marți, 30 septembrie 2014

„Unde este dealul tău?”



Părintelui Arsenie Papacioc îi plăcea să precizeze că la Judecată ni se va pune o singură întrebare. Chiar dacă, în esenţă, întrebarea era aceeaşi, ea varia după inspiraţia părintelui determinată şi de nevoia ascultătorilor: „De ce n-ai iubit?” era, desigur, întrebarea de bază. Pe care o puteai întâlni şi în varianta: „De ce ai venit singur?” Singur, adică nu doar fără celălalt, dar şi fără lumea care ţi-a fost încredinţată.
Poţi străbate un deal în drumul tău de-o viaţă, de-acasă la lucru şi înapoi spre casă, îl poţi cutreiera în plimbare ori frământa cu plugul (http://www.dandinescu.ro/index.php/gallery_categories/maramures/#prettyPhoto[gallery]/2/) sau cu animalele duse la păscut. Dealul este locul unde poţi plânge sau râde în voie. Este locul unde se leagă blestemele şi binecuvântările deopotrivă. Câtă vreme ai un deal al tău, mai poţi fi salvat, deci mai poţi salva. Cioran ştia asta atunci când deplângea îndepărtarea de Coasta Boacii. 
Pe dealuri, prin văi şi păduri, poporul român a rezistat o mie de ani năvălirilor barbare. Pentru că erau dealurile, văile şi pădurile lui. Timp de o mie de ani, şi deseori în cea următoare, românii le strigau pustiitorilor asemenea felului în care Labă de Jaguar, eroul din filmul Apocalypto, le strigă maiaşilor superiori (comparabili prin nivelul de cultură şi civilizaţie cu elita de ocupaţie din România de astăzi):

 „Sunt Labă de Jaguar, fiul lui Cer de Cremene. Sunt Labă de Jaguar. Sunt vânător. Asta e pădurea mea. Iar fiii mei vor vâna aici cu fiii lor după moartea mea. Veniţi.” (http://www.youtube.com/watch?v=MkYY_aL42H4)

Intervalul de douăzeci de ani prezis de Brucan era dat tot pentru ei, pentru barbarii năvălitori, nu pentru noi. Brucan le spunea, practic, că dacă vor rezista douăzeci de ani, vor avea mileniul asigurat. Era timpul vital de care aveau nevoie pentru a se reaşeza, pentru a-şi redisputa întâietăţile şi revendica pământurile. Noi, în schimb, nu ne-am pregătit nici măcar pentru o zi, cu atât mai puţin pentru o nouă mie de ani. Aceasta în condiţiile în care eram mai slabi, iar ei mai puternici. Noi ştim doar în mod vag cum ne cheamă şi fiii cui suntem, am uitat. Iar barbarii actuali au început prin a ne lua pădurile, dealurile şi văile, cum se-ntâmplă, de pildă, cu Roşia Montana, adică sursa imediată a culturii noastre.
De aceea, fotografii precum cea a lui Andrei Baciu (http://andreibaciu.blogspot.ro/2014/09/pastorala-de-pe-dealul-meu.html) nu pot decât să mă umple de nădejde şi, în acelaşi timp, să mă săgeteze cu nemitarnica întrebare: „Dar dealul tău unde este?”     


miercuri, 24 septembrie 2014

Flannery O’Connor: Jurnal de rugăciune



Nota traducătorului: O’Connor este deja cunoscută în România prin publicarea colecţiei complete de povestiri (Judecata de Apoi, Editura Univers, 1997) şi a unuia dintre cele două romane scrise de ea, Wise Blood (Sfetnicul din sânge, Polirom, 2005). După câteva încercări eşuate de a propune celor două, trei edituri româneşti decente publicarea jurnalului ei inedit, A Prayer Journal, recent descoperit de W. A. Sessions şi publicat anul trecut de Farrar, Straus and Giroux, am ajuns la concluzia că dacă vreau ca, asemenea moaştelor, cel puţin câteva fragmente din carte să ajungă la oamenii care au ales să trăiască frumos (cel mai adesea, cu preţul unei vieţi bune), nu am altă soluţie decât aceea de a posta traducerea pasajelor corespunzătoare paginilor din jurnal oferite liber pe Google Books .

(Gheorghe Fedorovici)

*


Introducere

de W. A. Sessions

Din ianuarie 1946 până în septembrie 1947, Flannery O’Connor a ţinut un jurnal care, în esenţă, era un şir de rugăciuni. Nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani când a început acest jurnal, iar la douăzeci şi doi, când a făcut ultima însemnare, era limpede că jurnalul ei de rugăciune produsese deja o diferenţă în viaţa ei.
În acest jurnal, scris în Iowa City, unde se dusese iniţial pentru a studia jurnalismul, dar sfârşise în ateliere literare, O’Connor s-a confruntat cu noua ei viaţă. În acest loc nou ea s-a dăruit unei forţe care o împresurase, după cum o credea, încă de la naşterea ei în Savannah, Georgia, în ziua de 25 martie 1925. Iowa City, aflat în inima Americii, părea diametral opus oraşului portuar amestecat rasial, dar segregat, un oraş exotic în vremea lui O’Connor (Savannah este ultimul mare port dinspre sud, înainte de Cuba şi Caraibe). Pentru ea, Savannah dezvăluise mai mult decât diversitatea existenţei umane. O serie de ritualuri şi învăţături catolice oferiseră tinerei ei vieţi un univers coerent. Dar până prin 1946, pentru O’Connor Savannah făcuse loc lumii universitare din Iowa unde influenţe noi, cuprinzând bucurii intelectuale, aduceau cu ele întrebări şi scepticism.
În acea libertate, O’Connor şi-a început jurnalul şi a iniţiat un neobişnuit colocviu. A început să compună însemnări care în scurt timp au depăşit nivelul meditărilor comune asupra complicaţiilor vieţii. De la început (nu dispunem de primele pagini), jurnalul a cuprins strigăte lirice care au devenit un dialog aparte. De fapt, O’Connor părea că-şi inventează propria ei formă de rugăciune. Abrupte, fragmentate şi redactate în serie, fiecare însemnare transmite o mare intensitate: „O, Doamne,” imploră ea spre sfârşitul jurnalului, „fă-mă un mistic, imediat.” Această urgenţă era prezentă chiar şi în cel din urmă strigăt de dezamăgire. Până la acesta, ea aflase deja că nu va primi un răspuns imediat de la obiectul iubirii ei – cel puţin nu unul formulat în termenii ei. Avea să aştepte cu răbdare într-o lume de trivialitate şi chiar de „erotic”, până când soseau răspunsurile „Domnului”.
Asemenea intrări de jurnal nu erau chiar atât de spontane pe cât par. Cu toate că nu avea decât douăzeci şi unu de ani, O’Connor era un artizan de prima mână, iar facsimilul publicat aici dezvăluie rectificările ei atente. Pentru a-şi dramatiza dorinţa – iar O’Connor era în primul rând un scriitor dramatic – ea a înţeles că nu trebuia să relateze, ci să „redea” în maniera jamesiană pe care o studia la Iowa. Scrisorile ei de acţiune, scrise în căutarea iubitului ei, au devenit intrări într-un jurnal. Însemnările însele puteau fi simple, personale, uneori copilăreşti. În acelaşi timp, ele puteau dramatiza dorinţe care erau sublime, impresionante prin amplitudinea şi adâncimea observaţiei despre viaţa şi destinul omului – copleşitoare poate pentru cei dintâi cititori şi paznici ai teancului de pagini scrise de mână şi îngropate pentru mai mult de jumătate de veac.
Dar pentru cine a scris O’Connor aceste scrisori, aceste însemnări? Cine era acest iubit pe care ea l-a identificat ca atare? În jurnal, ea numea de regulă această prezenţă Dumnezeu. Îi spunea „Tată” doar în legătură cu un citat din evanghelie, şi a făcut doar câteva referinţe directe în întreg jurnalul la „Hristos” – cea mai directă fiind o cerere înflăcărată: „Nu vreau să fiu osândită la mediocritate în ceea ce simt pentru Hristos. Vreau să simt. Vreau să iubesc. Ia-mă, iubite Doamne, şi îndreaptă-mă în direcţia în care am de mers.” Iubirea ei era universală şi, asemenea rugului aprins al lui Moise, vie şi arzătoare.
De fapt, dacă iubirea ei reprezenta un absolut, scriitoarea însăşi trăia, după cum o subliniază aluziile lui O’Connor din jurnal, într-o lume reală, profund umană. Dumnezeu şi umanitatea nu erau termeni care să se excludă reciproc, desigur, iar tânăra scriitoare şi-a înţeles lumea de zi cu zi ca pe un moment precis din istorie, centrul ei fiind situat statornic în acel iubit pe care ea îl simţea căutând-o în timp ce şi ea îl căuta în mijlocul unui Iowa City tumultuos din a doua parte a anilor 1940. Militarii se întorceau din război pentru a primi educaţie gratuită, iar străzile erau ticsite de studenţi. În mod surprinzător, pentru O’Connor, nici măcar americanii de culoare aflaţi acolo nu întâmpinau piedici sociale evidente. Unul dintre cei mai apropiaţi prieteni scriitori ai ei, Gloria Bremerwell, împreună cu care a luat masa de multe ori, era afro-americancă. Se poate ca O’Connor să nu fi ştiut că pe atunci nu existau în Iowa City frizerii unde negrii s-ar fi putut tunde.
Rugăciunile din jurnalul ei s-au născut în mod firesc în aglomeratele săli de curs, biblioteci, şi străzi din Iowa City. Dormitorul ei, care dădea spre singura baie de pe etaj, era departe de a fi unul privat. În acea cameră improprie, tânăra scriitoare şi-a început jurnalul şezând la o masă cu stilourile, creioanele şi maşina de scris aproape de farfuria fierbinte (toate produsele reci se ţineau în afara ferestrei). Prin urmare, lumea ei era departe de a fi una izolată. Cu toate acestea, în cursul anilor petrecuţi la Iowa, vedea tot mai des cum apăreau deschideri atât spre exteriorul, cât şi spre interiorul vieţii ei – iar dorinţa ei de a scrie ficţiune purta pentru ea cea mai importantă semnificaţie într-un asemenea cadru unde atât de multe influenţe convergeau.
De fapt, în toiul scrierii acestor rugăciuni, O’Connor a început lucrul la primul ei roman, întitulat în cele din urmă Wise Blood. [1] Aceasta s-a petrecut în cursul vacanţei de Ziua Recunoştinţei [2] din 1946, şi orice altceva împlinise atingerea rugăciunii, în iniţierea acestei lucrări cu adevărat originale de ficţiune americană, O’Connor lărgise amploarea jurnalului ei. Rugăciunea ei de a ajunge un scriitor bun – reluată frecvent în jurnalul ei – fusese deja ascultată. O’Connor descoperise în sine un izvor mai adânc pentru lucrări ale imaginaţiei ei. Într-adevăr, ea învăţase acolo în Iowa modul în care actul de imaginaţie înţeles de Coleridge ca „suprimare voită a necredinţei” putea deveni pentru ea libertatea de realizare a ficţiunii în chiar acea suspendare.
Până să facă ultima notare din jurnal, O’Connor se dăruise direct lui Dumnezeu. În însemnările ei se vede cum urmărea să se consacre astfel încât să poată iubi mai mult absolutul, sacrificiul mai mult. Dar în 26 septembrie 1947, cu trei ani înaintea apariţiei subite a lupusului, boala care îi ucisese tatăl şi care avea să o ucidă şi pe ea, tânăra O’Connor făcea ultima ei consemnare. Nimic nu părea să se fi întâmplat. În acea zi „gândurile îi sunt atât de departe de Dumnezeu” iar ea se întreba într-o imagine izbitoare dacă „sentimentul pe care-l stârnesc scriind aici” era ceva mai mult decât o „prefăcătorie”. De fapt, chiar în ziua respectivă ea se arătase „o lacomă – de fursecuri cu fulgi de ovăz scoţian şi gânduri de natură erotică.” Şi-a încheiat jurnalul într-un mod sec: „Nu a mai rămas nimic de spus despre mine.”     
De fapt, rămâneau o mulţime de lucruri de spus. Jurnalul însuşi a fost încheiat, iar el reflecta cu acurateţe reuşitele literare ale lui O’Connor de până atunci şi chiar îi prevestea suferinţa şi moartea. Nu mai puţin preţioase erau rezultatele nemaipomenitei ei nădejdi, cel puţin pentru secolul al XX-lea, în privinţa încredinţării depline lui Dumnezeu. Cu acea nădejde ea crease personaje care cunoşteau (în mod negativ, precum Nepotrivitul din „Greu de găsit un om bun”, sau în mod pozitiv, precum bărbatul tatuat din „Spatele lui Parker” ori Ruby Turpin din „Revelaţia” [3]) preţul unui destin îndurat într-o aşteptare dureroasă. Dar numai prin această aşteptare erau vii personajele din lucrările ei de ficţiune.
Înainte de Crăciunul anului 1950, O’Connor călătorea singură cu trenul din Connecticut spre Georgia. Prietena ei Sally Fitzgerald a însoţit-o până la gară pe „tânăra vioaie cu beretă de culoare deschisă”. Dar când a ajuns în Atlanta, O’Connor arăta scofâlcită şi încovoiată „precum un bătrân”, potrivit descrierii unchiului ei care o aştepta. În cursul călătoriei de la nord la sud, O’Connor suferise primul atac de lupus, boala care a chinuit-o până la moarte, în 1964, la vârsta de treizeci şi nouă de ani. Paradoxal, acei ani de suferinţă au devenit cei mai fertili pentru scrisul ei, iar O’Connor a produs una dintre cele mai însemnate opere de ficţiune din literatura americană. În mod neaşteptat, rugăciunile din jurnalul ei fuseseră ascultate.

Nota editorului

Flannery O’Connor se considera „o persoană foarte candidă în ce priveşte ortografia.” Ortografia a fost prin urmare corectată în această transcriere a Jurnalului de rugăciune, astfel încât cititorul să nu fie indus în eroare. Punctuaţia lui O’Connor este urmată atât de fidel pe cât o îngăduie lizibilitatea, cu unele excepţii redate între paranteze drepte. Cititorii interesaţi de consultarea textului original îl pot găsi la sfârşitul acestui volum, unde este redat în chiar scrisul de mână al autoarei.

*

[Însemnări nedatate]

[…] [4] un efort pentru a atinge calitatea artistică, efort pe care-l investesc în acest lucru mai degrabă decât în gândul la Tine şi în simţirea inspirată de iubirea pe care doresc să o fi avut.
Iubite Dumnezeule, nu Te pot iubi aşa cum voiesc. Tu eşti secera subţire a lunii pe care o văd, iar sinele meu este umbra pământului care mă împiedică să văd luna pe de-a-ntregul. Semiluna este foarte frumoasă şi poate că asta e tot ceea ce un om ca mine ar trebui sau ar putea să vadă; dar lucrul de care mă tem, iubite Dumnezeule, este că umbra sinelui meu va creşte atât de mare încât va acoperi întreaga lună, şi că voi ajunge să mă măsor după umbra aceasta care este nimic.
Nu Te cunosc Dumnezeule pentru că îmi stau singură în cale. Te rog să mă ajuţi să mă urnesc la o parte.
Vreau foarte mult să reuşesc în lume în ceea ce vreau să fac. M-am rugat Ţie cu acest gând în minte, m-am întărit şi m-am încordat din răsputeri asupra gândului şi am spus „o, Dumnezeule, te rog”, şi „eu trebuie”, şi „Te rog, Te rog.” Nu Ţi-am cerut, simt, în felul cuvenit. Îngăduie ca de-acum înainte să-ţi cer cu supunere – ceea ce nu ar însemna o delăsare în rugăciune, ci doar un fel de rugăciune mai puţin năvalnică – căci îmi dau seama că frenezia nu exprimă o încredere spirituală, ci este determinată de o nerăbdare pentru ceea ce vreau. Nu doresc să abuzez. Vreau să iubesc.
O, Dumnezeule, te rog să-mi faci mintea limpede.
Te rog să o faci curată.
Îţi cer să-mi dăruieşti o iubire mai mare pentru Sfânta mea Mamă, iar ei îi cer să-mi dăruiască o mai mare iubire pentru Tine.
Te rog să mă ajuţi să ajung dedesubtul lucrurilor şi să găsesc locul unde eşti.
Nu am de gând să resping rugăciunile tradiţionale pe care le-am rostit întreaga mea [...]

5/30

Am rupt ultima chestie scrisă. Era demnă de mine, desigur; dar nu şi de ceea ce s-ar cuveni să fiu. Bloy mi-a ieşit în cale. Lucrul îngrozitor e că putem să revenim la noi şi să rămânem tot cum eram şi după ce-l citim pe Bloy. El este un aisberg împins spre mine pentru a-mi distruge Titanicul şi sper că Titanicul meu va fi zdrobit, însă mi-e teamă că e nevoie de mai mult decât Bloy pentru a nimici veacul din noi – veacul este şi acum tot Căderea, presupun, şi în mod cert şi păcatul originar din noi. Îl poţi birui dar nu şi înlătura, îl poţi lovi şi schilodi, dar ucide, niciodată. Este greu să vrei să suferi; presupun că Harul este necesar voirii. Sunt o mediocră a spiritului, dar există speranţă. Cel puţin aparţin spiritului, deci sunt vie. Dar cum rămâne cu aceşti morţi alături de care trăiesc? Ce-i cu ei? Noi, care trăim, vom avea de dat socoteală pentru moartea lor. Fiind morţi, ei nu prea au ce să facă. Pentru ei, presupun, au murit sfinţii. Nu, sfinţii au murit pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu a murit pentru morţi. Cei morţi nu au fost obligaţi să se supună ofensei aduse lui Dumnezeu. Nimeni nu mai poate face ceea ce a făcut Hristos. Aceşti „Hristoşi” moderni zugrăviţi în posterele de război şi în poeme – „fiecare bărbat este Iisus; fiecare femeie este Maria” [–] l-ar fi făcut pe Bloy să vomite. Noi toţi ceilalţi ne-am pierdut puterea de a voma.

9/22 şi din nou Bloy. Trebuia să apară un puternic generator de umilinţă în mine, cea care sunt atât de lipsită de entuziasm încât am neîncetat nevoie de Bloy ca să mă aducă la o gândire serioasă – şi nici măcar în această companie gândirea mea nu se descurcă pe durată mai lungă. Vara a fost foarte aridă din punct de vedere spiritual, iar aici, în nord, pregătirea pentru mesă de fiecare zi m-a adus în starea de împietrire – gânduri groaznice prin micimea şi egoismul lor îmi vin în minte chiar şi atunci când am ostia pe limbă. Poate că Domnul s-a milostivit de mine şi m-a trimis să mă pierd printre stivele de cărţi unde am dat peste Pfleger despre Bloy şi Péguy şi alţi câţiva. [5] Este îngrozitor să mă gândesc la insensibilitatea mea când, de fapt, chiar ştiu. Sunt prea slabă ca să mă rog pentru suferinţă[,] prea slabă chiar şi pentru a smulge o rugăciune pentru ceva mai serios afară de bagatele. Nu vreau să fiu osândită la mediocritate în ceea ce simt pentru Hristos. Vreau să simt. Vreau să iubesc. Ia-mă, iubite Doamne, şi îndreaptă-mă în direcţia în care am de mers. Stăpâna mea Pururi Ajutătoare, roagă-te pentru mine.

9/23

Iubite Doamne, te rog să mă faci să Te vreau. Aceasta ar fi cea mai mare fericire. Nu doar să Te vreau când mă gândesc în legătură cu Tine, ci să Te vreau tot timpul, să mă gândesc la Tine tot timpul, să am nevoia de Tine stăpânind în mine, să o am ca pe un cancer. M-ar ucide precum un cancer şi asta ar însemna Împlinirea. Îi este lesne acestui scris să arate o nevoie. Există o nevoie, însă aceasta este abstractă şi rece, o nevoie moartă care merge uşor în scris pentru că scrisul e mort. Scrisul e mort. Arta este moartă, moartă prin natura ei, nu ucisă de duritate. Îmi aduc nevoia mea moartă în locul[,] în locul mort unde apare cel mai lesne, în scris. Treaba asta are un rost al ei dacă prin harul lui Dumnezeu va trezi un alt suflet; dar pe mine nu mă ajută cu nimic. „Viaţa” pe care o primeşte prin scris este moartă pentru mine, cu atât mai mult cu cât pare vie – o înşelare oribilă. Dar nu şi pentru mine, care ştiu cum stau lucrurile. O, Doamne, te rog fă vie această dorinţă moartă, fă-o vie în viaţă, vie pe cât va avea probabil de trăit în suferinţă. Mă simt prea mediocră acum ca să sufăr. Dacă suferinţa ar veni la mine nici măcar nu aş recunoaşte-o. Doamne, păzeşte-mă. Maică, ajută-mă.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

Note:

[1] Roman apărut în româneşte sub titlul Sfetnicul din sânge, traducere de Anca Gabriela Sârbu, Editura Polirom, Iaşi, 2005 (n. tr.)

[2] Thanksgiving Day, zi sărbătorită în SUA în cea de-a patra joi din luna noiembrie (n. tr.)

[3] Titlurile unor povestiri de Flannery O’Connor; ediţia lor completă a apărut în româneşte sub titlul Judecata de Apoi, traducere şi note de Antoaneta Ralian, Editura Univers, Bucureşti, 1997 (n. tr.)

[4] Paginile de început ale jurnalului par să fie pierdute (nota editorului).

[5] Este vorba despre cartea lui Karl Pfleger Geister, die um Christus ringen (Leipzig 1934), publicată în engleză sub titlul Wrestlers With Christ (Sheed & Ward, 1936). (N. tr.)


marți, 23 septembrie 2014

„Come on baby, light my fire”

Iar Petru, de departe, a mers după El, până a intrat înăuntru în curtea arhiereului şi şedea împreună cu slugile, încălzindu-se la foc. (Marcu, 14:54)

La rubrica „Anunţuri” de pe site-ul editurii Deisis (http://www.edituradeisis.ro/opencart/) este semnalat articolul dlui Andrei Pleşu din nr. 550 al revistei Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/citit-recitit). Dl Pleşu foloseşte apariţia antologiei de texte pe teme teologice ale lui Nae Ionescu, publicat la Deisis în 2003 sub titlul Teologia, pentru a reaminti necesitatea dezbaterii unor teme „fierbinţi” din ortodoxia românească, teme care nu s-au răcit nici după optzeci de ani, şi pentru a deplânge dezinteresul lumii ortodoxe pentru ele.
Este convenabil să crezi că cele două lucruri care lipsesc ortodoxiei, corelate prin selecţia fragmentelor citate de dl Pleşu, şi nume intelectualitatea şi Duhul Sfânt [1], pe lângă celelalte subiecte înşirate de dl Pleşu, sunt ocolite de marea parte a clerului, cu excepţia corului format din personaje precum Iustin Marchiş, tocmai pentru că sunt atât de fierbinţi. Desigur, răceala spirituală din viaţa creştină este o realitate, şi ea are câteva cauze evidente, precum păcatul, puţinătatea credinţei, mediocritatea sau indiferenţa credincioşilor ortodocşi, de la mireni la clerici. Şi mie îmi pare greu de înţeles cum se face că nişte slujitori ai Cuvântului au, în majoritate, probleme de exprimare, de parcă ar veni nu din seminare şi facultăţi, ci direct din şcolile ajutătoare.[2]
Probabil că mai există şi alte motive din această categorie, dar mă gândesc dacă nu cumva mai există unul aparte, care să ţină de alcătuirea lăuntrică, de dispoziţia spirituală diferită a credinciosului şi intelectualului. Nu ar fi util să ne întrebăm dacă nu unul, ci „trei focuri arde pe lume”, vorba cântecului (vezi aici de la minutul 3: http://www.youtube.com/watch?v=BnM4W2xU4tU)? Ce-i drept, „niciunu’ n-arde bine”, însă fiecare arde în legea lui. Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ştiu dacă e de dorit să aţâţăm cu tăciuni dilematici Rugul aprins sau dacă ar trebui să ne mire că artificiile intelectuale îi lasă reci pe credincioşi. După cum nici Petru nu reuşea să se-ncălzească la focul din curtea arhiereului, în jurul căruia dezbătea cu slujitorii apropierea lui de Iisus.
 
Note:

[1] Lipsa intelectualităţii explicând formalismul ortodoxiei noastre, în timp ce lipsa Duhului îl face pe teolog să „debiteze lucruri inactuale, în care nici el nu mai crede” (ceea ce mi se pare fals: Duhul ne face să credem lucrurile inactuale. Tocmai d-aia le debităm).   

[2] Trebuie menţionat, spre lauda creştinilor catolici, protestanţi şi neoprotestanţi din România, că spre deosebire de ortodocşi, aceştia se exprimă cursiv şi corect. Stilistic însă, limbajul lor frapează prin tendinţe opuse: în timp ce catolicii întrebuinţează un limbaj neutru, de buletin meteo, protestanţii păcătuiesc prin excesul de zahăr (atât de dăunător sănătăţii!), încât cel mai simplu dialog cu ei se transformă într-o poveste de seară. Asta nu înseamnă că nu-mi plac poveştile. Doar că nu-mi plac poveştile de adormit copiii. Îmi plac, ca să folosesc o vorbă de-a lui Mircea Platon, poveştile de trezit copiii. 

vineri, 19 septembrie 2014

Alba gu bràth=Abracadabra









We are told by the news agencies that “Scotland votes No to Independence”. But this is only an interpretation of the vote. In point of fact, we’ll never know how the Scots voted. We only now what the result of the vote is.

miercuri, 17 septembrie 2014

Preţul jocului


Înţeleg că în ziua de 2 noiembrie 2014, în România începe un nou tur de Monopoly. Din cinism, singura lor sursă de amuzament, jucătorii îi mai spun şi „alegeri prezidenţiale”. Cu excepţia lui Tăriceanu, care va folosi ca pion o maşinuţă, ceilalţi candidaţi vor juca cu figurinele cu care ne-au obişnuit, şi anume personaje în ţinute diverse, dar neapărat „români”. Vom revedea pe tabla de joc „românul” în blugi, „românul” cu bască, „românul” la costum şi „românul” în port popular. Fapt pentru care ar trebui să fim recunoscători: unde altundeva mai putem întâlni români?
Apropiatele „alegeri prezidenţiale” ne mai dau un motiv de bucurie: în definitiv, o nouă rundă de Monopoly înseamnă că în România au mai rămas lucruri de jefuit, oameni de minţit, de ucis. Sunt semne însă că aceste lucruri şi aceşti oameni s-au împuţinat. Semnalul de alarmă l-a dat pe la începutul acestui an Moise Guran, proprietarul unei antreprize de analize economice atât la cheie cât şi la roşu, după cum vrea clientul, care deplângea valoarea mică a impozitelor pe locuinţe din România. Cam tot de atunci am observat apariţia repetată în presă a unor statistici şi comentarii referitoare la numărul prea mare de proprietari din România în comparaţie cu numărul mai mic din ţările europene „civilizate”. Noua viziune politică asupra proprietăţii este judicios surprinsă de Alexandru Racu:

„In fine, iata ca acum aflam de la Traian Basescu ca dorinta de a avea o casa, sau instinctul de mic proprietar, cum s-ar spune, este un reflex “comunist” care inhiba flexibilitatea fortei de munca pe care o presupune o economie capitalista http://activenews.ro/basescu-le-spune-tinerilor-ca-ideea-de-avea-o-casa-este-una-comunista-uitati-va-la-filmele-americane_1860382.html. Asadar, anticomunist este doar instinctul mosieresc, de mare proprietar, al lui Traian Basescu si al altor “campioni ai tranzitiei”. Pentru noi ceilalti, capitalismul nu inseamna mai multa proprietate ci mai putina proprietate si mai multa “flexibilitate” intru deservirea mosierilor si camatarilor locali si globali.” (http://alexandruracu.wordpress.com/2014/09/14/cu-karl-si-carl-la-final-de-mandat-prezidential-si-cu-baconsky-dezbracat/)

 Poate că surpriza acestei runde o va constitui preluarea în fondul băncii a locuinţelor noastre. Libertatea are un preţ, o sublinia Mihail Neamţu justificând astfel plecarea românilor la lucru în străinătate; libertatea are un preţ, ne spune Băsescu când trimite trupele române să lupte în străinătate pentru obiectivele NATO; proprietatea are un preţ, ne spune puterea anticomunistă dând semnalul unei posibile mari exproprieri (am înţeles că Victor Ciorbea este pe punctul de a-şi pierde casa; omul ăsta nu a vrut să înţeleagă un joc atât de simplu ca Monopoly!)
Şi au dreptate. Tocmai pentru că nu vrem să plătim preţul, ne pierdem şi libertatea, şi proprietatea, şi sufletele. Nu vrem decât să rămânem nişte figurine într-o Românie transformată în tablă de joc.
Miza jocului nu e neapărat să câştigi, cât să rămâi în joc. Chiar dacă unii politicieni au ajuns în puşcărie, ei au rămas în joc; de altfel, închisoarea este o „etapă”, o „căsuţă” pe tabla de Monopoly. Este o „închisoare”. Însă preţul jocului este să ieşi din el, ori să rămâi în afara lui. Pentru că e un joc murdar sau, mai bine zis, pătat cu sângele părinţilor şi copiilor noştri, care strigă din pământul câştigat la zaruri de diverşi jucători. Un joc la care nu putem câştiga nimic, ci avem totul de pierdut: de la casă la pământ, la ţară, la suflet. 


luni, 15 septembrie 2014

Festivitatea de închidere



Astăzi a început şcoala şi băiatul meu, la grupa pregătitoare. În timpul şi după încheierea festivităţii, m-am tot gândit la ce ar putea înţelege conducerea şcolii la care este el înscris prin „festivitate de deschidere a anului şcolar”. Mă uit în DEX şi văd că termenul „festivitate” este definit drept „serbare cu caracter solemn, de obicei pentru celebrarea unui eveniment important.” Caut „solemn”, şi descopăr că este definit drept ceva „important; grav, serios. Desăvârşit; intens, profund. Sfânt, sacru.
Ei bine, în dimineaţa asta, şcoala mi-a oferit exact opusul acestor atribute: melodia Imnului Naţional a fost difuzată în totala ignorare a celor prezenţi, luaţi şi pe nepregătite, mesajele şi muzica („Mulţi ani trăiască”) erau date la acel volum asurzitor cu care lumea manelelor încă nu a reuşit să mă obişnuiască, o buluceala universală determinată de faptul că majoritatea copiilor de la clasele pregătitoare îşi vedeau de-abia acum, pentru prima dată, şi şcoala, şi învăţătoarea (în ultimele două săptămâni am trecut pe la şcoală de două ori eu, şi soţia o dată, pentru a vedea dacă se afişase ceva; de la secretariat mi s-a spus că voi afla ce e de aflat în prima zi de şcoală sau la prima şedinţă cu părinţii), toate acestea nu erau deloc de natură să-i liniştească pe cei mai mici, şi aşa destul de speriaţi de noutatea evenimentului. Şcoala s-a purtat de parcă toată lumea ştia ce urmează, de parcă trecuserăm deja prin asta cu toţii. Singurul lucru care mi-a sunat familiar a fost avertismentul sever pronunţat cu tonul care amintea de instructorii de economie politică sau învăţământ politic de dinainte de ’90, prin care eram preveniţi că „şcoala va monitoriza atent purtarea uniformei de către toţi elevii”. O rezonanţă despre care credeam că părinţii mai tineri decât mine nu o vor cunoaşte niciodată. M-am înşelat.
Motivul pentru care îi spune „grupă pregătitoare” e, presupun, că cei care fac parte din ea au nevoie să fie pregătiţi. Dar poate că, de fapt, cei mici au primit astăzi cea mai importantă lecţie. Mai precis, au fost „pregătiţi”, cu duritate, pentru o lume care se împarte în două: între cei cu jeep, şi ceilalţi (am observat de altfel că părinţii mai dotaţi se simţeau confortabil în atmosfera care, pentru cei mai modeşti, ca mine, era insuportabilă). Copiii au fost duşi, preluaţi şi tranşaţi brutal şi mecanic, ca la abator, fără a avea măcar posibilitatea de a-şi lua rămas bun de la părinţi.
În cuvântul de întâmpinare, directoarea se lăuda cu activităţile extraşcolare în care se implică şcoala pe care o conduce alături de comitetele de părinţi. Cred că un binevenit exemplu de activitate extraşcolară ar fi fost o pregătire, oricât de sumară, a părinţilor şi copiilor din grupele pregătitoare pentru acest început de an şcolar. Dar tocmai aici este principala diferenţă dintre părinţi şi educatori, şi poate chiar dintre educatori şi „educatori”: în timp ce unii văd copii şi elevi, „educatorii” văd doar elevi.
Dar nu poţi educa un elev dacă nu ştii nimic despre copii. „Educatorii” însă nu vor să ştie ce-i aia copil, pentru că în felul acesta îl pot închide mai uşor. Unui copil nu-i poţi închide lesne speranţa, încrederea, entuziasmul, bucuria; trebuie să-l transformi mai întâi în „elev”. Aşa cum transformi şi evenimentul solemn, sfânt şi sacru în sacrilegiu, iar festivitatea de deschidere într-una de închidere.