marți, 25 ianuarie 2011

Mircea Platon: un dialog la Radio România Cultural




 Nu tot ce rămîne merită să rămînă şi nu tot ce dispare merită să dispară. Însă vom da socoteală pentru unele ca şi pentru celelalte. Aşa aş rezuma răspunsurile oferite de Mircea Platon în cadrul emisiunii „Etică –estetică” (realizator Teodora Stanciu). Dialogul a fost difuzat de postul Radio România Cultural în două părţi în data de 1, respectiv 8 decembrie 2010. Înregistrarea emisiunii poate fi ascultată la adresele postate pe site-ul lui Mircea Platon: http://mirceaplaton.com/html/recomandari.html sau http://mirceaplaton.com/html/audio_video.htm

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Die Grosse Stille: de la filmul mut la liniştea grăitoare


Postez aici nişte fragmente dintr-un interviu cu Philip Gröning, realizatorul documentarului despre călugării cartuzieni întitulat Die Grosse Stille. Profit de ocazie pentru a corecta o afirmaţie făcută în postarea precedentă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/01/lumea-lui-acelasi-si-lumea-lui-altfel.html), unde am presupus, fără să cunosc detaliile filmării, că filmul a fost realizat de o echipă. Din interviul cu Philip Gröning, am aflat însă că filmul a fost realizat doar de el singur. Textul integral al interviului se găseşte la adresa http://lumea.catholica.ro/2006/04/die-grosse-stille-filmul-ce-vorbeste-despre-tacere/ 



Die Grosse Stille – filmul ce vorbeşte despre tăcere

Interviu cu Philip Gröning, scenarist, producător, regizor, cameraman, editor sunet, editor film al filmului “Die Grosse Stille” (Marea tăcere)
Traducere: Oana Capan
Sursa: diegrossestille.de

La început am încercat să îi conving pe călugării ce se opuneau filmului meu că ceea ce fac ar putea să fie o publicitate extraordinară pentru ei. O idee complet absurdă pentru cartusieni. Ei nu au nevoie de publicitate. Nici unul dintre ei nu se îngrijorează de supravieţuirea ordinului. Există de aproape o mie de ani. Dacă Dumnezeu ar vrea ca mâine să îi sfârşească existenţa, atunci aşa să fie.

Călugării caută să îşi aprofundeze modul în care înţeleg lumea. Nu pot decât să sper că spectatorii vor experimenta măcar în parte aceasta. Dar evident, aşa ceva nu poate avea loc dacă eu le ofer imediat explicaţii pentru ceea ce văd. Mi s-a părut evident că acesta va fi un film despre a vedea şi a asculta. Este un film tăcut, dar nu un film mut. Coloana sonoră este impresionantă. Începi să auzi diferit lucrurile în mănăstire. Şi să vezi lucrurile diferit. Prin tăcere, lucrurile devin parteneri.

Filmul meu nu are răspuns la toate întrebările. Dacă este interesat, spectatorul poate merge apoi pe internet şi după câteva căutări să găsească răspunsul. Astăzi există cu adevărat un fluviu de informaţii. Ce lipseşte este sensul lucrurilor. Filmul meu se vrea unul despre spectator, despre modul în care percepe el lucrurile, despre modul în care gândeşte el. Spectatorul trebuie să se concentreze asupra lui însuşi. De asemenea, este un film despre contemplaţie. Să ne gândim că în medie călugării de aici petrec 65 de ani în mănăstire. 65 de ani în care fac acelaşi lucru zi după zi. Nu pot să îi explic spectatorului sensul acestei repetiţii, dar el îşi poate face o idee din film.

- În unele scene călugării se comportă într-un fel copilăresc.

- Desigur. Este de exemplu scena în care alunecă pe panta muntelui şi aruncă cu zăpadă unii în alţii. Să nu uităm ce oameni atletici sunt. M-au ajutat să îmi duc echipamentul pe munte atunci când eu nu mai puteam. Mi-am pus întrebarea: ce se întâmplă cu contactul fizic într-o mănăstire? Este totuşi o componentă importantă a vieţii umane. De aceea am introdus scenele cu bărbieritul, tunsul, sau când un călugăr îl unge pe altul cu alifie.

Nu am făcut un film despre ordin, ci despre cum este să fii călugăr.
 

Lumea lui „acelaşi” şi lumea lui „altfel”








„Nu veţi găsi aici nimic de actualitate, nici măcar o preocupare pentru a fi altfel,” previne mesajul de întîmpinare de pe site-ul ordinului cartuzian. [1] Întemeiat în 1084, ordinul cartuzian este al doilea ca vechime dintre ordinele monastice catolice, după cel benedictin. Dar este singurul ordin care nu a trebuit să fie reformat pentru a putea supravieţui. Spre deosebire de mănăstirile athonite de astăzi, unde poţi întîlni destul de frecvent radiouri, televizoare şi computere cu acces la internet, în cele cartuziene utilizarea mijloacelor media este interzisă. În ciuda diverselor reforme liturgice din catolicism, cartuzienii au fost printre puţinii care şi-au păstrat neschimbată aceeaşi liturghie. În serviciul lor liturgic nu este permisă utilizarea nici unui instrument. Nici măcar a orgii. [2]
Te întrebi, aflînd de regimul ascetic al acestui ordin, întemeiat pe vocaţia tăcerii şi a solitudinii, ce i-a determinat pe vieţuitorii de la Grande Chartreuse, mănăstirea principală a ordinului, să accepte accesul unei echipe de filmare în interiorul mănăstirii în vederea realizării unui film documentar? [3] Cred că răspunsul se află în afirmaţiile călugărului orb din secvenţa postată mai sus: omul şi-a pierdut capacitatea de a-l percepe pe Dumnezeu, omul nu mai are gîndul la Dumnezeu. Omul nu se mai bucură în Dumnezeu, ci altfel. Seduşi de filozofii lui „altfel”, oamenii obişnuiţi ajung să se bucure, precum realizatorul unei emisiuni („Chef de vorbe”) din seara aceasta de la Radio România Cultural şi invitaţii lui, de faptul că zona din Amsterdam destinată prostituţiei („Red Light District”) este un obiectiv turistic firesc, care poate fi vizitat de familii cu tot cu copii în cărucior.
Mă grăbesc să precizez că prefer totuşi iresponsabilitatea zglobie a celor trei oameni de la radio „tradiţionalismului” unui gen de ortodocşi pentru care „tradiţia” este tradiţia Marii Mume, a arhetipurilor metaistorice – este tradiţia unui „acelaşi” netulburat de Întrupare.

NOTE:

[1] “[…] You will not find anything fashionable, not even a concern for being different.” http://www.chartreux.org/en/frame.html

[2] http://www.chartreux.org/en/path.htm Spiritualitatea cartuziană este bine reflectată în Norul Necunoaşterii, o scriere din secolul XIV, existentă şi în româneşte (într-o versiune care, trebuie spus, necesită revizuiri drastice):

[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Into_Great_Silence. Secvenţa postată aici apare spre finalul filmului.
 


joi, 20 ianuarie 2011

Raţiunea încredinţată a Ortodoxiei


Prin textul de faţă vreau în primul rînd să semnalez prezenţa dlui Sorin Dumitrescu în cadrul emisiunii „Vorba de cultură” de la Radio România Cultural de săptămîna aceasta. [1] Dl Sorin Dumitrescu este poate cel mai incomod om de cultură ortodox român în viaţă. Nu doar pentru că spune ce gîndeşte. Ci şi pentru că ceea ce gîndeşte şi spune este legat nemijlocit de ceea ce face. Mai ales, pentru că ceea ce face are legătură nemijlocită cu Făcătorul şi Mîntuitorul nostru şi al lumii. Totodată, pentru că dl Sorin Dumitrescu are o operă care îl face mai greu de ignorat. [2] Nu în ultimul rînd, pasiunea şi competenţa cu care domnia sa abordează temele acute ale culturii actuale, europene sau româneşti precum şi refuzul său de a negocia adevărul descurajează încercările, deopotrivă ortodoxe şi non-ortodoxe, de a-i atribui ortodoxiei trăsături de tipul antiintelectualismului sau anistoricităţii. Nu spun că ortodoxia nu este afectată de asemenea tendinţe, ci doar că ortodoxia nu poate fi redusă la ele. Intervenţiile dlui S. Dumitrescu ne cer prin urmare să fim mai atenţi în legătură cu lucrurile cu care ni se recomandă, de pe diverse platforme şi think-tank-uri, să ne identificăm.
Spre deosebire de creştinismul apusean, cel ortodox nu recunoaşte vreun conflict între raţiune şi credinţă, ci doar unul între raţiunea creştinată şi cea necreştină. În timp ce absenţa acestei problematici îi este reproşată de ortodocşii iluminişti ca o dovadă de discreditare a raţiunii, ortodocşii iluminaţi văd aici o calitate specială a ortodoxiei, o fericită ignoranţă, un abur mitic acoperind protector misterul lumii.
Însă cei grăbiţi să judece astfel nu par dispuşi să ţină cont de perspectiva diferită din care ortodoxia vede raţiunea (şi orice altceva). Pentru ortodox, raţiunea nu este o facultate naturală bună în sine, dar „înclinată” spre păcat, şi care ar avea nevoie, în vederea unei mai bune orientări, de harul supra-adăugat adus de credinţă. Potrivit părintelui Stăniloae, există un acord teo-logic între senzaţie, percepţie şi înţelegere (sau intuiţie):

„Totul e raţional în lucruri şi în energiile componente, ca şi între ele. Este imposibil să distingi ce este plasticitate sesizată prin simţuri şi ce este structură sau sinteză raţională în ele. […] «Raţiunile» lucrurilor şi «raţiunea» umană au implicate în ele «sensuri» continuu noi, care ies la iveală prin aplicarea raţiunii umane la raţiunile lucrurilor.” [3]

Raţiunea necreştină este o raţiune în căutare de raţiuni, pe care le vede uneori chiar şi în presupusa lor absenţă, precum în cazul existenţialismului ateu; în schimb, din perspectivă ortodoxă, raţiunea credinciosului este în primul rînd o raţiune care, căutînd raţiunile firii, şi-a regăsit raţiunea, logosul ei. Aşadar, raţiunea nu este doar o facultate naturală subordonată „primatului” credinţei. Pentru ortodox, vorba lui Pascal despre inima ale cărei raţiuni scapă raţiunii, exprimă, în cel mai bun caz, o cazuistică greoaie. Pentru că inima ortodoxului este chiar locul minţii sale. Asta nu înseamnă că ortodoxul este lipsit de întrebări esenţiale, de mirări candide sau de frămîntări sufleteşti, că locuieşte între zidurile unei certitudini impenetrabile, ci că pentru el raţiunea şi credinţa, trupul şi sufletul, omul, lumea şi Dumnezeu nu constituie nişte exteriorităţi reciproce. Problema exteriorităţii este că rămîne exterioritate chiar şi atunci cînd este ordonată pe verticala autorităţii unei ierarhii monarhice. În schimb, pentru ortodox Biserica este sobornicească pentru că aşa trebuia să fie lumea, pentru că aşa a fost lumea făcută: pentru horă.
Înţelegerea acestui fapt capital a determinat o familie de catolici practicanţi să devină ortodoxă:

„În vreme ce Biserica Ortodoxă a aşezat întotdeauna misticul deasupra raţiunii, ceea ce a învins dorinţa noastră emoţională de a rămîne catolici au fost tocmai argumentele raţionale ortodoxe, în faţa cărora Biserica Romano-Catolică nu are nici un răspuns satisfăcător. Poate că raţiunile (argumentele) Ortodoxiei sînt de nezdruncinat tocmai din cauză că raţiunea nu a fost niciodată pusă pe primul loc în teologia Bisericii Ortodoxe. Apologetica raţională a Ortodoxiei nu se bazează pe toanele trecătoare ale raţiunii omeneşti, ci pe viaţa mistică neschimbată a femeilor şi bărbaţilor sfinţi care de două mii de ani dovedesc, nu în teorie ci în practică, «credinţa dată odată pentru totdeauna» Bisericii este singura cale adevărată spre mîntuire.” [4]

Poate că cele două categorii de ortodocşi (iluminişti şi/sau iluminaţi) preferă să-i atribuie ortodoxiei o proastă situare în raport cu raţiunea pentru a-i refuza de fapt conştiinţa de a fi această „singură cale adevărată spre mîntuire” despre care vorbeşte Whelton. Dovadă că cine îndrăzneşte să vorbească despre ea este marginalizat în acelaşi timp de ambele grupări, atît de agnosticii de salon pentru care adevărul, deşi ne este dat, ne rămîne inaccesibil, [5] cît şi de ortodocşi „tradiţionalişti”, încopciaţi cu primii într-o alianţă mai firească decît o lasă să se înţeleagă monstruozitatea primei impresii. [6] După cum arată Mircea Platon,

„Din momentul în care am precizat că adevărul nu e o idee, ci o persoană, şi că Ortodoxia nu e o simplă tradiţie culturală, ci trăire a Adevărului care poate da naştere şi la o cultură, s-a rupt firul între mine şi «elită», iar un întreg stol de «prieteni» «tradiţionalişti», de «dreapta», s-a rispit. Am dedus de aici că singurul lucru care contează în România nu e ce spui, ci cum spui: în ce limbă vorbeşti. În România, şi dreapta şi stînga vorbesc limba mitului. Adică a unui adevăr corupt (din romantism sau cinism). Cine nu vorbeşte această limbă, a minciunii frumoase sau utile, nu e auzit.” [7]

Biserica pare să devină singurul loc unde Adevărul nu-şi mai poate pleca capul. Biserica se transformă încet-încet într-o vizuină pentru vulpi. Şi chiar asta va deveni, dacă Adevărul va înceta să fie spus: în Biserică şi înafara ei, cu timp şi fără timp. Chiar dacă asta îi va atrage mărturisitorului încadrarea la rubrica „«creştini musulmani», ayatolahi încruntaţi, oameni ai jihad-ului, ai vînătorii de necredincioşi şi eretici”, după cum îl încadra bonomul domn Pleşu pe S. Dumitrescu pentru recenzia sa critică la Despre îngeri. [8] O întrebare formulată de dl. S. Dumitrescu într-una din zilele trecute în cadrul emisiunii radio anunţate va deschide probabil rubrici noi:

„Dl. Soros a investit sume foarte mari în România pentru realizarea unei «societăţi deschise». Eu aş vrea să-l întreb: «Cum se explică atunci că ea a ajuns atît de închisă?»”



NOTE:

[1] Emisiunea poate fi ascultată şi pe internet. Iată anunţul de pe site-ul RRC (http://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/):

Sorin Dumitrescu este invitatul emisiunii "Vorba de cultură" la Radio România Cultural, în perioada 17 - 21 ianuarie.

Pictor şi grafician român, fiu duhovnicesc al Părintelui Constantin Galeriu, profesor universitar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române din 2006, maestrul Sorin Dumitrescu revine la "Vorba de cultură" pentru a ne vorbi despre creaţia domniei sale, despre Gruparea 9+1 pe care a fondat-o în 1981 împreună cu: Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig, despre Fundaţia Anastasia şi cele mai recente apariţii ale editurii: "Noi şi icoana" - suită de studii şi eseuri despre sensul şi arta icoanei (cu puncte de vedere inedite asupra unor surse şi motive iconografice fundamentale), dar şi despre impactul icoanei în actualitate; Samuil Rosei - "Jurnal întârziat, simţiri din afara sistemului"; albumul de artă "Vasile Gorduz" artistul despre care Sorin Dumitrescu a afirmat recent că este "mai important decât Brâncuşi" - are argumente?
Veţi afla ascultându-l pe Sorin Dumitrescu în emisiunea "Vorba de cultură" la Radio România Cultural, de luni 17 ianuarie până vineri 21 ianuarie, între orele 12:00 şi 13:00. Realizator Attila Vizauer.

[2] Că veni vorba, susţinătorii de astăzi ai criticii aduse de Noica „lăutărismului”, ei înşişi nişte lăutari mediocri, uită că tot Noica era cel care se bucura că Eminescu nu s-a specializat în vreuna din multele discipline de care se simţise atras (şi pe care le studiase cu egală pasiune).

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. 1, ed. a II-a (1996), p. 241. Pentru tipurile de raţiune şi de gînduri, vezi întregul subcapitol întitulat „Lumea, operă raţională a lui Dumnezeu, pe măsura raţiunii umane în progres continuu spre sensuri tot mai înalte ale ei”.

[4] Michael Whelton, Papi şi patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretenţiilor romano-catolice, Theosis, Oradea, 2010, p. 56.

[5] Aceasta este concluzia cărţii lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului, o carte celebrată de creştinul ortodox H.-R. Patapievici.

[6] Vezi întrebările pertinente prin care dl Alexandru Racu pune în discuţie acest tip de mezalianţe: „Nu există oare o complicitate stranie între o dreaptă care uzează de argumente de gen «svastica e oricum mai aproape de cruce decât secera şi ciocanul» şi agenda politică a unui Mihail Neamţu sau Teodor Baconsky, care, la rigoare, se reduce la unicul argument că UE e mai bună decât Rusia? Indiferent de motivaţii, avem de-a face în mod cert cu nişte bizare asemănări structurale care se împletesc cu o genealogie intelectuală comună. Nu ni se vinde în ambele cazuri barbaria civilizată (cu diferenţe de grad, ce-i drept) în ambalajul luptei civilizaţiei «creştine» împotriva barbariei? De ce ni se spune, azi ca şi ieri, atunci când de nevoie (sau mai bine spus de frică) mergem în patru labe, că sîntem actori într-un «război sfânt împotriva bolşevismului» (dacă nu chiar « împotriva slavofilismului»)? De ce tot trece apărarea Ortodoxiei prin apărarea «civilizaţiei europene», identificată azi cu UE şi ieri cu Axa?” Alexandru Racu, „Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism: Eseu despre virtuţile, dinamica istorică şi limitele dreptei”, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/

[7] Mircea Platon, „Prefaţă” la Michael Whelton, Papi şi patriarhi, nota 7, p. 9.

[8] http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8286. Recenzia dlui Sorin Dumitrescu, „Îngerii domnului Pleşu”, a fost publicată în Idei în dialog, Nr. 9 (12) / Septembrie 2005 (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6852)



duminică, 16 ianuarie 2011

Fratele măiestru


„Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit” este un vers izolat al lui Eminescu în care am putea vedea, potrivit lui Constantin Noica, miza vieţii omeneşti [1]: din condiţionările diverse (biologice, istorice, psihologice) care ne stăpînesc, părînd a ne fixa esenţa, putem ieşi prin acele vise care izbutesc să intre în încremenire. Visul încremenit e cel care ne scoate din spaima împietrită, zugrăvind-o. Visul nu alungă spaima, ci o leagă. Visul încremenit este înălţarea în ordinea universalului a spaimei împietrite care-l pîndeşte pe fiecare om în parte.
„Ca o spaimă împietrită, (dar şi) ca un vis încremenit”, propune interpretarea lui Noica. Ca o spaimă împietrită este viaţa omului care se lasă numit, a omului care, în loc să-şi lege condiţionările printr-o înălţare, se lasă legat de ele. Spaima apare astfel drept spaimă de a nu putea numi. Numind, visul închipuie spaima, şi astfel o aşază în hotarele firii. Spaima împietrită ar putea fi astfel „gîndul spariat” despre care vorbeşte Noica în altă parte, [2] gînd care, primind ispitele firii, se poate linişti în ordinea lui „întru”, fără să se zdrobească (ca în mitologia greacă), dar şi fără să se mistuie (ca în mitologia indiană).  
Dar dacă visul încremenit nu este depăşirea spaimei împietrite, ci prăbuşirea în adîncul ei nemărginit? Dacă în loc să fie o înfruntare a spaimei, o ieşire şi o înălţare din ea, aşa cum, potrivit lui Noica, rămîne încremenit visul zborului în „păsările” lui Brâncuşi, încremenirea visului ne vorbeşte despre o spaimă încă şi mai grozavă?
Înspăimîntat rămîne cel care nu poate găsi un nume şi un chip spaimei sale. Dar dacă am citi partea a doua a versului nu ca pe o antiteză, ci ca pe o confirmare şi întărire a primei părţi, atunci versul ar vorbi despre acea spaimă care nu poate fi numită pentru că cel înspăimîntat şi-a pierdut chipul, şi-a pierdut pînă şi acele condiţionări care îl ajutau, sau îl forţau, să privească spre cer, căutîndu-şi asemănarea. Măiestrele lui Brâncuşi se pot înălţa pentru că se sprijină pe un soclu, aşa cum pasărea poate zbura pentru că are şi picioare, nu doar aripi. Atunci cînd nu mai rămîne decît spaima, visul încremeneşte, căci nu mai e nimeni care să viseze.
La o astfel de încremenire este adus, cu tenacitate, şi visul lui Eminescu. Pentru că visul lui nu este visul somnului morţii, cel care-l împietrea pe Hamlet, [3] ci vis de viaţă, un vis care ne asigură, potrivit lui Mircea Eliade, dreptul nostru la „nemurire” în planul istoriei. [4] Acest drept ne este refuzat şi astăzi. Ocupantul de altădată a încercat să-l încremenească pe Eminescu într-o personalitate statuară; cel de astăzi, sub pretextul că-l redă pe Eminescu măsurii sale omeneşti, n-a făcut decît să-l zidească într-un context istoric precis. Numai că l-a zidit de viu. Şi pentru că este zidit de viu, Eminescu continuă să vorbească, precum orice jertfă, dinăuntrul zidurilor groase ridicate de deconstrucţioniştii (sic!) locali. Spaima împietrită, visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim. Zidurile sînt ridicate pentru noi, nu pentru el. Şi cu toate acestea,

yet there the nightingale
Filled all the desert with inviolable voice. [5]

Vocea poetului umple pustiul. Această voce nu ne ţine doar de urît, făcîndu-ne să îndurăm pustiul. În primul rînd, ea ne ajută să vedem pustiul ca pustiu. Să ne vedem pustiiţi, sărăciţi tocmai de cei care pretind că ne îmbogăţesc. Precum Măiastra din folclorul românesc, vocea poetului vindecă orbirea proorocind viitorul. Spaima împietrită în care ne-au legat cei care continuă să încerce, în cuvintele lui Eliade, „să ne suprime identitatea noastră spirituală şi abolirea istoriei noastre” [6], se va preface într-un vis încremenit dacă, o dată cu dragostea pentru Eminescu, ni se va stinge şi setea de nemurire.
Pentru că era în căutarea bunătăţii şi a înţelepciunii a reuşit Mihai Eminescu să vadă aceste trăsături în „forma” fratelui său Ilie, sau pentru că le-a descoperit la Ilie a învăţat el să le preţuiască nu ca Idei în sine, ci ca trăsături ale chipului fratelui său? [7] Un creştin ar îndrăzni să depăşească această dilemă platoniciană, afirmînd că se poate la fel de bine şi ca Bunătatea şi Înţelepciunea să se fi descoperit ele celor doi fraţi. Poate că asta ar explica de ce Mihai, răpit de Frumuseţea celor două puteri, a continuat să le vadă şi după moartea lui Ilie. Într-un neam „mare, onorat şi sapient” ca fratele său.

NOTE:

[1] Constantin Noica, „Marginalii la un vers” în id., Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, 1992, pp. 190-193.

[2] Id., Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, p. 226.

[3] “For in that sleep of death what dreams may come/ When we have shuffled off this mortal coil,/Must give us pause” (Hamlet, III.i). De fapt, moartea însăşi nu este pentru Eminescu „the undiscover’d country from whose bourn/ No traveller returns”, ci un loc nedesprins de cerul senin, de codru şi mare, de creanga „teiului sfînt”.

[4] Mircea Eliade, „Eminescu”, în id., Împotriva deznădejdii, Humanitas, 1992, pp. 56-58.

[5] T. S. Eliot, „The Waste Land”.

[6] M. Eliade, ibid., p. 58.

[7] C. Noica, „Condiţia omului sau Ilie Eminovici”, în Introducere la miracolul eminescian, pp. 209-212.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Mircea Platon: Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă




Postez aici cîteva fragmente din articolul lui Mircea Platon „Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă”. Articolul integral se găseşte la adresa http://mirceaplaton.com/html/articole_economia_de_piata.htm


„Modelul pe care îşi dau ghes comis-voiajorii neoliberali români să ni-l vândă e depăşit tocmai pentru că genul de capitalism pe care se sprijinea nu are nimic de-a face cu piaţa liberă. Economia de piaţă liberă e o economie la scară umană. Doar la scară umană lucrurile se pot negocia. La scară globală lucrurile se impun, ţi se dictează. Le negociază altcineva pentru tine. La scară globală, dominată de mamuţi multinaţionali, libertatea necesară pieţei libere nu e nimic altceva decât engelsiana "libertate ca necesitate înţeleasă". Economia capitalismului global e o economie a resemnării. A oamenilor care nu au încotro, a săracilor siliţi să emigreze (pentru că ţara le-a fost jefuită şi modul de viaţă distrus de neocolonialism), a politicienilor chitiţi să fure (că asta e regula jocului şi trebuie să ai bani de campanie electorală), şi a birocraţilor induşi să mintă (că altfel sare poporul pe ei). Oamenii de vânzare sunt oameni definiţi şi înţeleşi strâmb.

[…] întreaga complexitate a vieţilor noastre a fost redusă la o sumă de ecuaţii care reuşesc să ne falsifice existenţa. Cu alte cuvinte, un sistem construit pentru un om care nu există nu va reuşi să anihileze toţi oamenii, dar va reuşi să îi mutileze. De la pantofii, croiţi după calapod anapoda în China, care ne bat, la mâncarea saturată chimic astfel încât să stârnească foamea în loc să o astâmpere, la şcoala care "socializează" "consumatori" în loc să educe oameni întregi, la casele din prefabricate pentru care plăteşti o viaţă dar devin decrepite până apuci să le laşi moştenire, totul e construit pentru "piaţă", nu pentru om.

Oamenii nu sunt nici roboţi, nici câmpuri atmosferice. Nu am încredere în nimic din ceea ce nu e conceput la scară umană. Cooperatismul mamut şi "noua revoluţie agrară" făcută cu voie de la UE şi de la Monsanto îmi sunt la fel de suspecte ca şi capitalismul global. Cultul tehnocratic al "eficienţei" nu e doar ineficient, ci şi dezumanizant. A trăi nu e totuna cu a funcţiona. Şi, de aceea, refuz reducerea omului la anumiţi parametri, la anumite ecuaţii extrase din istorie şi sustrase ei. La noi, în România, istoria există doar ca scuză, niciodată ca responsabilitate. Nici măcar ziua de ieri, sau secunda care tocmai a trecut nu ne obligă la nimic. Nici măcar să ne-o amintim.

Rezultatul acestei atitudini e că avem sub-gânditori care pot scrie despre economia la scară umană ca despre o a "treia cale" ale cărei "rădăcini coboară mult mai adânc în timp, la sfârşitul secolului XIX". Bunicul meu s-a născut în 1904. Şi mi-a povestit despre bunicul lui, sau despre întâlnirea lui cu Iorga. Pan M. Vizirescu (1903-2000) îmi povestea despre cum l-a zărit, într-un Iaşi zgribulit de refugiaţii Primului război mondial, pe Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1858-1918). Temporal vorbind, România e o lume mică. Lumea în care am crescut eu avea încă multe urme (trădând o prezenţă, nu o absenţă) ale secolului al nouăsprezecelea. Un om normal are, după cum argumenta în teza lui de doctorat Neagu Djuvara, o memorie istorică de aproximativ 125 de ani, adică de cinci generaţii, de la bunicul bunicului până în prezentul omului care refuză să fie recent. Pentru care trecutul nu începe ieri, ci doar dincolo de orizontul afectiv. Manechinele sunt detaşate până şi de ziua de azi, dar memoria şi imaginaţia afectivă şi istorică, fără a vorbi de celebrarea liturgică, prelungesc trecutul în prezent şi nu confundă Belle-Époque cu preistoria.

În esenţă, orice argument construit pe baza apelului la rânduială, la "cum a lăsat Dumnezeu lucrurile", e aristocratic, chiar dacă e folosit în scopuri democratice, în vreme ce orice argument construit pe premise utilitarist-economiste e ciocoiesc, oricât de elitist s-ar pretinde în obiective. De aceea, ţăranii români descrişi de Ernest Bernea în Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român sunt nişte aristocraţi, în vreme ce membrii "elitei" oportuniste de după 1989 sunt nişte ciocoi.

Neoliberalismul, ca şi comunismul, ne pune în imposibilitatea de a fi stăpâni pe propriile noastre vieţi şi de a lucra la propria noastră propăşire: comunismul aşază panoul de control prea sus după ce în prealabil ne rupe picioarele, iar neoliberalismul ne dă telecomenzi individuale pe care apoi le controlează din satelit. Ambele regimuri, în moduri diferite, ne răpesc aproape total capacitatea de a ne controla propriile vieţi, deşi ne oferă capacitatea de a le influenţa, în rău, pe ale altora (prin turnătorie şi lipsa de scrupule asociată darwinismului social de genul celui practicat cândva de Hodorkovski).

Cred în valoarea nu doar economică, ci şi culturală, a micii proprietăţi ţărăneşti/meşteşugăreşti. Cred că neoliberalismul produce oameni iresponsabili moral, lipsiţi de standarde profesionale şi alienaţi sufleteşte. Cred, împreună cu Russell Kirk într-un memorabil răspuns dat lui Ludwig von Mises, că actualul capitalism global a întors lumea pe dos şi că a transformat nu doar omul obişnuit, ci şi "elita" în oameni-massă. Nu s-au depersonalizat doar cei conduşi, ci mai ales cei care ne conduc, şi depersonalizarea lor, transformarea lor în ceea ce Kirk numeşte atomi umani fără alt scop în viaţă decât consumul de sine şi de alţii, are un impact devastator asupra întregii societăţi pe care o diriguiesc.

La noi, în România, am avut, după cum ne învaţă unii, comunism fascist. Astăzi avem, sub directa conducere şi îndrumare a foştilor şi criptofoştilor, capitalism comunist, care nu e o manifestare a libertăţii, ci o experiere a robiei şi umilinţei planificate (la Bucureşti, la Bruxelles ş.a.m.d.). A cere astăzi statului să pună umărul la susţinerea unui sistem economic la scară umană, aşa cum făcea Mill, te expune acuzaţiilor de comunism/fascism venite tocmai dinspre partea "susţinătorilor" lui Mill. Unii, sub pretextul neo-băştinaşismului care nu-şi vinde ţara, au vândut-o. Alţii, sub pretenţia neobonjurismului care modernizează ţara, au retrogradat-o. Unii distrug şi fură totul. Alţii negociază totul. În numele nostru, dar spre binele lor. Şi liniştea negocierii lor e apărată de soldaţi neinstruiţi, de sub-gânditori fără lecturi şi fără idei produşi pe bandă rulantă, ca pistoalele de jucărie din plastic în China. Cine vrea să pună umărul la edificarea sistemului neoliberal, n-are decât să o facă. Dar să ştie că participă la edificarea unui sistem pentru care oamenii sunt o marfă de unică folosinţă croită după un calapod procustian.”


marți, 11 ianuarie 2011

Semne (I)


Nu ştiu cum stau lucrurile în alte locuri, dar în ortodoxia românească există obiceiul ca observaţiile corecte, dar incomode, făcute de ortodocşi să fie taxate fără nici un temei sau explicaţie ca mostre de protestantism sau catolicism. Cînd, recent, un intelectual ortodox acuzat astfel a replicat, arătînd că demonstraţia sa fusese „perfect ortodoxă”, mediul ortodox respectiv a tăbărît asupra lui, acuzîndu-l de data aceasta de purism confesional. De la o postare la alta, omul fusese transformat, din protestant, în Preaortodox. Nu conta că el nu declarase nici un moment despre sine că ar fi fost un „ortodox perfect” – asta e tot ce a vrut să reţină (şi să-i reproşeze, în consecinţă) un grup care altminteri afişează un aer prietenos, de receptivitate intelectuală şi generozitate sufletească. Este limpede însă că toţi ortodocşii fac afirmaţii perfect ortodoxe cînd este vorba despre învăţătura de credinţă. Altfel nu ar mai fi ortodocşi deloc, necum „perfecţi”.
Asemenea cazuri de confuzie a planurilor şi de deformare a afirmaţiilor mă face să mă gîndesc că, la cîtă credinţă avem, nu ne-ar strica şi puţină bună-credinţă. Cu credinţa e mai uşor, desigur, tocmai fiindcă ea ne e cu neputinţă. Credinţa e darul lui Dumnezeu. Cu buna-credinţă e mai greu, tocmai pentru că ea este cu neputinţă la Dumnezeu. E darul nostru.
Dar dacă tot a venit vorba, aş spune că e preferabil să fii creştin protestant decît gnostic. Mă refer la faptul că în timp ce unii intelectuali de o ortodoxie neîndoielnică au devenit indezirabili pentru grupul menţionat, alţi intelectuali, al căror creştinism este cel puţin discutabil, sînt recomandaţi regulat de acest grup ca pilde de slujire a adevărului. [1]
E treaba fiecăruia ce modele alege, urmează şi recomandă. Vreau să spun însă cîte ceva în legătură cu acest subiect, tocmai pentru că este vorba despre o idee larg răspîndită, şi anume că umorul şi bonomia sînt mai convingătoare decît căutătura încruntată şi replica repezită. Mai întîi, o precizare pe care am auzit-o cu ani în urmă de la Sorin Dumitrescu: „Dumnezeu nu seduce. Dracul seduce. Dumnezeu îţi spune cum stă treaba.” Dacă ar fi să judecăm după criteriile creştinului distrat, reiese că Iisus, apostolii şi sfinţii (vezi în special Patericul) sînt, în genere, persoane antipatice (despre profeţi, de la cei din Vechiul Testament pînă la Sf. Ioan Botezătorul, nu cred că mai este cazul să amintesc). Sînt persoane care nu încearcă să te facă să te simţi bine. Dimpotrivă. Tocmai d-aia creştinii sfîrşesc prost: pentru că, fiind bine-crescuţi în plan ontologic, în planul firii restaurate, pot fi prost-crescuţi în ordinea lumescului. Aparenta lor proastă creştere nu este decît felul în care lumea percepe o libertate întemeiată în scandalul Crucii.  
Ştiu că, pentru părintele Arsenie Papacioc, unul din semnele maturităţii duhovniceşti îl constituie buna dispoziţie. Dar părintele Arsenie vorbeşte despre rodul unei experienţe spirituale, nu despre o chestiune de temperament. Ceea ce nu înseamnă că nu îl prefer pe William of Baskerville Venerabilului Jorge. Dar nu am încredere în cel care pretinde că a devenit credincios datorită bunei-dispoziţii a unui creştin anume, şi nici în cel care pretinde că respinge credinţa din cauza grosolăniei altui creştin. Primul se converteşte pentru că a găsit un tătic (sau un „tătuc”, în funcţie de religia la care se converteşte), al doilea nu se converteşte pentru că nu l-a găsit. Dar cine îl caută cu adevărat pe Hristos, este imun şi la farmece, şi la deochiuri.
Acum, ca să fiu cinstit, nu cred că românii ortodocşi pot fi acuzaţi pentru că se lasă cuceriţi de prestaţia dlui Pleşu. Pe de o parte, personajul este efectiv cuceritor. Pe de altă parte, ortodoxia are o problemă la nivelul sensibilităţilor de genul acesta, care le permite cu destulă îndreptăţire unora să o reducă la un registru senzorial. Olfactiv, de pildă. Ruşii au primit ortodoxia în virtutea frumuseţii liturghiei ei. Este irelevant în ce măsură referatul istoric este autentic. Important e că ei, şi ortodoxia în genere, se regăsesc în acea istorioară. În definitiv, cum li s-ar putea reproşa ceva unor ortodocşi laici, cîtă vreme eu l-am auzit pe părintele profesor Constantin Coman, respectat teolog şi preţuit duhovnic, regretînd public, în cadrul unui curs, faptul că dl Andrei Pleşu nu vrea să se hirotonească!
Nu ştiu dacă contează „cum slujeşti adevărului.” Ştiu sigur însă că ce contează e să slujeşti adevărului. Nu îl văd pe dl Pleşu făcînd-o. În privinţa adevărului, dl Pleşu pare să folosească şi astăzi aceeaşi imagine pe care o folosea şi în urmă cu peste două decenii: a muntelui unic străbătut de diverse poteci. Indiferent pe care potecă ar urca, credincioşii tuturor religiilor se întîlnesc în vîrf (vezi intervenţiile dlui Pleşu în Dialoguri de seară, Harisma, 1991. Poate că această metaforă a funcţionat în cazul legendarei, deja, convertiri care îi este atribuită dlui Pleşu, a tînărului român devenit călugăr la muntele Athos. Presupun că între timp monahul respectiv a ajuns pînă în vîrf). Spre deosebire de dl Pleşu, însă, atunci cînd un tînăr pastor protestant a auzit această descriere a „unităţii religiilor”, şi-a întrebat interlocutorii:

„«Ce aţi crede dacă v-aş spune că Dumnezeul din vîrful muntelui a coborît de fapt aici, jos, unde sîntem noi? Ce aţi zice dacă v-aş spune că Dumnezeu nu aşteaptă ca oamenii să suie pînă la El, ci în schimb vine El la noi?»
S-au gîndit puţin, iar apoi au răspuns: «Ar fi ceva minunat.»
Atunci am zis: «Daţi-mi voie să vă prezint lui Iisus.»[2]

Eu zic că ar fi ceva minunat şi dacă ortodocşii ar fi, măcar cîteodată şi măcar un pic, protestanţi.

NOTE:

[1] “[…] adversarii săi ireductibili, între care şi gardienii ortodoxiei, ar trebui să ia aminte la discursul dlui Pleşu. Inteligenţa sa bonomă şi umorul bine dozat sînt mult mai convingătoare decît imprecaţia inchizitorială şi îndîrjirea puristă. Sau, în tot cazul, mai atrăgătoare, deci de natură să te pună pe gînduri şi să te deschidă către un adevăr. Adevărul nu poate fi slujit oricum.”

[2] David Platt, Radical: Taking Back Your Faith from the American Dream, Multnomah Books, 2010, p. 33. Îi sînt recunoscător prietenului meu George Lunga pentru recomandarea acestei cărţi şi în mod special pentru semnalarea acestui fragment.