sâmbătă, 25 februarie 2017

Slava lui Dumnezeu



Cînd un copac cade în pădure
este sprijinit de un altul
chiar dacă nu e nimeni să-i vadă.
Cînd un om se-mpiedică în lume
unii oameni stau pe loc, alții se dau la o parte,
iar asta o vedem cu toții. Asta-i viața!
Ridicăm din umeri și mergem mai departe.
Mergem? Printre buturugi și pete de sînge, doar stane de piatră.
Doar omul viu aude glasul fratelui
îl aude strigînd din pămîntul din sine,
din plămada de cer și de vine.
Brațe întinse spre îmbrățișare,
ascunse în slava Tatălui.

vineri, 24 februarie 2017

„Dumnezeu a zis El, oare?”



Radioul va supraviețui încă multă vreme prăbușirii presei scrise și a televiziunii. Are de partea sa nevoia omului de informație și avantajul de a-l putea însoți oriunde și oricînd. În spațiile publice unii s-ar putea simți chiar hărțuiți de acele posturi de radio care se remarcă prin comentarii stupide și muzică proastă. Din păcate, în lumea radioului nu există doar posturi care oferă conținuturi de tip fast-food, ci și posturi unde conținutul este preparat cu atenție și gust, dar asta nu-l face mai puțin toxic cîtă vreme intenția realizatorilor nu este aceea de a informa, ci de a forma, a forma un anumit gust, o anumită viziune despre om și lume: viziunea măreției omului autonom.
Ascultam zilele trecute comentariul unui realizator de la un astfel de post de radio (Radio România Cultural), care după ce prezentase piesa lui Steven Tyler „Red, White & You”, observă surprins că piesa e bună, în ciuda genului muzical adoptat. Trecerea de la rock la country i se părea prezentatorului un fel de glumă proastă, dovedind astfel cît de bine înțelegea nu doar muzica americană, ci și spiritul american. În fapt, pentru Tyler, ca pentru orice american, country înseamnă oameni reali din locuri reale (http://www.azcentral.com/story/entertainment/music/2016/07/13/steven-tyler-interview-country-album-aerosmith/87039712/). De aici și titlul albumului We’re All Somebody from Somewhere, care nu exprimă doar o critică adusă proiectului anti-emigrație al lui Trump, ci o viziune americană împărtășită de altfel și de Trump; el doar completează ... and stay there.
În dimineața asta, în cadrul aceleiași emisiuni, un invitat vorbea despre diferența dintre susținătorii lui Trump și Hillary în privința receptării discursurilor politice ale actorilor nominalizați la Oscar (http://www.hollywoodreporter.com/news/oscars-poll-66-trump-voters-turn-awards-shows-speeches-get-political-978268), precizînd că un procent foarte mare dintre simpatizanții lui Trump nu știau că La La Land are cele mai multe nominalizări. Din aceste date, prezentatorul și invitata lui sugerau, printre chicoteli sugestive, nivelul inferior de cultură al lumii lui Trump. Ca un ecou probabil al regretului manifestat de Antohi cu puțin timp în urmă că ultimul analfabet din Idaho poate avea acces, deci influență, la marea politică (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/02/romexit.html).
Pentru unii, politica nu trebuie făcută de oamenii cinstiți și morali, ci de indivizii educați. Și filmele trebuie să educe, iar ca să educe, trebuie să fie politice. Filmele trebuie să fie, din acest punct de vedere, discursuri politice și nu prilejuri de a spune lucruri adevărate despre oameni și locuri adevărate (http://www.latimes.com/opinion/op-ed/la-oe-lovell-politics-oscars-la-la-land-20170206-story.html). Un western este acceptabil doar dacă personajele sînt niște homosexuali, travestiți sau lesbiene.
Neil Postman considera că, în cele din urmă, Huxley a avut dreptate, nu Orwell: nimeni nu ne va lua cărțile cu forța, ci noi singuri vom renunța la ele, vom renunța la capacitatea noastră de a gîndi, la libertate și adevăr în favoarea unui divertisment de doi bani. Argumentul este dezvoltat în Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business (apărută în română sub titlul Distracția care ne omoară, http://magazin.anacronic.ro/produs/distractia-care-ne-omoara/, vezi un comentariu în engleză aici: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=22-03-011-c).
S-ar putea ca și Postman să se fi înșelat la rîndul lui. S-ar putea la fel de bine să nu renunțăm decît la singurul adevăr propriu-zis, în numele unui adevăr mai subtil. Fals, dar subtil. Să renunțăm la libertate în numele libertății, la morală în numele moralei, la viață în numele vieții (eutanasie, pro-choice), la cultură în numele culturii (http://www.scifiwright.com/2017/02/the-last-crusade-rip-van-con/). Vom citi în continuare, dar numai unele cărți, cele bune, vom vedea doar unele filme, filmele bune. Vom fi îmbibați de cultură și nu vom acționa decît în raport cu binele, adevărul și frumosul. Cu binele, adevărul și frumosul nostru.
Vom fi ca Dumnezeu.     
 

marți, 21 februarie 2017

Romexit



Nici nu și-a revenit UE după Brexit, cînd o nouă lovitură este anunțată: Romexitul! Se pare că România va ieși din Statele Unite ale Americii. Din America lui Trump trebuie să ieșim cu toții, de fapt. Urmăriți ediția din seara asta a emisiunii „Idei în nocturnă”, dedicată „democrației în…..America” (http://radioromaniacultural.ro/idei-in-nocturna-pagini-de-istorie-despre-democratie-in-america/) Țociu și Palade erau ocupați, așa că pînă la urmă va vorbi Sorin Antohi. Probabil că nu ne vom bucura decît de un umor involuntar, dar, decît nimic, e bun și acesta.

Update 22 februarie, 09:45: Emisiunea a avut ca premiu pentru ascultătorii care au știut să răspundă la întrebarea „Care a fost incidentul care a determinat procedura de suspendare a președintelui Clinton?” cartea lui Hillary Clinton, Decizii dificile. Nu e singura poantă tare a acestui show: cei care au luat spectacolul în serios s-ar putea întreba și acum în ce fel „carnavalul” pornit de Trump, și care reprezintă (citez din memorie) „o muzică plăcută pentru conservatorii radicali, aflați înafara democrației și înafara istoriei, care-și fac buncăre în pădure și înțeleg istoria după niște pasaje obscure din Vechiul Testament”, cum ar putea reprezenta această „retorică de circ” o provocare și o „șansă istorică” pentru democrația americană de a ieși din anchilozarea corectitudinii politice în care a fost împinsă de regimul democrat al administrației Obama?

luni, 20 februarie 2017

Anul omagial al salvării cu orice preț


Multă vreme am crezut că prin expresia „salvarea Bisericii” se înțelege salvarea ei în fața ateismului comunist. De aceea, declararea anului 2017 drept „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” (http://basilica.ro/proclamarea-oficiala-a-anului-omagial-si-comemorativ-2017-in-patriarhia-romana/) m-a nedumerit inițial. Între timp însă, am înțeles: ceea ce Patriarhia pare să înțeleagă prin „apărarea Ortodoxiei” se referă de fapt la apărarea Ortodoxiei de Hristos. Nu că ar fi fost prea amenințată, dar, vorba aia, nu se știe niciodată. Fotografia de grup cu ochelari de soare ne ajută să înțelegem că lumina dăunează grav sănătății. Lumina e periculoasă.
Dacă mai sunt încă oameni neconvinși de faptul că, într-adevăr, Biserica a rezistat, îi asigur că se înșală. Este adevărat, Biserica a rezistat: i-a rezistat lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care l-a caterisit. I-a rezistat preotului Gheorghe Coman, tatăl Anei Blandiana, pe care nu l-a primit ca preot la întoarcerea din închisorile comuniste unde fusese închis pentru că a continuat să țină orele de religie în mod clandestin, după ce acestea fuseseră interzise de comuniști (o puteți asculta în zilele următoare pe Ana Blandiana vorbind despre sine și despre noi la Radio România Cultural, http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-vorba-de-cultura-invitata-scriitoarea-ana-blandiana/). I-a rezistat lui Hristos, făcîndu-se frate cu dracul pe puntea despre care acum încearcă să ne convingă că a fost o cruce.
Ortodoxia se laudă cu succesiunea ei apostolică neîntreruptă. Dar aceasta nu este decît o altă dovadă de smerenie. În realitate, succesiunea actualei ierarhii ortodoxe este chiar mai veche, putînd fi identificată în arhiereii Anna și Caiafa al căror principiu, „e mai bine să moară un singur om decît tot poporul”, a salvat și BOR la nivelul istoriei. Bear Grylls poate învăța tehnici de supraviețuire de la ierarhii BOR. Dar dacă vrem să aflăm ceva despre mîntuire însă, trebuie să ne gîndim la oamenii de care BOR s-a apărat, cărora le-a rezistat cu orice preț: oameni precum Calciu-Dumitreasa, precum Gheorghe Coman sau Dumitru Stăniloae.  

duminică, 19 februarie 2017

Să nu-ți fie de deochi, că tare nerușinat mai ești!



Săptămîna trecută, tema emisiunii „Dimineața Crossover” de la Radio România Cultural a fost indecența (http://radioromaniacultural.ro/dimineata-crossover-ce-inseamna-indecenta-pentru-societatea-moderna/). Din păcate, sugestiile propuse de realizatoare în introducerea emisiunii (https://www.facebook.com/Dimineatacrossover/?ref=page_internal&hc_ref=PAGES_TIMELINE&fref=nf) nu au ajuns și la invitații din primele două zile, care s-au mulțumit să discute indecența ca pe un fel de cenzură arbitrară care ne împiedică să exprimăm adevărul despre noi. Prezența domnilor Laurentiu Gheorghe și Adrian Deoancă a adus însă discuția pe un drum mult mai fertil, termenul fiind discutat într-un context uman mai larg. Din păcate, am pierdut emisiunile din 16 și 17 februarie. Păstrez speranța că discuția a continuat să fie tot mai cuprinzătoare, depășind încercarea inițială de limitare a decenței la nivelul strictei expuneri corporale, care te făcea să te întrebi dacă a mai rămas ceva din corola de minuni a lumii. Că tot suntem aici, merită amintit că indecența ca program estetic și progresist a atins un nivel de cenzură a discursului despre decență pe care decența nu l-a avut niciodată în raport cu indecența.
Dacă am înțeles corect, sugestia doamnei Maria Balabaș era una dublă, și anume că a intra în intimitatea unui străin, ca atunci cînd asiști nebănuit și neinvitat la deschiderea lui sufletească, poate fi o formă de indecență similară situației în care un străin îți împărtășește lucruri extrem de personale. Poate fi indecent să intri, ori doar să te trezești întîmplător în zona de intimitate a cuiva, ori să fii expus de un străin intimității lui? Este întrebarea la care, dacă a existat vreun răspuns în cadrul emisiunii, din păcate l-am pierdut, așa că am încercat să mi-l dau singur. Răspunsul este da, expunerea brutală la intimitatea cuiva, precum și alunecarea prelungită voluntar în lumea interioară a unui străin fără știrea sau acordul acestuia pot fi indecente, dar numai în măsura în care există decență. Și există decență în măsura în care există intimitate. Nu doar o intimitate sexuală, singura pe care invitații din primele două zile au avut-o în cap, ci mai ales o intimitate sufletească, propusă de altfel în mod fericit de realizatoare de la bun început, dar ignorată cu lejeritate, ca să nu spun cu nesimțire, de artiștii invitați.
Din punctul meu de vedere, decența și indecența nu trebuie judecate la nivelul trupului, dar asta nu înseamnă că cele două categorii sunt artificiale, cum se grăbeau unii invitați să afirme. Dacă decența și indecența nu există la nivelul a ceea ce se vede, asta nu înseamnă că ele nu există la nivelul celui care vede și care se vede. Trupul este văzut, dar nu el vede și nu el se vede. Indecent sau decent nu este trupul, bineînțeles, ci acela care vede, care privește sau care se arată ca și cum nu ar exista decît trupul. Indecent este cel care desprinde trupul de suflet. Indecența nu iese din trup, ci din inimă, și de aceea spurcă pe om, ca să parafrazez Scriptura.
Moartea este indecența supremă, este nefirescul ultim, iar mai indecent decît a zugrăvi moartea în termeni decenți este a zugrăvi viața în termenii morții. Moartea este o batjocură care trebuie batjocorită, și trebuie ucisă ca să nu ne ucidă. Sigur, moartea a fost omorîtă deja de Hristos. Aceasta este vestea bună, și de aceea nici nu poate exista altă veste bună, cum precizează Sf. Pavel. Cei care ne vor morți, adică indecenți, separîndu-ne trupurile de suflet, sunt ei înșiși niște victime, niște deocheați. Indecența este o boală, o formă de deochi care poate fi transmisă mai departe și mai ușor decît deochiul clasic. Este o formă contagioasă de deochi. Dacă deochiul comun urmărește frumusețea, rodnicia sau istețimea adulților, ori sănătatea copilașilor și animalelor, indecența afectează mai ales discernămîntul, împiedicînd omul să sesizeze ce anume se cade ori nu se cade să facă.
Ca orice deochi, și indecența se transmite prin ochi sau, mai bine zis, vine prin ochi: modul în care trupurile sunt expuse privirii le anulează posibilitatea de a exista și altfel, într-o zonă de intimitate sufletească. Trupurile sunt deocheate în felul acesta, și de vreme ce peste tot ajungi să vezi să vezi numai trupuri deocheate oricine riscă să fie deocheat la rîndul lui. Indecentul deoache însă prin trupul său, transformat într-o vrajă. Ce este deochiul? Este un mod prin care răul intră în oameni. Este o formă de posesie. Să fii deocheat, ori să deochi: „I put a spell on you because you're mine” (în versiunea inegalabilul Screamin' Jay Hawkins, pentru care îi voi fi veșnic recunoscător lui M. P.), te-am deocheat pentru că ești al meu, pentru că ești a mea. Prin deochi devii al meu, devii a mea fără ca familiarizarea, cunoașterea și apropierea reciprocă să mai fie necesare.
Ce este un om indecent? Este un deocheat. Un om deocheat este un om stricat. Un om stricat nu este doar un simplu bolnav de deochi, ci și un om care strică, un deocheat care deoache. O stricată era o femeie care strica „casele” oamenilor, familia. Dar o deocheată, un deocheat strică omul însuși, astfel încît pînă și nevoia unei familii să dispară.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Muzica lumii



Prima dată cînd am ascultat muzică klezmer a fost prin 1999, cînd am dat peste albumul lui Itzhak Perlman In the Fiddler’s House . Întregul album mi-a plăcut foarte mult, mai ales că piese precum „Basarabye” îmi sunau cumva familiar, în parte datorită istorioarelor hasidice sau picturilor lui Chagall pe care le prețuiam deopotrivă, dar mai ales datorită originilor mele moldovenești.
Mi-am amintit de experiența mea muzicală din trecut ascultînd în această seară la Radio România Cultural cîteva piese klezmer ale grupului Shtetl Band Amsterdam. M-am bucurat să regăsesc exuberanța și vitalitatea muzicii care mă impresionase cu ceva vreme în urmă.
Din păcate, fericirea comunităților evreiești din estul Europei, care au supraviețuit totuși antisemitismului polonez și rusesc, avea să se stingă brutal o dată cu expansiunea nazistă, după cum la rîndul lor creștinii est-europeni au avut de înfruntat prigoana comunistă cîțiva ani mai tîrziu.
În toamna anului trecut distrugerea evreilor din Bucovina a fost marcată prin plăci comemorative în gările şi la sinagogile din Rădăuţi, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului şi Suceava (http://adevarul.ro/locale/suceava/memoria-evreilor-deportati-bucovina-1941-cinstita-placi-comemorative-montate-cinci-gari-judetul-suceava-1_57f7ca545ab6550cb859206f/index.html#photo-head).
Presupun că dispunem de puține documente muzicale care să ne amintească de bucuria țăranilor români din epoca numeroaselor și prosperelor tîrguri evreiești (ștetl), precum cele din Gura Humorului sau Rădăuți. E greu să știm cum era aceasta și pentru că, spre deosebire de Perlman, care declară în broșura CD-ului că „din toată muzica pe care a înregistrat-o, doar aceasta (klezmer) este cu adevărat a lui, este muzica pe care o putem asculta dacă trecem pe la el pe-acasă într-un moment în care se află cu prietenii săi și cîntă împreună”, muzica personală a interpreților români este mai degrabă muzica altora. Poate că toți muzicienii români sunt bucuroși să-l interpreteze pe Enescu, dar cîți se gîndesc la muzica populară românească care l-a inspirat și încîntat pe Enescu?
La numai un deceniu de la deportarea evreilor, a început masacrarea românilor. Nu toți au fost urcați în trenuri, cei mai mulți fiind luați cu duba. Multe din clădirile unde au fost închiși, anchetați, torturați și condamnați încă există, iar suferința românilor din perioada comunistă este recunoscută prin plăci comemorative, precum se-ntîmplă la Suceava, unde pe unul din zidurile Palatului de Justiție scrie: „În această clădire au fost schingiuiți și martirizați unii dintre cei mai buni fii ai neamului românesc, care s-au jertfit pentru libertate, luptînd împotriva comunismului”. Iar pe soclul troiței din spatele Palatului de Justiție stă scris: „In memoriam pentru cei care au suferit în temnițele și lagărele comuniste în perioada anilor 1944-1989.”
Este bine că amintirea evreilor bucovineni este păstrată prin plăci comemorative. Este bine că amintirea românilor bucovineni este păstrată prin plăci comemorative. Și este bine că muzica klezmer s-a păstrat și este cultivată. În felul acesta, ne putem face o idee și despre muzica țăranilor moldoveni și basarabeni: era deodată exuberantă, spontană și nostalgică. La fel ca țăranul acestor locuri, la fel ca locuitorul de odinioară al unui tîrg evreiesc din Moldova.  

Moșii de iarnă



„Arlie, acvila țipătoare mică, care de trei ani și jumătate are un emițător satelitar, a început migrația de primăvară, ceea ce înseamnă că urmează să parcurgă un traseu de 12.500 de kilometri din Namibia până în țara noastră, informează Societatea Ornitologică din România.” http://www.agerpres.ro/mediu/2017/02/16/arlie-acvila-cu-emitator-satelitar-si-a-inceput-drumul-de-peste-12-000-km-spre-romania-10-39-49

Dezvrăjire
Înfășurată în volanele coroanelor de flori
Moartea dansează flamenco.
Pocnește din oase, lovește pasional în podea,
Stîrnește praful rotindu-se neobosit
Într-un spectacol magic.
Emițătorul primăverii pornise deja,
Zburînd nebănuită,
Ca vîntul și ca gîndul,
Ca Duhul de mică,
Țipînd fără frică.