marți, 20 noiembrie 2018

Serviciile de insecuritate


Am aflat dintr-o emisiune a unui post de radio convențional numit „cultural”, că România se află pe locul doi în topul migrației:

„Din numărul din noiembrie al revistei National Geographic Romania aflăm, nu fără oarecare surprindere, că ţara noastră se situeaza pe locul doi în lume în topul migraţiei, dupa Siria” https://radioromaniacultural.ro/un-veac-de-migratie-in-tara-oasului/

Contrar așteptărilor și cu maximă suprindere aflăm însă de la alți jurnaliști, lipsiți de cultura promovată de postul de radio menționat că

„fie că este făcută din ignoranţă sau rea-credinţă, o abordare alarmistă a unui subiect deosebit de delicat, precum cel al emigraţiei, nu va face decât să întărească cultura românilor de insecuritate, să contribuie la slăbirea rezilienţei şi poate chiar să genereze sentimente anti-occidentale.” 
https://adevarul.ro/news/societate/dezinformare-romania-locul-doi-siria-privinta-migratiei-1_5afbf70adf52022f75097e33/index.html

         Acum știm cine e amicul! Nu importă că n-are manieră – ce contează e că are cultură!

luni, 19 noiembrie 2018

Monstruoasa alianță


După cum arătam într-o intervenție precedentă, „celălalt” a dobîndit atribute divine printr-o falsificare teologică și ideologică a persoanei umane realizată de elita neognostică și/sau liberală/libertariană cu binecuvîntarea și recomandarea ierarhiei ortodoxe („Instrumentalizînd transcendența Fiului lui Dumnezeu și, totodată, imanența, apropierea Lui radicală prin Întrupare, gnosticii au reușit să-i atribuie diferenței calități divino-umane, în așa fel încît celălalt, prin simplul fapt de a fi celălalt și de a fi diferit, este din capul locului nu doar unit cu Dumnezeu: este Dumnezeu.” https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/salvatorii-romaniei.html)
Dar sloganul „Noi suntem ceilalți” a fost plătit substanțial nu doar de primăria orașului Alba-Iulia (https://www.activenews.ro/stiri/A-sponsorizat-cu-sute-de-mii-de-euro-Dilema-lui-Plesu-iar-azi-Mircea-Hava-se-plange-ca-nu-are-bani-pentru-aniversarea-Marii-Uniri-la-Alba-Iulia-153521), nu doar de întreaga cultură română, ci, mai ales, de poporul român. Nu mă refer doar la eșecul referendumului pentru precizarea definirii căsătoriei în România; simplul fapt că a fost nevoie de un astfel de referendum sugerează că „ei” cîștigaseră deja, ori erau pe punctul de a cîștiga.
         Boicotarea la scară națională a referendumului demonstrează mai ales că „noi” am devenit „ei”. Rezultat care nu ar fi fost posibil fără complicitatea lipsită de orice scrupul moral și de orice urmă de conștiință creștină dintre BOR și intelighenția românească „creștină”.

Confort sporit


Atunci cînd cele patru camere 
ale inimii omului
ajung pustii,
omul își face vilă.

duminică, 18 noiembrie 2018

Pe mîna lor


Domnul Andrei Pleșu a publicat recent un volum întitulat Pe mâna cui suntem? (http://www.humanitas.ro/humanitas/pe-m%C3%A2na-cui-suntem). O apariție recentă o constituie și volumul domnului Gabriel Liiceanu, Așteptând o altă omenire (http://www.humanitas.ro/humanitas/a%C8%99tept%C3%A2nd-o-alt%C4%83-omenire).
În ciuda faptului că elita a apreciat simplitatea ortodoxiei manifestată  mai degrabă de monahi necultivați precum părintele Cleopa sau Teofil Părăian, de treizeci de ani încoace BOR a insistat să recomande intelectuali pretins ortodocși, dar neognostici sau neoliberali în esență, pe care i-a delegat să o reprezinte în relația cu straturile superioare și de mijloc ale societății românești post-decembriste. O inadecvare tragică în raport cu intelectualii și cu Vestul demonstra în 1992 și regretatul Ioan Alexandru, care spera ca intelectualii români să evanghelizeze România și să-l aducă aici pe Hristos din Vest (https://www.youtube.com/watch?v=2CE35xcyzHo).     
Sfîntul Irineu de Lyon îi compară pe gnostici cu niște artiști neîndemînatici care deformează din nepricepere portretul unui rege. Mă tem însă că Sf. Irineu i-a subestimat pe gnostici; mi se pare mai probabil ca scopul lor să fie tocmai deformarea/deconstrucția și re-formarea ulterioară, cu ajutorul pieselor prețioase ale valorosului mozaic, a chipului unui cîine sau vulpe (procedeu comentat pe larg de John Behr în Taina lui Hristos, Sophia, 2008). Doar pentru că noul portret este format (și) din piese ale portretului original nu înseamnă că este adevărat; însă oamenii care nu l-au cunoscut pe rege pot fi înșelați de gnostici (Împotriva ereziilor, 4.26.1, vezi la Behr, pp. 64-73). Un nepriceput nu ar putea da formă unui pumn de pietre colorate; dar oricît de iscusit ar fi un artist, atunci cînd încearcă să recreeze imaginea Regelui după propria sa inspirație, ori potrivit unui alt canon decît cel al Bisericii, nu poate realiza decît cel mult imaginea unui cîine sau a unei vulpi.
 Te-ai putea întreba însă cum de oamenii acceptă să le fie rege un cîine sau o vulpe? Chiar dacă nu-l cunosc pe rege, nu se poate să nu știe cum arată un cîine sau o vulpe!
Un posibil răspuns ar fi acesta: cei care nu-l cunosc pe Rege ajung să nu se mai cunoască nici pe sine. Cine nu se-nchină Creatorului se-nchină creaturii, ne amintește Sf. Pavel. Asemănarea omului cu propriul său chip, cel al Regelui, se deformează atunci cînd omul își uită modelul. Gnosticii și liberalii profită de această uitare și nepăsare pentru a-i oferi omului un alt model.
Chiar dacă am avut la dispoziție treizeci de ani pentru a înțelege pe mîna cui am fost dați, nu este ușor să înțelegem gravitatea situației în care am ajuns, cu atît mai mult cu cît suferim de absența unor teologi și duhovnici care ne-ar putea trezi, rostind adevărul despre imaginile falsificate ale omului și ale lui Dumnezeu. Aroganța, agresivitatea, minciuna, impostura și violența de care ne plîngem astăzi împreună cu intelectualii noștri nu ar fi atins aceste proporții dureroase dacă nu ne-am fi oglindit, de peste un sfert de veac, în imaginea unui cîine.  
Cunoașterea chipului autentic al Regelui este importantă nu doar pentru a nu-L confunda cu un cîine, ci și pentru ca El să se poată recunoaște în noi și să ne recunoască în felul acesta. De cunoașterea Regelui depinde ca noi să ne pierdem trăsăturile de cîini și de vulpi.
Pînă la urmă, intelectualii au evanghelizat România și l-au adus pe hristos din Vest, dar rezultatul nu poate decît să-l întristeze pe fratele Ioan Alexandru. Pentru că au adus o altă evanghelie decît cea vestită de Domnul și au adus un hristos cu chip de cîine și de vulpe.
Am fost lăsați la mîna lor. Și au cîștigat. Presupun că nu aceasta este noua omenire așteptată de domnul Liiceanu. Însă cîtă vreme Regele are chip de cîine, nici nu se poate aștepta la vreo alta. 

Noi, care pe heruvimi nu-i mai închipuim


O pisică se juca cu o frunză
care se juca cu vîntul
care se juca cu noi
care nu ne mai jucăm cu nimeni.

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Ceva cu unire înăuntru


Văzînd în urmă cu un an într-un magazin sătesc niște cornuri, am dorit să știu cu ce erau umplute: „Sînt niște cornuri cu ceva înăuntru”, mi s-a răspuns pe un ton nesigur care invita la precauție.
Sărbătorim o sută de ani de ceva cu unire înăuntru.
Ce frumos ne vorbește Radio România cultural despre Sighișoara, despre meșteșugarii și nobilii celor trei națiuni care au dezvoltat localitatea (http://radioromaniacultural.ro/bilet-de-imbarcare-spre-sighisoara-si-mai-apoi-catre-turcia/). Bineînțeles, românii nu se numărau printre cele trei națiuni (maghiari, sași, secui). Ghinion!
Sigur, nu e frumos să vorbim în anul centenar despre abuzurile la care au fost supuși românii ortodocși din Transilvania (https://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-soarta-romanilor-transilvania-timpul-stapanirii-maghiare-s-au-transformat-cuceritii-autonomi-raufacatori-1_574ef1695ab6550cb887dbd4/index.html). În Transilvania, românii au fost sclavi pe propriile lor pămînturi, împiedicați să învețe carte sau vreo meserie din simplul motiv că erau români și ortodocși. Condiție valabilă și astăzi, de altfel: o carieră în științele umaniste sau studii sociale pare să aibă șanse mai mari cu fiecare denunț al caracterului retrograd și intolerant al istoriei și credinței poporului român (https://www.activenews.ro/stiri-diaspora/O-studenta-romanca-din-strainatate-doreste-interzicerea-conferintei-lui-Dan-Puric-de-la-Institutul-National-de-Limbi-si-Civilizatii-Orientale-din-Paris.-Motivul-Nationalismul-actorului-care-vorbeste-despre-%E2%80%9Eplanuri-oculte-de-distrugere-a-Romaniei-147840)

Dar ceva îmi spune că nici despre românii ortodocși din Sighișoara nu vom auzi prea multe în cadrul acestei emisiuni. Din acest motiv merită amintit acest fapt:

„Parohie organizată au avut românii din Sighişoara, numai către sfârşitul sec. al XVIII-lea, neavând nici terenul necesar, nici dreptul de a-şi clădi casă sau biserică, nefiind recunoscuţi ca existenţi de magistratura oraşului. Plângându-se de acest lucru, spune tradiţia, că s-ar fi exprimat bătrânii: „Aşa-ti trebe ţie Ioane, să nu ai nici loc de închinare, dacă ai dat tot pământul păgânilor”. Protopopul Zaharie Boiu, scrie că pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, erau aproximativ 120 de familii ortodoxe, care „au închis” cu scânduri şura părăsită din Morenii Sighişoarei, şi au făcut biserică unde veneau de slujeau preoţii din satele vecine. https://protopopiatul-ortodox-sighisoara.ro/biserici-si-manastiri/12505-parohia-ortodoxa-sighisoara-iii.html
 
Pe 1 decembrie 2018 autoritățile ne vor servi fie niște chestii cu ceva unire înăuntru, fie niște unire fără nimic înăuntru.

vineri, 16 noiembrie 2018

„Salvatorii” României


Ideologia de gen nu ar avea succesul de care se bucură dacă nu ar fi însoțită de o teologie de gen (http://www.contributors.ro/cultura/ini%C8%9Biafrica-pentru-familie/). Distincția este mai greu de observat pentru că în timp ce ideologia de gen este produsă de marxismul cultural secularist, teologia de gen este produsă de neo-gnosticism în parohii, secții de teologie, spațiu public, unde a fost cultivată cu discreția cu care adolescenți timizi și romantici sau bătrînele inofensive cultivă marijuana în balcon, verandă sau cămară.
Problema este că deși luptă împotriva ideologiei de gen, Biserica Ortodoxă Română sprijină teologia de gen, binecuvîntînd misionarii noului creștinism adus în România de Apostolul Andrei cel Nou prin noua sa evanghelie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/noul-crestinism-sau-de-ce-nu-mai-este.html). Spre deosebire de apologeții creștini din vechime care au răspuns acuzațiilor și distorsiunilor aduse pe rînd de evrei, păgîni și gnostici, sarcina apologetului creștin ortodox de astăzi este complicată de faptul că acuzațiile și distorsiunile actuale se bucură de sprijinul iresponsabil, chiar dacă interesat, al unor ierarhi ortodocși care speră să primească ceva din prestigiul intelectual al unei elite care, de altminteri, se simte ofensată de orice asociere cu popii inculți și primitivi.
În general, focul este mai greu de stins decît de aprins; dar el este cu atît mai greu de stins cînd este întreținut de gazul turnat peste el din oportunismul unei ierarhii care speră nu doar să se încălzească la focul din curtea castei superioare, ci și să se bucure de lumina lui în așteptarea luminii neînserate.
Este ideologia de gen un fenomen nou? Sîntem oare brusc asediați de o nouă amenințare? Sigur, ideologia corectitudinii politice, marxismul cultural, ideologia de gen par să reprezinte un fenomen nou. Dar aceste manifestări nu constituie propriu-zis un nou adversar, ci reprezintă noile arme ale vechiului nostru adversar. România nu a fost ocupată acum de activiștii sexo-marxismului, ci doar a fost preluată de aceștia (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/09/aceasta-tara.html).
În 1990, România a fost preluată pașnic (deși cu însemnate costuri colaterale) de noua armată neo-liberală, religioasă și, în ciuda aparențelor, anticreștină în care s-a transformat, printr-o clasică rotație de cadre, fosta armată de ocupație comunistă și atee. Sloganul „Unitate!” a fost înlocuit treptat de sloganul „Diversitate!” în timp ce în locul tabloului lui Ceaușescu erau așezați lideri occidentali politici și culturali. Războiul ideologic modern trebuie să dispună de arme noi; iar noua armă se deosebește prin performanța de a face să pară că-și atacă adversarul în timp ce, de fapt, îi extermină tocmai pe cei pe care ar trebui să-i apere.
Din păcate, românii nu au putut opune rezistență armatei reciclate și noilor ei arme și asta din mai multe motive: în primul rînd, românii au fost dezarmați la propriu: acolo unde s-a putut, li s-au luat armele. În rest, ele au fost înlocuite. Cîți dintre români mai fac astăzi – la noapte – Psaltirea?
În afară de asta, la cît i-au așteptat pe americani, românii chiar au crezut că este vorba despre o armată eliberatoare; această nouă armată s-a bucurat și se bucură de binecuvîntarea BOR; în plus, preluarea României s-a făcut printr-un proces de mare subtilitate, fiind controlat de maeștrii spirituali confirmați atît de elita intelectuală de dreapta, cît și de BOR. Totodată, procesul s-a făcut lin și în viteză. Căruța în care ne aflam în 1990 a fost depășită la un moment dat de un Lamburghini. Cei care au reușit să observe fenomenul au avut impresia că nu a fost decît un nor de praf iscat din senin. Iar restul am fost doar neatenți, cuceriți de poveștile domnului Andrei Pleșu despre Trabant (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/amintiri-despre-trabant)
Noua/vechea forță de ocupație a fost interesată de problemele obișnuite ale oricărei armate de ocupație: mai întîi, de restabilirea sau întemeierea liniilor de comunicație, a drumurilor.
Se spune că Imperiul roman și-a datorat existența mai degrabă drumurilor decît forturilor. La noi, însă, forța de ocupație nu a avut niciodată nevoie de autostrăzi. Fiind vorba despre o putere spirituală, drumurile nu puteau fi decît spirituale la rîndul lor. La urma urmei, în măsura în care drumul are un sens (de mers), orice drum este în esență și în primul rînd un drum spiritual.
Inițial, forța de ocupație nu a voit să riște, așa că au fost stabilite drumuri verificate în alte părți ale lumii. Precum serialul Seinfeld, de pildă. Ulterior, concentrația de cinism, nepăsare și egoism a rămas neschimbată în versiuni locale precum Las Fierbinți, unde a fost redusă, în mod nedrept aș spune, doar doza de inteligență și umor. Prin astfel de sitcomuri s-a urmărit desprinderea românilor de conștiința unui scop, de responsabilitate personală, de certitudinea unei identități personale și de intuiția unei identități naționale, de viziune istorică, de cultura solidarității și, mai ales, de sentimentul demnității personale.
În perfectă sincronizare cu acest val de eroziune a culturii noastre produs de subcultura pop, revista Dilema a pus în mod sistematic în discuție teme pe care românii le considerau în mod obișnuit dincolo de discuție (vezi un dosar recent la http://dilemaveche.ro/tag/ocupatia-parinte). Intelectualii formați de spiritul Dilemei domină astăzi nu doar mediul academic, ci și spațiul public, iar premisa lor majoră de lucru este că totul poate fi redefinit (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/03/care-plesu.html). Subcultura pop defrișa valorile culturii române în timp ce oamenii Dilemei semănau noi scopuri, valori și solidarități. Astfel, străinul este privilegiat în raport cu vecinul, alteritatea în raport cu familiaritatea, celălalt față de casnic, familia spirituală față de cea biologică. Țintuită de piroanele unor valori subversive, cultura română a fost țintită de tirul unei noi educații axiologice. După cum observă domnul Marius Corduneanu,

„The “diversity” rhetoric of our times is a sad perversion of something sacred and beautiful. It became an encapsulation of the infinite under the pressure of different political/activist agendas.” (https://www.academia.edu/8896772/The_Face_of_Other._Prolegomena_to_a_Possible_Philosophy_of_Relativism)

Instrumentalizînd transcendența Fiului lui Dumnezeu și, totodată, imanența, apropierea Lui radicală prin Întrupare, gnosticii au reușit să-i atribuie diferenței calități divino-umane, în așa fel încît celălalt, prin simplul fapt de a fi celălalt și de a fi diferit, este din capul locului nu doar unit cu Dumnezeu: este Dumnezeu. În virtutea acestui proces de transformare, și nu prin credința în Hristos și urmarea Lui în vederea unirii cu El, omul poate fi salvat, poate fi mîntuit. Este modul de funcționare al motorului în doi timpi al mecanicii gnostice actuale, binecuvîntată de teologii ortodocși români care continuă să lupte curajos împotriva francmasoneriei pașoptiste. Luptă justificată de obținerea unor loji cu vedere mai bună spre scenă.

*

„Leagănul creștinismului englez”, cum este considerat nord-estul Angliei, nu mai poate oferi nimic celor care au vise și aspirații. Părinții nu le pot transmite copiilor decît sărăcie, intoleranță și prejudecăți. Dar în filmul Billy Eliott, un băiat de 11 ani refuză să primească această moștenire: el vrea să danseze, vrea să zboare. Vrea să dispară, după cum le declară examinatorilor de la Școala Regală de Balet din Londra, care doreau să știe ce simte cînd dansează. „E ca electricitatea”, repetă Billy, resemnat cu gîndul că fusese deja respins.
Însă Lee Hall, scenaristul, nu putea lăsa această electricitate să se piardă. Billy Eliott este admis la Londra; finalul filmului îl suprinde pe Billy într-un spectacol cu Lacul lebedelor la care tatăl și fratele lui Billy tocmai au ajuns. Lîngă ei se afla deja Michael, prietenul homosexual din copilărie al lui Billy.
În 2011, Lee Hall a compus Beached, textul unei opere pentru copii. Opera avea să fie jucată de copiii de la școala primară Bay Primary School in Bridlington, East Riding of Yorkshire. Povestea este despre un bărbat homosexual care dorește să petreacă o zi pe plajă cu fiul său. Conducerea școlii, animată de toleranță și înțelegere, a avut totuși o obiecție: copiii care jucau trebuiau să folosească termenul „gay” în locul lui „queer” din versiunea originală. [1]
Lee Hall este căsătorit cu baroneasa Tania Kidron, co-fondatoarea organizației Filmclub. Organizația urmărește educarea elevilor prin film, înființînd în acest scop cluburi de film și alte instituții educaționale în școlile din Anglia, Țara Galilor, Irlanda de Nord, Scoția și Insula Man. Kidron este o puternică susținătoare a drepturilor copiilor. Presupun că Billy Eliott este unul dintre principalele filme educative, unul dintre filmele care a avut o contribuție importantă la performanța Scoției de a deveni prima țară din lume care a inclus predarea drepturilor lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transgender și intersex în curricula școlară. [2] 
Judecînd după presiunile exercitate la noi din diverse direcții, este surprinzător că scoțienii ne-au luat-o înainte în această privință. Sînt șanse totuși ca România să fie cea de-a doua țară după Scoția care să implementeze programe educaționale de incluziune de gen. Entuziasmul invitaților în studiourile posturilor naționale de radio și televiziune trădează în ultima vreme și o vizibilă nerăbdare cînd trebuie să reia, din nou și din nou, mesajul despre discriminare/intoleranță/toleranță. „Copilul trebuie să înțeleagă că discriminarea este greșită”, „educația pe această temă trebuie să înceapă cît se poate de devreme” (https://radioromaniacultural.ro/educatia-in-spiritul-tolerantei-incepe-in-familie/). „Noi ca societate am evoluat și nu mai suntem în epoca de piatră, cînd lucrurile erau doar în alb și negru”, precizează una dintre invitate, îndepărtînd ferm și curajos tenebrele discriminării și intoleranței.
România a pierdut cîteva locuri în clasamentul respectării copilăriei, ne spune Asociația „Salvați copiii” (https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/advocacy-campanii/multiplele-chipuri-ale-excluziunii). Din clasament vedem însă că țări precum Norvegia, Suedia, Finlanda ocupă locuri fruntașe, deși aici autoritățile de protecție socială au fost acuzate că au luat copiii de la părinți sub motive adeseori insuficient dovedite.
Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung ne monitorizează nu doar credința (https://www.stiri.ong/ong/drepturile-tuturor/credinta-religioasa-in-romania-un-nou-infografic-monitorul-social), dar și nivelul de democrație în școală („Friedrich-Ebert-Stiftung Romania a lansat de curând studiul întitulat „Educație pentru democrație în școlile din România”, care descrie atitudinile și valorile profesorilor față de societate, sistem politic, precum și față de profesie. Urmareste acum live dezbaterea în care se discuta rezultatele studiului: https://www.facebook.com/privesc.eu/videos/262471347786665/”)
În România a venit timpul aplicării noilor valori, a noii religii întemeiată pe valoarea supremă, toleranța, impusă de Ministerul Toleranței atît prin reeducare forțată, cît și prin penalizarea infidelilor. Sigur, așa cum este descrisă și impusă, toleranța este o valoare intolerantă și arbitrară. Ceea ce nu împiedică instructorii și cadrele din Ministerul Toleranței să determine și să impună noul model comportamental împotriva culturii și tradiției românești.
Toleranța este falsă nu doar pentru că vine de la străini, ci în primul rînd pentru că înlocuiește și anulează virtutea creștină a iubirii. În numele iubirii ești obligat să-i spui cuiva că alegerile lui sînt greșite atunci cînd îi fac rău. Dar toleranța nu-ți permite să mai vorbești despre posibilitatea salvării. Pentru că în Noua Ordine Morală toți oamenii sînt în regulă și toate alegerile trebuie respectate. Transformat în „celălalt”, în alteritate pură, fiecare om este un zeu. Este, așadar, indestructibil, dincolo de necesitatea salvării. Acest gnosticism ieftin servește de altfel foarte bine capitalismul corporatist într-o lume în care resursele vitale sînt limitate: să respectăm dreptul celuilalt de a se face praf, pentru că în felul acesta porția lui ne revine nouă. La nivel macro-economic, dreptul celuilalt de a se face praf se traduce prin dreptul nostru de a distruge populații și țări întregi.
Toleranța este o falsă virtute și pentru că este formulată în raport cu o falsă diversitate. Raționamentul tolerant este întemeiat pe un silogism: trebuie să acceptăm diversitatea de orice fel, inclusiv homosexualitatea. Însă diferența introdusă de homosexualitate, deși este de fiecare dată prezentată în programele posturilor naționale de televiziune și radio la pachet cu diferențele naturale, este de altă categorie. Este fals și necinstit să prezinți homosexualitatea într-o serie de diferențe determinate de rasă, greutate, inteligență ori stare socială. Anomalia faptului de a te simți atras sexual față de o persoană de același sex nu poate fi inclusă printre anomaliile fizice congenitale precum handicapul mintal, printre afecțiuni dobîndite precum diferența de greutate, ori printre situații sociale defavorabile precum sărăcia extremă. Anomalia faptului de a te simți atras sexual față de o persoană de același sex a fost considerată dintotdeauna, pînă în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, o afecțiune psihică. Homosexualitatea aparține de un cu totul alt set de „diferențe”, fiind mai degrabă încadrabilă laolaltă cu pedofilia și zoofilia.        
Așa-numita „educație inclusivă” este de fapt o religie. Este religia celor care se consideră mîntuiți, salvați prin simplul fapt de a fi oameni, oricum ar fi, orice ar crede și orice ar face. În numele religiei progresului moral, activiștii seculari colaborează cu misionarii noii religii în vederea salvării lumii de creștinism. După cum spunea una dintre invitate de la o emisiune RRC pe care am menționat-o mai sus, „Nu mai suntem în epoca de piatră, cînd lucrurile erau doar în alb și negru” (https://radioromaniacultural.ro/educatia-in-spiritul-tolerantei-incepe-in-familie/). Ceea ce înseamnă că și creștinismul ține de epoca de piatră, adică de o epocă cînd lucrurile erau discriminate. „Alb și negru” este de fapt o formulă menită să înlocuiască opoziția bine-rău.
Așadar, pentru noii educatori opoziția dintre bine și rău ține de preistorie. Este o etapă depășită din evoluția conștiinței umane. Indivizii evoluați de astăzi nu mai văd lucrurile în alb și negru, în bine și rău. Cei care le mai văd așa trebuie salvați, vindecați. În măsura în care creștinismul afirmă această opoziție, el ține de preistorie și nu are ce căuta în istoria prezentă. Boicotarea referendumului pentru precizarea definiției căsătoriei s-a făcut astfel în deplin acord între activiștii seculari, care și-au propus să ne salveze de creștinism și misionarii noului creștinism, care vor să salveze creștinismul redefinindu-l potrivit viziunii lor gnostice. Actualii ierarhi ortodocși, care au preluat BOR în felul în care România a fost preluată de noile forțe de ocupație, sînt încîntați: sprijinind elita gnostică, dedicată „salvării” creștinismului, ierarhii ortodocși au posibilitatea de a salva Biserica încă o dată, la fel cum au salvat-o și în timpul comunismului. Sau, dacă nu Biserica, cel puțin pe ei înșiși. La fel cum s-au salvat în timpul comunismului.
Creștinismul în tonuri gri, creștinismul spălăcit, călduț, este posibil. De altfel, este suproferta care ne este oferită de o bună bucată de vreme. Ortodoxia este într-un permanent Black Friday cel puțin de la întronizarea PF Daniel. Este creștinismul pe care-l dorim cu toții, pentru este singurul lucru care nu ne poate salva.

*

Jamie Bell, actorul din Billy Elliot, s-a bucurat de beneficiile toleranței pe propria piele. Deși destul de tîrziu, ce-i drept, cam pe la 14 ani, dar s-a comportat ca și cum ar fi fost expus culturii toleranței de la o vîrstă mult mai mică. A avut răspunsul pe care l-ar aștepta organele de cultură din România: s-a mutat în timpul filmărilor în locuința pe care regizorul homosexual al filmului, Stephen Daldry o împărțea deja cu partenerul său. La 19 ani, Jamie Bell intră într-o relație cu actrița bisexuală Evan Rachel Wood. Relația a cunoscut întreruperi și reveniri. În tot acest timp, Bell a postat în permanență pe contul său de Twitter comentarii în favoarea drepturilor homosexualilor. Cu o seară înainte ca destrămarea căsătoriei lor să fie anunțată, Wood a participat la gala „An Evening With Women” din Los Angeles, organizată în vederea colectării de fonduri pentru membrii din gruparea LGBT (https://www.dailymail.co.uk/femail/article-2655634/His-wifes-left-prefers-women-His-film-careers-faltering-How-Billy-Elliot-fell-earth.html).
Este posibil să nu existe nici o legătură între diverșii actori pe care i-am menționat mai sus, între ierarhii ortodocși, elita creștină de dreapta, activiștii în domeniul educației și agenții marxismului cultural. Putem dezbate măsura în care există o legătură între toleranța pe care a îmbrățișat-o Jamie Bell încă din adolescență și viața lui ruinată din prezent. Dansul lui Billy a fost electric – atît de electric încît l-a curentat pe interpret aproape mortal. Pentru puterea politică din Ungaria însă, lucrurile sînt clare: music-hall-ul Billy Elliot, pe muzica compusă de Elton John, a fost suspendat din cauză că promovează homosexualitatea (https://www.theguardian.com/world/2018/jun/22/billy-elliot-musical-cuts-dates-hungary-claims-turn-children-gay).
Ne putem lăsa inspirați de exemplul lui Billy Elliot și să urmăm exemplul Scoției, așteptînd ca și viețile noastre să fie scurtcircuitate de o legătură electrică nulă, precum „toleranța” interpretată ideologic sau gnostic. Nu sînt sigur dacă ar trebui să urmăm neapărat exemplul Ungariei, interzicînd spectacolul. Dar cred că ar fi bine pentru toată lumea dacă am redobîndi înțelegerea clară a realității binelui și răului, dacă am redobîndi capacitatea de discriminare între alb și negru. Într-o astfel de cultură homosexualitatea nu ar trebui interzisă, pentru că nu ar mai fi promovată. Diferența de comportament sexual nu ar mai fi doar o diferență oarecare printre altele, ci un păcat, o situație în care nu ne putem împlini vocația. Și cum ne-am putea împlini dacă nu am putea fi salvați cu adevărat? Dar tocmai acesta este lucrul pe care „salvatorii” noștri se străduiesc să-l împiedice cu orice preț. 

Note:

[1] „The story is about a gay retired painter, a single father who tries to spend a quiet day at the seaside with his son, but who is interrupted by children on a school trip, dogs, a landscape painter, an amateur dramatic society and others. After rehearsals had been going on for six months, the school threatened to pull the children out of the production if changes were not made to the libretto. Hall changed some words to accommodate their requests, but school officials, supported by Opera North, insisted on the removal of the words "I'm queer" and "I prefer a lad to a lass," and other references to the character being gay. The school eventually agreed to let the children perform if Hall changed "queer" to "gay."” https://en.wikipedia.org/wiki/Lee_Hall_(playwright)

[2]  „Scotland will become the first country in the world to embed the teaching of lesbian, gay, bisexual, transgender and intersex rights in the school curriculum, in what campaigners have described as a historic moment.
State schools will be required to teach pupils about the history of LGBTI equalities and movements, as well as tackling homophobia and transphobia and exploring LGBTI identity, after ministers accepted in full the recommendations of a working group led by the Time for Inclusive Education (TIE) campaign. There will be no exemptions or opt-outs to the policy, which will embed LGBTI inclusive education across the curriculum and across subjects and which the Scottish government believes is a world first.” https://www.theguardian.com/education/2018/nov/09/scotland-first-country-approve-lgbti-school-lessons?CMP=fb_gu&fbclid=IwAR3yYaoYlU9WFKus7J919riADIQ5D4mmFT2PjZt7pJOkgyPbg9MVTdqqoQI