaj, și-au pierdut noutatea. Așa cum în pămînt nu ajung decît acei morți cărora le-a cedat ambalajul, trupul.
Evocîndu-l pe olandezul Multatuli (Edward Dekker) ca pildă de scriitor veritabil, care răspunde nu doar la chemarea vocației, ci și la „chemarea timpului nostru și a poporului nostru, la chemarea umanității”, Paustovski amintește de soluția aplicată de armata olandeză într-o confruntare cu javanezii răsculați (sprijiniți de Dekker, lucru care l-a costat): i-a împroșcat cu excremente omenești. „Javanezii”, explică Paustovski, „care înfruntau fără să clipească focul de armă, n-au rezistat în fața unui astfel de război, și s-au retras.” (Konstantin Paustovski, Trandafirul de aur, Minerva, 1981, p. 18)
Javanezii s-au retras pentru că nu căzuseră încă în rai. Dar cînd te bucuri că te afli în raiul căzut ai devenit imun la rahat, care pare tentant dacă este ambalat în mod atractiv. Continui să fii însă împroșcat cu mizerii nu doar pentru că aceasta este super-mega-oferta, ci mai ales pentru ca atunci cînd vei întîlni semnele raiului adevărat să te retragi scîrbit. 

joi, 10 noiembrie 2016

Societatea întredeschisă și biserica ei



Într-o postare recentă, Alexandru Racu subliniază impostura „societății civile” românești, incapabilă să treacă testul definiției de dicționar: „totalitatea organizațiilor și instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința cetățenilor” (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/11/08/societate-civila/). O observație demonstrabilă, la rigoare, cu „fapte, contracte și facturi” (http://www.catavencii.ro/soros-luat-teapa/). Nu împărtășesc încrederea autorilor din Cațavencii în privința „autonomizării” generației Soros. Că rețeaua identificată ca „societate civilă” nu reprezintă societatea românească decît într-un mod ideal, ideal care nu are nici o legătură cu realitatea românească, este evident. Dar mă-ndoiesc că această lume s-ar putea desprinde de părinții ei fondatori, cum afirmă cațavencii în articolul menționat mai sus:

„Pe termen scurt, ceea ce a făcut Soros a avut aparența unui mecenat social admirabil, care și-a propus să grăbească procesul de însănătoșire a societăților ieșite din comunism. Pe termen lung, însă, rețeaua alimentată 26 de ani cu sume considerabile a căpătat conștiință și scopuri proprii. Fără discuție că un miliardar ca Soros n-a exclus obținerea unei anumite influențe în societățile în care a pompat fonduri, dar aceste influențe s-au manifestat destul de timid. În schimb, rețeaua care s-a hrănit din facturile lui a început să vizeze puterea la modul direct.”

Dimpotrivă, este posibil ca proiectul lui Soros să fi reușit: departe de a reprezenta un efect secundar, vizarea și asumarea directă a puterii de o elită „deschisă”, tehnocrată și multifuncțională putea să constituie de la bun început obiectivul principal, chiar dacă pe termen lung, al unora dintre operele „caritabile” ale unor oameni și instituții occidentale. Cu alte cuvinte, activitatea de mecenat nu a fost de multe ori decît o investiție la fel de pragmatică ca cea aplicată retehnologizării unei fabrici românești oarecare.
De 26 de ani s-au băgat bani și idei nu neapărat pentru a scoate bani și idei, ci doar pentru a le ține în circulație. Ce-i drept, în măsura în care banii pot produce (sprijinind, promovînd) idei, și ideile, mai ales cele făcute din bani, produc bani. Integrate circuitului stațiilor de reciclare constituite de editurile și think-tank-urile din mainstream, ideile consolidate cu armătura unei libertăți împletită ideologic și orientată strategic pot chiar lăsa impresia că produc idei veritabile. Dar tocmai acest proces constrînge „societatea civilă” românească să rămînă fidelă principiilor ei de bază, anulînd astfel posibilitatea unei desprinderi de sursa intelectuală originară, respectiv de tema „societății deschise”, oricît de independentă ar fi devenit ea față de finanțările externe. Societatea civilă românească este tot atît de civilă ca orice mercenar de aiurea: ambii acționează în haine civile.
Asta nu înseamnă că societatea civilă nu s-ar putea bucura și de sprijinul oamenilor în uniformă, indiferent de costumul pe care-l poartă. Unii, costume italienești, alții, veșminte arhierești, precum în ceremonia de decorare a lui Dîncu și Hellvig cu Ordinul „Sf. Ap. Andrei”, respectiv cu Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (http://www.catavencii.ro/dancu-si-hellvig-oamenii-lui-dumnezeu/).  Distanța, dacă nu opoziția societății civile în raport cu realitatea românească corespunde într-un mod  nefericit, dar semnificativ distanței crescînde a BOR față de propria natură, distanță pe care BOR o produce prin gesturi care celebrează fondurile acordate de la buget cu recunoștința emoționată a manelistului copleșit de sumele primite în toiul unei nunți de interlopi.
Pe Crucea căutată și descoperită datorită Sfintei Elena, Constantin a întemeiat un imperiu creștin. Pe aceeași Cruce ar fi trebuit să stea și Catedrala Mîntuirii. Din cîte se pare însă, ea stă mai ales pe banii acordați de la buget de diverși indivizi încadrabili în generația Soros.
Nu avem o societate deschisă nu doar pentru că nu avem o societate civilă, ci mai ales pentru că nu avem o Biserică deschisă. Și una, și alta sînt doar întredeschise, destul pentru ca adevărul să poată fi spus, dar insuficient pentru ca el să însemne vreodată ceva. 
Nu, Soros nu a rămas pe dinafară, cum se grăbesc cațavencii să creadă. El și alții ca el, știuți sau neștiuți, sînt înăuntru și peste tot: în forum, în Piață, în Universitate, în Parlament, în Catedrală. În așa fel încît de fiecare dată cînd doi sau trei vorbim despre adevăr, ei sînt în mijlocul nostru.