miercuri, 31 august 2016

Slujbă



Clopote peste deal
la Valea Doftanei
rîul curge încredințat.

marți, 30 august 2016

Dumnezei fără Dumnezeu: o dilemă veche



„Energumenul fără urmași” este titlul unei recenzii a unei cărți de Gurdjieff, Viaţa e reală doar atunci cînd „Eu sunt“ (http://www.romlit.ro/energumenul_fr_urmai). Afirmația din titlul recenziei este justificată ulterior în text:

„De n-ar fi muzica de pian pe care Thomas de Hartmann a compus-o sub sugestiile maestrului, de pe urma lui Gurdjieff n-ar rămîne nimic. [...] Va muri la Paris în 1949, torturat de gîndul că opera nu-i va fi înţeleasă de posteritate. Astăzi temerile i s-au adeverit: opera îi e atît de fadă că nimic din strălucirea personajului viu nu a trecut în pagină scrisă [...] Dacă există o legendă Gurdjieff e pentru că discipolii au întreţinut-o cu zel misionar. În schimb, dacă notorietatea i s-ar fi bazat pe textele scrise, numele i s-ar fi stins demult. [...] Gurdjieff e un exemplu de oriental care, venit să fecundeze Occidentul, a lăsat în urmă un mit, dar nu o doctrină. Aşa se întîmplă cînd un spirit magic, înzestrat cu trucuri cvasi-vrăjitoreşti, vrea să însămînţeze spiritul faustic al Vestului: se alege cu un rejet de grefă, adică cu respingerea transplantului spiritual pe care şi l-a dorit cu fervoare mistică.”

E greu de spus cum ar fi arătat posteritatea lui Gurdjieff dacă autoritățile comuniste nu ar fi întrerupt activitatea cercului dedicat Meditației Transcendentale. Dincolo însă de personalitățile influențate de Gurdjieff (Peter Ouspensky, un discipol direct, regizorul Peter Brook, sau P. L. Travers; a găzduit-o, în vederea îngrijirii, pe Katherine Mansfield), într-un sens toată lumea este urmașa lui și a oricărui alt esoteric. Din simplul motiv că „energumenii” au energie („un spectru de energie”, „spiriduşul e un focar de energie”) pe care ți-o promit la pachet cu adevăratul „sine”. Urmîndu-l pe maestrul spiritual, aparent îl descoperi pe adevăratul „tu”, îți „trezești” energia ta, la fel ca energia lui. În realitate, sub pretextul descoperirii de sine, „inițiatul” se propune de fapt pe sine. În parte, pentru că nu are altceva de oferit; în parte, pentru că, simțind nevoia unei confirmări, dorește să-și manifeste puterea. Dar mai ales pentru că asta este exact ce dorește novicele. Nu-l urmezi pe Bivolaru pentru că vrei să fii tu, ci pentru că vrei să fii ca el. Vrei puterea lui. Acest fenomen se petrece de altfel și în creștinism: nu rare sînt situațiile cînd Hristos este urmat doar pentru puterile Lui. Dacă lumea nu a reușit încă să fie divină fără Dumnezeu, asta nu înseamnă că Biserica nu are și ea dreptul să încerce. Ba, ca deținătoare a know-how-ului, ea chiar pare să aibă șanse.  
Gurdjieff nu e un şarlatan, apreciază dl Lavric, „ci doar un ezoteric refuzat de talentul limbii.” Altfel spus, energia e reală, doar că nu este exprimată corespunzător. Lui Gurdjieff i-a lipsit, se pare, puterea limbii care i-ar fi asigurat șansa unei transmisiuni.
Dar puterea limbii e doar necesară, nu și suficientă pentru a-ți asigura posteritatea. De altfel, în România există cîțiva oameni de cultură al căror „dar al vorbirii” este invidiat de preoți și de cărturari deopotrivă. Emulii însă, în sensul propus de dl Lavric, întîrzie să apară. Explicația nu ține neapărat de opoziția dintre magic și faustic (registre suprapuse, de altfel), propusă în finalul recenziei, cît de confuzia dintre depășirea de sine și descoperirea de sine produsă, probabil, de asimilarea spiritului ca putere magică. Discipolii sînt atrași de puterea maestrului asupra limbii, și cred că pot stăpîni cu ajutorul ei și duhul, oricît de necurat ar fi acela. Cînd de fapt lucrurile stau exact pe dos.
Gurdjieff a încercat să fie un mistic în lume, nu în afara lumii, precum misticii religiilor tradiționale. A fost un mistic de nicăieri și de la nimeni altcineva decît din sine. În acest sens, din Gurdjieff a rămas mai mult decît o doctrină, mai mult decît niște compoziții muzicale, mai mult decît un mit. A rămas o figură emblematică din tradiția Marilor Inițiați, a celor la care iau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Acesta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare.” (Fapte 8:10)  

Valorile tinerei generații



„La Vaslui a avut loc lansarea proiectului „Valorile tinerei generaţii“ al Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Vaslui (ATOV), în cadrul „Programului pentru finanţare nerambursabilă a activităţilor nonprofit de interes general pe anul 2016, domeniul cultură“, desfăşurat de Consiliul Judeţean Vaslui.
Proiectul are ca scop, în primul rând, conştientizarea importanţei educaţiei dobândite în cadru informal, prin îmbinarea mijloacelor ludice şi a noilor tehnologii ce cuprind organizarea de ateliere de lectură şi de pictură, vizionarea de filme documentare, dansuri populare, cursuri de muzică bizantină şi, în al doilea rând, creşterea şi recunoaşterea rolului Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Vaslui în dezvoltarea armonioasă a adolescenţilor şi tinerilor din asociaţie, şi nu numai, prin stimularea interesului acestora pentru activităţi de petrecere a timpului liber în cadru nonformal şi prin implementarea unor tehnici de comunicare verbale şi nonverbale variate. [...] Activităţile principale ale proiectului sunt: 1. Organizarea echipei de proiect; 2. Lansarea proiectului; 3. Achiziţia de bunuri necesare derulării activităţilor culturale specifice conform graficului de implementare; 4. Atelier de lectură;  5. Vizionări de filme/documentare; 6. Atelier de pictură; 7. Dansuri populare; 8. Corul ATOV - Concerte de muzică corală religioasă; 9. Sesiuni de muzică bizantină. 10. Conferinţa de închidere a proiectului; 11. Monitorizarea, evaluarea internă şi raportare - managementul proiectului; 12. Promovarea şi diseminarea rezultatelor.” http://ziarullumina.ro/la-vaslui-a-avut-loc-lansarea-proiectului-valorile-tinerei-generatii-115039.html

În ce privește atragerea de fonduri, proiectele educative ale BOR rămîn performante („Valoare totală a proiectului este de 19.667 lei din care 90% cofinanţat de Consiliul Judeţean Vaslui, iar restul de 10% de asociaţia noastră”). Te întrebi dacă nu cumva valorile tinerei generații coincid de fapt cu valorile generației bătrîne, fiind determinate de „valoarea totală a proiectului”. Rămîne de văzut în ce măsură „graficul de implementare” și îmbinarea „mijloacelor ludice cu noile tehnologii” vor putea anula efectele educației informale intrate deja în și pe sub pielea copiilor și adolescenților români:

„în ultima vreme, nu mai poți trece pe lângă un loc de joacă fără să auzi copii între 3 și 10 ani slăvind heroina sau bucurându-se inocent la gândul că acele le fac “tatu” sub piele. Habar n-au ce cântă, acum, dar peste ani, când primul dealer din viața lor va trece pe lângă școală și le va oferi spre testare un pliculeț sau o seringă, vor considera că e absolut normal. În definitiv, niște băieți și niște fete cântau în copilăria lor despre droguri, făcându-le apologia, și nimeni nu avea nimic de zis împotriva acestui lucru. Nimeni, nici măcar vigilentul CNA.” http://www.catavencii.ro/kids-porn-drugsnroll/

În curînd va începe anul școlar. Ce muzică vom auzi din difuzoarele uriașe în ziua de deschidere? Păi, ce altceva decît Velea, Connect-R, Antonia, Delia și Carla’s Dreams. Nu contează că muzica e dată atît de tare încît nu se mai înțeleg cuvintele: le știm deja cu toții și le fredonăm în minte în timp ce ne cufundăm ușor în noaptea adîncă. BOR va stinge ultima luminile, imediat după ce va încheia raportul de evaluare.  

sâmbătă, 27 august 2016

Biserica dezîmbisericită



Un intelectual român, destul de prietenos cu ortodoxia pentru a risca un pelerinaj la Athos, observa cu ceva timp în urmă că este nevoie de oameni ca X și Y pentru a-i „îmbiserici pe intelectualii români”. Observația mi s-a părut curioasă în primul rînd pentru că nu am avut niciodată impresia că îmbisericirea cuiva s-ar număra printre obiectivele lui X și Y, chiar dacă e vorba despre două personalități aparent creștine.
Remarca merită reținută însă: orice am înțelege prin îmbisericire, este vorba despre un lucru care le lipsește intelectualilor români. Este o lipsă care le afectează nu doar prestigiul, ori vocația intelectuală, ci mai ales calitatea de creștini. Poți fi creștinat, dar nu și îmbisericit. Îmbisericirea ar fi continuarea procesului de creștinare, Euharistia care continuă și împlinește Botezul. Dar atunci de ce ar fi X și Y calificați să asume o misiune care, în mod normal, îi aparține Bisericii? Pentru că Biserica nu poate vorbi limba intelectualilor? Sau, mai degrabă, pentru că Biserica nu mai este capabilă să vorbească nici măcar în limba ei maternă?
Pentru ca cineva să poată îmbiserici pe cineva, trebuie să existe o cultură a îmbisericirii. Adică o cultură a Duhului (cf. părintele Rafail Noica). X și Y au putut propune o formulă de cultură creștină tocmai datorită cheagului de cultură îmbisericită format între 1990 și 2000, iar puterea lor de convingere (sau de seducție) a slăbit o dată cu destrămarea acelui cheag. Dar dacă, de pildă, dl Pleșu s-a bucurat de un mediu de creștini educați este pentru că aceștia fuseseră treziți mai întîi de oameni ca părintele Galeriu, Stăniloae sau Arsenie Papacioc. Însă capacitatea de atracție a unei înșelăciuni e direct proporțională cu fermitatea și claritatea credinței. În vremuri de confuzie și nepăsare, ereziile lipsesc. Ele prosperă în prezent în Statele Unite, acolo unde creștinii mai sînt conștienți de misiunea lor în lume, și se pare că i-au dat tîrcoale și recentului sinod panortodox. 
Din păcate însă, în loc să reia cultura îmbisericită a anilor de după 1990, BOR preferă să cultive o cultură a proiectelor și strategiilor: de comunicare, de dobîndire a abilităților (manageriale, de implementare, planificarea activităţilor, team building, negocieri,  traininguri, workshopuri...)
Definind acedia ca „lipsă de grijă pentru mîntuire”, părintele Sofronie de la Essex îndemna la lupta „corp la corp” împotriva acediei (Din viață și din Duh, Iași, 1998, p. 14): „Întreaga umanitate, cu rare excepții, trăiește în starea de acedie”, observă părintele Sofronie. Mă tem că și BOR se află în această stare, de indiferență pentru mîntuire. Cum ar putea niște intelectuali neîmbisericiți să îmbisericească pe cineva într-o Biserică acedică?       

vineri, 26 august 2016

Cutremur fără frică



Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2:19)


Fotografia surorii Mariana Lleshi, călugărița catolică care trimitea mesaje de mulțumire și liniștire apropiaților imediat după scoaterea ei dintre dărîmăturile produse de recentul cutremur din Italia, a fost numită „Chipul cutremurului italian” (https://uk.news.yahoo.com/nun-iconic-italy-quake-photo-texted-friends-adieu-205539218.html).

Dar în declarațiile călugăriței există unele trăsături care fac din atitudinea ei mai ales o imagine a cutremurului care a spulberat creștinismul catolic:

„Cînd am început să pierd orice nădejde că voi fi salvată, mi-am acceptat soarta și am început să trimit mesaje prietenilor cerîndu-le să se roage pentru mine și pentru sufletul meu și să le-am spus adio pentru totdeauna.”

Despre Maica Tereza, sora Mariana spune că este „un simbol al Albaniei, al unei femei puternice. Aș vrea să merg [la canonizarea Maicii Tereza, în 6 septembrie, nota mea, G. F.], dar, după toate acestea [i.e., cutremurul] nu cred că voi mai putea.[...] Am spus adieu, dar pînă la urmă n-a fost un adieu.”

Așadar, Maica Tereza era puternică pentru că era albaneză, nu pentru că avea o credință puternică.

Pe 6 septembrie, catolicii consacră o femeie albaneză, deci puternică. Întrucît creștinismul occidental nu mai rămîne în Domnul, nici nu te mai poate lăsa cu Domnul (a dieu). Te lasă cu omul. Te lasă cu ceea ce i-a rămas de la despărțirea de Hristos, din anul 1054. Rozariul, obiectul reprezentativ al credinciosului catolic, a fost înlocuit de smartphone, de obiectul reprezentativ al unei lumi care nu mai crede în nimic, al unei lumi care a pierdut orice nădejde de a mai fi salvată. Sfințenia Maicii Tereza este acum acceptabilă, întrucît nu mai vine prin sîngele lui Hristos, ci prin sîngele unei maici albaneze. Canonizarea Maicii Tereza a fost precedată și mediată de „canonizarea” Maicii Mariana Lleshi.

În Noul Testament, expresia „ cu frică și cutremur” definește starea de ascultare de Hristos (Efeseni 6:5, 1 Corinteni 2:3, 2 Corinteni 7:15, Filipeni 2:12, Evrei 12:21). Pe de altă parte, „nedrepții nu se cutremură să hulească” (2 Petru, 2:10). În cartea Apocalipsei, cutremurul este provocat de îngeri din pricina alianței dintre oameni și duhurile necurate (Apocalipsa, 16, 12:21).
Creștinismul catolic numește înger salvator pe oricine venit să-l salveze. Îngerul salvator nici măcar nu mai trebuie să se prefacă în înger de lumină.

Dar în spațiul ortodoxiei române, îngerul „salvator” nu mai trebuie să vină. E destul dacă depune banii în conturile Patriarhiei.      

Siguranța mîntuirii



Nu sînt sigur că merg în rai,
nu sînt sigur că merg în iad.
La fel ca Dumnezeu,
și eu am un fiu.

Lazăr




„Dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit!”,
mi-a strigat la întoarcere tufa de iasomie.
Din teiul de pe colț a rămas doar o buturugă.
Mai mult decît o absență,
mai puțin decît un copac.
Fără giulgiuri, pe jos
doar așchii.
Îi șoptesc numele printre lacrimi.
Din mormînt iese un parfum din altă lume.

Spălătoria



„Ca și în cazul Lactate Brădet, îngropat cu onoruri judiciare, și în cazul Hexi Pharma se pregătește punerea mușamalei pe țambal. Au murit oameni din cazul bacteriei e-coli din produsele Lactate Brădet? Au murit. Au murit oameni din cauza infecțiilor nesocomiale, pentru că substanțele diluate ale Hexi Pharma nu eliminau aceste infecții? Au murit. Ei, și? Asta se întâmplă cu oamenii, mai și mor. Dar firmele, mai ales cele românești, trebuie să trăiescă veșnic. Nu contează că mint, înșeală, fură, mituiesc, fac evaziune fiscală. Sunt firme românești și trebuie să trăiască, orice s-ar întâmpla.” http://www.catavencii.ro/editorial/procurorii-care-toarna-apa-n-adevar/

Mușamalizarea cazului este justificată de autorități prin demonstrarea eficienței produselor biocide:

„Prima încercare de mușamalizare a acestui caz a venit de la oamenii din sistemul medical, care au încercat să explice că, și diluate, substanțele de la Hexi Pharma erau eficiente. Adică își făceau treaba. Pentru că asta a testat sistemul în primul rând: eficiența. Cică în multe cazuri substanțele, chiar diluate, erau oarecum eficiente.
Numai că frauda nu în eficiență sau în lipsa acesteia consta. Ci în falsificarea flagrantă a compoziției substanțelor biocide. Dacă în recipienții de plastic cu eticheta Hexi Pharma substanța activă era de 10, 50, 100 de ori mai puțină decât pe etichetă, asta e fraudă.
Cât de eficientă poate fi o astfel de substanță generos diluată? Nu prea putem ști. Dar știm că eficiența financiară era maximă. Dacă vinzi la preț de întreg o chestie diluată de 10, 50, 100 de ori, profitul e mult mai concentrat decât dacă ai respecta rețeta pe baza căreia ai câștigat licitația sau încredințarea directă.
[...] Procurorul General al României, Augustin Lazăr, a ieșit marți și a lăsat de înțeles că nu e aproape nimic în neregulă cu biocidele de la Hexi Pharma. Că testele de eficiență au și rezultate negative, dar și rezultate pozitive.”

Dar probabil că adevărata eficiență a companiei nu ține atît de profitul pe care-l făcea cu produse diluate, ci de rolul ei în circuitul banilor: sediul central al Hexi Pharma se află la primele două etaje ale unui bloc care aparține Serviciului Român de Informații. La etajul 10 se află spălătoria

Multe firme românești sunt eficiente. De fiecare dată cînd se încearcă mușamalizarea scandalului care le amenință eficiența, putem presupune că la etajul 10 se află spălătoria.

miercuri, 24 august 2016

O altă carte



Aceiași oameni citesc aceleaşi lucruri
dar eu scriu din lumea
care mi-a scris.

Baza bazei



Președintele elitei amorale, deci al României (pentru două mandate), face din cunoașterea unei meserii criteriu de legitimare politică. Natura sofistă a argumentului este demontată impecabil într-un articol din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/carte-de-munca-cinste-cui-te-a-scris/). Merita amintit totuși că România a mai fost condusă de un om cu meserie la bază. De un cizmar. De altfel, în viziunea omului consiliat de elită orice meseriaș ar fi îndreptățit să conducă țara: frizeri, manichiuriste, șoferi, stomatologi, brutari, profesori. De pildă, după actualul profesor de fizică ne-am putea bucura de călăuzirea unui profesor de educație fizică.
Un puternic susținător al unirii Principatelor și alegerii lui Cuza, Grigore Alexandrescu a refuzat funcția de ministru de finanțe care îi fusese propusă de domnitor, întrucît „nu se putea susține material”, mulțumindu-se cu postul de director în Ministerul Cultelor și Instrucției. Opt ani mai tîrziu, cerea ministrului o bursă pentru fiica sa, semn al sărăciei în care trăia (cf. Pompiliu Marcea, Prefață la volumul Gr. Alexandrescu, Fabule și alte scrieri, Editura pentru literatură, 1967, p. 7.)
Funcția de ministru i-a fost oferită lui Alexandrescu nu doar ca o răsplată pentru meritele sale, ci mai ales pentru că era un om cinstit. Fiind un om cinstit, Alexandrescu a refuzat-o. A murit uitat și sărac, ca majoritatea oamenilor cinstiți.
„La bază” nu poate fi niciodată o meserie. La bază nu poate fi decît ceea ce îți dă dreptul să înveți și să practici o meserie. În vremurile de demult, calfa deprindea meseria o dată cu „baza”: seriozitatea, dedicarea, onestitatea. În „Profesiune de credință” (https://ro.wikisource.org/wiki/O_profesiune_de_credin%C8%9B%C4%83)  fabulistul român prevenea ironic asupra „pericolului” reprezentat de un prinț străin pentru politicienii români, străini ei înșiși de „talent, virtute, merite sau probitate, calități din altă lume, foarte grele și ciudate”. Atît de ciudate, încît fostul marinar de cursă lungă devenit președinte, neînțelegîndu-le, le-a considerat atributele unei slugi.

marți, 23 august 2016

Suflul și inspirația



În cursul emisiunii „Europa Christiana” de la Trinitas TV, Sorin Dumitrescu subliniază, printre multe alte lucruri esențiale, diferența dintre suflu și inspirație comparînd icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Agapia cu picturile lui Grigorescu de pe pereți: „Icoana bate tot ce-i pe pereți, îl bate pe Grigorescu de departe”, preciza meșterul iconar, dar, observa el în continuare, „problema-i alta: vin studenți, militari, etcetera, maica, maicile îl laudă pe Grigorescu, nu icoana. Și pleacă, au venit boi și pleacă cretini. Adică nu se mai înțelege nimic. Deci a avut grijă Domnul să introducă niște puteri, pentru cine știe să vadă.” (https://www.youtube.com/watch?v=YaKZNruYYJo)
De fapt, întreaga emisiune a fost o permanentă ciocnire între suflul dlui Sorin Dumitrescu și inspirația, sau mai degrabă lipsa ei, a domnului Sever Voinescu, realizatorul emisiunii.
M-am bucurat să-l aud pe dl Sorin Dumitrescu exprimîndu-și convingerea că în România va începe să crească o cultură a Duhului. Mă tem însă că apariția ei este amînată sau împiedicată de oamenii inspirației, de cei care trag concluziile și-l laudă pe Grigorescu. Cînd a vorbit despre superioritatea Europei, și, implicit, a creștinismului („Fiindcă dacă noi avem un prestigiu în raport cu Asia, cu China, cu America, cu toate astea, [e pentru că] de aici a pornit Adevărul.”) dl Voinescu a replicat că lucrul ăsta nu prea se vede în marile orașe europene, ba dimpotrivă. Răspunsul dlui Dumitrescu vine prompt: „Trebuie să ne ocupăm în primul rînd de Biserică, pentru că de aici a pornit în primul rînd sminteala.”
Mi s-a părut însă că dl Dumitrescu a anunțat apropierea dintre Biserică și cultura planetară mai degrabă ca pe un avertisment legat de această sminteală, ca pe o prevestire tristă, care ar amenința cultura Duhului: „Bicefalia bizantină a căzut din pricina Romei, care n-a suportat să fie plasată pe locul doi, și după aceea a fost demolată prin ruptură. În momentul de față suntem pe cale ca Biserica să facă un nou tandem cu cultura planetară, de data aceasta, care nici nu se compară cu imperiul latin sau cu imperiul bizantin. [...] Imperiul nu mai poate ca să existe, dar imperiul culturii planetare, da.”
Sper că am înțeles eu greșit, și că dl Voinescu a interpretat corect gîndul dlui Dumitrescu, anunțînd vesel că se bucură „că încheiem aici, pe acest ton oarecum profetic al dumneavoastră, cum ați vorbit despre deschiderea spre planetar a culturii, a ceea ce numea foarte frumos părintele Rafail Noica, cultura în Duh.”
Sau poate că, dimpotrivă, realizatorul emisiunii nu a încercat decît să se asigure că plecăm de la această emisiune cretini. 

joi, 18 august 2016

Ainu



„Dacă ar fi să alegi între salvarea populaţiei ainu şi salvarea moldovenilor, ce ai alege?” mă întreabă din senin băiatul meu. „Grea întrebare”, răspund, încercînd să cîştig ceva timp. Îmi dau seama că-mi trebuie şi mai mult timp, aşa că încerc să mă fofilez: „Tu pe cine ai alege?” „Ainu”, răspunde el fără ezitare. „Ah, da”, răsuflu eu uşurat, ca şi cum aş pricepe. Dar pentru că nu am înţeles, insist: „Dar ştii de ce?” „Pentru că şi moldovenii sunt tot ainu, dar ainu nu sunt moldoveni”, răspunde el mulţumit. „Poate; dar, mai ales, pentru că tu eşti ainu”, spun eu, dorind să-i fac un compliment dar şi să las impresia că am dezlegat măcar o parte din ghicitoare. Mă înşel din nou: „Nu, nu de aia”, îmi răspunde dezamăgit, cu aerul omului care regretă că a deschis subiectul.
Are dreptate. Trebuie început cu Nordul. Cu marginea. Cu cei cărora nu le mai acordă nimeni nici o şansă. Doar falşii Mesia încep cu centrul. Falşii Mesia nici nu ies din Ierusalim. Adevăratul Mesia îl traversează şi-l priveşte de pe o asină, de pe o colină, de pe Cruce, de pe norii cerului. Doar adevăratul Mesia poate privi lumea din centrul ei, pentru că doar El este centrul absolut. El este în centru de fiecare dată şi întemeiază centrul. Falşii Mesia descentrează, punînd-se pe sine în centru. Adevăratul Mesia centrează, pogorîndu-se la margine.  

*

Cu cîţiva ani în urmă nişte orăşeni au cumpărat o casă veche în apropierea casei mele bătrîneşti. Oamenii par normali, doar că îşi folosesc motocoasa cu regularitatea cu care îşi tund americanii gazonul. Uneori am impresia că trec pe la casa lor de la ţară doar pentru a folosi motocoasa. Apar din senin, bîrîie cu maşinăria infernală o oră pe un şanţ de şase metri, strîng iarba tăiată, după care se urcă în maşină şi se-ntorc în oraş.
Orice utilaj care la oraş produce un zgomot suportabil, la ţară devine asurzitor. La oraş aproape că nici nu mai auzi o maşină de tăiat gazonul. Dar aici, la ţară, tocmai eram pe punctul de a le propune să le cosesc eu şanţul, cînd m-a oprit băiatul meu printr-o observaţie dureroasă: „Şi crezi că vei putea cosi şanţul din tot satul?” Astăzi, pînă şi la ţară folosirea coasei tinde să devină o ispravă demnă de un John Henry.
Se vine la sat pentru aer curat şi linişte, ultimele sălbăticiuni care mai pot fi ucise astăzi în România cu sufletul împăcat. Apar tot mai mulţi oameni lipsiţi de conştiinţa satului, a comunităţii celor vii şi adormiţi, a legăturii cu cerul şi pămîntul.
Da, trebuie început de-acolo unde oamenii, neamul oamenilor, încă mai ascultă: glasul bufniţei, vocea mioarei. Din cîte mi se pare însă, moldovenii par să prefere bîrîitul motoarelor. John Henry se simte onorat să lucreze pentru Henry Ford. Comunismul i-a luat ţăranului pămîntul; capitalismul i l-a redat, luîndu-i în schimb Centrul. Satului i-a fost dizolvată conştiinţa de centru al lumii. Descentrării economice impuse de comunism i s-a adăugat descentrarea spirituală operată de capitalism, în aşa fel încît ţăranul să fie obligat să vadă în centrul secular („Capitala”) şi unul pseudo-spiritual. Centrul nu mai este „aici”, ci „acolo”, axa lumii nu mai trece prin vatra satului, ci uneşte capitalele, centrele de putere politică.  
Un sat poate rezista o vreme fără o parte importantă din pămînt, cum s-a întîmplat în comunism. Dar nu poate rezista fără centrul lui. Tocmai pentru că se aflau în relaţie cu acest centru puteau ţăranii să reziste chiar şi departe de sat, în fabricile de la oraş, în zonele unde au fost deportaţi sau în închisori. Întrucît e şi de natură spirituală, centrul poate fi purtat, precum făceau nomazii australieni descrişi de Eliade în Sacrul şi Profanul (Humanitas, 2005, p. 28-29). Oraşul de astăzi nu se poate constitui în Centru al lumii pentru că nu este organizat după un model spiritual. De aceea este lipsit de centru şi astfel poate rezista haosului. Este haotic în mod necesar întrucît respinge ordinea din capul locului. Dar satul nu poate rezista haosului, de vreme ce este întemeiat pe o ordine spirituală în primul rînd. O ordine pe care generaţiile mai tinere, orientate spre lumea oraşului, nu au cum să o mai perceapă. Minutele sunt nelimitate doar în reţea. La fel şi semnalul.

miercuri, 17 august 2016

Război nevăzut



Răsuflarea împuţită a dragonului
împinge dimineaţa înapoi
în mîinile Maicii Domnului.

Prevestire



La marginea grădinii
prin umbra deasă
urma dragonului.

sâmbătă, 13 august 2016

În curtea arhiereului



În jurul Rugului aprins
unii au venit să se minuneze,
unii să se-nchine,
alţii să se încălzească,
iar alţii din curiozitate.
Preoţii şi Cărturarii,
nemistuiţi de dor,
aşteaptă zadarnic să fie recunoscuţi,
şi s-ar mulţumi doar cu un singur cîntat de cocoş. 

vineri, 12 august 2016

His Master’s Voice



Printre crengi,
fîlfîit de aripi şi cîntatul cocoşilor,
un măr în cădere.

joi, 11 august 2016

Noutăţi din Ţara minunilor



Părintele Ioan de la Schitul Rarăului se bucură de o solidă reputaţie duhovnicească printre ortodocşii români, fapt care îmi îngreunează încercarea de a-l corecta într-o privinţă de importanţă deosebită. Dar frica de cea de-a 24-a vămi mă împiedică să tac. Este vorba despre vama a douăzeci şi doua a văzduhului, pe care părintele Ioan o atribuie, din neatenţie probabil, celor „care se împodobesc”. [1] Potrivit vechilor surse bizantine însă, aceasta ar fi de fapt vama a nouăsprezecea, vama 22 fiind rezervată celor care poartă şapca cu cozorocul la ceafă. Din fericire, pentru a nu produce tulburare în Biserică, tema nu a fost discutată la sinodul pan-ortodox recent.

Notă:

[1] “Şi omul când moare trece prin douăzeci şi patru de vămi. Uite, este o vamă specială, lăsată de Dumnezeu, pentru cei ce se împodobesc, ca să fie opriţi şi pedepsiţi. Vama douăzeci şi doi. Cu cât vama e mai înaltă şi mai depărtată, cu atâta iadul este mai profund şi mai groaznic. De neînchipuit! Groaznic! Şi, vedeţi, urmează vama a douăzeci şi treia, a tutunului. Cei care nu lasă fumatul se duc în Iad. Şi apoi vama Dreptei Credinţe, prin care intră numai ortodocşii. Nu catolici, nu protestanţi, nu mahomedani, nu iudei, nu anglicani sau mai ştiu eu ce. Ortodocşi. Dreapta Credinţă.” http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-nr-80-februarie-2014/parintele-ioan-de-la-sihastria-raraului-de-marius-ianus/

marți, 9 august 2016

O clipă de tihnă



Puricii mă caută înăuntru
umbra mă aşteaptă pe drum
sub crengile dese, numai răcoarea.

Partea întunecată a Pămîntului



Partea întunecată a Lunii
e cît se poate de luminoasă.
O poţi vedea lămurit din curtea mea:
luna printre crengile mărului de la poartă
sau printre crengile bradului de peste drum,
luna de deasupra fîntînii
şi din ochii casei aţintiţi spre ea.
Se vede şi din curtea ta şi din toate curţile pustii,
dar nu şi din parcările selenare, dezolante ale centrelor comerciale,
nu şi de pe Lună.

duminică, 7 august 2016

Primenire



Dimineaţa îşi schimbă mirosul
de la o oră la alta,
muzica de la un anotimp la altul,
iar lumina o dată pe an.

miercuri, 3 august 2016

Ţinte precise



La deal şi la vale, într-una,
maşini, biciclete, trecători şi cîini.
Aerul înmiresmat din grădină îmi inundă balconaşul.

Prezenţa



De-a lungul potecii
toiagul de alun
strigă izvoarele, copacii, pietrele.

Dimineaţa e o cursă



O tînără aleargă să prindă cursa de dimineaţă
şi totul s-a oprit în loc.
În urma ei răsuflăm uşuraţi, în aşteptarea următoarei curse.

Vînătoare cu capcane



Sub gura burlanului, apa picură cadenţat în găleată.
Prinsă în banda lipicioasă de hîrtie, o muscă bîzîie disperată.
Pe această foaie, un poem foşneşte uşor sub peniţă.

Ploaie de vară



Iarba s-a zvîntat deja
dar lemnele acoperite de muşchi încă mai păstrează
parfumul oaspetelui drag.

luni, 1 august 2016

Pri-mejdie



În dimineaţa asta clară şi răcoroasă
O musculiţă a preferat
Ceaiul meu negru, fierbinte şi tare.

Aşezate imprudent deasupra oalei cu lapte
Lebedele sălbatice ale lui Kenneth White
Au scăpat însă cu bine.