luni, 22 martie 2010

Împărăţia inimii




Aflînd de la Hristos că se apropie ceasul slavei Sale, doi dintre apostoli, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, se gîndesc că ar fi timpul să-şi găsească un loc potrivit în viitorul guvern. În consecinţă, îi cer Domnului să le ofere un job tare – nu unul oarecare, ci tocmai poziţiile imediat următoare autorităţii lui Hristos (şi anume, de-a dreapta şi de-a stînga Lui, cf. Marcu 10, 37). Spre deosebire de reacţia celorlalţi apostoli, revoltaţi de oportunismul celor doi (dar şi poate pentru că s-au simţit oarecum traşi pe sfoară), Hristos nu-i mustră nici pe unii, nici pe ceilalţi, ci le aminteşte încă o dată apostolilor că nu se poate intra în Împărăţie ocolind Crucea. Hristos nu-i mustră pe cei doi pentru că ei, de fapt, nu ceruseră nimic exagerat. Dacă le reproşează că „nu ştiu ce cer”, este doar pentru că ei ceruseră prea puţin. Fiindcă omul nu-i făcut să stea de-a stînga şi de-a dreapta tronului, ci pe tron, în Hristos. Cum îl punem pe Domnul pe tron? Coborînd noi de pe tron mai întîi.
Acest pasaj evanghelic, citit în cadrul liturghiei din Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, nu urmăreşte doar să ne anunţe apropierea Sfintelor Paşti ale Domnului, ci totodată să ne lămurească mai bine asupra naturii ierarhiei proprie Împărăţiei. Dacă este adevărat că această ierarhie este determinată de slujire, trebuie precizat imediat că este vorba de o slujire de tip special. Căci poate fi presupusă o anumită formă de slujire şi în ordinea răului: nu ne demonstrează oare comunismul şi derivatele sale, cu pretinsa sa „grijă faţă de om”, această realitate de şaptezeci de ani încoace? Nu este nici o slujire de sine, precum cea propovăduită de neoliberalismul recent care ne bîntuie cu forţa exterminatoare a unei plăgi egiptene, şi nici doar o slujire exclusiv a lui Dumnezeu, ale cărei consecinţe sînt vizibile în violenţele islamismului militant. Ci este o slujire deopotrivă a omului şi a lui Dumnezeu, împlinirea celor două porunci care rezumă „întreaga Lege şi prorocii”, şi care nu poate fi împlinită de om, ci doar de omul îndumnezeit în Dumnezeul înomenit.
Dacă portretul apostolilor apare cel mai puţin măgulitor în Evanghelia după Marcu,  acest lucru se explică, potrivit unei direcţii de interpretare, prin intenţia didactică a evanghelistului, care vedea deja conturîndu-se în cadrul Bisericii primare ispite similare celor încercate de apostoli. În cuvintele unui comentator,

„Eşecul ucenicilor lui Iisus din Evanghelia după Marcu atît de a recunoaşte adevărata identitate a lui Iisus, cît şi de a avea credinţă în El, stabileşte importanţa acestor două elemente pentru ucenicia autentică. Cititorii lui Marcu sînt forţaţi să se întrebe dacă au recunoscut adevărata identitate a lui Iisus şi dacă credinţa lor este cea potrivită. Neputinţa ucenicilor de a înţelege învăţătura lui Iisus îi face pe cititori să pună sub semnul întrebării propria lor înţelegere a învăţăturii Sale. Parabolele lui Iisus şi sensul morţii Lui îi constrînge să se întrebe dacă sînt familiari [insiders] – adică dacă se află printre cei cărora le-au fost încredinţate tainele Împărăţiei lui Dumnezeu – sau dacă sînt străini [outsiders] – adică dacă se numără printre cei care au ochi dar nu pot vedea, care au urechi dar nu reuşesc să audă. Neputinţa ucenicilor de a rămîne fideli lui Iisus chiar şi înaintea marilor ameninţări le reaminteşte cititorilor că credincioşia neşovăielnică este un element esenţial al uceniciei adevărate. Dorinţa ucenicilor de putere şi autoritate îi forţează pe cititori să-şi verifice propriile lor ambiţii. Ei trebuie să se întrebe dacă nu cumva abuzează de puterea lor, precum cîrmuitorii neamurilor, sau dacă, dimpotrivă, se aseamănă Împăratului tuturor, slujind altora. Prin intermediul acestor aspecte variate ale eşecului ucenicilor, Marcu este capabil să-şi îndrume cititorii în mod creator în legătură cu obligaţiile uceniciei autentice.
În timp ce descrierea negativă a ucenicilor stabileşte standarde riguroase de ucenicie adevărată pentru cititorii lui Marcu, ea poate funcţiona totodată şi pentru a-i mîngîia şi încuraja pe acei cititori care au căzut de la înălţimea celor standarde. John Donahue observă că cititorii lui Marcu cunoşteau aproape cu siguranţă întreaga istorie a ucenicilor şi că, în timp ce ei au căzut în cursul slujirii pămînteşti a lui Iisus, ulterior ei nu au fost doar ridicaţi la starea iniţială, ci au devenit chiar modele ale uceniciei creştine. Prezentarea pe care o face Marcu ucenicilor căzuţi le aminteşte cititorilor săi că, fie şi dacă au căzut la rîndul lor într-o manieră similară, o astfel de cădere nu este definitivă, iar mîntuirea rămîne cu putinţă. Acest motiv îi putea ajuta totodată pe cei care nu căzuseră să-şi reprimească fraţii şi surorile căzute. G. W. H. Lampe susţine că istoria căderii lui Petru a funcţionat ca un mijloc de împăcare între ucenicii căzuţi şi cei rămaşi credincioşi. Prin urmare, în portretul făcut de Marcu ucenicilor, întîlnim următoarele criterii ale uceniciei adevărate: dorinţa omului de a-şi lepăda trecutul pentru a-l urma pe Iisus, credinţa în Iisus (credinţă care cuprinde identificarea lui corectă drept Mesia şi primirea evangheliei vestită de El), credinţă în Iisus în ciuda circumstanţelor potrivnice şi o viaţă de slujire preferată uneia de abuz de putere. Pe lîngă expunerea acestor criterii, ucenicii căzuţi din Evanghelia după Marcu puteau sluji totodată la încurajarea ucenicilor căzuţi care se numărau printre cititorii lui Marcu, înlesnind împăcarea lor cu restul credincioşilor” (Adam Winn, The Purpose of Mark's Gospel. An Early Christian Response to Roman Imperial Propaganda, Mohr Siebeck, 2008, Tübingen, pp. 146-147.)

Pe scurt, în cuvintele Apostolului citit la liturghia Duminicii Mariei Egipteanca, putem şi noi să bem paharul băut de Iisus şi să ne botezăm cu botezul Lui doar dacă ne „îmbrăcăm în Hristos”. A intra în Împărăţie înseamnă a fi în Hristos, şi ştim că sîntem în El dacă sîntem una în El: „nici iudeu, nici elen; nici rob, nici liber”… (Galateni 3, 27-28)
De altfel, prin Întrupare, toţi oamenii sînt expuşi Împărăţiei. Însă pentru mulţi dintre creştinii de astăzi, problema noastră nu este că avem o proastă înţelegere a Împărăţiei, nu este că ne dorim să fim „şefi” în Împărăţia lui Dumnezeu, cum îşi doreau cu naivitate fiii lui Zevedeu, ci că nu mai avem nici un fel de raport cu Împărăţia (http://www.religion-online.org/showarticle.asp?title=3457). În acest context, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne aminteşte în chip aparte adevărul cuvintelor unui stareţ sîrb: „Domnul se află în centrul vieţii fiecăruia. El este în inima noastră, indiferent dacă îl cinstim sau nu” (Stareţul Tadei de la Vitovniţa, Cum îţi sînt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa, Predania, 2006, p. 134.)
Domnul este în inima noastră. Cum stă în inima noastră, pe Cruce sau pe tron, depinde de noi. Asta e tot ce putem face. Ce nu putem face e să-L scoatem din inima noastră, sau pe noi din inima Lui. Mai lesne ne este nouă să ne ieşim din fire decît să-l scoatem pe El din firea noastră. Căci atunci cînd nu-L aşezăm pe tron, îl punem pe Cruce, iar dacă-l punem pe Cruce, ne scoatem pe noi din inima noastră. Ne ieşim din fire. Însă firea noastră rămîne la El. Aceasta este firea Lui, pe care a răscumpărat-o cu moartea Trupului său. De aceea, doar El poate spune „Acesta este Trupul Meu!” Fiindcă, prin botez, ne îngropăm cu Hristos pentru a învia în Hristos, noi nu mai putem spune nici măcar despre trupurile noastre că sînt trupurile noastre, ci ale Lui, una în Hristos.
Sigur, viaţa Sfintei Maria Egipteanca ne aminteşte că nu poate exista niciodată o depărtare atît de mare încît revenirea în firea omenească restaurată în Hristos să nu mai fie posibilă. Ea este o bună pildă pentru păcătoşi îmbătrîniţi în rele ca mine şi ca tine. De asemenea, apostolii prezentaţi de Marcu sînt şi ei o bună pildă pentru creştinii închipuiţi, ca mine şi ca tine, care se încred în puterile proprii mai mult decît în harul Domnului, care cred că ştiu cum „e treaba” cu Dumnezeu şi cum „merg treburile” în Împărăţie. Însă pilda prin excelenţă, know-how-ul acelei slujiri care defineşte şi dovedeşte viaţa creştină, viaţa adevărată, le întîlnim deplin, într-un mod deopotrivă surprinzător şi odihnitor, la Iisus Hristos:

„Putem rezuma întreaga problemă spunînd că, aşa cum apare în viaţa şi învăţătura lui Iisus, suveranitatea lui Dumnezeu este în chip esenţial punerea în lucrare, în vederea unui sfîrşit predeterminat şi inevitabil, a planului sfînt al lui Dumnezeu. Acest plan cuprinde în sine atît lumea naturală, cît şi lumea făpturilor conştiente de sine. Raţiunea acestui plan este iubirea, mijlocul de îndeplinire este cel al slujirii, iar sfîrşitul lui este o stare de lucruri în care voia lui Dumnezeu se face pe pămînt precum în ceruri. Suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii este demonstrată nu prin marşul victorios al puterii supranaturale dezvăluită prin cine ştie ce mare cataclism, ci prin grija Sa neîntreruptă pentru toată făptura, chiar şi pentru cele mai neînsemnate creaturi. Suveranitatea lui Dumnezeu este manifestată în domeniul vieţii omeneşti nu prin armate de îngeri înaintînd necruţător pentru a strivi puterile răului, ci prin producerea, în cei care se supun suveranităţii lui Dumnezeu, a unei puteri inexplicabile de a birui răul prin bine. Această putere este recunoscută, de toţi cei care o trăiesc, drept cel mai neobişnuit lucru din lume şi ca ceva care va birui negreşit. Cu alte cuvinte, tronul creaţiei este aşezat în iubirea unui Tată. Aceasta este probabil cheia «tainei Împărăţiei»” (T. W. Manson, The Teaching of Jesus. Studies of Its Form and Content, Cambridge 1931, p. 170, citat în W. R. Telford, The Theology of the Gospel of Mark, Cambridge University Press, 1999, pp. 68-69.) 


miercuri, 10 martie 2010

Despre posibilitatea educaţiei în condiţiile desfiinţării omului


„Există două feluri de oameni cărora nu are rost să le oferim un pretins articol îndrumător despre patriotism şi onoare: unul este laşul, celălalt este patriotul demn de cinste. Nici unul nu este înfăţişat minţii şcolarului,” observa C. S. Lewis într-o lucrare despre educaţie întitulată Desfiinţarea omului (The Abolition of Man). Spre deosebire de elevii englezi din urmă cu jumătate de veac, tinerii români de astăzi, din România ultimilor douăzeci de ani, mai precis, sînt expuşi unei predici permanente despre laşitatea şi nemernicia naţională, remediu sigur pentru inhibarea apariţiei şi maturizării sentimentului patriotic, cu atît mai mult cu cît virtuţile care îl fac posibil, şi care se transmit prin educaţie, sînt sistematic cauterizate:

„Graţia, generozitatea, farmecul, ironia au prea puţin contact cu letargia gnostică a materiei din care sînt făcuţi românii. Ce este aceea „românul” e o chestiune mai degrabă tenebroasă. Ea nu poate fi rezolvată elegant, pentru că problema însăşi este dizgraţioasă. Ce este aceea „românul” e o întrebare la care se poate răspunde prin violenţă, ură, sînge şi şuturi în cur. […] Există probe foarte concludente care atestă că românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic (termenii legaţi prin copulă formează o trăsătură unică)” (H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas 2002, p. 46-47).

Ani de zile, românii au fost nemulţumiţi de faptul că statul nu se implică în educaţie, sau se implică haotic. De-abia de acum avem motive să fim cu adevărat îngrijoraţi, cînd ştim cine urmează să se ocupe de educaţie în mod profesionist: cei care ne urăsc pentru trecutul nostru şi ne dispreţuiesc pentru prezent. Educaţia va fi puternic ideologizată şi secularizată: în timp ce tinerii români vor fi împiedicaţi să participe la principalele sărbători creştine (cum s-a întîmplat în 2009, cînd începerea anului şcolar a fost devansată cu o zi, astfel încît să coincidă cu sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci), ei vor fi integraţi unui calendar secular care va celebra victoriile „alterităţii” inclusiv prin pelerinaje la siturile memoriale tradiţionale (http://www.ziare.com/actual/educatie/03-09-2010/studierea-holocaustului-va-fi-cuprinsa-in-noua-programa-scolara-1001195).
Aşadar, a vorbi despre sarcina şi natura educaţiei implică o discuţie despre posibilitatea ei într-un mediu care să fie sigur nu doar din perspectiva integrităţii sănătăţii trupeşi şi psihice a elevului (şcoala ca mediu sigur în raport cu drogurile, violenţa fizică ori psihologică), ci şi la nivelul unei libertăţi intelectuale faţă de presiunea ideologică a elitei aservite puterii. Din păcate, şcoala românească actuală nu oferă nici un fel de semnal liniştitor.
Există riscul ca, sub pretextul creşterii siguranţei elevilor, aceştia să fie urmăriţi în permanenţă de camere video, inclusiv în toaletă. Aceasta este o măsură luată deja în cîteva şcoli publice din Anglia, unde, totodată, elevilor li s-au luat amprentele, fără ca măcar părinţii să fi fost informaţi (http://uk.news.yahoo.com/5/20100309/tuk-parents-angry-over-cctv-in-school-to-45dbed5.html). Scopul real al acestor măsuri este acela de a-i face pe oameni să se simtă încă de mici că sînt urmăriţi în permanenţă şi pretutindeni. Scopul unei astfel de educaţii nu este altul decît acela al transformării omului într-o „portocală mecanică”.
Sistemul cu care avem de-a face acum întrece, dacă nu prin răutate, atunci sigur prin viclenie, sistemul comunism. Va fi mult mai greu de boicotat din interior, aşa cum românii au reuşit pînă în ‚’89 cînd, de pildă, mergeau la muncă patriotică în zilele din perioada Sfintelor Paşti cu ouă roşii în sacoşă. De data aceasta nu vor mai trebui să-şi ascundă ouăle roşii. Decît că le vor ciocni în onoarea lui Big Brother, adică fie a lui Hristos perceput ca guru, fie a unui guru văzut ca Hristos.
          Cu atît mai salutară este intervenţia lui Mircea Platon, în legătură cu sistemul educaţiei de acasă (vezi aici: http://www.ziuaveche.ro/editorial/1022-mircea-platon-propune-spre-dezbatere-scoala-de-acasa). În condiţiile ideologizării crescînde a învăţămîntului românesc, o educaţie făcută acasă va fi de preferat nu doar pentru că asigură copilului un mediu normal de învăţare, ci mai ales pentru că îi va oferi un raport normal cu realul, în care disciplinele, de la cele umaniste la cele ale naturii, vor putea fi la rîndul lor protejate de tentaculele unui probabil viitor atotcuprinzător Institut de Cercetări a Imaginarului („The only way we will actually be able to live in “unimagined futures” is by erasing the past. That is, by destroying the conditions in which imagination can flourish. Then, every future is “unimaginable,” since we will simply be living in an echo chamber populated by idiots busy creating “personalized, distinctive experiences.” This is “higher education” http://www.frontporchrepublic.com/2010/03/majoring-in-idiocy/). Românii trebuie să ştie că noua generaţie de educatori este una special antrenată în tehnicile deconstrucţiei şi a nihilismului absolut, specializată în lupta corp la corp împotriva ideii de înţeles şi de realitate. S-ar putea ca educaţia de acasă să fie ultima noastră şansă de a mai transmite, odată cu o anumită conştiinţă naţională şi istorică, paradigma umanului. 

duminică, 7 martie 2010

Debarasatorii


Într-un text de anul trecut, întitulat „Hijackeri şi kidnapperi” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/hijackeri-si-kidnapperi.html) vorbeam despre duşmanii adevărului, pe care-i comparam cu cei care deturnează diverse mijloace de transport sau răpesc oameni în mod direct. Acţiunile lor, arătam cu un alt prilej (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/evaluatorii-europei.html), nu ar fi posibile fără complicitatea autorităţilor, de la cea a poliţiei, în planul realităţii sociale imediate, la cea a puterii politice şi a elitei corupte, în ordinea adevărului istoric, politic şi metafizic. Iată însă că presiunea realităţii depline, a ordinii spirituale, care apasă cu mai multă forţă asupra istoriei în intervalele ei privilegiate precum cel al Postului Mare în care tocmai ne aflăm, a scos la iveală o categorie specială de potrivnici ai adevărului. Mă refer la Debarasatori, cleaners în jargonul englezesc, a căror sarcină este aceea de a „distruge sau înlătura orice dovadă incriminatoare de la locul crimei, ca şi cum aceasta nu ar fi avut loc.” Pentru a fi eficient, Debarasatorul trebuie să se familiarizeze rapid cu locul crimei şi cu împrejurările săvîrşirii ei; totodată, „el trebuie să acţioneze cu sînge rece, fără să se lase împiedicat de autorul crimei, de obicei agitat şi confuz” (http://en.wikipedia.org/wiki/Cleaner_%28crime%29)
După cum toată lumea ar trebui să ştie deja, istoria comunismului este istoria unei crime. Nu a unor crime, ci a unei crime: crima împotriva unui întreg popor. De aceea, crimele comunismului sunt imprescriptibile. Iată însă că tocmai cînd o mînă de oameni conduşi de Marius Oprea erau pe punctul de a scoate cadavrul la lumină, Criminalii, Răpitorii, Evaluatorii (elita coruptă) şi Debarasatorii s-au unit într-un ultim efort de a scăpa de crimă. Dacă de această dată efortul lor va avea succes nu va fi doar pentru că Debarasatorii îi vor scăpa de cadavru şi vor şterge orice indiciu care ar putea sugera măcar existenţa unei crime, ci, mai ales, pentru că în România nimănui nu pare să-i mai pese. Cu excepţia celor ucişi, în România nu mai este aproape nimeni în viaţă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/01/sensul-istoriei-si-sentimentul.html). Mărturiile de mai jos aparţin celor cîţiva care simt că adevărul nu este decît un alt nume al Vieţii.

*

Marius Oprea: „Se schimbă filozofia instituţională a Institutului. De acum înainte, trebuie să mutăm morţii în bibliotecă.

[…] Actualul regim, pe de o parte, a condamnat comunismul, pe de altă parte, tot acest regim nu vrea să vadă nici un activist sau securist în puşcărie. La toate dosarele pe care noi le-am înaintat spre Parchet, dosare bazate pe expertize diverse, de natură arheologică, medico-legală, i-am identificat şi pe cei care au ucis, torturat sau răpit. I-am identificat cu nume, prenume, funcţia de atunci, am prezentat faptele. Şi, în toate cazurile, ni se dau soluţii de NUP (neînceperea urmăririi penale) şi SUP (suspendarea urmăririi penale). Asta înseamnă fie că autorităţile judiciare nu înţeleg că în ţara asta a fost condamnat comunismul, fie că această condamnare a comunismului a fost una de faţadă. O condamnare politică, fără consecinţe, fără vinovaţi care să răspundă în faţa legii.

[…] Cu mare greutate i-am descoperit pe securiştii care l-au răpit şi torturat pe Vasile Paraschiv, celebrul disident al regimului comunist, cel care a creat primul sindicat liber din România, neafiliat PCR-ului. Soluţia dată de DIICOT, de departamentul din Parchetul General care se ocupă de aceste cauze, a fost SUP, suspendarea urmăririi penale. Fapta la care au fost încadraţi cei care l-au torturat pe Vasile Paraschiv a fost „abuz în serviciu“, apoi s-a dat SUP. Prin aceasta, DIICOT dă liber la răpirea oricui în România. Actul în sine este un simplu „abuz în serviciu“.

Noi, la IICCR, am făcut dosare referitoare la torţionari, le-am înaintat justiţiei, le-am trimis la Parchetul General. Din nefericire, nici unul dintre cei prezentaţi de noi în dosare cu probe serioase nu este adus în faţa instanţei. Şi nici nu cred că va fi adus. De acum încolo, din cîte am înţeles eu din spusele domnului profesor Tismăneanu, Institutul se va ocupa de condamnarea comunismului în latura ei ideologică. Aici este o diferenţă clară de opinie între mine şi domnul profesor Tismăneanu. Eu nu cred că o ideologie poate fi adusă în faţa instanţei judecătoreşti. Eu cred că oamenii care au comis crime pot fi aduşi în instanţă. Şi nu sînt aduşi, deşi noi furnizăm probe, dosare, mărturii. Eu cred că asta a supărat, că am arătat, împreună cu toţi colegii mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, inconcreteţea măsurilor practice de condamnare a comunismului. Comunismul este condamnat la nivel teoretic, în simpozioane. Eu sînt sătul de simpozioane de condamnare a comunismului. După ce ţii în mînă oasele celor ucişi şi-ţi închipui lacrimile lor înainte de a fi ucişi nu mai poţi judeca doar după o paradigmă epistemologică. Ce au morţii şi ce are moartea cu epistemologia? Toţi cei care organizează simpozioane, care vorbesc judicios şi eclatant despre ideologii, ar trebui să se îndrepte spre aceste poveşti adevărate. Pentru mine, atunci cînd dezgropăm morţi ucişi în comunism, este impresionantă solidaritatea comunităţilor locale, a primarului, ne ajută cu toţii. Aceste dezgropări, care se puteau extinde în toată ţara, ar fi arătat faţa ascunsă a unei alte Românii despre care nu s-a vorbit.

[…] Domnul profesor Tismăneanu, cu Hotărîrea de Guvern alături, ar trebui să schimbe titulatura instituţiei, cu domnia sa în fruntea institutului nu se vor mai face investigaţii, se va discuta teoretic despre comunism, va fi un institut care nu va mai deranja pe nimeni, vor face multe, multe simpozioane, seminarii, iar ucigaşii, deşi avem probe pentru aducerea lor în justiţie, se vor plimba liniştiţi printre noi. Aici se va ajunge. Iar eu înţeleg să spun aceste lucruri, să nu tac, chiar dacă voi ajunge muritor de foame.

[…] În România, există o concurenţă absolut abjectă, la care nu vreau să particip. E vorba de concurenţa în a fi anticomunist. Este o concurenţă care creează şi labilitatea condamnării comunismului. Sînt amestecate aici prea multe orgolii, prea multe personalităţi puternice.

Mircea Platon: „La alegerile din 20 mai 1990, anticomuniştii obţineau aproximativ 10% din voturi (PNT 2% si PNL 7%). Comuniştii şi anti-anticomuniştii obţineau 80%. În rândul celor din urma se afla şi Traian Băsescu. Confruntarea de acum douăzeci de ani s-a transformat, şi datorită experimentului CNSAS, într-o bătălie dintre anticomunismul ca lupta pentru adevăr şi anticomunismul ca afacere. Pe primul îl sabotează călăii. Împotriva celui de-al doilea striga sângele martirilor.
Struţocămila rezultată din împerecherea mai multor generaţii de comunişti, „anticomunismul” oficial din România are cearcăne furişat-cominterniste, mâini mercenare şi picioare, bugetare, de lut. Un întreg sistem politico-economic bazat pe ticăloşie, jaf şi minciună are nevoie de justificare, de poveste, de identitate. După cum au nevoie toţi dictatorii. Unii dictatori sunt comunişti. Alţi dictatori sunt anticomunişti. Dar toţi dictatorii mint.”

Herta Müller: „Pe Marius Oprea îl cunosc ca scriitor, unul dintre cei mai tineri ai generaţiei ’80, ca istoric, din intervenţiile şi acţiunile sale îndreptate împotriva rămăşiţelor totalitare din România, care, din păcate, continuă, cum afirmă el şi cum cred şi eu, să exercite o puternică influenţă. În presa germană acţiunile institutului pe care îl conduce sînt privite cu respect şi chiar cu admiraţie.
Înlăturarea sa de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului. Adresez acest apel de a ne alătura lui Marius Oprea, pentru a sprijini demersul lui, public şi instituţional, de a arăta ce s-a întîmplat cu noi, de a ne aminti cum am trăit în acei ani trişti şi tragici şi de a ne putea elibera astfel de frica trecutului.”

„Îi solicit actualului guvern român, să dea dovadă de  suficientă maturitate  pentru a înţelege întreaga importanţă a  IICCR  pentru viitorul ţării şi necesitatea de a păstra  în fruntea  acestuia,  pe omul   care  îi este sufletul.”
Stephane Courtois

Doinea Cornea: „În loc să fim invitaţi, în calitatea noastră de membri ai Consiliului Ştiinţific, la o întîlnire pentru a dezbate strategia noii instituţii create, sîntem în situaţia tristă de a descoperi că şi aici la un institut de cercetare a crimelor comunismului, se caută un nou preşedinte, dislocîndu-l fără temei pe Marius Oprea, cel care într-adevăr, cu tenacitate, cu profesionalism şi cu mult curaj, a slujit memoria foştilor deţinuţi politici, a tuturor victimelor comunismului.
Aştept ca societatea civilă românească să nu îngăduie schimbarea lui Marius Oprea.”

Lucia Hossu Longin: „La o biată echipă de 40 de persoane (prin comasarea a două instituţii) se construieşte un organism de conducere de circa 20 de persoane. Cinci dintre cele mai importante atribuţii ale Institutului nostru – art.3 (paragrafele b, c, d, e, f) – au fost radiate pentru a fi înlocuite cu formulări „tip Tismăneanu“, de natură să nu ne mai permită investigarea şi identificarea principalilor vinovaţi din sistemul represiv şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu crimele săvîrşite. Este o tăiere brutală, făţişă, a obiectivelor pentru care a fost creat Institutul.
Eu îi propun domnului prim-ministru Emil Boc să schimbe denumirea acum improprie a Institutului nostru şi să-l numească Comisia Tismăneanu II, de îngropare a crimelor comunismului.
Personal, nu doresc să lucrez sub tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al tranziţiei, dar de curînd am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu“ (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vînduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros, inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi“, care apar în documentul „Patrimoniu“, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor.”

„Marius Oprea şi colaboratorii săi au oferit Procuraturii nume de torţionari, autori ai unor crime oribile pe care numai inconştienţa unei societăţi bolnave le poate considera prescrise. Prin tot ce a întreprins în aceşti ani, Marius Oprea, el însuşi anchetat în tinereţe, a scos la lumină chipul hîd şi concret al represiunii îndreptate împotriva celor care se opuneau dictaturii. Noul şef de la IICCMER, Vladimir Tismăneanu, intenţionează, totuşi, să schimbe filozofia metodologică a cercetării trecutului comunist, în sensul în care aceasta să nu se mai rezume la crime. Cu alte cuvinte, Tismăneanu sugerează că Marius Oprea şi ale lui cadavre scoase la suprafaţă din gropi comune – uneori cu mîinile goale, din cauza lipsei banilor pentru mănuşi – ar funcţiona într-o paradigmă depăşită. Pe de altă parte, guvernul democrat-liberal invocă nevoia raţionalizării cheltuielilor publice în argumentarea deciziei de restructurare a celor două institute.
Puterea actuală de „dreapta“ a ignorat protestele şi declaraţiile de susţinere pentru Oprea, venite anterior demiterii sale de la numeroase personalităţi, printre care Doina Cornea, Herta Müller, Stéphane Courtois şi Catherine Durandin. Mai mult, a justificat, ipocrit, prin constrîngeri bugetare un gest de epurare politică, urmat de clasica recompensă acordată tovarăşilor de drum.”

Despre “transformarea comunismului într-un obiect muzeal lipsit de corespondent în realitate, pentru care victimele şi crimele sînt abstracţiuni marţiene, fără greutate în destine frînte şi vieţi luate” vezi aici: http://www.observatorcultural.ro/Lasati-tortionarii-sa-si-traiasca-batrinetile*articleID_23327-articles_details.html

„Toate aceste manevre umilitoare se petrec sub ochii îngăduitori ai unei vaste părţi a aşa-zisei noastre elite intelectuale. Coruperea ei este la fel de gravă ca toate celelalte crime săvîrşite de reprezentanţi de frunte ai democraţiei abuzive. Pentru că şi trupul, şi creierul naţiei sînt batjocorite de urmaşii asasinilor noştri, iar „farurile călăuzitoare“ ale intelighenţiei le duc caii de dîrlogi.”

“IICCR a rămas, pînă la desfiinţarea sa acum cîteva zile, dovada vie a faptului că, în guvernarea de coaliţie instalată după alegerile din 2004, Traian Băsescu nu a avut nici întîietatea, nici exclusivitatea iniţiativelor de condamnare a regimului comunist. Gesturilor publice de condamnare a comunismului ale dlui Băsescu, care nu au depăşit niciodată limitele retoricii electorale, IICCR le-a opus cercetări şi dosare concrete, descoperirea unor sinistre gropi comune şi a autorilor lor – evidenţe pe care Parchetul le-a refuzat, dînd din colţ în colţ. În vara acestui an, Marius Oprea a descoperit nu numai urmele crimelor din primii ani ai regimului, ci şi gropi comune datînd, pe cît se pare, din anii ’80.”

„În sfîrşit, conform tuturor previziunilor lucide, Marius Oprea a fost înlocuit din funcţia de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Echipa lui Oprea pleacă, se pregătesc tinerii de nădejde şi alţi copii de casă pe care anticomunismul AB (Aripa Băsescu) i-a format cu sîrg pînă acum. Printre ei, dacă planurile anterioare ale lui Vladimir Tismăneanu privind preluarea IICCMER se vor adeveri în totalitate, şi Mihail Neamţu, şef la Departamentul de Nostalgie.
Odată cu Oprea dispare însă şi programul său de investigare concretă a crimelor comunismului, inclusiv de dezgropare a victimelor neştiute ale acestuia.

Intelectualii implicaţi în condamnarea oficială a comunismului şi afiliaţi puterii executive (prin fosta Comisie Tismăneanu, prin orice alte forme de afiliere politică) şi-au distrus credibilitatea ca membri ai societăţii civile. Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir, Mihail Neamţu şi toţi cei care populează încrengăturile acestui imens grup de autopromovare/condamnare nu mai sînt voci ale societăţii civile, ci voci ale unei propagande politice. Acesta este efectul trist, dar inevitabil al afilierii intelectualilor la putere.”

„În această operaţie, dl Băsescu a fost ajutat de unii specialişti reputaţi, care vor fi crezut sincer în faptul că Raportul prezentat Parlamentului României la 18 decembrie 2006 va fi începutul unor acţiuni recuperatorii concrete. Nu a fost aşa, raportul a rămas o simplă operaţie de propagandă, în vreme ce însuşi preşedintele Băsescu a continuat să se înconjoare de foşti activişti UTC şi mai ales de foşti securişti. Lor li s-au alăturat o serie de persoane interesate de funcţii şi beneficii materiale care nu pregetaseră să cocheteze oportunist cu regimul preşedintelui Iliescu.
De fapt, istoricul Marius Oprea deranjează pentru că este unul dintre cei mai incomozi martori ai manevrelor pe care regimul Băsescu le orchestrează pentru a-şi atribui în exclusivitate meritul simbolic al denunţării regimului comunist fără ca această condamnare să aibă vreun efect practic."

„Personalităţi marcante ale militantismului anticomunist din Europa şi din lume şi-au exprimat vineri, 26 februarie 2010, la Praga, în cadrul conferinţei internaţionale Crimes of the Communist Regimes, îngrijorarea faţă de modificarea misiunii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, prin eliminarea, de către guvernului României, a funcţiilor de investigare a crimelor comunismului şi de depunere de sesizări penale, în vederea anchetării vinovaţilor pentru aceste crime.”

„Tot Mihail Neamţu, după ce ne informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de Vladimir Tismăneanu pe blogul său.
Un astfel de demers, bombastic şi caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea: formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.

„Domnule Prim-Ministru,

Sînt istoric. Îmi dau seama de dificultăţile pe care le presupune revenirea la un trecut care implică actori in viaţă. Sînt, ca şi dumneavoastră, cetăţean al Europei şi înţeleg răspunderea pe care o avem: să facem lumină asupra trecutului, pentru că este vorba de memoria oamenilor şi de dreptul la adevăr.
Marius Oprea lucrează, în mod remarcabil, în sensul voinţei şi al transparenţei. Nu opriţi acest proces salutar pentru ţara dumneavoastră şi pentru Europa.”


„Faptul că de aproape trei luni, după fuzionarea cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, primul ministru Emil Boc nu a catadicsit să-l confirme pe Marius Oprea ca director al noului IICCMER spune foarte multe despre sinceritatea anticomunismului profesat de actuala putere. Un anticomunism de operetă, articulat strict retoric, lipsit de consecinţe imediate şi subminat de persistenţa relelor năravuri ale potentaţilor comunişti, obişnuiţi să numească în poziţii de conducere doar oameni „de casă“.
Puterea are nevoie de un cadru de nădejde, care să nu-i tulbure tihna şi să nu-i provoace memoria. De cineva uns cu toate alifiile şi trecut pe la toate curţile împărăteşti postbelice sau de un lup tînăr, dispus să cînte în strună celui mai tare pentru a intra în clubul „select“ al invitaţilor la OTV şi la B1TV.”


Vedeţi şi aici: