vineri, 30 septembrie 2016

„Fiecare om este un om”: Statul liber din Jones



Era de așteptat ca recentul film al lui Matthew McConaughey, Free State Of Jones (http://www.imdb.com/title/tt1124037/) să nu facă în România prea multe valuri, în ciuda țunami-ului stîrnit de reușitele impresionante ale actorului în ultimii zece ani. Șansa Americii e că a avut un Nord și un Sud. Șansa Nordului era Sudul, și invers. Nu știu ce a mai rămas din Nord și Sud, dar cîtă vreme îl au pe McConaughey, americanii nu sînt încă pierduți.
Noi nu avem un Sud, și nici un Nord. Noi avem un centru. La fel ca americanii de astăzi, doar că fără McConaughey. În România, centrul a decis că libertatea e bună, dar un stat liber nu. Așa că Free State Of Jones trebuia pus în debara pentru că risca să-i facă pe români să se gîndească la lucruri inimaginabile, de genul:

„Nici un om nu trebuie să rămînă sărac pentru ca altul să se poată îmbogăți. Nici un om nu are dreptul să-i spună altui om pentru ce trebuie să trăiască sau pentru ce trebuie să moară. Ce sădești în pămînt este al tău și rămîne al tău pentru a-l cultiva și recolta și nici un om nu are dreptul să ți-l ia. Orice om este un om. Dacă mergi în două picioare, ești om. Nimic mai simplu.” [1]

Astăzi, românii au doar un centru, care le spune ce sînt, cum sînt, ce și cît merită și, mai ales, ce și cît nu merită. De pildă, românii merită să muncească pe doi lei. Ei înșiși nu prețuiesc mai mult. Românii sînt cîntăriți și sînt găsiți ușori, dar asta doar pentru că sînt măsurați și cîntăriți cu instrumentele centrului.
În anul 1907, românii și-au dat măsura. Măsura urii, antisemitismului și a resentimentului ne spune centrul în timp ce încuie cu grijă caietele de datorii iscălite cu o cruciuliță de țăranii analfabeți. La anul vom împlini 110 de ani de la singura încercare reală de a ne lua țara înapoi. Pentru că aveam o țară înainte de a avea un stat. Aveam o țară și înainte de dobîndirea unui stat independent, dar mai avem o țară astăzi? Putem avea o țară dacă nu sîntem o țară? Spre deosebire de un stat, o țară nu trebuie recunoscută de alte state. O țară trebuie recunoscută de „țăranii”, adică de locuitorii ei. Dacă un stat are o populație, o țară are locuitori. O țară este locuitorii ei:

„Iar dacă sîntem propria noastră țară, atunci se cuvine să ne ridicăm și s-o recunoaștem.” [2]

Notă: 

[1] „No man ought to stay poor so another man can get rich. Number two, no man ought to tell another man what you got to live for or what he's got to die for. Number three, what you put in the ground is yours to tend and harvest and there ain't no man ought to be able to take that away from you. Number four, every man is a man. If you walk on two legs, you're a man. It's as simple as that.” http://www.imdb.com/title/tt1124037/trivia?tab=qt&ref_=tt_trv_qu

[2] „— And we was hopin' to get some help from general Sherman, but it looks like that ain't comin' either. He says he won't recognize us. So it seems that we don't got no country on either side. And that's all right. I guess we're kind of our own country.
— That's right.
— And if we're honest about it, hadn't we been our own country for a long time?
— Yes, sir. Yeah.
— Now, Jasper here, he's obviously a lot more learned than I am. He was sayin' that, if in fact we are our own country, well then, by God, we oughta stand up and declare it. Yeah.

— That's right.
— Even if they push us back in the swamps, if we're willin' to die for somethin', we sure as the devil oughta be able to say what it is out loud.”

duminică, 25 septembrie 2016

Călători străini prin Țara Românească



Tipătescu: Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel condeiul

Probabil că puțină lume știe că într-o biserică ortodoxă centrală din București se oficiază cultul mareșalului Ion Antonescu. Pînă și eu am aflat-o dintr-un articol al doamnei Tereza-Brîndușa Palade, profesor universitar de Filosofie și Etică. Astfel, descoperind imaginea mareșalului Antonescu pe peretele interior al bisericii Mihai-Vodă, doamna Palade se-ntreabă:

„Ce legitimitate are cultul acestui lider ultra-naționalist, responsabil de crime împotriva umanității, într-o biserică ortodoxă centrală din București aflată atît de aproape de Memorialul victimelor sale? Aceasta e, fără îndoială, o întrebare incomodă pentru reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române. O întrebare corelată, ceva mai ”dogmatică”, ar fi: unde sînt adevărații păgîni? De care parte a Dîmboviței? În Evanghelie, evreii erau considerați singurii ne-păgîni ai timpului, chiar după spusele lui Isus. Iar cei care au exterminat sute de mii de oameni pe temeiuri rasiste nu pot fi numiți altfel decît ”păgîni” sau ”barbari”, indiferent de fumul de tămîie și de lumînări care le învăluie imaginile.”
(http://www.contributors.ro/cultura/cele-doua-maluri-ale-dimbovi%C8%9Bei-un-pelerinaj-incongruent/)

Întrebarea nu este incomodă, ci de-a dreptul incongruentă. Adică nepotrivită, inadecvată sau, potrivit sensului mai vechi al termenului, necuviincioasă. Pentru că este falsă. Nu se poate deduce sau demonstra un „cult” creștin-ortodox al Mareșalului Antonescu din simpla lui reprezentare pe peretele bisericii mai mult decît se poate deduce un cult al dracilor din scenele Judecății de Apoi de pe pereții exteriori ai bisericilor ortodoxe. Prezența lui Ion Antonescu pe peretele unei biserici ortodoxe este justificată de modul în care comunismul și Uniunea Sovietică au fost percepute în perioada interbelică și în anii celui de-Al Doilea Război Mondial: ca o putere a răului, a necredinței. Din acest punct de vedere și cu mențiunea că nazismul nu putea fi perceput în aceeași lumină pentru că nu era la fel de vechi, Ion Antonescu poate să apară pe peretele unei biserici (monument istoric sau nu) alături de Mihai Viteazu, ctitorul bisericii și luptător la rîndul lui împotriva necredinței (în ipostaza Islamului). Sigur că BOR trebuie să aibă în vedere acțiunile și motivațiile majore ale personajelor pe care le asumă, dar face asta potrivit exclusiv criteriului Crucii. Doamna Palade vede un contrast între figura („cultul”!) Mareșalului Antonescu și vecinătatea Memorialului Holocaustului; dar Biserica se orientează după un reper unic, care îi este interior și personal: Hristosul răstignit.
Impresia mea este că dna Palade inversează ordinea termenilor și extrage din lipsa de respect a BOR pentru Memorial trădarea lui Hristos. Astfel, pentru a întări impresia incongruenței dintre BOR și creștinism, dna Palade fixează bine drapelul național în suportul lui de la intrarea în biserică:

„Probabil că statutul de monument istoric al bisericii explică prezența celor două steaguri de la intrare. Mărturisesc totuși că mi s-a părut primul lucru incongruent în traseul pe care îl descriu. Două steaguri ale României la intrarea într-o biserică?”

Arborarea unui singur steag ar fi lăsat probabil loc unor rezerve, dar aici ne confruntăm deja cu două, un număr suficient pentru a risipi orice dubiu. Spre deosebire de polițistul lui Tipătescu, dnei Palade îi ies toate steagurile la socoteală, așa că nu a mai trebuit să numere și drapelul național al Mexicului, arborat în toată splendoarea în jurul altarului Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe.
Curat splendoare!

sâmbătă, 17 septembrie 2016

O poveste despre totul şi nimic



Precum un norişor subţire şi lung, urma avionului tăia cerul drept în două. Oamenilor le plăcea treaba asta şi mulţi îşi alegeau jumătatea care li se părea că era mai frumoasă, adică mai mare. Împărţit, cerul devenise brusc interesant, de parcă s-ar fi dat semnalul parcelării lui.
Dar în loc să se împrăştie, după cum se întîmplă în mod normal, urma avionului se tot adîncea, aşa că oamenii priveau în sus mai des şi pentru o vreme mai îndelungată decît o făceau de obicei. Prin urmare, puţini au fost cei care au pierdut momentul cînd cerul a început să se mişte, cele două jumătăţi depărtîndu-se una de cealaltă uşor, dar vizibil, ca două uriaşe insule plutitoare. De-abia atunci dispăru şi urma avionului. În spaţiul gol, care se lărgea tot mai mult pe măsură ce jumătăţile de cer se îndepărtau, nu rămăsese  nimic. Nu se vedea adică nimic, nici o adîncime întunecată, nici vreo rază de lumină, nici stele, nici planete, nici farfurii zburătoare. Aşa că poate ar fi mai corect să spunem că în locul cerului rămăsese nimicul.
Acum, sigur că oamenii îşi doreau ca bucăţile de cer să se lipească la loc, poate şi de teamă ca nu cumva să le cadă în cap. Dar ele continuau să se îndepărteze una de alta şi amîndouă de Pămînt pînă cînd dispărură de-a binelea. În locul cerului, oriunde te-ai fi uitat, nu mai era decît nimic.
La început, oamenii au părut cumva îngrijoraţi. Însă după două-trei zile, cînd au văzut că dispariţia cerului nu are nici un fel de efecte neplăcute asupra vieţii lor, cînd au descoperit că programele despre nimic din media continuau la fel ca şi pînă atunci, au uitat pur şi simplu de cer.
Nu trebuie să ne grăbim să-i acuzăm de neghiobie sau nepăsare; în definitiv, nimicul era o veche prezenţă în vieţile lor, aşa că atunci cînd acesta a luat locul cerului, oamenii s-au simţit acoperiţi, ba chiar ocrotiţi de o cupolă familiară. După cum se ştie, cu mult înainte de Revoluţia nimicniciană, încă din aşa-numita epocă a informaţiei, oamenii adoptaseră deja concepţia nimicocentrică, fapt reflectat în viaţa lor de zi cu zi, de la stilul de mers la alimentaţie şi de la conţinutul dialogurilor, reduse la o serie limitată de replici previzibile, la preocupările din ştiinţă şi artă. Niciodată în istorie oamenii nu au vorbit mai mult. Poate pentru că niciodată în istorie nu au vorbit despre altceva afară de nimic. Să nu se-nţeleagă că vorbeau despre nimic; nu, nimicul era conţinutul oricărui mesaj relevant întrucît orice subiect demn de interes era fie înlăturat, fie redus la nimic. Mesajele despre ceva pur şi simplu nu erau percepute. Nici un om nu era capabil să meargă drept, cu toţii mergeau în zig-zag (stil prezent de altfel şi în muzica acelei perioade, după cum o demonstra melodia de succes „Zig-Zagga-Zuga-Laga”), dar asta nu se întîmpla  doar pentru că în timp ce mergeau urmăreau fotografiile despre nimic de pe ecranul smartphone-urilor, ci pentru că mergeau spre nimic şi veneau dinspre nimic. Nimicul devenise inevitabil, avea deja centrele de atracţie în fiecare mall, un fel de citadele ale nimicului care-i fascinau pe oameni tocmai prin faptul că înăuntru nu se găseau decît varietăţi nenumărate de nimic. Nimicul are nevoie de mult, are nevoie de tot: de toate vorbele, de toţi oamenii, de orice înseamnă ceva. Era ca şi cum viaţa de nimic a oamenilor lăsa nişte urme uşoare, vaporoase prin realitate, iar realitatea începea să se desfacă şi să se îndepărteze în tot atîtea fragmente cîţi oameni erau pe lume. În locul ei apărea nimicul, singurul lucru unitar, întreg şi, aparent, de nepătruns.
Dar cine şi-ar fi putut dori să-l străpungă? Cine şi-ar fi putut dori să iasă din solidaritatea oamenilor, să se depărteze de ei precum o banală bucată de cer? De ce ar exista ceva mai degrabă decît nimicul? Nu e sigur dacă Nimicului îi place să se arate, dar e limpede că oamenilor le plăcea să-l vadă.
Şi să-l guste: roşiile lor creşteau din nimic, şi chiar aveau gust de nimic. Acelaşi gust pe care-l avea orice altceva, indiferent că era vorba de un aliment vegetal sau de origine animală. Poezia, muzica şi întreaga lor cultură erau inspirate din nimic cu mult înainte ca acesta să ia locul cerului. Chiar şi religia oamenilor devenise o religie a nimicului, teologii nimicului afirmînd că lumea a intrat în sfîrşit în era apofatică, cea a dezvăluirii depline a nedezvăluitului, a relevării nerelevatului, explicînd astfel pe înţelesul tuturor noua stare de lucruri. Fireşte, nu poate fi o întîmplare că aceşti teologi erau şi nişte respectaţi producători de pătlăgele neperisabile, de altfel singurul gen de pătlăgele cultivat. Lumea avea nevoie de un nou simbol al veşniciei, unul condiţionat cultural, desigur, la fel ca orice alt simbol religios sau profan. De fapt, credincioşii chiar se mirau că timp de atîtea veacuri au avut simboluri care ordonau lumea împărţind-o: o stea, o semilună, o cruce. Cînd roşia era atît de potrivită! Totul o recomanda: forma (era rotundă, deci cuprinzătoare), culoarea (roşu,  precum sîngele, precum viaţa), şi, cel mai important poate, era nealterabilă, precum viaţa veşnică (rămînea tare chiar şi după cîteva ore de fiert). În plus, venea fix din nimic, la fel ca lumea, şi era bună de nimic, aşa cum lumea îşi dorea că va fi la rîndul ei în acea zi cînd nimicul va fi totul în toate.
Poate că lumea şi-ar fi împlinit visul dacă într-o zi un copil nu ar fi desenat pe trotuar un cer. Poate că l-a desenat din greşeală, poate că nici nu a ştiut ce desenează, poate că ar fi dorit să deseneze o pătlăgică frumoasă şi goală pe dinăuntru. Dar nu avea cretă roşie la el. Nu avea decît cretă galbenă, albastră şi verde. Poate că a încercat să deseneze o pătlăgică galbenă, dar a pus-o chiar în partea de sus, în marginea unei benzi late de culoare albastră, aşa că semăna foarte bine cu soarele. Dedesubt a colorat cu verde o bandă mai lată, străbătută pe orizontală de o dunguţă albastră, ca şi cum un firicel de apă străbătea cîmpul înverzit.
Primul trecător care a privit desenul s-a speriat. S-a înverzit, s-a îngălbenit iar apoi s-a albăstrit. Nu recunoştea nimic din desen. Toată lumea ştia desigur de soare, de cîmpii, de rîuri, dar asocierea cu cerul era nefirească şi nu sugera nimic bun. Al doilea trecător a încercat să salveze lumea aruncînd o găleată de apă pe desen. Astăzi gestul lui chiar este văzut ca unul salvator, dar atunci oamenilor li s-a părut o nenorocire. Pentru că cerul din desen s-a evaporat şi s-a ridicat în văzduh, la fel şi soarele, şi cîmpia, şi rîul. Şi s-au tot înălţat pînă cînd au ajuns la nimicul de sus, pe care l-au umplut. Cerul se afla din nou la locul lui. Doar că de data aceasta tot acolo se afla şi cîmpul din desen, cu rîu cu tot.
Bineînţeles, oamenii erau foarte deştepţi, în definitiv vorbim despre prima civilizaţie a nimicului din istorie, aşa că au trimis un avion care să taie iarăşi cerul în două iar toate lucrurile să nu mai însemne nimic, ca şi pînă atunci. Doar că pilotul nu era poate la fel de inteligent. Sau poate că era tatăl băiatului sau chiar băiatul care făcuse acel desen şi crescuse între timp sau era altcineva, un om care apucase să vadă cerul în copilărie şi de aceea se făcuse pilot. Doar că, între timp, cerul dispăruse iar el se angajase paznic la hangarul de avioane. În orice caz, nu se ştie foarte bine cine era acel pilot. Ştim doar că iubea cerul, şi de aceea se făcuse pilot. Doar nu credeţi că din dragoste pentru avioane, pentru numeroasele butoane ale panoului cu instrumentele de bord? Sau pentru că i-ar fi plăcut să zboare prin nimic?
Ei bine, pilotul acesta îşi orientă avionul direct spre cîmpia din cer şi, mai mult planînd decît zburînd, de teamă să nu lase urma nimicitoare, ateriză imediat pe ea. Ca o curiozitate, imediat după aterizare, avionul s-a prăbuşit în capul oamenilor care aşteptau cu nimicul la gură ca nimicul să-şi reia cursul lui firesc. După cîte se pare, în cer nu poate rămîne decît ce este viu şi frumos. Nimicurile se-ntorc pe pămînt. Doar că oamenii de nimic nu mai au ce face cu ele, şi nici măcar cu ei înşişi, cîtă vreme există un cer deasupra lor. Tot ce pot face este să-l aducă în ei. Asta, desigur, în măsura în care legea morală le-a mai lăsat puţin loc liber.

luni, 12 septembrie 2016

Raftul de perete



De ce ai lua un raft de perete de jumate de metru (http://jysk.ro/depozitare/diverse/raft-de-perete-ilbro-natur)? Păi, poate pentru că este din lemn natur, sau poate pentru că atît îți este peretele. Poate pentru că aveai nevoie de un raft pentru periuța de dinți a bishonului tău, sau poate doar din curiozitate, ca să vezi cum arată lemnul și să le arăți și prietenilor tăi. În definitiv, te afli în România, țara din care raportul dintre semnificant și semnificat tinde să dispară: între Bucovina și Transilvania, doar iarba. 
Raftul de pe perete reprezintă, pe de altă parte, semnul unei emancipări estetice, dovada că te-ai eliberat de împovărătoarea carpetă din perete. Este mai mic. Este non-figurativ. Iar în plan dramatic nu doar că păstrează tonul subversiv al Răpirii din serai, ci îți oferă și o bucată de lemn adevărat, suficient de mic pentru a nu folosi la nimic decît la simpla lui expunere. Exact cum ar face o carpetă. 

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Editura Prospero: CONCURS + CUPON DE REDUCERE



A venit toamna, anotimpul pasarilor calatoare si un moment potrivit in care putem descoperi lumea lor fascinanta.
Castiga pentru copilul tau una din cele mai indragite carti internationale despre pasari, ingrijita de Editura Prospero in colaborare cu Societatea Ornitologica Romana, Cartea pasarilor pentru copii, de T. W. Burgess, o adevarata enciclopedie ancorata in poveste, alaturi de Cartea pasarilor pentru copii, carte de colorat, care cuprinde desene realiste ale pasarilor intalnite in cartea de povestiri!
REGULAMENT
1. Like pagina Editura Prospero.
2. Like&share postarea cu propriul comentariu.
3. Impărtăseste vestea cu 5 prieteni printr-un tag.
Castigatorul va fi desemnat prin extragere randomizata pe data de 25.09.2016 @ 12 pm
Intra pe website-ul nostru http://edituraprospero.ro/, aboneaza-te si vei primi automat prin email un cupon de 10% reducere, care poate fi aplicat fiecarui produs comandat pana in data de 05.10. 2016.

vineri, 9 septembrie 2016

Țăranul raționalizat



După cum era de așteptat, odată cu apropierea alegerilor „gloata ineptă” se bucură din nou de atenția supraomului (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/home/lansare-de-carte-om-de-treaba-taranul-ro.html). Nu am fost prezent la eveniment, dar bănuiesc că d-l Mihail Neamțu a lăsat eutanasierea Mioriței (https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/) pentru altă dată. Cel mai probabil, apelul va fi reînnoit la iarnă, după numărătoarea voturilor. Putem presupune și că, la lansarea cărții, viața satului nu și-a mai arătat „obrazul gros şi inima tabloidală” (http://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/moartea-satului-si-fericirea-sexy-la-romani). Bine că măcar în preajma alegerilor țăranul profitor din intervalul dintre alegeri devine brusc profitabil. 
Dar oricît de nedrepte ar fi injuriile elitei la adresa țăranului, ele nu mi se par la fel de mistificatoare precum laudele pe care aceasta i le aduce. Nu știu nici acum cît de oarbă e dragostea, dar e cert că dragostea interesată e capabilă de orice aiureală. Iată ce spune d-l Mihail Neamțu în prezentarea volumului:

Daca insul contemplativ e meditativ, omul gospodar al satelor e prevazator. El observa semnele vremii, face calcule, poarta sub brat un caiet si lucreaza cu scopuri precise (stiind, de pilda, cantitatea de samanta necesara pentru fiecare hectar sau pogon de pamant). Omul de la tara se bucura de victoriile clipei, dar alearga mereu catre urmatoarea indatorire.” http://www.librariabizantina.ro/om-de-treaba-taranul-paul-gherasim.html

Dar de ce sînt opuse prevederea și contemplativitatea? Se poate la fel de bine ca prevederea să fie dobîndită tocmai prin contemplativitate, printr-o anumită așezare în lume care nu are nimic de-a face cu tipul de observație „obiectivă” practicată de științele moderne ale naturii. „Scopurile precise” care orientează viața țăranului sînt în aceeași măsură hotărîte de vreme și vremuri, cît de tradiție, de cultura țărănească care i-a fost transmisă și din care lucrarea pămîntului face parte. Deși îmi petrec o mare parte din timp la țară, încă nu am văzut pînă acum pe cîmp un țăran cu caietul sub braț. Asta nu înseamnă că țăranul nu-și numără baloții de paie, căpițele, snopii de strujeni și sacii. Dar de fiecare dată și oricum ar calcula, fiecare țăran român iese în pierdere, inclusiv în anii buni. Cu toate acestea, toți continuă să o facă, să lucreze mai departe pămîntul, știind dinainte că vor ieși în pierdere. De ce continuă? Pentru că scopul lor precis nu este rentabilitatea, ci rămînerea pe loc. Rezistența și transmisiunea. Înainte, rezistența se ducea în munți, cu sprijinul satelor. Acum se duce doar în sat. Și se rezistă nu pentru „victoria clipei”, ci pentru a birui clipa. Pentru a păstra veșnicia. Dacă veșnicia s-a născut la sat, atunci ea va muri odată cu el.
În recenzia la cartea lui Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu: o microistorie a interbelicului românesc (București: Eikon, 2015), Mircea Platon arată că „economia umanistă pune în centru omul concret, istoric, nu omul economic, abstract.” (http://convorbiri-literare.ro/?p=6719). Omul concret, istoric este omul pe care Horia Bernea a întemeiat Muzeul Țăranului. Într-un sens, Muzeul Țăranului a fost ridicat pe moaște, precum biserica de la Războieni. Mă tem însă că muzeul trăiește în ultima vreme o deplasare semantică de la locul lui originar, asemenea bisericilor mutate în perioada comunistă. Dacă Ilie Moromete este înlocuit de Bălosu, dacă în locul salcîmului sînt expuse brichetele făcute din el iar în locul coasei și furcii un caiet, dacă dintr-un memorial al țăranului iconomic, făcut după chipul și asemănarea Iconomului divin, Muzeul țăranului tinde să devină un atelier de producere și desfacere a țăranului economic și pragmatic, atunci poate că și numele muzeului ar trebui schimbat în Muzeul Noului Țăran Român.
Îngrijorat de anunțarea înființării unui „sat model”, Mircea Eliade se liniștea declarînd că, oricît de riscantă ar fi o asemenea inițiativă, fie ea venită din partea unor oameni competenți și dedicați precum specialiștii din „școala Gusti”, ea va sfîrși prin a fi integrată de lumea țărănească: „Cultura țărănească este, încă, destul de fertilă ca să poată asimila și preface, după canoanele sensibilității ei, și un «sat model»”. (http://www.cooperativag.ro/mircea-eliade-muzeul-satului-romanesc-partea-a-ii-a/). Astăzi însă, pe de o parte lumea țărănească e confuză, dislocată, caută să se regăsească, să se reașeze. Pe de altă parte, această lume nu se mai bucură de grija și atenția unor etnologi care o iubesc și încearcă să o înțeleagă, precum cei din școala lui Gusti (vezi, pe larg, în recenzia lui M. Platon citată mai sus), ci se află sub asediul specialiștilor care o gîndesc în proprii lor termeni, gata să profite de confuzia actuală a lumii satului, încercînd, după cum scria tot Eliade, să împlinească „rezervele de creație și dorul de reînnoire ale maselor țărănești [...]  după dorul lor, și această înnoire s-o facă după nevoile și prin inițiativa lor.” http://www.cooperativag.ro/mircea-eliade-despre-muzeul-satului-romanesc/

miercuri, 7 septembrie 2016

Natura artificială



„Cercetătorii de la University of Illinois din Chicago au reușit să creeze un soi de frunză artificială mult mai ieftină decît pînă acum și mult mai eficientă. Frunză artificială, deci nu doar o celulă fotovoltaică, menită să preia energia soarelui și s-o transforme în energie electrică, spre a fi stocată într-o baterie. Nu, noua jucărie este o celulă fotosintetică: preia energia solară și dioxidul de carbon din atmosferă și produce oxigen și combustibil sintetic. Iar asta ar împușca doi iepuri dintr-o lovitură: se și reciclează CO2 din atmosferă, și totodată se produce combustibil ieftin, treabă care ar face inutilă exploatarea hidrocarburilor.
Noua frunză artificială poate fi folosită atît pe scară largă, cît și în aplicații mici, “pe lîngă casa omului”. (http://www.catavencii.ro/una-mult-prea-calda-una-promitator-de-rece/)
Autorul articolului în care a apărut știrea de mai sus recunoaște:

„nu pot să nu zîmbesc plin de speranță cînd văd știri precum cea de mai sus, cînd aflu de cîte o nouă dovadă a inventivității și rezilienței noastre și cînd am impresia că, în sfîrșit, ne suflecăm mînecile și-i spunem încălzirii globale, în absolut singura situație în care putem folosi vorba asta cu copiii noștri: «Eu te-am făcut, eu te omor». Hai, că se poate să scăpăm.”

Și mie îmi vine să zîmbesc cînd mă gîndesc la scena în care Marc Wahlberg vorbește cu o plantă de plastic în filmul The Happening. Dar cînd îmi amintesc că în casă nu se mai afla nimeni, așa cum nu se mai afla nimeni nici în orașe, mă întreb dacă nu ar trebui să ținem cont și de inventivitatea și reziliența naturii. În definitiv, natura e mai îndreptățită decît noi să ne spună: „Eu te-am făcut, eu te omor”. Iar dacă Darwin ar fi avut dreptate, atunci eu nu aș mai fi fost aici pentru a scrie aceste rînduri, și nimeni altcineva pentru a le citi.