Fii bărbat, folosește Gillette!

La noi, în România, se subînțelege că masculinitatea toxică este a cocalarilor și mai ales a PSD-ului, a lui Dragnea care consideră în mod nedrept că la librărie nu se găsesc decît cărți, nu și curaj. După un an și mai bine în care librăria n-a făcut altceva decît să-i dea muie pesedeului, atît noțiunea de curaj, cît și cea de librărie ar trebui poate revizitate.

Pe blogul lui Alexandru Racu pot fi citite cu folos o serie de articole despre relația dintre masculinitate, responsabilitate și politică, texte care ar merita legate într-un volum (https://alexandruracu.wordpress.com/2019/01/18/solutii-in-stil-american/, https://alexandruracu.wordpress.com/2019/01/16/lame-ascutite-si-deseuri-toxice/, https://alexandruracu.wordpress.com/2019/01/11/reactiune/, https://alexandruracu.wordpress.com/2018/12/12/totul-pentru-familia-mea/, etc).

În legătură cu videoclipul Gillete despre noua masculinitate (https://alexandruracu.wordpress.com/2019/01/18/solutii-in-stil-american/), am reținut sloganul „to say the right thing, to act the right way”, care amintește de celebrul vers al lui Eliot: „To do the useful thing, to say the courageous thing, to contemplate the beautiful thing: that is enough for one man's life.” (citat pe care l-am comentat aici: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/12/cartile-noastre-de-citire.html).

Care este cuvîntul drept care trebui rostit, care este gestul corect care trebuie făcut, potrivit filozofiei morale promovată de Gillette? Vedem că masculinitatea „tradițională” este asociată exclusiv intimidării și hărțuirii sexuale; boys will be boys, spun „băieții” de la grătare, asistînd aprobator la încăierarea unor puști; I’m a man, dude!, pare să spună tînărul care țîșnește în urmărirea unei femei. Este important ce spunem și ce facem, noi, bărbații de astăzi, pentru că sîntem priviți de băieții noștri, bărbații de mîine, ne face atenți naratorul din videoclip. Dar cine sînt bărbații de astăzi? Cei care îi opresc pe bărbații de ieri. Băieții noștri văd dacă asistăm pasiv, ori dacă intervenim. Văd, altfel spus, cu ce lame ne bărbierim. Cînd ne bărbierim cu noul Gillette, folosim de fapt un brici: Briciul lui Occam.

Asemenea principiului filozofic pe care îl ilustrează, soluția Gillette este soluția simplificată a unei probleme complexe ignorată deliberat, din motive explicate în articolele lui Alexandru amintite mai sus. Acțiunea corectă și mesajul corect se reduc, pentru Gillette, la această observație: în lipsa educației, masculinitatea devine obligatoriu toxică, fiind predispusă la violență prin excesul de testosteron.

Lăsînd la o parte faptul că componenta hormonală contribuie pozitiv la modul specific masculin de a gîndi și a acționa în moduri indispensabile societății [1], trebuie amintit însă că, dacă masculinitatea este bolnavă, nu este datorită unor aspecte inerente masculinității, ci are mai degrabă cauze proprii civilizației occidentale contemporane, care a îmbolnăvit nu doar masculinitatea, ci și feminitatea și implicit copilăria pe măsură ce a redus condițiile pentru existența și educarea demnității personale:

„As these gender-specific jobs disappear, it becomes harder for men to know whether they have anything essential to offer society, and the ramifications of this are profound. Humans don’t survive alone in nature; they die — and as a result, we are all hardwired to belong to groups. But the only way to guarantee membership in a group is to be needed by it, so being unneeded can feel catastrophic. Other groups show how this can play out. The national suicide rate is known to closely track unemployment, for example, and after the economic collapse of 2008, around 5,000 additional people in 54 countries committed suicide because they had lost their jobs. These were people who no longer felt needed.

[...] Both the triumph and the tragedy of modern society is that we have eliminated almost every hardship and danger from daily life. For the most part that is a great blessing, but it comes at a cost. The very efficiency of mass society makes people feel unnecessary, and therein lies a profound threat to our dignity. The poor are dehumanized by the menial jobs and shoddy urban housing they often wind up in. The rich are dehumanized by the very privilege and luxury that they use to insulate themselves from everyone else. The middle class is dehumanized by the cookie-cutter suburban homes they have mortgaged their futures for. The old are dehumanized by the speed and complexity of the mechanized world. The young are dehumanized by the wholesale substitution of social media and video games for real human experiences. And every last one of us is dehumanized by a society that uses algorithms and mass communication to feed us the truths we prefer and the lies that we need.

A new use for manhood may simply be to protect our precious human dignity at every possible turn.” (https://www.nationalreview.com/2018/03/why-are-men-violent-science-society/)

Mă întreb doar ce anume speră să cîștige bărbații de ieri din BOR care-i lasă pe bărbații de astăzi din elita intelectuală să-i reprezinte (cf. postarea mea anterioară): că li se va permite să poarte barbă pe mai departe? Dar poate barba să ascundă pierderea demnității chipului?

Notă

[1] „This hormonal component of male behavior is then greatly amplified by social conditioning, and the two combine to affect behavior in spontaneous, unconscious ways. During the mass shooting in Aurora, Colo., four of the twelve victims were young men who died protecting women with their bodies; there were no examples of the opposite. (Women are well known to protect children — as one brave teacher did during the Sandy Hook massacre — but examples of women using their bodies to shield male partners are vanishingly rare.) And one study found that 90 percent of “bystander rescues,” in which a person tries to save a stranger, are performed by men.” (https://www.nationalreview.com/2018/03/why-are-men-violent-science-society/)

Preoți, cu elita-n frunte!

Intensa conlucrare dintre cler și mireni la care a îndemnat recent Patriarhul Daniel („intensificare a misiunii Bisericii în societatea de astăzi printr-o intensă conlucrare între cler și credincioșii mireni, între slujitorii cultului religios și ai culturii românești.” (http://basilica.ro/cuvantul-rostit-de-patriarhul-romaniei-la-proclamarea-anului-omagial-si-comemorativ-2019-text-integral/) a fost atît de intensificată în ultimii ani încît puțini dintre mirenii marcanți ai parohiei Humanitas i-au putut rezista. Spre bucuria clerului, care poate respira ușurat că a scăpat astfel de o „ascultare” istovitoare. Lăsată în seama „slujitorilor culturii românești”, misiunea Bisericii în societatea de astăzi se reduce la o strategie de PR, la un exercițiu de imagine cu consecințe grave asupra învățăturii creștine. Dacă secularizarea reprezintă pentru BOR explicația pentru toate relele, atunci poate că e timpul ca BOR să se-ntrebe în ce măsură este ea însăși afectată de secularizare. Faptul că de la un an la altul tot mai mulți părinți își retrag copiii de la ora de religie este și un efect al secularizării. Dar dacă ultimii zece ani de „intensă conlucrare între cler și credincioșii mireni” i-au făcut pe tot mai mulți părinți să respingă legătura dintre educația școlară și credința creștină, înseamnă că ar trebui văzut dacă nu cumva ar trebui intensificată mai întîi educația creștină a mirenilor și în special a oamenilor de cultură.  

Rodul acestei conlucrări intense poate fi observat și în numărul de ieri al Ziarului Lumina al Patriarhiei, în care Eminescu este zugrăvit într-un articol drept «primus inter pares, „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, cum i-a spus Arghezi, îi așteaptă, pentru schimbul de daruri și omagii, un potlach singular, un ritual doar al celor inițiați întru misterul lui Eyn Sof. » (http://ziarullumina.ro/mihai-eminescu-in-consemnarile-contemporanilor-si-urmasilor-140645.html) Cuvintele inspirate aparțin profesorului Narcis Zărnescu. Ce-i drept, exprimarea îi poate părea surprinzătoare cititorului obișnuit, căruia îi lipsesc doctoratele în filologie, economie, precum și studiile temeinice din cadrul Colegiului Național de Apărare (http://limbi-straine.ucdc.ro/cv/CV%20Narcis%20Zarnescu_2015.pdf). De asemenea, cititorul obișnuit ar fi impresionat să descopere că această evocare a lui Eminescu din perspectiva „contemporanilor și urmașilor” se încheie apoteotic printr-un citat din Lucian Boia:

«Un veac mai târziu, Lucian Boia va afirma că Poetul naţional poate fi circumscris de mitul salvatorului sau al personajului excepţional în care simţim nevoia să ne proiectăm. (…). Sfântul Patron al Naţiunii Române şi, în acelaşi timp, unul dintre marile spirite universale. Ne afirmăm în faţa lumii, ne legitimăm în faţa lumii cu Eminescu”.»

După cum știe însă toată lumea care a auzit de Lucian Boia, istoricul este departe de a-l canoniza pe Eminescu; Boia pretinde că nu face decît să descrie formarea unei mitologii și nevoia de mitologie a fiecărei societăți (https://www.lapunkt.ro/2015/11/interviu-lucian-boia-mitul-mihai-eminescu-cum-procedam/).

Mi se pare importantă însă insistența cu care Boia rezervă mitologia poetului Eminescu, nu și gînditorului politic Eminescu, pe care-l consideră un ideolog limitat de temele naționaliste:

„El nu e altceva, în mod esenţial, altceva decît un mare poet. Este, desigur, un ideolog interesant – în termenii şi în perspectiva epocii. Dar lucrurile acestea din urmă trebuie să fie văzute în contextul lor istoric. Şi, cum spuneam, punctele mele de vedere de natură ideologică nu se suprapun aproape deloc cu acelea ale lui Mihai Eminescu. El este, desigur, şi un gînditor politic, dar nu este neapărat un gînditor politic pe gustul meu; ba dimpotrivă, aş spune.” (https://www.lapunkt.ro/2015/11/interviu-lucian-boia-mitul-mihai-eminescu-cum-procedam/)

Pentru un ideolog, orice gînditor politic este la rîndul lui un ideolog. Boia este un ideolog interesat de mecanismul de formare a miturilor pentru a le putea fabrica la rîndul lui, așa cum comuniștii demontau mașinăriile occidentale pentru a le putea recrea. Dar Eminescu este un poet național pentru că a fost un gînditor național, adică un conservator. Iar un conservator nu poate fi un ideolog, după cum o demonstrează Russell Kirk în volumul editat de George Panichas, The Essential Russell Kirk (publicat parțial în Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books and Arts, 2014). Un conservator nu așteaptă, precum dl Gabriel Liiceanu, „o altă omenire” (http://www.humanitas.ro/humanitas/a%C8%99tept%C3%A2nd-o-alt%C4%83-omenire). Un conservator nu este nici populist, nici elitist (dezbaterea pe această temă opune populismul elitismului ignorînd, din cîte mi se pare, perspectiva conservatoare, vezi http://radioromaniacultural.ro/robert-adam-in-dialog-cu-cristian-preda-la-libraria-humanitas-de-la-cismigiu/). Conservatorul vorbește despre valorile și exigențele reprezentării (vezi pe larg la Mircea Platon, Elitele și conștiința națională, https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/stiinta-istorie-politica/elitele-si-constiinta-nationala/; vezi și https://alexandruracu.wordpress.com/2019/01/11/reactiune/).  

Nu orice critică la adresa elitelor este populistă cîtă vreme este recunoscută și afirmată nu doar nevoia de elite, ci și obligația acestora de a reprezenta „o comunitate a sufletelor, în care sunt incluși viii și morții și cei încă nenăscuți, unită prin ceea ce Aristotel numea prietenie, iar creștinii iubirea de aproape.” R. Kirk, Imaginația morală, p. 343). Din acest punct de vedere, nu sînt convins că ceea ce îi lipsește conservatorismului este sîngele albastru, așa cum insistă dl. Theodor Paleologu în postfața ediției românești a cărții lui Kirk („conservatorismul fără aristocrație este o pură abstracțiune”). Conservatorul este interesat de om și de natura umană, așa că ar prefera ca sîngele omului să rămînă mai degrabă roșu, decît roz sau albastru. Este drept că în virtutea unei culturi a tradiției, conservatorismul a văzut în ereditatea aristocratică un aliat natural, dar nu unul indispensabil. Conservatorismul se poate lipsi de o aristocrație suficientă sieși. Dar nu se poate lipsi de Biserică de vreme ce ordinea în istorie, principiu fundamental al conservatorismului, nu poate fi asigurată decît în relație cu un sens transcendent istoriei.

Din păcate, BOR pare că nu se poate lipsi de elită: reprezentativă, nereprezentativă, oricum ar fi, numai elită să fie. BOR este singura forță din societatea noastră căreia îi trebuie un sînge albastru care nu mai are nevoie de nici o prefacere.
         Ultima strofă a Imnului Național începe cu „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină”. Privim cu încredere alaiul națiunii române văzîndu-i pe preoți în frunte. Ne este teamă să privim și cu atenție: nu vrem să știm cine este în fruntea preoților. Preferăm să presupunem că preoții continuă să-l urmeze pe Hristos. Și de aceea nu înțelegem de ce am devenit „sclavi iarăși în vechiul nost'pământ.”

Dacă apar manifestări neplăcute...

Orice le-am reproșa posturilor comerciale de radio și televiziune, să nu uităm că scopul lor este divertismentul. Din păcate, divertismentul  a ajuns să reprezinte un obiectiv principal și pentru programele culturale ale posturilor publice de radio și televiziune, care introduc în numele diversității lucruri complet opuse. Din sarcină asumată explicit în primii zece ani post-decembriști, cultura în sens larg a fost propusă ulterior ca alternativă la programele comerciale, sfîrșindu-și zilele în prezent ca formă superioară de divertisment, în compania necruțătoare a culturii pop.

În cadrul emisiunii „Bilet de îmbarcare” difuzată astăzi (în reluare) de RRC, este prezentată Țara Lăpușului (https://radioromaniacultural.ro/bilet-de-imbarcare-spre-tara-lapusului-si-mai-apoi-catre-mexic-la-cancun-si-chichen-itza/). O tînără citește o descriere literară a locurilor, „Poteca spre sufletul Maramureșului”, cu viteza cu care ne este prezentat finalul spotului la medicamente: „Dacăaparmanifestărineplăcuteadresaţivămediculuisaufarmacistului.” (vezi fișierul audio de la link-ul de mai sus, min. 12:10) Cînd tocmai mă-ntrebam de ce trebuia să vorbească atît de repede despre niște locuri care trebuie străbătute în tihnă, am aflat și răsunsul: trebuia să lase loc melodiei care, în ambianța curată a ținuturilor despre care tocmai ai aflat, te lovește nemilos în moalele capului. Este o piesă rap/hip-hop, „I Don't Like It, I Love It” interpretată de rapperul Flo Rida și Robin Thicke (https://www.youtube.com/watch?v=Tw8mpgccugc).

În descrierea tinerei, zona își datorează frumusețea și tăria în mare parte și munților care o înconjoară. Ne plîngem de pet-urile cu care nesimțiții formați de posturile comerciale de radio și televiziune pîngăresc și otrăvesc natura țării noastre. Dar nesimțirea cu care peisajul uman românesc este agresat prin emisiuni culturale pun munții la o încercare și mai mare.

Titanicul s-a scufundat pentru că cei care l-au condus nu doar că au ignorat posibilitatea prezenței aisbergurilor, ci au sporit viteza. De teamă să nu rămînă în urmă, instituțiile noastre de cultură măresc viteza. Conducerea acestor instituții nu se teme însă de pericolul unei coliziuni. Dar nu pentru că ar ști cum să o evite, ci din simplul motiv că pentru oamenii de cultură există suficiente bărci de salvare. Ei pot trece oricînd, de pildă, la posturile comerciale de radio și televiziune. 

În schimb, ascultătorii nepregătiți să-i urmeze, precum cei nereceptivi la sinteza dintre cultura populară românească și cea din Bronx, nu au decît să se adreseze medicului sau farmacistului.

Vorba de anti-cultură

În cadrul unei întîlniri dintre cîțiva savanți adunați în vederea formulării unui răspuns la întrebarea „ce este natura umană?”, amintește Alan C. Carlson în debutul conferinței sale pe tema patriarhatului și a rolului bărbatului în istoria civilizației umane (https://www.touchstonemag.com/touchstone-conference/2018/is-patriarchy-inevitable-allan-carlson.php), discuția s-a concentrat asupra ideologiei decisive a secolului 20. Ce sistem de idei a schimbat cel mai mult modul de gîndire al oamenilor? Cei prezenți au ajuns la concluzia că feminismul este ideologia care a afectat cel mai mult gîndirea oamenilor, mai mult decît comunismul, fascismul sau nazismul.

Săptămîna aceasta, la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii „Vorba de cultură”, de luni pînă vineri de la 12 la 12.30, o puteți auzi pe artista și curatoarea Simona Vilău. Interviul a mai fost difuzat și la începutul lui decembrie 2018 (http://radioromaniacultural.ro/vorba-de-cultura-invitata-artista-si-curatoarea-simona-vilau/), dar probabil că anumite idei trebuie repetate astfel încît ele să ne afecteze iremediabil.

Cum ar fi concluzia ediției de astăzi: „După Referendumul din 7 octombrie, am început o serie de oameni puși în colivie”.

Părintele Alexander Schmemann: Botezul Domnului – Binecuvîntarea apei

Apa nu înseamnă mare lucru pentru noi, cei de astăzi. Face parte din confortul esențial al vieții, accesibil, automat, ieftin. Porniți robinetul și iată, curge... Cu toate acestea, timp de mii de ani apa a fost un simbol religios fundamental și pentru a înțelege de ce a fost așa trebuie să recuperăm sentimentul aproape dispărut al legăturii noastre cu cosmosul.

Pentru oamenii din lumea antică, apa nu a fost decît un simbol al vieții în sine și al lumii ca viață... Apa este cu adevărat o condiție prealabilă a vieții. Se poate rezista fără hrană pentru o lungă perioadă de timp, dar fără apă, se moare în scurt timp, așa că putem spune că ființele umane sînt, prin natura lor, ființe însetate. Fără apă curățenia este imposibilă, de aceea apa este totodată și un simbol al curățării și a purității. Apa ca viață și puritate, dar și ca frumusețe, energie și forţă, reflectă și absoarbe, prin aceste calități, nemărginitul cer albastru. Toate acestea descriu acea percepție sau experiență a apei care a așezat-o în centrul simbolismului religios.

Intrați într-o biserică în ajunul Epifaniei, în timp ce se celebrează „Marea binecuvântare a apei”. Ascultați cuvintele rugăciunilor și imnurilor, acordați atenție ritului și veți simți că există mai mult aici decât un ritual străvechi: el are să ne spună ceva astăzi, așa cum a făcut-o cu o mie de ani în urmă, ceva despre viața noastră și setea noastră veșnică și neclintită de purificare, renaștere, reînnoire... În această sărbătoare, apa devine ceea ce a fost în prima zi a creației, cînd „pămîntul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adîncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”(Facerea 1: 2). Cuvintele slujbei evocă acest lucru în laudă și mulțumire: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!” Încă o dată, omenirea stă în fața misterului existenței. Încă o dată, experimentăm lumea în bucurie și vedem frumusețea și armonia ei ca dar al lui Dumnezeu. Încă o dată mulțumim. Și în această mulțumire, laudă și bucurie, devenim iarăși ființe umane autentice.

Bucuria Epifaniei se află în recuperarea unei experiențe cosmice a lumii, în redobîndirea credinței că totul și oricine poate fi oricînd spălat, curățit, reînnoit, renăscut și că indiferent de cît de murdară și de înglodată a devenit viața noastră, indiferent de mocirla în care ne-am tăvălit, întotdeauna avem acces la un izvor curat de apă vie, deoarece setea umanității pentru cer, pentru bunătate, perfecțiune și frumusețe nu este moartă și nici nu poate muri vreodată. Într-adevăr, numai această sete ne face ființe umane. „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvînt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!” Cine a spus că creștinismul este deprimant și sumbru, morbid și trist și îndepărtează ființele umane de viață? Priviți închinătorii acelei nopți și vedeți lumina și bucuria care strălucește pe chipurile lor în timp ce ascultă psalmul care vuiește de bucurie, „Glasul Domnului peste ape” (Psalmul 28:3), în timp ce privesc preotul stropind salbe de apă binecuvîntată în întreaga biserică și acele picături strălucitoare zburînd ca și cum ar atinge întreaga lume, făcând din nou din acea lume o posibilitate și o promisiune, materia elementară pentru un miracol tainic al transformării și transfigurării. Dumnezeu Însuși a intrat în această apă ca om; El s-a unit nu doar cu umanitatea, ci și cu întreaga materie, prefăcînd-o într-un izvor săltător și luminos spre viață și bucurie.

Dar nici unul din aceste lucruri nu poate fi experimentat sau simțit fără pocăință, fără o schimbare adîncă a conștiinței, fără convertirea cugetului și a inimii, fără capacitatea de a vedea totul într-o nouă lumină. Aceasta a fost tocmai pocăința propovăduită de Ioan Botezătorul și care i-a permis să-l vadă pe Iisus apropiindu-se de râul Iordan și să-L primească cu iubire ca pe Dumnezeu Însuși, care de la început a iubit neamul omenesc și a creat întreaga lume pentru noi ca o icoană a iubirii, veșniciei și bucuriei Lui.

(traducere de Gheorghe Fedorovici după Fr. Alexander Schmemann, „The Lord’s Baptism – The Blessing of Water”, https://signorthodoxchurch.ca/feast-of-theophany-schmemann-the-blessing-of-water/)

Părintele Alexander Schmemann: cele două sensuri ale sfințirii apei

„Lipsa timpului mă silește să mă limitez doar la un exemplu pentru a arăta că „dihotomiile” menționate mai sus, care fără îndoială au determinat metamorfoza profundă a evlaviei noastre liturgice, nu numai că nu unesc și nu leagă pe Dumnezeu cu omul și cu lumea, într-o conceptie logică despre lume, ci, dimpotrivă, desființează orice „comunicare” și „corespondență” între ele.

Așa, de pildă, a binecuvânta apa, făcând-o „apă sfințită”, ar putea avea două înțelesuri total diferite. Ar putea însemna, pe de o parte, transformarea a ceva profan, și astfel gol și neutru din punct de vedere religios, în ceva sacru, în care caz principalul înțeles religios al „apei sfințite” este tocmai acela că ea nu mai este „simplă” apă și, în fapt, este chiar opusă apei obișnuite — așa cum sacrul este opus profanului. În acest caz, actul binecuvântării nu descoperă nimic despre apă și, deci, despre materie sau lume, ci, dimpotrivă, le face irelevante pentru noua funcție a apei ca „apă sfințită”. Sacrul arată profanul tocmai ca profan, adică lipsit de înțeles din punct de vedere religios.

Pe de altă parte, același act al binecuvântării poate să însemne revelarea adevăratei naturi și adevăratului destin al apei, și astfel ale lumii, el poate fi epifania și împlinirea „sacramentalității” lor. Fiind, prin binecuvântare, restaurată în funcția ei corespunzătoare, „apa sfințită” este înfățișată ca apa adevărată, deplină și adecvată, iar materia devine din nou mijloc de comuniune cu Dumnezeu si de cunoaștere a Lui.

Cel ce este familiarizat cu conținutul și textul marii rugăciuni de binecuvântare a apei — la botez și la Bobotează — știe fără îndoială că acestea aparțin celui de al doilea dintre înțelesurile mentionate mai sus, că termenul lor de referință nu este dihotomia sacrului și profanului, ci „potențialitatea” sacramentală a creației în totalitatea ei, precum și în fiecare dintre elementele ei. Totuși, oricine este familiarizat cu evlavia noastră liturgică — în acest caz cu „înțelegerea” de către imensa majoritate a credincioșilor a semnificației „apei sfințite” — știe la fel de bine că primul înțeles triumfă aici, cu excluderea, în fapt, a celui de al doilea. Aceeași analiză poate fi aplicată, cu aceleași rezultate, practic, fiecărui aspect al cultului: sacramentelor, liturghiei timpului, heortologiei (studiul sărbătorilor — n.tr.) etc. „Sacramentalitatea” a fost înlocuită pretutindeni de „sacralitate”, „epifania” de o încrustare aproape magică in timp, și materia („naturalul”) de către „supranatural”.

Ceea ce este cu adevărat deranjant aici este că o astfel de evlavie liturgică, o astfel de înțelegere și experiență a cultului nu numai că nu este în nici un chip o provocare pentru secularism, ci este de fapt chiar una dintre sursele sale. Pentru că ea lasă lumea profană, adică tocmai seculară, în cel mai profund înțeles al acestui cuvânt: ca total incapabilă de orice comunicare reală cu Divinul, de orice transformare și transfigurare reale. Neavând nimic de revelat cu privire la lume și materie, timp și materie, această idee si această experiență a cultului nu „deranjează” nimic, nu ridică nici o întrebare, nu provoacă cu nimic. Și nu sunt, într-adevăr, „aplicabile” la nimic. Ele pot, deci, „coexista” pașnic cu orice ideologie seculară, cu orice formă de secularism. Și, de fapt, nu există aici nici o diferență între „rigoriștii” liturgici, adică cei care pun accentul pe slujbele lungi, pe respectarea îndrumărilor tipiconale si ale tipicului, și „liberalii” liturgici, întotdeauna gata și doritori să scurteze, să adapteze, să ajusteze. Pentru că în ambele cazuri se neagă pur și simplu continuitatea dintre „religie” și „viață”, însăși funcția cultului ca putere de transformare, judecare și schimbare. Din nou, paradoxal și tragic, acest tip de abordare a cultului și acest fel de experiență liturgică sunt, într-adevăr, izvorul și suportul secularismului.”

Alexander Schmemann, Pentru viața lumii: Sacramentele și Ortodoxia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 2001, p. 162-165. Pentru ediția în engleză, vezi For the Life of the World, Saint Vladimir’s Seminary Press, 2004 (first edition 1963), p. 131-133).

Cardinalul Francis George: Miza legalizării căsătoriei homosexuale

Cardinalul Francis George (1937-2015), regretatul Arhiepiscop Catolic de Chicago, a devenit cunoscut în special prin observația lui realistă despre perspectivele creștinismului în lumea actuală:

„I expect to die in bed, my successor will die in prison and his successor will die a martyr in the public square. His successor will pick up the shards of a ruined society and slowly help rebuild civilization, as the church has done so often in human history.” (Mă aștept ca eu să mor în patul meu, succesorul meu în temniță, iar succesorul lui ca martir în piața publică. Succesorul acestuia va aduna cioburile unei societăți ruinate și va ajuta la refacerea civilizației, așa cum Biserica a făcut-o atît de des în istoria omului.”)

Textul de mai jos al Cardinalului George vorbește despre miza legislației favorabile căsătoriei de același sex. Articolul teologului catolic apărea cu șase ani în urmă, pe 6 ianuarie 2013, atunci cînd creștinii români începeau să descopere performanțele ideologiei de gen folosită ca armă în războiul împotriva naturii umane și implicit împotriva creștinismului. Astfel, Asociația Alianța Familiilor din România și Asociația Provita au fost amendate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru reacțiile de protest cu care aceste asociații au întîmpinat organizarea „lunii LGBT” la Muzeul Țăranului Român în cursul lunii februarie 2013 (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/cncd-amenda-pentru-discriminarea-comunitatii-gay-dupa-protestul-de-la-mtr-120521, vezi și http://ziarullumina.ro/cum-se-vede-identitatea-romaneasca-la-mr-79590.html).

Contestarea identității sexuale biologice a cunoscut de-atunci o sporire atît în frecvența, cît și în violența discursului progresist; corelarea acestui atac cu asaltul asupra educației religioase i-a făcut pe cîțiva dintre noi să devenim conștienți de veritabila ofensivă desfășurată de un adversar care a făcut aceeași greșeală pe care am făcut-o și noi: ne-au și ne-am supraestimat, după cum ne-a demonstrat-o rezultatul Referendumului pentru căsătorie.

În 20 noiembrie 2013, Adunarea Generală din Illinois a votat modificarea codului civil în favoarea legalizării căsătoriei de același sex; legea a intrat în vigoare cîteva luni mai tîrziu, pe 1 iunie 2014 – de Ziua Copilului. Inițiativa Coaliției pentru Familie a urmărit să împiedice o manevră similară în România. Din păcate, votul din noiembrie trecut din România nu putea răspunde așteptărilor noastre și temerilor adversarilor dintr-un motiv devenit evident încă din zilele de vot: ambele erau false. Acum știm cel puțin că în România creștinii majori nu reprezintă nici măcar un sfert din totalul populației. Din acest punct de vedere, Referendumul s-a dovedit extrem de util.

Am tradus și postat în continuare articolul Cardinalului George (unul dintre ierarhii catolici care nu a ezitat să-și exprime public nedumerirea față de unele extravaganțe teologice ale Papei Francisc) ca pe un îndemn la realism. Faptul că unii dintre noi nu vom sfîrși în pat, ci în temniță sau în piața publică are și o parte bună: înseamnă că civilizația se apropie de sfîrșitul ei, adică de acel moment cînd poate fi refăcută de urmașii noștri. (G.F.)

 

Francis Cardinal George: Legislaţia creează căsătoria „de acelaşi sex”. Care este miza?

(From the “Cardinal’s Column, January 6, 2013, Archdiocese of Chicago.
http://www.catholicnewworld.com/cnwonline/2013/0106/cardinal.aspx

https://www.chicagocatholic.com/cardinal-george/-/article/2013/01/06/legislation-creating-same-sex-marriage-what-s-at-stake-)

La începutul Anului Nou 2013, în Adunarea Generală este propusă o lege care schimbă definiţia juridică a căsătoriei în statul Illinois pentru a le face pe plac persoanelor de acelaşi sex care doresc să se „căsătorească”. În această discuţie, Biserica va fi prezentată drept „anti-gay”, ceea ce reprezintă o poziţie dificilă, mai ales că familiile şi Biserica însăşi îi iubesc pe acei membri ai lor care au o orientare homosexuală. Ce se află în joc în această propunere legislativă şi în învăţătura Bisericii despre căsătorie?

De fapt, natura căsătoriei nu este o problemă religioasă. Căsătoria ne vine din firea noastră. Hristos sfinţeşte căsătoria, care devine o taină pentru botezaţi, dându-i o semnificaţie dincolo de realitatea ei firească; statul ocroteşte căsătoria deoarece este esenţială pentru familie şi pentru binele comun al societăţii. Dar nici Biserica, nici statul nu au inventat căsătoria, şi nici unul nu-i poate schimba natura.

Natura şi Dumnezeul Naturii, pentru a folosi expresia din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, dă speciei umane două sexe reciproc complementare, capabile să transmită viaţa prin ceea ce legea a recunoscut până acum drept uniune maritală. Relaţiile sexuale consumate între un bărbat şi o femeie sînt bazate în mod ideal pe iubire reciprocă şi trebuie să se bazeze întotdeauna pe consimţămîntul reciproc dacă vor să fie gesturi cu adevărat umane. Dar indiferent cît de puternică ar putea fi o prietenie profundă sau o iubire între persoane de acelaşi sex, este fizic imposibil pentru doi bărbaţi sau două femei să consume o uniune maritală. Chiar şi în dreptul civil, ne-consumarea căsătoriei este motiv de anulare.

Relaţiile sexuale între un bărbat şi o femeie sînt în mod natural şi necesar diferite de relaţiile sexuale între parteneri de acelaşi sex. Acest adevăr este parte din bunul simţ al rasei umane. Acesta era adevărul înainte de existenţa atît a Bisericii cît și a statului, şi va continua să fie adevărat şi atunci cînd nu va mai exista nici un stat Illinois şi nici Statele Unite ale Americii. O propunere de a schimba acest adevăr despre căsătorie în dreptul civil este mai puţin o ameninţare la adresa religiei cît un afront la adresa raţiunii umane şi a binelui comun al societăţii. Înseamnă că sîntem cu toţii gata să pretindem că acceptăm un lucru despre care ştim că este fizic imposibil. Legislativul ar putea la fel de bine să respingă legea gravitaţiei.

Care este prin urmare miza legislaţiei propuse? Ce este în mod sigur în joc este relaţia naturală dintre părinţi şi copii. Copiii, chiar dacă sînt iubiţi şi crescuţi de cei care nu sînt părinţii lor biologici, vor să ştie cine sînt părinţii lor, care este familia lor naturală. Fascinaţia pentru tabele genealogice şi deschiderea registrelor cu înregistrările de adopţie demonstrează această dorinţă de a te găsi într-o succesiune biologică de generaţii. Nici un „studiu” cinstit nu a infirmat ceea ce ştim cu toţii. Căsătoria stabilă între un soţ şi o soţie le-a protejat copiii, înconjurîndu-i cu dragoste familială şi oferindu-le temelia sigură pentru înflorirea umană. Această dorinţă naturală, deja slăbită într-o societate tot mai depravată, nu va mai fi privilegiată în dreptul civil. Familia naturală nu va fi mai „normală” decît orice alt acord „familial”. În cazul în care natura căsătoriei este distrusă în dreptul civil, familia naturală va dispărea la rîndul ei.

De asemenea, cei care cunosc diferenţa dintre căsătorie şi acordurile de acelaşi sex vor fi consideraţi bigoţi. Aici intră în joc problema religioasă. Includerea „libertăţii religioase” în titlul legii propuse recunoaşte că învăţătura religioasă bazată pe adevăruri naturale va fi de acum considerată drept dovadă a discriminării ilegale şi va fi pedepsită prin lege. Titlul legii este ironic, dacă nu necinstit. Cei care ştiu că o căsătorie este o uniune dintre un bărbat şi o femeie realizată din dorinţa de a întemeia o familie vor fi supuşi unui oprobriu social care-i va face nedoriţi în cele mai multe facultăţi şi în consiliile editoriale ale publicaţiilor importante. Vor fi excluşi din industria de divertisment. Copiii şi nepoţii lor vor afla în şcolile de stat că părinţii lor sînt nişte încuiaţi, un fel de rasişti stupizi. Legile învaţă; ele exprimă valorile sociale acceptate iar cei mai mulţi oameni urmează tendinţele din societate chiar şi atunci când opinia majorităţii susţine cauze imorale.

Legalizarea avortului este un bun exemplu pentru modul în care o procedură imorală, care ucide copiii în pântecele mamei lor, este mai întîi autorizată în mod legal în circumstanţe limitate ca un rău necesar pentru ca apoi să ajungă să devină după patruzeci de ani o condiţie a libertăţii umane, una care trebuie apărată cu orice preţ ca parte esenţială a „protecţiei sănătăţii reproductive.” Căsătoria se află pe aceeaşi traiectorie. Legile model care construiesc uniunile de acelaşi sex ca pe o căsătorie civilă au fost parte a educaţiei juridice de zeci de ani. Mass-media s-au angajat într-o campanie pe această temă de aproape tot atît de mult timp, desensibilizînd oamenii care au ajuns să accepte drept ceva normal lucruri care pînă acum fuseseră recunoscute ca problematice. Ne aflăm la sfârşitul unui efort extraordinar de propagandă depus de cei siguri în convingerea că ei sînt la vîrful dezvoltării umane. Dar ceea ce vedem nu este ceva deosebit de nou. Cu două mii de ani în urmă, Biserica s-a născut într-o societate care cultiva valorile despre care acum se afirmă că sînt necesare unei societăţi drepte.

De ce această lege? De vreme ce toate consecințele juridice ale căsătoriei naturale sînt deja acordate partenerilor de același sex angajați în uniuni civile, ceea ce este acum în joc în această chestiune pentru unii oamenii cu orientare homosexuală este respectul de sine și acceptarea deplină a societății pentru activităților lor sexuale. Întrucît oamenii onești nu pot fi de acord cu ura sau cu disprețul față de alții, „căsătoria de același sex” devine pentru mulți un răspuns bine intenționat și inimos pentru a-i ajuta pe alții să fie fericiți. Dar căsătoria este un angajament public, cu o responsabilitate care implică mai mult decît fericirea personală a doi adulți. Inventarea „drepturilor civile” care contrazic drepturi naturale nu rezolvă o problemă de nefericire personală.

Unii oameni religioși au considerat acceptarea legii propuse ca o dovadă de compasiune, dreptate și incluziune. Ca atitudini, aceste sentimente au fost folosite pentru a justifica orice, de la eugenie la eutanasie. Dacă este ca religia să fie mai mult decît pur sentiment, conținutul moral al acestor cuvinte trebuie să fie completat cu adevărurile provenite din ceea ce rațiunea umană înțelege iar Dumnezeu a revelat. Uniunile homosexuale sunt incompatibile cu învățătura care a păstrat Biserica unită cu Domnul ei timp de două mii de ani.

Biserica Catolică din această Arhiepiscopie a condamnat în mod constant violența sau ura față de bărbații și femeile cu orientare homosexuală. O bună practică pastorală încurajează familiile să-și accepte copiii, indiferent de orientarea lor sexuală, și să nu rupă relațiile cu ei. Arhiepiscopia oferă Sfînta Liturghie și alt ajutor spiritual celor care-și trăiesc homosexualitatea în mod anonim (grupurile Curaj) și, de asemenea, pentru cei care doresc să facă parte în mod public din comunitatea gay (AGLO, care își sărbătorește a douăzeci și cincea aniversare în acest an). Oamenii își trăiesc identitatea lor sexuală în moduri diferite, dar Biserica oferă în mod constant mijloace pentru a trăi în castitate în toate circumstanțele, după cum iubirea lui Dumnezeu obligă și face posibil deopotrivă.

În sfîrșit, ceea ce este în joc în această legislație propusă a făcut obiectul unor fraze din cuvîntarea de sfîrșit de an adresată de Sfântul Părinte co-lucrătorilor săi din Roma. Citându-l pe Rabinul Șef al Franței, Gilles Bernheim, care a vorbit recent despre impactul „filozofiei de gen” asupra legilor privitoare la căsătorie în Franța, Papa Benedict a comentat:

„Manipularea naturii, pe care o deplângem astăzi acolo unde mediul înconjurător este afectat, devine acum alegerea fundamentală a omului acolo unde este el însuși afectat. De acum înainte nu mai există decît o ființă umană abstractă, care-și determină singur natura. Bărbatul și femeia în starea în care au fost creați ca versiuni complementare a ceea ce înseamnă să fii om sînt puși în discuție. Dar dacă nu există nici o dualitate pre-determinată a bărbatului și a femeii în creație, atunci nici familia nu mai este o realitate întemeiată prin creație. De asemenea, copilul și-a pierdut locul pe care-l ocupase pînă acum și demnitatea care îi era proprie. Rabinul Bernheim arată că acum, vrînd-nevrînd, de la un subiect de drept, copilul a devenit un obiect la care oamenii au dreptul și pentru care au dreptul de a-l obține. Atunci cînd libertatea de a fi creativ devine libertatea de a te crea pe tine, în mod necesar Creatorul însuși este negat și în cele din urmă omul este deposedat la rîndul lui de demnitatea de creatură a lui Dumnezeu, de chip al lui Dumnezeu în miezul ființei sale. Apărarea familiei înseamnă apărarea omului însuși. Și devine clar că, atunci când Dumnezeu este negat, demnitatea umană dispare de asemenea. Oricine îl apără Dumnezeu îl apără pe om.”

Iată prin urmare ce anume este în joc acum. În ciuda aparentei inevitabilități a legislației pentru „căsătoria de același sex”, fiecare cetățean responsabil ar trebui să se gîndească la ceea ce el sau ea trebuie să facă acum, în timp ce actuala adunare legislativă aflată pe picior de plecare, formată din membri care nu mai sînt răspunzători față de alegătorii lor, se pregătește să ia o decizie care va avea consecințe enorme pentru toată lumea.

Dumnezeu să vă binecuvînteze.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)