joi, 30 aprilie 2015

May Day: “Mayday Mayday Mayday”




 
Sărbătoarea romano-catolică Sf. Iosif Muncitorul a fost introdusă în ziua de 1 Mai şi pentru a răspunde monopolului exercitat de socialişti asupra clasei muncitoare. Nu e nimic rău în asta, afară de faptul că Sf. Iosif a sfârşit la rândul lui cu carnet de membru de partid. Fără voia lui, fireşte, dar sigur cu voia teologiilor catolice ale eliberării.
Dar dacă Biserica Romano-Catolică voia să opună ceva sărbătorii socialiste a muncii, atunci poate că nu trebuia să facă altceva decât să sprijine sărbătoarea populară, de origine precreştină, a primăverii: în Marea Britanie, May Day este o sărbătoare cu regină, May Queen, un rol pe care nici un socialism nu-l poate înghiţi fără să crape. Dar în Apus, creaţia a fost abandonată de creştinism. Iar faptul că lumea este celebrată de păgânism, nu o salvează. În Occident, ziua de 1 Mai este de fapt o zi în care lumea creată strigă disperată “Mayday Mayday Mayday” (semnalul internaţional pentru “ajutor!”), fără însă ca cineva să o audă.
În România însă, 1 Mai înseamnă sărbătoarea de Arminden, o zi în care oamenii se apără pe ei, îşi apără animalele şi ogoarele şi pădurile. Este o zi în care ni se aminteşte că trebuie să ne apărăm de măcelul prin care Irozii sunt gata să nimicească lumea şi pe noi odată cu ea:  

„Armindenul simbolizeaza vechiul zeu al vegetatiei care proteja recoltele si animalele. Cu o zi inainte, se aduce din padure o ramura verde sau un pom curatat, iar de 1 Mai se pune in fata casei, unde se lasa pana la seceris, cand se pune in focul cu care se coace painea din graul cel nou. In aceasta dimineata se impodobesc cu ramuri verzi stalpii portilor si caselor, dar si intrarile in adaposturile vitelor, pentru ca oameni si animale, deopotriva, sa fie protejati de fortele distrugatoare ale spiritelor malefice. Rolul Armindenului este apotropaic (superstitia apararii impotriva duhurilor rele  n.r.), dar ne aminteste si de prigonirea lui Iisus, crezandu-se ca, atunci cand Irod omora copiii, a pus cate o ramura verde la poarta de unde ar fi inceput macelul in ziua urmatoare. Insa, a doua zi, au aparut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai stiut unde sa-l caute pe Iisus. Pentru ca in aceasta zi se sarbatoreste si "ziua boilor", acestia nu se folosesc la muncile campului, nerespectarea acestei reguli atragand dupa sine moartea animalelor sau imbolnavirea oamenilor.” http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/sarbatoarea-armindeni-1-mai-68763.html


joi, 23 aprilie 2015

Species


Even though some people are still waiting for the return of the dragons, truth is that they were slain to the last by those brave men from the days of yore. In those days, saints were expected to be no less brave than pious. So not a few dragons met their end by the hand of a saint. Just as saints themselves met their end as soon as they encountered plain and good people like me and you.
The trouble with the good people is that they don't change precisely because they're good. Healthy people don't get better. It is the sick, the poor, the sinner; they can tell the difference. Only they can change.
But the plain and good people were not brave, nor saintly: they were only too good to bear saints’ humility and frankness and their message about good people's deficient goodness. So they killed them, just as they killed God, although for somewhat different reasons: they killed God because He became man. While they killed saintly men because they became gods.
Good people are similar to dragons: both species stay always the same. As they equally resent God, or brave and saintly men.
Good people are similar to dragons, yes, only better: they are more enduring, more resilient to the piercing truths of God's lancers. Good people are the evolved dragons, the superior species.
     

miercuri, 22 aprilie 2015

Despre Balauri şi felurile lor



Balaurii sunt de mai multe feluri. Uneori, balaurii sunt chiar balauri. Dar asta se-ntâmplă mai ales atunci când sfinţii sunt nu doar sfinţi, ci şi generali romani. Alteori, balaurii sunt bolizi. Iar alteori, în special atunci când din sfinţi nu a mai rămas decât o lădiţă cu moaşte, balaurii se prefac în bonuri fiscale eliberate – aţi ghicit! – chiar la lădiţa cu moaşte, pentru fiecare vizitator (în fine, credincios) în parte. Precum în povestirea următoare, ale cărei personaje sunt fictive în afară de balauri, care sunt cât se poate de reali.

Limuzina era neagră, ceea ce mi s-a părut chiar de la început un semn de rău augur. I-am făcut şi eu plinul, ca toată lumea înaintea mea, dar nici nu apucasem să mă-ndepărtez când mi-am dat seama că tot neiertat eram. Fie că uitase pur şi simplu să-mi dea iertarea, fie că asta nu era decât un şiretlic menit să-i asigure încă un plin, fapt e că iertarea mea rămăsese în plic, pe colţul mesei din altar. Aşa că m-am întors la Marele Preot, „Patriarhul limuzină”, după cum l-au poreclit, în mod nedrept, oamenii de rea credinţă (şi care nici măcar nu au stat la coadă, cum am stat noi, drept-măritorii creştini, pentru a-i umple rezervorul).
„Nevinovat! Eşti nevinovat, mergi în pace” îmi strigă el plictisit de la fereastră când află de ce mă întorsesem. Însă eu nu mă mulţumeam doar s-o aud; ţineam morţiş să am hârtia, ceea ce până la urmă s-a dovedit o idee proastă. Căci mi-a zis să-l aştept în maşină.
A trecut ceva vreme de-atunci, dar nici până acum nu a apărut nimeni. Lucrul ciudat este că, oricât aş încerca, nu reuşesc să ies din maşină. Dar încă şi mai ciudat mi se pare faptul că, deşi nu am văzut ţipenie de om de când mă aflu aici, am impresia că suntem, în maşină şi în jurul ei, o mulţime. Dar aşa, cum să spun, ca şi cum am fi legaţi cu toţii, spate la spate.
Asta-i culmea, doar sunt nevinovat, am martori ... Staţi numai să vină cu hârtia, pot dovedi ... În orice caz, am şi bonul de la benzină, uitaţi, e chiar aici! Ura! Ce bine că l-am păstrat! Nu-i aşa că acum e totul în regulă? Lăsaţi, nu-mi mai trebuie hârtia, nu mai vreau să pun mâna pe ea, nici degetul şi nici măcar să văd scrisul. Acuma cred: sunt nevinovat!

Morala:

Păstraţi întotdeauna bonul: e un mod destul de sigur de a rămâne închişi pe dinăuntru. Şi asta nu doar până la Judecata de Apoi, ci mai ales după.
  

vineri, 17 aprilie 2015

Vechi şi nou



„Mie unuia, îmi place mult istoria. Nu pricep de ce Celeste şi prietenii ei nu arată şi ei mai mult interes acestei discipline,” mărturiseşte Rabo Karabekian, protagonistul din romanul lui Kurt Vonnegut, Barbă albastră (Cartea Românească, 1991, p. 216. Sper că ediţia din 1996 scoasă de Polirom cu acelaşi traducător, Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti, a fost revizuită, pentru că versiunea din 1991 este supărător de neglijentă). Dar cine este Celeste şi cine sunt prietenii ei? Celeste este fiica în vârstă de cincisprezece ani a bucătăresei lui Rabo Karabekian; mama şi fiica locuiesc împreună în casa lui Rabo:
„[...] Celeste nu lucrează la mine – pur şi simplu locuieşte aici, îmi consumă alimentele cumpărate de mine şi îşi aduce prietenele şi prietenii gălăgioşi, reduşi mintal şi obraznici, pe terenurile mele de tenis, la bazinul meu de înot şi pe plaja mea particulară de pe malul oceanului.” (p. 19).
Lui Celeste, şi tinerilor, în general, nu le place istoria pentru că nu-i aparţin. Şi nu-i aparţin, pentru că, într-un fel, nu sunt pământeni. Într-un fel sunt extra-pământeni. Sau, potrivit termenului după care îi ştie toată lumea, extratereştri.
Nu uit că am spus, cu alte ocazii, că nu cred în existenţa extratereştrilor. La ani buni după ce postasem un text despre acest subiect, un cunoscut m-a felicitat: „Bravo, văd că scrii despre extratereştri!” Până să-i spun că, între timp, mă ocupasem şi de alte subiecte, m-am gândit că, de fapt, omul avea dreptate. Direct sau indirect, vorbeam despre extratereştri. Dovadă că asta fac chiar acum.
Creştinul este tot atât de vechi pe cât de vechi este omul de dinainte de apariţia morţii, dinainte de Cădere, şi tot atât de nou ca omul înviat. Spun asta ca să se înţeleagă că omul nou nu este neapărat creştin, şi nici creştinul doar un om nou. De fapt, foarte puţini dintre numeroşii oameni noi de astăzi sunt creştini; şi, la drept vorbind, amorţeala majorităţii creştinilor te împiedică să-i asociezi pe aceştia oricărei idei de noutate. Ca să nu mai zic că unii merg până acolo încât definesc creştinismul prin opoziţia la noutate. Dar, în sine, atât vechimea cât şi noutatea creştină scapă înţelegerii lumii tocmai pentru că ambele sunt dinafara lumii, adică dinafara morţii. Lumea, în schimb, aparţine morţii. Tinerii din lume sunt tot atât de vechi pe cât de noi sunt bătrânii din lume. Propriu-zis, lumea nu recunoaşte noutatea. Bebeluşul se naşte deja vechi pentru că se naşte cu moartea în el.
Tot ce este veritabil nou în lume vine dinafara lumii; recunoaşterea noului implică recunoaşterea vechiului. Însă, pentru lume, bebeluşul este nou doar pentru că nu a mai existat până atunci. E nou pentru că nu are trecut. Pentru că nu e vechi. În această raportare a lumii la noul născut, lumea îl osândeşte şi se osândeşte. Pentru că îi cere să fie vechi ca ea.
În felul acesta, tinerii apar tot atât de vechi ca lumea şi tot atât de noi ca nişte bebeluşi. Vorbesc ca nişte copii, simt ca nişte copii, judecă precum un copil. Le-au lepădat pe cele ale bărbatului. Vorbirea lor sincopată e, în esenţă, un gângurit. Muzica lor, redusa la câteva ritmuri simple, este un gângurit sau, precum în rap, o bolboroseală. Joaca cu gadgeturile IT (smartphone, tabletă) reia joaca bebeluşului cu zornăitorile. Guma de mestecat: inelul gingival. Ebook reader-ul: cartea textilă, sau, pentru cei supradotaţi, „cărticica cu activităţi şi sunete”. E de înţeles aşadar de ce aceşti copii nu vor să aibă copii la rândul lor: cui îi place să-şi împartă inelul gingival?
În măsura în care îi satisface lumii nevoia de noutate, tinerii de astăzi pot fi văzuţi ca nişte extratereştri. Numai că aceasta este o noutate al cărei rol este acela de a-i ascunde lumii vechimea. Adică moartea.
Poate că istoria le este ascunsă tinerilor prin intermediul unor programe şcolare bine gândite; dar nu e mai puţin adevărat că tinerii sunt folosiţi pentru a ascunde ei înşişi istoria. Ei nu sunt altceva decât nişte panouri însufleţite în cadrul unui proiect general de camuflare. Noutatea pe care o poartă cu ei nu e decât aparentă şi de aceea nu doar că nu poate înnoi cu adevărat, dar (îi) îmbătrâneşte de timpuriu. Vonnegut se serveşte de eroul unei unităţi militare specializate în operaţiuni de camuflare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a dezvălui operaţiunile de camuflare din timpul nostru: noile imperii, noile războaie, cele de care nimeni nu a auzit deşi ne aflăm cu toţii în miezul luptelor. În sens creştin, putem presupune că cel mai bine camuflat imperiu este cel al falsului nou şi al falsului vechi, cum sunt liberalismele, respectiv conservatorismele timpului nostru, după cum cel mai bine camuflat război este cel dus împotriva adevăratului nou şi adevăratului vechi. Un lucru nu este cu adevărat nou dacă nu este, în acelaşi timp, cu adevărat vechi.
Comunicarea tinerilor este mai ales non-verbală: mestecarea gumei, crănţănitul alimentelor crocante (chipsuri, pufuleţi), fâsâitul sticlei de coca-cola şi râgâitul care urmează, mototolirea zgomotoasă a ambalajelor foşnitoare, toate aceste gesturi nu dovedesc proastă creştere, ci alcătuiesc un mesaj: „Ne place aici şi avem de gând să rămânem.”
Chiar dacă ştim că nu vă pasă ce credem noi despre asta, tot vă spunem că sunteţi bineveniţi, oricât de mult ne-ar deranja modul vostru de viaţă. De fapt, sunteţi tocmai extratereştrii pe care-i aşteptam. Sperăm că veţi veni tot mai mulţi şi că veţi rămâne şi că veţi face până la urmă nişte copilaşi la fel de drăguţi şi de sâcâitori ca voi. În secret, sperăm mai ales că, deşi veţi rămâne, nu veţi rămâne la fel. Că vă veţi schimba şi veţi deveni cu adevărat noi şi cu adevărat vechi. Lucru pe care noi nu l-am reuşit decât rareori, în mod miraculos.
Cum veţi face voi asta, nu ştiu; tot ce ştiu e că Vonnegut a încuiat ceva secret în magazia de cartofi, unde nimeni nu are voie să intre.









sâmbătă, 11 aprilie 2015

Sâmbăta lui Kurt (Vonnegut)



Astăzi se împlinesc opt ani de la moartea lui Kurt Vonnegut, Jr. Adică opt ani de când Vonnegut profită de nişte mijloace superioare de călătorie în timp faţă de cele pe care obişnuia să le utilizeze când se apuca de scris. Superioare într-un fel care, de opt ani încoace, îl împiedică să ne spună ceva despre asta. Trebuie să o vezi ca să o crezi.
Toată lumea călătoreşte în timp. Doar că unii o fac pentru a fugi de timp. Pentru a scăpa de timp, de evenimente. Pentru a scăpa de „teroarea istoriei”.
Dimpotrivă, Vonnegut te duce în inima ei. Romanele lui reprezintă pogorâri la iadul făurit de oameni în drumul lor spre propriul lor paradis, de la masacrarea armenilor la nimicirea Dresdei, de la nimicirea lucrurilor cu sens la nimicirea sensului lucrurilor.
Iată un fragment din romanul Bluebeard (prima ediţie apărută la Delacorte Press, 1987; publicat în româneşte de Cartea Românească în 1991 în traducerea lui Virgiliu Ştefănescu Drăgăneşti):

It was a postwar miracle that did me in. I had better explain to my young readers, if any, that the Second World War had many of the promised characteristics of Armageddon, a final war between good and evil, so that nothing would do but that it be followed by miracles. Instant coffee was one. DDT was another. It was going to kill all the bugs, and almost did. Nuclear energy was going to make electricity so cheap that it might not even be metered. It would also make another war unthinkable. Talk about loaves and fishes! Antibiotics would defeat all diseases. Lazarus would never die: How was that for a scheme to make the Son of God obsolete?
Yes, and there were miraculous breakfast foods and would soon be helicopters for every family. There were miraculous new fibers which could be washed in cold water and need no ironing afterwards! Talk about a war well worth fighting!
During that war we had a word for extreme man-made disorder which was fubar, an acronym for "fucked up beyond all recognition." Well -- the whole planet is now fubar with postwar miracles, but, back in the early 1960s, I was one of the first persons to be totally wrecked by one -- an acrylic wall-paint whose colors, according to advertisements of the day, would «. . . outlive the smile on the Mona Lisa. »
The name of the paint was Sateen Dura-Luxe. Mona Lisa is still smiling. And your local paint dealer, if he has been in the business any length of time, will laugh in your face if you ask for Sateen Dura-Luxe.” 
(Kurt Vonnegut, Bluebeard: A Novel, Dial Press Trade Paperback, 1998, p. 21.)

Paşte netulburat



Probabil că nu sunt numeroşi oamenii care nu au fost tulburaţi măcar o dată de gândul că viaţa ar trebui să fie ceva mai mult decât sex şi haleală. De aceea mă gândesc că întâmpinăm cu atâta bucurie sărbători precum Sfintele Paşti sau Crăciunul. Pentru că doar în preajma lor suntem cu adevărat în siguranţă, feriţi de orice gând nelumesc care ne-ar putea tulbura viaţa.
Hristos a înviat! 
Cum ţi se pare costiţa? 


vineri, 10 aprilie 2015

Mioriţa şi mieii



“Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în invidie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului.”

*
«Că scris este: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”.» (Marcu, 14:27)

*

Aşa cum e şi normal, preţul cărnii de miel la micii producători este substanţial mai scăzut decât în supermarket. Poate că şi din acest motiv, mulţi români preferă să cumpere carne de miel din piaţă. Doar că, aşa cum era de aşteptat, numeroasele controale care i-au asediat pe micii producători în ultimele zile i-au împiedicat să vândă şi, astfel, lumea a fost nevoită să cumpere tot din supermarket. Asta era şi ideea!
Asta ca să nu se spună că în România micul producător nu este încurajat!
Mă plimbam zilele trecute pe străzile din cartierul meu, până când am dat de una pe care nu o ştiam: Strada Sergent Petrache Florea. După nume, presupun că este vorba de un erou, poate unul dintre militarii ucişi în timpul Revoluţiei. După ce ieşi din liziera de blocuri înghesuite şi murdare, atmosfera acestei străzi, cu vilele ei cochete şi curţile mari, este cu atât mai reconfortantă (https://www.google.com/maps/place/Strada+Sergent+Petrache+Florea,+Bucure%C8%99ti,+Romania/@44.403711,26.174462,3a,75y,12.42h,90t/data=!3m4!1e1!3m2!1shJbLZX9TmtU3Ee8wp1n9WA!2e0!4m2!3m1!1s0x40b1fc25c60dbf15:0x125df049c1fae7c1!6m1!1e1). Parcă te-ai plimba printr-un oraş străin. Sau cel puţin prin cartierul Primăverii.
Şi nu înţelegi cum de mai pot unii să spună că la Revoluţie s-a murit degeaba. Adică, ziceţi şi voi, acum avem miei la supermarket, ba chiar până şi străzi cu nume de miei. Precum strada Sergent Petrache Florea.
Înainte nu aveam nimic. Doar pe Mioriţa. Şi dacă a trebuit să o eutanasiem ca să punem mâna pe miei, cu atât mai bine.
Sau poate că noi am rămas doar fără Mioriţa. Mieii au ajuns în schimb pe alte mâini. Mai bune, mai curate.

joi, 9 aprilie 2015

Sărutări



Joia Mare. Iuda îl vinde pe Iisus printr-un sărut. Din semn al iubirii, sărutul devine semn al neiubirii.
Adolescenţii, tinerii dar şi cei mai puţin tineri care se pupă doar ca semn de recunoaştere, cu o totală lipsă de afecţiune. Trec astăzi pe lângă un grup de copii în jur de 13, 14 ani. Unul tocmai îşi aminteşte: „Băi, ce frumos era în clasa a cincea! Dacă mă pupa o fată pe obraz, nu mai respiram o săptămână! Acum nu mai simt nimic.”
Îmi amintesc şi eu că anul acesta, de 8 Martie, am văzut expuse, sărbătoreşte, în vitrina unei librării selecte, două romane: Adulter al lui Coelho (http://www.libhumanitas.ro/adulter-paulo-coelho-humanitas-fiction-2014.html) şi Suge-o Ramona! (http://www.edituratrei.ro/product.php/Andrei_Ciobanu_Suge-o_Ramona33_O_poveste_semi-amuzant%C4%83/2723/).
Şi care-i legătura? Niciuna. Mă gândesc doar că, pe vremea mea, în clasa a douăsprezecea era la fel de frumos ca în clasa a cincea a puştiului nostalgic. Ce-i drept, pe vremea mea lipseau librăriile selecte, frecventate de personaje pe care nimic nu le revoltă mai mult ca decăderea morală a societăţii afară de ideea că ar fi responsabile de această decădere.
Puştii se pupă şi nu simt nimic pentru că aşa se pupă lumea. Sărutul lui Iuda este sărutul lumii. Este sărutarea pe care ţi-o dă Naşul, e doar un mod de a spune: „Eşti al meu”.







luni, 6 aprilie 2015

Dintr-o scrisoare găsită într-una din zonele industriale abandonate de la marginea oraşului:



Femeile astea sunt nebune! Nevastă-mea a venit iar cu poveşti despre nazarineanul ăla. Una mai gogonată decât alta. Doar că asta pare să fie adevărată. Cică l-ar fi înviat pe Lazăr. Îmi închipui ce bucurie pe saduchei! La fel şi pentru Lazăr. Nevastă-mea era chiar la el acasă când s-a întâmplat minunea. O mai ajuta pe Marta la treburi, că sor-sa nu ştie decât să-ţi stea în drum. Vezi bine că nevesti-mii i-ar fi plăcut să-l descoasă pe Lazăr, doar că ăla s-a închis în cameră şi nu primeşte pe nimeni afară de Maria. Ha-ha, dacă mai avea o soră ca Marta ar fi murit la loc până acum. Eu sigur aşa aş păţi. Sau poate moare Marta prima. Cred că femeia aia înnebuneşte că nu poate să afle cu cine a vorbit el ACOLO şi ce-a făcut, mă rog, în tot timpul ăla şi aşa mai departe.
Poate trec şi eu pe la Lazăr. Tot trebuie să mă duc până-n Betania, îmi trebuie nişte curele iar potlogarii ăştia din Ierusalim îţi cer de trei ori preţul pentru orice fleac. O să-ncerc să-l înveselesc puţin. Bietul om, să învie tocmai în cea mai secetoasă primăvară din câte ştiu eu. Recoltele sunt pierdute, asta e clar. Şi să mai ai pe deasupra şi două surori ca Marta şi Maria: una te omoară cu vorbăria, ailaltă cu tăcerea şi cu plânsu’.
Da, ştiu ce-o să-i zic. Umblă vorba că o să scăpăm de biruri. Adică nazarineanul o să ne scape. Asta chiar o să-l bucure. Păi toţi amărâţii ăia care au ieşit ieri să-l întâmpine pe Iisus păreau al naibii de bucuroşi. Se pare că au înghiţit povestea cu taxele şi cu eliberarea lui Israel. Dar eu zic aşa: vom trăi şi vom vedea. Recunosc, am fost şi eu acolo. Dar nu m-am prostit ca toţi ceilalţi, cu ramuri de finic şi cu toate cântările alea. Am vrut doar să-l văd pe om. La un moment dat am fost aşa de aproape că puteam să-l ating dacă voiam. Dar nu i-am mai zis nevesti-mii, că mă punea să i-l desenez. Dacă-i spun vecinului meu Natan că Iisus pare un om de treabă, dar cam tinerel, el pricepe totul imediat. Dar o femeie trebuie să afle totul despre cineva, cum merge, cum îi sunt ochii, cu cine s-a oprit să stea de vorbă, ce-a vorbit, cât a stat, cum era îmbrăcat şi încă o mie de alte chestii. Iar dup-aia se duce să vadă dacă lucrurile stau chiar aşa. Şi la întoarcere ţi-o trânteşte dezamăgită: „Ştiam eu că dacă zici că-i blond, trebuie să fie şaten sau roşcat!”
Cică ne scapă de taxe. N-ar fi rău deloc. Bine, de când cu povestea asta cu Lazăr, unii trag nădejde că o să ne scape şi de moarte. Dar dacă asta înseamnă că nu vom mai scăpa niciodată de femeile astea cicălitoare, eu zic c-ar fi mai bine să rămânem doar la partea aia cu taxele. N-am auzit ca romanii să fi scutit vreodată pe cineva de impozite, dar dacă le-ar reduce măcar puţin şi tot ar fi o minune pe care aş vrea să o văd. Mai ales acum, când recoltele sunt pierdute. Iar dacă nazarineanul nu se ţine de cuvânt, să vezi tu dacă nu mă duc la el şi-i spun vreo două de-o să le ţină minte.
Adică ăsta chiar ne crede copii?
        

vineri, 3 aprilie 2015

Zi vântoasă frumoasă, Urşi de pluş!






Când eram mic, dintre toate desenele animate cel mai mult îmi plăcea serialul „Povestiri din Pădurea Verde” (Fables of the Green Forest). În fiecare zi (episod) se petreceau lucruri noi şi minunate. De fapt, chiar dacă nu erau întotdeauna noi, rămâneau de fiecare dată minunate.

Lucruri noi se petrec în fiecare săptămână şi la şcoala la care merge băiatul meu. Numai că nu sunt minunate, ci doar îngrijorătoare, într-un sens în care pericolele care pândeau în Pădurea Verde nu puteau fi niciodată. Din cauză că la şcoala asta ideea de pericol lipseşte. Nu pentru că şcoala ar fi un loc sigur, ci pentru că educatorii par să aibă convingerea că nimic nu li se poate întâmpla copiilor. Ca şi cum ar fi de pluş.

De pildă, Administraţia Naţională de Meteorologie a anunţat că între 1 şi 3 aprilie se vor semnala intensificări ale vântului în întreaga ţară, cu viteze, în Bucureşti, care pot depăşi viteza de 55 şi chiar 65 de kilometri/oră. Şi chiar aşa a fost, vântul şi frigul de astăzi fiind mai puternice decât în zilele anterioare. În nici un caz o zi perfectă pentru plimbare.

Însă tocmai pentru astăzi şcoala de care vorbesc avea programată o simulare de calamitate naturală. Aşa că dimineaţa în jurul orei 10 elevii din ciclul primar, cu tot cu cei din clasele pregătitoare, au înconjurat şcoala, frumos încolonaţi şi dârdâind complet nedisciplinat, împreună cu doamnele învăţătoare (care dârdâiau mai tare, fiind mai subţire îmbrăcate).

Acuma, sigur că nu avea nici un rost să te miri şi să întrebi dacă nu cumva exerciţiul nu ar fi putut fi amânat pentru o altă zi. Învăţătoarele ştiau că e rece, iar vântul nu putea fi ignorat. Aşa că pentru întâmplarea de astăzi nu am decât două explicaţii: dacă personalul şcolii ar fi crezut că elevii sunt, de fapt, copiii, i-ar fi reţinut în clasă şi ar fi amânat exerciţiul pentru o zi mai bună. Dar educatorii cred poate că, de fapt, copiii sunt nişte fiinţe de pluş, iar sarcina educaţiei ar consta în completarea cu câlţi a maimuţoilor. Aceasta este explicaţia tip „Pădurea de o Sută de Acri”, locul unde pericolele reale lipsesc pentru că vieţuitorii sunt de pluş.

Cealaltă explicaţie se numeşte „Rocky Mountains” şi presupune că, dimpotrivă, copiii trebuie expuşi la orice adversitate pentru că viaţa e dură. În această concepţie a educaţiei, orice băieţel trebuie să ajungă un Jeremiah Johnson şi orice fetiţă trebuie să ajungă destul de puternică pentru a-i fi o soţie pe măsură.

Cu toate că n-ar fi rău dacă am avea câţiva munteni destoinici, oameni deprinşi cu greutăţile vieţii şi cu asprimile lumii, mă gândesc că asta nu se poate învăţa decât împreună cu oamenii care le-au înfruntat, şi nu care au fost striviţi de ele, cum par să arate cei mai mulţi dintre profesorii din România de astăzi.

Însă după modul în care personalul din învăţământ se raportează de regulă nu doar la copii, ci şi la părinţi, înclin mai degrabă pentru primul tip de explicaţie. Căci, pentru profesori, şi părinţii sunt tot de pluş, adică tot un fel de copii. Nişte copii mai mari, ce-i drept, dar la fel de neajutoraţi ca orice copil. Colac peste pupăză, copiii ăştia mari au ajuns, Dumnezeu ştie de ce, să aibă grijă de nişte copii mai mici, adică de proprii lor copii. Faptul că sunt oameni care, fără să fie educatori, ci doar părinţi, au primit dreptul de a avea grijă de copii, este strigător la cer şi, pentru profesori, sursa unei suferinţe permanente. Probabil că asta explică privirea aceea ciudată a lor, în parte indiferentă, în parte duioasă. Cam în felul în care ne uităm şi noi la Winnie, care în parte este umplut cu câlţi, iar în parte, cu poveşti. 
Restul e miere.