Podul

Am descoperit această imagine la cîteva zile după ce am scris despre cheița, deși mai corect ar fi cheițele care înlocuiesc Crucea. Fotografia face parte dintr-un grupaj de fotografii făcute de dl Andrei Baciu în primăvara anului trecut în Polonia (http://andreibaciu.blogspot.ro/2017/08/impresii-poloneze.html). Dincolo de bucuria pe care mi-au adus-o toate fotografiile, care prin tihna, prin așezarea unei lumi netulburată nici de apariția unei tinere surprinsă într-o ambianță funky-trance (https://2.bp.blogspot.com/-lLAT4--1B3g/WYXew4uv4vI/AAAAAAAAHs4/NHgp2KOgKTUKV43R8nbAYRw4eJH5U0DUgCLcBGAs/s1600/IMG_5540finalmic860.jpg), atenția mi-a fost reținută în special de perechea de vîrstnici traversînd Most Tumski, Podul Tumski din Wroclaw, cunoscut și ca Podul îndrăgostiților. Perechile nu-și leagă iubirea cu lacătul de pod, ci neiubirea. De aceea aruncă cheia în apă. Pentru că avînd iubirea, nu mai au nevoie nici de cheie, nici de lacăt.

Sigur că, așa cum în vechea tradiție a Bobotezei, tinerii aduceau Crucea aruncată în ape, în noile tradiții ale mogul-bubulismului (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONfeb10.html) pe care se întemeiază tradiția autenticității identic-naturale (https://alexandruracu.wordpress.com/2017/07/23/ciobanul-din-pipera-si-antreprenorul-din-mahattan/), alți tineri, sau mai puțin tineri (la drept vorbind, dacă pentru Cruce ești „calificat” din momentul nașterii, precum pruncii uciși de Irod, pentru „cheiță” te califici de-abia după un interval de inițiere, de „sălășluire” întru relația discipol-maestru) ne aduc cheița de care noi nu avem nevoie. Ei, însă, au. De fiecare dată cînd ne aduc cheița, mentorul îi mîngîie protector pe cap. „Cineva mi-a dat acest telefon cu care pot vorbi cu Dumnezeu”, îi spune Andy Warhol lui Jim Morrison în cel mai bun film al lui Oliver Stone, „dar nu am nimic să-i spun” (https://www.youtube.com/watch?v=jyqXFXbDPcg). Cînd nu mai ai nimic de spus, primești telefonul. Dar ca să nu mai ai nimic de spus, ai nevoie mai întîi de cheiță.

Cineva ne tot dă cheița, în speranța că pînă la urmă o vom lua. Sunt șanse tot mai mari ca de podurile noastre să fie prinse cheițe, iar lacătele să fie aruncate în apă. De asta depind multe lucruri: meșterii constructori și maeștrii ctitori, natura podului, capătul lui. În egală măsură, trecătorii.

Podul Tumski mai este numit și Podul Catedralei. Este vorba despre Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, a cărui statuie străjuiește unul din capetele podului. Numeroase fotografii leagă de altfel cele două construcții. În fotografia dlui Baciu, catedrala nu este prinsă în cadru, ci doar un colț al Bisericii Sfînta Cruce (http://www.alamy.com/stock-photo-tumski-bridge-cathedral-of-st-john-baptist-and-church-of-the-holy-48231281.html). Sfînta Cruce, singurul pod care ne poate trece peste adîncurile cu neputință omului de trecut altfel.  

Un cuplu în vîrstă străbate acest pod în tihnă. Lacătele rămîn în urma lor, încuiate. Aparent, tăcute. Dar dacă ascultăm cu atenție, așa cum am mai spus că trebuie privite fotografiile dlui Baciu (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/06/despre-copaci-si-oameni.html), atunci vom desluși, odată cu sunetul lor de clopot, o mărturie: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (2 Timotei 4:7).

Oricît de departe ai arunca cheița, cineva tot ți-o va aduce înapoi. Astăzi, cheițele nici măcar nu mai sunt aruncate. Dimpotrivă, sînt purtate la gît. Au înlocuit cruciulițele chiar și atunci cînd la gît se află o cruciuliță propriu-zisă. Cînd nu sunt asigurate de Sf. Cruce, de jertfa lui Hristos, cruciulițele nu sunt decît un alt fel de cheițe.

Chiar dacă în vremurile actuale lacătele tind să dispară, de podurile noastre sunt prinse tot mai multe cheițe. Desigur, ca și telefonul lui Andy Warhol, ele sunt inutile. Nu avem nimic de descuiat cu ele. Nu avem la cine să ajungem. Dacă ele sunt acolo, e pentru a ne face să uităm că trebuie să ajungem la Dumnezeu. Dacă e să descuie ceva, atunci nu descuie decît porțile iadului. 

Păzim credința, luptăm lupta cea bună atunci cînd ținta contează. Pentru aducătorii cheiței însă, nu contează decît drumul.

Fierăria

Probabil că lipsa unui post de radio care să transmită și muzică valoroasă îi determină pe români să profite mai mult decît alții, mai norocoși în această privință, de accesul la youtube. Cînd am ascultat-o anul trecut pe Natalie Merchant la Radio România Cultural, am crezut că am dat peste un post străin.

„Is your voice being heard among the birds?”, întreabă Catherine MacLellan (https://www.youtube.com/watch?v=ahe3w7B6FtU;  vă previn că dacă veți asculta-și-vedea „Black Crow” https://www.youtube.com/watch?v=--3HEtfRe4I veți ajunge să doriți să rămîneți în prezența ei pentru restul vieților voastre; cel puțin asta sper!). În contextul posturilor de radio românești însă, întrebarea este absurdă: chiar dacă la un moment dat ar răsuna trilul distinct al unei păsări cîntătoare, el ar fi înăbușit de grohăitul porcilor, de cotcodăcitul găinilor bete sau drogate, de behăitul oilor și de mugetele vacilor și boilor care trebuie difuzați pe post din unicul motiv că s-a investit în ei. În Adele©, de pildă, cred că s-a investit enorm.

Ascult, sau mai bine zis am ascultat cu atenție posturile naționale de radio vreme de aproape zece ani. Nu am auzit în tot acest timp de Norah Jones, una dintre cele mai cuceritoare muziciene prin simplitate, printr-o subtilitate care ar trebui să ne fie familiară, printr-o voce care pare să vină nu doar din interiorul ei, ci și al tău.

Bruce Springsteen vizitează din cînd în cînd playlistul posturilor noastre de radio, dar asta numai pentru că a avut înțelepciunea și curajul să măture străzile din Philly atunci cînd toată lumea credea că soluția era să părăsească locul, ori să le amintească adolescentelor de grădinile lor devenite atît de secrete odată cu „implementarea” educației sexuale în școlile publice. Dar Bruce, „The Boss”, ține de o tradiție atît de veche încît e nevoie să le-o amintească pînă și moștenitorilor ei: „Rădăcinile rockului sunt atît de adînci încît ajung pînă la Bob Dylan, Hank Williams, Pete Seeger, Woody Guthrie, Lead Belly, trec prin Părinții muzicii folk, care erau implicați și angajați în ceea ce se întîmpla cu lumea lor.” (https://www.youtube.com/watch?v=n-mq0uJ7rlM)

„Dacă Woody Guthrie ar trăi astăzi, ar avea o mulțime de lucruri despre care să vorbească”, spune The Boss în acest tribut adus, odată cu albumul „We Shall Overcome”, lui Pete Seeger. Dar dacă Woody Guthrie ar trăi astăzi, nimeni în România nu ar auzi de el dacă s-ar limita la posturile naționale sau comerciale de radio. Așa cum nu mulți cred că au auzit de acest incredibil Tom Morello, care l-a completat într-un mod atît de fericit și spectaculos pe Bruce Springsteen în videoclipul de mai sus. Că rockul vine din tradiția folk-blues menționată deja, nu mai trebuie subliniat. Merită semnalată însă confirmarea acestui fapt în piesa „Save the Hammer For the Man”, creată împreună cu Ben Harper (https://www.youtube.com/watch?v=q5wm1DyVTdE).

M-a întristat să descopăr că dintre numeroșii admiratori ai piesei, nimeni nu pare să fi înțeles sensul expresiei. De parcă toți ascultătorii americani ar fi devenit ascultători fideli ai Radio România Cultural. Bunăoară, în timp ce unii propuneau o extensie a expresiei „to put the hammer down” (a accelera), alții sugerau că e vorba despre un îndemn la violență asupra autorității, asupra instituției, statului, identificați prin „the man”. Iar asta după ce ascultaseră melodia, al cărei sens era limpede: cultura este o fierărie: „„If the fire's hot enough/ Iron and steel will bend/ Save the hammer for the man”.

Nu strica ciocanul și nicovala pe fier, păstrează-le pentru om. Precum aurul, omul trebuie lămurit prin foc (Apoc. 3:18, 1 Petru 1:7). Poate fi focul de sînga al revendicărilor sociale; poate fi focul de dreapta al lămuririi libertății. Oricare ar fi acest foc, este mai binevenit și mai de dorit decît focul înăbușit al compromisurilor dispuse să jertfească adevărul în numele „autenticității”.

Îi înțeleg pe cei care preferă spălătoria (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/08/spalatoria.html) fierăriei. Îi înțeleg și pe cei care preferă „arca lui Noe” (https://www1.agerpres.ro/cultura/2012/05/10/patapievici-la-salonul-de-carte-de-la-torino-ma-bucur-foarte-mult-ca-in-aceasta-sala-poate-fi-rostita-limba-romana-11-49-11), fierăriei. Dar nu reușesc să-i înțeleg pe cei care consideră că atît spălătoria, cît și „arca lui Noe”, sunt tot o fierărie.  

Dacă nu sîntem implicați și angajați în ceea ce se întîmpla cu lumea noastră, este și pentru că avem posturile de radio pe care le avem.

Mișcarea de revoluție

Cu fiecare apus,

viața-mi răsare din nou.

Drumu-i lung, calea-i departi,

Cini se-nvîrti, rău socoati.

Drumu-i scurt, calea-i aci,

Cini stă, bini nu i-o hi.