miercuri, 24 august 2016

O altă carte



Aceiași oameni citesc aceleaşi lucruri
dar eu scriu din lumea
care mi-a scris.

Baza bazei



Președintele elitei amorale, deci al României (pentru două mandate), face din cunoașterea unei meserii criteriu de legitimare politică. Natura sofistă a argumentului este demontată impecabil într-un articol din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/carte-de-munca-cinste-cui-te-a-scris/). Merita amintit totuși că România a mai fost condusă de un om cu meserie la bază. De un cizmar. De altfel, în viziunea omului consiliat de elită orice meseriaș ar fi îndreptățit să conducă țara: frizeri, manichiuriste, șoferi, stomatologi, brutari, profesori. De pildă, după actualul profesor de fizică ne-am putea bucura de călăuzirea unui profesor de educație fizică.
Un puternic susținător al unirii Principatelor și alegerii lui Cuza, Grigore Alexandrescu a refuzat funcția de ministru de finanțe care i-a fost propusă de domnitor, întrucît „nu se putea susține material”, mulțumindu-se cu postul de director în Ministerul Cultelor și Instrucției. Opt ani mai tîrziu, cerea ministrului o bursă pentru fiica sa, semn al sărăciei în care trăia (cf. Pompiliu Marcea, Prefață la volumul Gr. Alexandrescu, Fabule și alte scrieri, Editura pentru literatură, 1967, p. 7.)
Funcția de ministru i-a fost propusă lui Alexandrescu nu doar ca o răsplată pentru meritele sale, ci mai ales pentru că era un om cinstit. Fiind un om cinstit, Alexandrescu a refuzat-o. A murit uitat și sărac, ca majoritatea oamenilor cinstiți.
„La bază” nu poate fi niciodată o meserie. La bază nu poate fi decît ceea ce îți dă dreptul să înveți și să practici o meserie. În vremurile de demult, calfa deprindea meseria o dată cu „baza”: seriozitatea, dedicarea, onestitatea. În „Profesiune de credință” (https://ro.wikisource.org/wiki/O_profesiune_de_credin%C8%9B%C4%83)  fabulistul român prevenea ironic asupra „pericolului” reprezentat de un prinț străin pentru politicienii români, străini ei înșiși de „talent, virtute, merite sau probitate, calități din altă lume, foarte grele și ciudate”. Atît de ciudate, încît fostul marinar de cursă lungă devenit președinte, neînțelegîndu-le, le-a considerat atributele unei slugi.

marți, 23 august 2016

Suflul și inspirația



În cursul emisiunii „Europa Christiana” de la Trinitas TV, Sorin Dumitrescu subliniază, printre multe alte lucruri esențiale, diferența dintre suflu și inspirație comparînd icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Agapia cu picturile lui Grigorescu de pe pereți: „Icoana bate tot ce-i pe pereți, îl bate pe Grigorescu de departe”, preciza meșterul iconar, dar, observa el în continuare, „problema-i alta: vin studenți, militari, etcetera, maica, maicile îl laudă pe Grigorescu, nu icoana. Și pleacă, au venit boi și pleacă cretini. Adică nu se mai înțelege nimic. Deci a avut grijă Domnul să introducă niște puteri, pentru cine știe să vadă.” (https://www.youtube.com/watch?v=YaKZNruYYJo)
De fapt, întreaga emisiune a fost o permanentă ciocnire între suflul dlui Sorin Dumitrescu și inspirația, sau mai degrabă lipsa ei, a domnului Sever Voinescu, realizatorul emisiunii.
M-am bucurat să-l aud pe dl Sorin Dumitrescu exprimîndu-și convingerea că în România va începe să crească o cultură a Duhului. Mă tem însă că apariția ei este amînată sau împiedicată de oamenii inspirației, de cei care trag concluziile și-l laudă pe Grigorescu. Cînd a vorbit despre superioritatea Europei, și, implicit, a creștinismului („Fiindcă dacă noi avem un prestigiu în raport cu Asia, cu China, cu America, cu toate astea, [e pentru că] de aici a pornit Adevărul.”) dlui Voinescu a replicat că lucrul ăsta nu prea se vede în marile orașe europene, ba dimpotrivă. Răspunsul dlui Dumitrescu vine prompt: „Trebuie să ne ocupăm în primul rînd de Biserică, pentru că de aici a pornit în primul rînd sminteala.”
Mi s-a părut însă că dl Dumitrescu a anunțat apropierea dintre Biserică și cultura planetară mai degrabă ca pe un avertisment legat de această sminteală, ca pe o prevestire tristă, care ar amenința cultura Duhului: „Bicefalia bizantină a căzut din pricina Romei, care n-a suportat să fie plasată pe locul doi, și după aceea a fost demolată prin ruptură. În momentul de față suntem pe cale ca Biserica să facă un nou tandem cu cultura planetară, de data aceasta, care nici nu se compară cu imperiul latin sau cu imperiul bizantin. [...] Imperiul nu mai poate ca să existe, dar imperiul culturii planetare, da.”
Sper că am înțeles eu greșit, și că dl Voinescu a interpretat corect gîndul dlui Dumitrescu, anunțînd vesel că se bucură „că încheiem aici, pe acest ton oarecum profetic al dumneavoastră, cum ați vorbit despre deschiderea spre planetar a culturii, a ceea ce numea foarte frumos părintele Rafail Noica, cultura în Duh.”
Sau poate că, dimpotrivă, realizatorul emisiunii nu a încercat decît să se asigure că plecăm de la această emisiune cretini. 

joi, 18 august 2016

Ainu



„Dacă ar fi să alegi între salvarea populaţiei ainu şi salvarea moldovenilor, ce ai alege?” mă întreabă din senin băiatul meu. „Grea întrebare”, răspund, încercînd să cîştig ceva timp. Îmi dau seama că-mi trebuie şi mai mult timp, aşa că încerc să mă fofilez: „Tu pe cine ai alege?” „Ainu”, răspunde el fără ezitare. „Ah, da”, răsuflu eu uşurat, ca şi cum aş pricepe. Dar pentru că nu am înţeles, insist: „Dar ştii de ce?” „Pentru că şi moldovenii sunt tot ainu, dar ainu nu sunt moldoveni”, răspunde el mulţumit. „Poate; dar, mai ales, pentru că tu eşti ainu”, spun eu, dorind să-i fac un compliment dar şi să las impresia că am dezlegat măcar o parte din ghicitoare. Mă înşel din nou: „Nu, nu de aia”, îmi răspunde dezamăgit, cu aerul omului care regretă că a deschis subiectul.
Are dreptate. Trebuie început cu Nordul. Cu marginea. Cu cei cărora nu le mai acordă nimeni nici o şansă. Doar falşii Mesia încep cu centrul. Falşii Mesia nici nu ies din Ierusalim. Adevăratul Mesia îl traversează şi-l priveşte de pe o asină, de pe o colină, de pe Cruce, de pe norii cerului. Doar adevăratul Mesia poate privi lumea din centrul ei, pentru că doar El este centrul absolut. El este în centru de fiecare dată şi întemeiază centrul. Falşii Mesia descentrează, punînd-se pe sine în centru. Adevăratul Mesia centrează, pogorîndu-se la margine.  

*

Cu cîţiva ani în urmă nişte orăşeni au cumpărat o casă veche în apropierea casei mele bătrîneşti. Oamenii par normali, doar că îşi folosesc motocoasa cu regularitatea cu care îşi tund americanii gazonul. Uneori am impresia că trec pe la casa lor de la ţară doar pentru a folosi motocoasa. Apar din senin, bîrîie cu maşinăria infernală o oră pe un şanţ de şase metri, strîng iarba tăiată, după care se urcă în maşină şi se-ntorc în oraş.
Orice utilaj care la oraş produce un zgomot suportabil, la ţară devine asurzitor. La oraş aproape că nici nu mai auzi o maşină de tăiat gazonul. Dar aici, la ţară, tocmai eram pe punctul de a le propune să le cosesc eu şanţul, cînd m-a oprit băiatul meu printr-o observaţie dureroasă: „Şi crezi că vei putea cosi şanţul din tot satul?” Astăzi, pînă şi la ţară folosirea coasei tinde să devină o ispravă demnă de un John Henry.
Se vine la sat pentru aer curat şi linişte, ultimele sălbăticiuni care mai pot fi ucise astăzi în România cu sufletul împăcat. Apar tot mai mulţi oameni lipsiţi de conştiinţa satului, a comunităţii celor vii şi adormiţi, a legăturii cu cerul şi pămîntul.
Da, trebuie început de-acolo unde oamenii, neamul oamenilor, încă mai ascultă: glasul bufniţei, vocea mioarei. Din cîte mi se pare însă, moldovenii par să prefere bîrîitul motoarelor. John Henry se simte onorat să lucreze pentru Henry Ford. Comunismul i-a luat ţăranului pămîntul; capitalismul i l-a redat, luîndu-i în schimb Centrul. Satului i-a fost dizolvată conştiinţa de centru al lumii. Descentrării economice impuse de comunism i s-a adăugat descentrarea spirituală operată de capitalism, în aşa fel încît ţăranul să fie obligat să vadă în centrul secular („Capitala”) şi unul pseudo-spiritual. Centrul nu mai este „aici”, ci „acolo”, axa lumii nu mai trece prin vatra satului, ci uneşte capitalele, centrele de putere politică.  
Un sat poate rezista o vreme fără o parte importantă din pămînt, cum s-a întîmplat în comunism. Dar nu poate rezista fără centrul lui. Tocmai pentru că se aflau în relaţie cu acest centru puteau ţăranii să reziste chiar şi departe de sat, în fabricile de la oraş, în zonele unde au fost deportaţi sau în închisori. Întrucît e şi de natură spirituală, centrul poate fi purtat, precum făceau nomazii australieni descrişi de Eliade în Sacrul şi Profanul (Humanitas, 2005, p. 28-29). Oraşul de astăzi nu se poate constitui în Centru al lumii pentru că nu este organizat după un model spiritual. De aceea este lipsit de centru şi astfel poate rezista haosului. Este haotic în mod necesar întrucît respinge ordinea din capul locului. Dar satul nu poate rezista haosului, de vreme ce este întemeiat pe o ordine spirituală în primul rînd. O ordine pe care generaţiile mai tinere, orientate spre lumea oraşului, nu au cum să o mai perceapă. Minutele sunt nelimitate doar în reţea. La fel şi semnalul.

miercuri, 17 august 2016

Război nevăzut



Răsuflarea împuţită a dragonului
împinge dimineaţa înapoi
în mîinile Maicii Domnului.

Prevestire



La marginea grădinii
prin umbra deasă
urma dragonului.

sâmbătă, 13 august 2016

În curtea arhiereului



În jurul Rugului aprins
unii au venit să se minuneze,
unii să se-nchine,
alţii să se încălzească,
iar alţii din curiozitate.
Preoţii şi Cărturarii,
nemistuiţi de dor,
aşteaptă zadarnic să fie recunoscuţi,
şi s-ar mulţumi doar cu un singur cîntat de cocoş.