Naturalul, ultima frontieră

Rezervele naturale ale lumii nu se reduc pentru că a crescut consumul sau populația. Ele scad pentru că s-au împuținat rezervele ei supranaturale. E mai puțină benzină, mai puțin gaz, cărbune sau apă pentru că e mai puțină credință, mai puțină dragoste. Acolo unde apare puțină credință, minunile redevin minunate, precum înmulțirea pîinilor și peștilor. Viața redevine o minune, nu o luptă pentru supraviețuire.

În timp ce modelele clasice de rachete folosesc hidrogen, racheta Simonei este un model hibrid, care funcționează 90% pe bază de transpirație, 10% pe bază de credință.  Simona este 90% naturală, 10% supranaturală. Spre deosebire de ce ne spun funcționarii BOR, naturalul și supranaturalul se atrag reciproc, astfel încît supranaturalul devine firesc, iar firescul, minunat.

La cum s-au repezit asupra Simonei atît arendașii credinței, cît și administratorii neoliberali ai transpirației, să sperăm că i-au mai lăsat Simonei măcar credința de pe ea, iar nouă, minunea. 

Consecințele negative ale adevărului

„Sunt mulți oameni care suferă fiindcă li s-au adresat cuvinte grele și nu li s-a cerut iertare, apoi sunt unii care suferă fiindcă au fost certați cu ură și aceasta le-a marcat viața. Dar cuvântul milostiv, cuvântul întăritor, cuvântul care ridică pe om din păcate acela este cuvânt vindecător” ne spune Daniel, Patriarhul BOR (https://basilica.ro/patriarhul-daniel-a-vorbit-despre-singuratate-si-remediile-ei/)

Dar problema nu o reprezintă cuvintele grele, nici cuvintele încărcate de ură. Mai grave decît acestea sînt cuvintele mincinoase. Mai grave decît cuvintele care rănesc sînt cuvintele care înșală. Elita ne-a picurat în ureche aceste cuvinte timp de treizeci de ani în timp ce ierarhia BOR ținea pîlnia, vorbindu-ne liniștitor despre cuvintele vindecătoare.

Cuvîntul vindecător este cuvîntul adevărat. Este cuvîntul pe care ierarhia BOR l-a alungat în pustie.

„Părintele Patriarh Daniel a vorbit despre consecinţele negative ale vieţii trăite în singurătate.”

La fel de bine, putea vorbi despre consecințele negative ale adevărului.

Sfîntul Iachint, un tînăr creștin eurosceptic și anti-elitist

„Dar sfântul mucenic al lui Hristos, strângându-şi tare gura şi dinţii, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură spurcăciunea jertfită a idolilor.”

(Martiriul Sfîntului Iachint, https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-iachint)

Un tînăr, în tradiția ortodoxă, un băiat în vîrstă de 12 ani, la catolici, Sfîntul Iachint a ales să fie ucis pentru refuzul de a mînca din bucatele jertfite zeilor.

Iachint venea dintr-o familie bună, dintr-o familie de încredere. Mai ales, venea dintr-o familie creștină. Nu știu în ce măsură această familie poate fi regăsită astăzi printre familiile tradiționale românești care ar vedea în servirea împăratului păgîn o cinste deosebită, o șansă în viață, startul unei cariere de succes.

Dar în loc să fie mîndru și recunoscător pentru compania aleasă în care se afla, în loc să înțeleagă importanța momentului istoric marcat de conducerea lui Traian în istoria imperiului și pentru viitorul Europei, în loc să se închine idolilor acestei lumi, Iachint a preferat să-și încleșteze gura, deschizînd-o doar pentru a-l preamări pe Făcătorul cerului și pămîntului și pentru a-l îndemna pe șeful de atunci al UE să se trezească: „Eu aş fi voit ca şi tu să te depărtezi de înşelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire şi de necuratele jertfe, şi să cunoşti pe Unul adevăratul Dumnezeu şi Aceluia să-I slujeşti”, îi spune tînărul Iachint împăratului Traian.

Traian îl ucide, desigur, pentru că nu putea admite rivalitatea altui zeu. Așa cum, în mitologia greacă, Apollo îl ucide pe Hyacinthus, nedorind să-l împartă cu Zefir.  

BOR l-a pomenit astăzi pe Sf. Iachint, deși face totul pentru a împiedica apariția unui astfel de creștin. Ce-i drept, BOR nu introduce cu sila în gura creștinilor mîncăruri jertfite idolilor de elita gnostică, globalistă, neoliberală sau germanofilă.

Doar le face poftă.

Maneaua sufletului românesc și cultura de sexodrom

Mi-am înscris odată copilul la un curs de dansuri populare. După primele trei ședințe, în care singura muzică de lucru a fost maneaua, l-am retras.

Grigore Leșe a fost prezent la mitingul de susținere a dlui Andrei Pleșu (https://www.mediafax.ro/social/sute-de-persoane-in-piata-universitatii-la-un-miting-pro-plesu-dupa-atacurile-de-la-postul-antena-3-foto-12274331). Maestrul Leșe merge cu toată lumea bună care preferă lemnul și spațiile mici. Este foarte sever cu Maria Tănase, pe care o critică într-una din cărțile publicate de Humanitas pentru degradarea cîntecului popular românesc prin urbanizare și stilizare, dar în schimb face emisiuni cu Loredana Groza (http://www.tvr.ro/loredana-groza-aduce-muzica-satelor-romanesti-pe-drumul-lui-lese_14254.html#view), care a înnobilat cîntecul popular românesc prin celebra Zig-Zagga. De altfel, noblețea cîntecului tradițional românesc este salvată de la experimentele periculoase ale Mariei Tănase, fiind exprimată strălucit de atitudinea și ținuta Loredanei, după cum se poate vedea și din acest videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=pRrLxQ2iyUE.

Aflu că „Centrul Național al Dansului București, aflat în subordinea Ministerului Culturii și Identității Naționale (MCIN), subvenționat  de la buget, în acest an, cu 2. 037 mii lei (circa 430.000 de euro), găzduiește în luna iunie, potrivit site-ului oficial, două spectacole: Sexodrom, respectiv Open, prin care se promovează apartenența la comunitatea minorităților sexuale.” (https://www.activenews.ro/stiri-social/Centrul-National-al-Dansului-promoveaza-homosexualitatea.-Ministerul-Culturii-Aceste-spectacole-nu-sunt-pe-lista-aprobata-de-minister-156675)

Mi se pare normal: atunci cînd de cultura și identitatea națională se ocupă oportuniști și oameni de serviciu sau de servicii, ajungem inevitabil să alegem între manele și sexodrom. Nu mai putem alege între Loredana și Maria Tănase, ci între Loredana, Lady Gaga și Vali Vijelie. Sincer să fiu, în această situație îl prefer pe domnul Vali.

Propun să profităm de ocazie și să ne înscriem cît mai repede copiii la cursul de manele românești tradiționale, pînă nu e prea tîrziu. Este probabil singura șansă de a-i salva de cealaltă opțiune pe care ne-o lasă oamenii de cultură români: sexodromul.

România versus Șmecherii: 1-0

Înainte de a ne consola cu gîndul că pînă și Brazilia a încasat de la Germania patru goluri în șase minute, înainte de a ne felicita pentru performanța de a fi ajuns în semifinalele Campionatului European de Fotbal U21, înainte de a ne spune că oricum nu aveam nici o șansă în fața Germaniei (care, cu totul previzibil, a jucat în cea mai ușoară grupă posibilă), ca și cum am fi avut vreo șansă în fața Angliei sau Franței, să remarcăm înainte de toate angajamentul și dedicarea tuturor, de la jucători la echipa tehnică și la suporteri.

Reușita imensă de pînă acum a naționalei U21 nu a fost doar meritul lui Ianis Hagi, nici doar a genialului portar Ionuț Radu și nici a vreunui alt jucător, ci a venit în urma pregătirii, dedicării și inspirației întregii echipe, odată cu dragostea suporterilor din tribune, de acasă și de oriunde din lumea asta și cealaltă.

Trăim un moment în care efortul elitei transnațională, umanistă, atee, globalistă, libertarian-ortodoxă, neoliberal-ortodoxă, neognostică, Antimistă de Ziua a Șaptea, neoprotestant-ortodoxă sau ortodox-ortodoxă, se stinge precum fumul, precum se topeşte ceara de faţa focului. Antrenorii dezrădăcinării noastre sînt descumpăniți de această reușită, despre care preferă să nu vorbească nici măcar în șoaptă.

Dar care este reușita care ne-a paralizat șarpele din sîn: victoria asupra Angliei? Egalul cu Franța? Nicidecum! Marea victorie a naționalei noastre de tineret constă în unitatea, solidaritatea, fraternitatea dintre jucători și suporteri. Aceste sentimente au făcut posibilă victoria naționalei și ar putea trezi oricînd nu doar mîndria, cît mai ales conștiința națională.
        Jucătorii noștri nu au luptat pentru bani. Nu au luptat pentru UE. Nu au jucat din plăcere. Au luptat pentru România. Suporterii români nu au sprijinit niște vedete globale, sclavi din Colosseumul consumerist precum cei întrebuințați de Anglia și Franța: și-au încurajat frații, copiii, soții, prietenii și vecinii. La fiecare dintre aceste meciuri ale naționalei noastre, am fost cu toții aproapele celuilalt.

Cîtă vreme luptăm pentru România, cîștigăm cu toții. Aceasta este adevărata victorie pe care ne-a adus-o naționala de tineret. Aceasta este principala victorie pe care trebuie să o apărăm și să o consolidăm, victoria pe care trebuie să construim.

De treizeci de ani, elita de dreapta ne spune, cu binecuvîntarea BOR, că nu merităm altceva decît ca toți străinii, în special cei din Vest, să se pișe pe noi; în cel mai rău caz, ne putem pișa și între noi, în cazul în care UE este reținută de spasme prelungite în momentul intonării vreunui imn național, altul decît al Germaniei. Foarte probabil, dacă Bivolaru ar fi știut să valorifice la timp pișatul globalist, acum ar fi fost cel puțin directorul general al ICR, dacă nu cumva chiar ministrul Culturii și Identității Naționale. S-au mai văzut cazuri.

Naționala noastră de tineret ne-a amintit însă că nimeni nu se pișă pe tine dacă nu o faci tu mai întîi. Ignorînd exercițiile de autodegradare sufletească la care elita a încercat să ne supună timp de treizeci de ani, naționala noastră a oferit o lecție, o demonstrație de demnitate națională. În plus, nu putem să nu observăm că dintre cele patru semifinaliste, prin identitate și demnitate, echipa României este singura cu adevărat europeană. Celelalte sînt alcătuite din băieți din colonii care nu știu decît să fugă. Fuga îți poate salva viața în colonie; cînd lupți pentru patria ta însă, te retragi sau avansezi în ritmul reliefului național.

Este o ironie a istoriei faptul că pe strada Constantin Noica, la nr. 140, se află Școala de Antrenori Ioan Kunst Ghermanescu din cadrul Universității Nationale de Educatie Fizica și Sport din București.

Noica a avut la un moment dat ideea unui antrenorat de performanță, care să identifice și să antreneze tineri pentru cultura de performanță (vezi „Cei 22, sau despre cultura de performanță”, în volumul Despre lăutărism, http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-lautarism. O variantă a textului poate fi citită și aici https://webcultura.ro/cei-22-sau-despre-cultura-de-performanta/. Înregistrarea audio a acestui text în lectura lui Noica la https://www.youtube.com/watch?v=VdSx8JrDQA0).

Mă tem însă că Noica pleca de la convingerea greșită că exercițiul cultural îl face pe om mai bun; orice creștere este bună, orice devenire este în mod necesar una întru ființă.

Dar eseul lui Noica se termină cu un paragraf pe care antrenorii de excepție, cei care pot face mai ales ca neghina să crească la fel de înaltă, dacă nu chiar mai înaltă decît grîul, preferă să-l ignore, așa cum se străduiesc acum să ignore creșterea solidarității populare adusă de performanța tinerilor fotbaliști români:

„Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”

 Sămînța cea bună este dată deja. Nu are nevoie decît de ploaia cea bună, de iubirea noastră, de prețuirea și încrederea noastră, a părinților și strămoșilor și copiilor noștri în noi înșine și în prețuirea și iubirea lui Dumnezeu pentru noi și încrederea Lui în noi. Antrenorii de excepție au conjurat împotriva ploii bune, invocînd asupra noastră ploaia acidă a falselor dileme.

De treizeci de ani, antrenorii de excepție, antrenați de Noica însuși, nu au produs decît o cultură de lăutari care ne vrăjesc cu descîntecele UE, ale pieței globale, ale unității religiilor și ale toleranței la rău. De treizeci de ani sîntem invitați, seduși, constrînși, amenințați să degustăm mostrele de urinoterapie aduse în spinarea poneilor roz. Cică e la fel ca apa. Bill Gates chiar are o companie care se ocupă de filtrarea apei din canalizare. În România, cu banii și influența lui Bill și George, edituri și companii private, instituții de cultură ale statului român, oameni de cultură venerabili și universități de prestigiu transformă de treizeci de ani apa bună, de izvor curat, în substanțe poluante, de la fecale la reziduuri toxice. Unii dintre acești agenți ai poluării noastre sufletești o fac și pe gratis, din ură și din diverse alte complexe de inferioritate generate de neajunsul de a se fi născut într-o cultură minoră.

Cartoforii care joacă cu zaruri și cărți măsluite au o vorbă: „Șmecherii cu banii, fraierii cu speranța!” Însă maeștrii jocurilor cu mărgelele de sticlă de la noi nu și-au propus să ne ia banii. Nu au voit nimic altceva decît să ne ia speranța. 
         Antrenorii de excepție antrenează; antrenorii umili cultivă. Cine sînt acești antrenori umili? Noi toți, toți acești anonimi pentru elită, dar prieteni, rude și vecini între noi. Noi, toți cei care ne-am păstrat speranța.

Unitatea dintre naționala de tineret a româniei și suporterii români ne-a demonstrat că speranța este încă la noi. Aceasta este marea victorie pe care ne-au readus-o sportivii noștri.

Să-i lăsăm pe antrenorii anticulturali din România cu banii. Ei n-au nimic de cultivat și nimic de crescut în afară de lucruri și culturi care la vremea secerișului se strîng și se aruncă în foc. Speranța, în schimb, este una dintre cele trei care vor rămîne în veac.

         P.S.
         Aceasta este postarea cu numărul 1000. Sper ca măcar o parte din textele postate aici vor reuși să ne facă să ne dorim ploaia cea bună.

Unchiu’ Mitică

Călin Popescu Tăriceanu se întreabă dacă „Oare ne întoarcem în timp la vremurile când și maternitățile erau supravegheate de procurori? Oare vin vremurile când procurori delegați vor asista la cursurile școlare, în clase, pentru a se asigura că se respectă la virgulă programa școlară? A ajuns procurorul „omul providențial” care, împreună cu omniprezenții mascați, salvează patria? Eu nu cred că acesta e viitorul României. Voi ce credeți dragi compatrioți?” https://www.facebook.com/tariceanu/posts/2834453153236148

Înainte de 1990, toată lumea înjura comunismul și securitatea (mă rog, securitatea era înjurată ceva mai în surdină, ca și în prezent). Dar cînd vreun membru al familiei ajungea comunist sau securist, întreaga familie și toate cunoștințele îl felicitau. Unchiu’ Mitică era omul cel mai respectat din familie. Nu-l deranjai pentru fleacuri, iar cînd îi urai la mulți ani, vocea îți era gîtuită de emoție. Aveai o problemă mai serioasă? Îl sunai pe Unchiu’ Mitică și se rezolva. De regulă, însă, nu ajungeai să ai probleme: toată lumea știa că ești rudă cu Unchiu’ Mitică.

Între timp, Unchiu’ Mitică a devenit și procuror. O programă școlară care schilodește intelectual și emoțional elevul nu poate fi aplicată fără procurori. O societate care se ghidează exclusiv după regulile pieței are nevoie de procurori: dacă cineva a plătit pentru un copil, acel copil îi aparține indiferent de părerea copilului și a asistenților maternali. O societate care a hotărît că un copil poate să-și decidă singur identitatea de gen, obligînd copiii și părinții să admită această aberație, are nevoie de procurori pentru a se asigura că nimeni nu rămîne ceea ce este sau ar trebui să fie. La referendumul pentru familie de anul trecut, România a votat pentru acest model de societate. România a votat pentru procurorii care ne salvează de noi înșine, de credință, de tradiție, de cultură. 

Prin urmare, sigur că avem nevoie de Unchiu’ Mitică: ca procuror care supraveghează implementarea totală a ideologiei de gen, ne poate ajuta să ne înscriem copilul la singura clasă din singura școală din România unde încă se mai face carte. Sperăm din toată inima ca băieții și fetele noastre să ajungă și ei cineva. Oameni mari, oameni respectați, precum Unchiu’ Mitică.

Blestemul iubirii

Din binecuvîntarea patriarhală a perioadei de examene școlare, aflăm că „Examenele vă vor aduce o confirmare a muncii voastre din ultimii ani școlari și vor fi prilej de bucurie pe care o veți împărtăși împreună cu dascălii și părinții voștri.” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/binecuvantare-si-incurajare-pentru-examene-145284.html)

Sigur, la examene nu se întrec doar cei care au muncit, ci mai ales cei care au muncit cu cei care au plătit. Cei care au și muncit, au și plătit sînt binecuvîntați deja. Însă o binecuvîntare în plus nu strică niciodată.  

Cîntecul, „Cine iubește și lasă” interpretat memorabil de Maria Tănase, îi blestemă pe toți cei care iubesc și lasă. Deși cei care nu iubesc, dar iau ce-i al altuia (nota, locul, munca, speranțele, viața), sînt mai numeroși.

Normal ar fi ca celui care nu iubește și ia, și Dumnezeu să-i ia ceva.

Dar cîntecul Mariei Tănase are dreptate pînă la capăt: cei care iubesc și lasă sînt mai vinovați decît cei care pun labele pe ceea ce nu li se cuvine. Pentru că lași ca munca să-ți fie furată de cei care nu muncesc, pentru că lași ca iubirea să-ți fie furată de cei care nu iubesc, ești vrednic de

târâișu’ șarpelui

și pasu’ gândacului,

vâjâitu’ vântului,

pulberea pământului.