miercuri, 16 septembrie 2020

Intenția contează

 

Printre textele interesante care se pot găsi pe site-ul https://convergente.ro/ (o publicație creștină care mi-a făcut onoarea de a-mi publica o scurtă parabolă cu cîteva zile în urmă, vezi la https://convergente.ro/bestseller/), se află unul care mi-a atras atenția în mod special întrucît am recunoscut printre problemele menționate, proprii mișcării neo-protestante, aspecte care afectează în egală măsură și ortodoxia românească. Astfel, deși se manifestă diferit, sentimentalismul, adică cererea și oferta de emoție atît de bine descrise în eseul domnului Dan Tomuleț, „Neo-protestantismul românesc între derută și reformă” (https://convergente.ro/neo-protestantismul-romanesc-intre-deruta-si-reforma/) domină și în lumea ortodoxă din România.

Cauzele pot fi diferite, dar rezultatul tinde să fie același. În timp ce comunitățile neo-protestante încearcă să compenseze prin manifestări energice de entuziasm secular sărăcirea inevitabilă produsă de Reformă cultului, „emoționalismul” din bisericile ortodoxe este în mare parte favorizat de absența bărbaților, care-și limitează participarea la evenimentele majore din cursul anului (Nașterea Domnului, Învierea) și din timpul vieții lor (botezuri, nunți, înmormîntări).

Probabil că sentimentalismul a reprezentat o ispită a vieții creștine încă de la întemeierea Bisericii. Sentimentalismul religios răspunde unor nevoi sufletești reale sau imaginate: nevoia de a fi împreună cu cineva, nevoia de a fi mîngîiat, înțeles, apreciat. Dar el ne satisface nu doar suferințele, ci și fariseismul: superioritatea noastră față de alții, față de cei care nu vin la slujbă, față de cei care nu postesc ca noi, nu se roagă ca noi, nu cîntă atît de bine ca noi. 

Sentimentalismul este însă limitat la emoția psihologică, aspect descris în mod lămurit în articolul la care mă refer. Dar dacă intelectualul a depășit aceste nevoi, nu înseamnă că el nu rămîne vulnerabil față de riscul de a transforma creștinismul într-un mijloc de procurare a unor satisfacții personale: deliciile intelectuale pe care ți le poate oferi un text de Palama pot fi superioare mîngîierilor unei romanțe de inimă albastră, un gen atît de popular la majoritatea stranelor din BOR. Dar faptul că deguști un text patristic nu te aduce mai aproape de Dumnezeu decît  degustarea unei fripturi. Dacă Sf. Pavel are dreptate, atunci este foarte posibil ca cel care-l slăvește pe Dumnezeu pentru o cină savuroasă să fi mîncat în prezența lui Dumnezeu, în timp ce cărturarul care a căutat în scrierile teologice dificile orice altceva decît slava lui Dumnezeu a fost în cel mai fericit caz singur – deși este greu de crezut că diavolul ar rata o ocazie atît de potrivită pentru a-i sugera intelectualului nostru niște gînduri cu adevărat inspirate. Spre deosebire de acest creștinism compensator, terapeutic (criticat de părintele Alexander Schmemann în toate lucrările sale), adevăratul creștinism nu ne satisface nevoile, ci le trezește, le curăță și le intensifică.  

 Chitarismul, creștinismul consumerist descris foarte bine de dl Dan Tomuleț reprezintă forma actuală  a acestei ispite, vizibilă imediat în muzica bisericească, manifestarea fizică principală a serviciului religios în orice confesiune creștină.

De fapt, totul se poate degrada în chitarism cîtă vreme este căutată satisfacția personală, indiferent că este vorba despre o satisfacție de natură emoțională, estetică sau intelectuală. Și muzica psaltică, monodia bizantină poate reprezenta o formă de chitarism atunci cînd este ascultată din nevoia de delectare sau relaxare, ca o alternativă duhovnicească la Mozart sau Vivaldi (asupra riscurilor cîntării de dragul cîntării ne previn nevoitorii din vechime, după cum se poate observa din pasajul din Everghetinos citat mai jos, la sfîrșitul acestui articol). Din cîte am avut ocazia să văd, în ciuda intențiilor sale, Arvo Pärt îi satisface și pe unii, și pe alții. Ai și muzică bizantină, și Bach în aceeași doză. Doi în unul.

Cred că ar fi fost util ca una dintre observațiile majore din textul dlui Tomuleț, și anume „fără implicarea înțelepciunii duhovnicești, religia este o simplă fundătură a culturii și a psihologiei umane”, să fie prelungită și asupra culturii umane cu aceeași rigoare cu care a fost aplicată în plan psihologic. De pildă, intelectualii români interesați de ortodoxie pentru patrimoniul ei patristic nu par copleșiți de dreapta socoteală, smerita cugetare, dedicarea misionară și mai ales de iubirea de Hristos pe care familiaritatea cu temele și autorii patristici te aștepți să le inspire. Observația avvei Siluan, „Vai omului care are numele mai mare decît fapta!”, cu greu i-ar putea cuprinde pe „chitariști”, circumscriși prin firea lucrurilor la fapte mici și nume pe măsură, însă intelectualilor pasionați de partituri patristice le-ar putea produce un oarecare disconfort.   

Dacă este adevărat că în lumea neo-protestantă cultivarea exclusivă a emoției a dus la sărăcirea vieții intelectuale, aceasta nu înseamnă că remediul s-ar afla în recuperarea studiului și a vieții intelectuale în dauna repetițiilor muzicale. La întrebarea „Este obligatorie participarea la slujba religioasă dacă vrem să avem o viață creștină?”, C. S. Lewis a răspuns afirmativ, bineînțeles: nu poți fi creștin fără Sfintele Taine și nu le poți primi fără a participa la slujbă. Dar Lewis insistă: venirea la biserică este cel mai bun remediu pentru a scăpa de îngîmfare. Venind la biserică, ai șansa rară de a descoperi că o muzică proastă, pusă pe niște versuri mediocre, este cîntată prost de un sfînt bătrîn încălțat cu niște ghete modeste pe care nu ești vrednic să le cureți (http://andynaselli.com/c-s-lewis-on-his-churchs-hymns-fifth-rate-poems-set-to-sixth-rate-music).

Poate că pe intelectualii ortodocși români cultura patristică i-a scăpat de îngîmfare. Cu toate acestea, să nu renunțăm prea ușor la ajutorul care ne-ar putea veni de la omulețul simplu care rabdă lîngă noi resemnat și fără să priceapă mare lucru din sensurile simbolice ale liturghiei bizantine, dar care rămîne totuși pe deplin încredințat că în timpul slujbei Dumnezeu este prezent; un om căruia nu i-ar putea trece vreodată prin minte că Dumnezeu face ca slujba să strălucească tocmai de dragul acestui om simplu cu privirea ușor pierdută, care-și schimbă răbdător greutatea de pe un picior pe altul, hotărît să rămînă locului pînă la sfîrșit, oricît de mult ar dura.

Maturitatea duhovnicească, înțelepciunea duhovnicească care lipsesc astăzi într-un mod atît de dureros din bisericile noastre, după cum observă corect dl Tomuleț, nu pot fi dobîndite în afara unei vieți bisericești; în plus, discernămîntul duhovnicesc apare ca dar al lui Dumnezeu în cadrul unei relații de ascultare dintre fiul/fiica și părintele duhovnicesc, relație care nu poate fi înlocuită de nici un text. Un duhovnic simplu la minte și lipsit de cultură este de preferat textului cel mai profund. Uneori este de preferat chiar și duhovnicului cultivat. Dar pînă ajungem la duhovnic, ne putem baza oricînd pe omulețul simplu de lîngă noi și pe icoanele dintre noi.

În alt loc, unde discută direct problema muzicii bisericești, C. S. Lewis ajunge la concluzia că totul depinde de intenția cu care facem lucrurile:

„But it is on the intention that all depends. [...] We must beware of the naive idea that our music can ‘please’ God as it would please a cultivated human hearer. That is like thinking, under the old Law, that He really needed the blood of bulls and goats. To which an answer came, ‘Mine are the cattle upon a thousand hills’, and ‘if I am hungry, I will not tell thee.’ If God (in that acme) wanted music, He would not tell us. For all our offerings, whether of music or martyrdom, are like the intrinsically worthless present of a child, which a father values indeed, but values only for the intention.”

C. S. Lewis, „On Church Music”, https://learnitandshareit.files.wordpress.com/2014/08/c-s-lewis-on-church-music.pdf

 

DIN EVERGHETINOS

13. Un frate l-a întrebat pe avva Siluan, zicând: ce voi face, avvo, cum voi câştiga umilinţă? Că sunt foarte ispitit de trândăvire, de somn şi de dormitare. Şi când mă scol din somn, mă lupt foarte la cântarea psalmilor şi nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fără de glas. Şi i-a răspuns lui bătrânul: fiule, a zice tu psalmii cu glas, întâi este mândrie, căci ţi se pare că tu cânţi, iar fratele tău nu cântă. Al doilea, îţi împietreşte inima şi nu te lasă să te umileşti. Deci, de voieşti umilinţa, lasă cântarea. Şi când stai făcându-ţi rugăciunile tale, să caute mintea ta puterea stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, a Celui ce încearcă inimile şi rărunchii(Psalm 7, 10.). Iar când te scoli din somn, mai înainte de toate slăvească gura ta pe Dumnezeu; apoi citeşte Crezul şi Tatăl nostru. După aceea, începe-ţi canonul tău, încet, suspinând şi aducându-ţi aminte de păcatele tale şi de chinul în care va să te munceşti. Zis-a fratele: eu, avvo, de când m-am călugărit, slujba canonului şi ceasurile, după rânduiala celor 8 glasuri le cânt. A răspuns bătrânul: pentru aceasta umilinţa şi plânsul fuge de la tine. Pune în minte pe părinţii cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericeşti şi nici glasuri şi nici tropare ştiind, fără numai puţini psalmi, ca nişte luminători în lume au strălucit; precum au fost avva Pavel cel prost şi avva Pamvo şi avva Apolo şi ceilalţi purtători de Dumnezeu părinţi, care şi morţi au înviat şi mari puteri au făcut şi stăpânirea cea asupra dracilor au primit-o. Nu cu cântări, tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post, prin care şi frica lui Dumnezeu în inimă creşte necontenit şi plânsul se întăreşte, şi de tot păcatul curăţeşte pe om iar mintea mai albă decât zăpada o face. Apoi cântarea, pe mulţi la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci şi preoţi, fiindcă i-au moştenit şi în curvie şi în alte patimi de ruşine i-au prăpăstuit. Deci cântarea este a mirenilor. Pentru aceasta şi norodul se adaugă prin biserici. 

http://www.pateric.ro/pentru-avva-siluan/

 

miercuri, 24 iunie 2020

Cugetarea la moarte (V)


Voroneț, Judecata de Apoi

Într-un interviu acordat la sfîrșitul anului trecut, regretatul Arhiepiscop Pimen Suceveanul mărturisea că era pregătit de moarte și că și-ar dori ca la slujba sa de îngropare să se audă și sunetul unui bucium (https://doxologia.ro/reflectii/ips-parinte-pimen-sicriul-mi-l-am-pregatit-este-din-larita-l-am-pregatit-frumos-m-am).
Spre deosebire de majoritatea instrumentelor muzicale, buciumul nu este destinat purei bucurii ori simplei delectări sufletești, ci presupune totodată transmiterea unei vești însemnate. Buciumul nu doar „cîntă”, ci mai ales anunță prin cîntec. Anunță un pericol de moarte (chemînd odinioară la luptă), sau moartea cuiva deodată cu singurătatea celor rămași, chemarea la clacă sau chemarea la biserică în noaptea de Înviere. Cel puțin așa se petreceau lucrurile pe vremea cînd fericirea păstorilor de la munte nu depindea de portarea la operatorii de telefonie mobilă, ci de vederea cerului, ascultarea codrului și de vorbirea cu Dumnezeu și cu animalele. 
De fapt, adevărata și decisiva portare pe care o realizează lumea de astăzi nu este de la un operator la altul, ci de la un mod de comunicare personal în care fiecare om avea identitatea lui inconfundabilă, la unul nepersonal în cadrul căruia toată lumea se străduiește să fie ca toată lumea. Omul a devenit el însuși un operator. Cu doar o generație în urmă, pentru a comunica omul trebuia să se deschidă lăuntric; acum este suficient să se conecteze. Lumea omului de astăzi se reduce la mediul informatic, inteligent, „smart”. Am devenit cu toții agenți de informații (supravegheați de serviciile de informații). Această pierdere a modelului comunicării personale este atît de gravă încît buciumele ar trebui să răsune neîntrerupt.
Din păcate, cei care ar trebui să anunțe primejdia nu sunt întotdeauna conștienți de ea: „Tulnicul e ca o fiinţă vie în inima mea, m-am îndrăgostit de el şi, de când ştiu cânta, nu m-am mai putut lăsa. Pe vre­muri, tul­nicul era cam cum e telefonul acum, căci orice se poa­te anunţa prin cântecul tulni­cului. Are sono­rităţi care vi­brea­ză, tonuri înalte care parcă-ţi amintesc de alte vre­muri, pe care le credeai uitate. Prin tulnic se ţine şi cre­dinţa, şi ruga.” (http://arhiva.formula-as.ro/2018/1302/acasa-1/marita-si-tulnicul-fermecat-23342). Dar telefonul nu poate fi niciodată o ființă vie în inima nimănui; nu poate anunța lucrurile sufletului pentru că nu poate permite comunicarea dintre suflete, așa cum o face buciumul. Vibrația telefonului este o funcție pe care o poți selecta, vibrația buciumului este o putere care se manifestă în acord cu puterile și mișcările sufletului tău.
Buciumul, trîmbița anunță ceva însemnat pentru că toate lucrurile însemnate vin de sus. Buciumul anunță nu doar moartea fiecăruia dintre noi, ci și învierea noastră la „trîmbița cea de apoi” (1 Cor. 15, 52). Este poate ultima și cea mai importantă învățătură pe care ne-a lăsat-o ierarhul sucevean înmormîntat în Țara de Sus.
Ideea textului de mai jos, publicat în numărul din această lună al revistei Convorbiri literare, este că fiecare om reprezintă o astfel de trîmbiță; dar chemarea ei nu o putem auzi decît în liniștea adusă de cugetarea la moarte.

*
 
Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53)

Marsyas, sculptura lui Anish Kapoor (https://publicdelivery.org/anish-kapoor-marsyas/) i-a inspirat lui Arvo Pärt o extinsă meditație la moarte, meditație transformată ulterior într-o lucrare muzicală aparte:
„Prima mea impresie a fost că eu, ca ființă vie, stăteam în fața propriului meu trup și eram mort – ca într-o distorsiune temporală, mă simțeam deodată în viitor și în prezent. Deodată, m-am trezit pus într-o poziție în care viața mea apărea într-o altă lumină. Și m-am simțit obligat să mă întreb ce aș mai putea face în timpul care mi-a rămas.
Moartea și suferința sunt temele care privesc fiecare persoană născută în această lume. Modul în care individul se împacă cu aceste probleme (sau nu reușește să o facă) determină, la un nivel conștient sau inconștient, atitudinea sa față de viață.
Datorită dimensiunii sale mari, sculptura lui Anish Kapoor spulberă nu numai conceptele de spațiu, ci și – după cum înțeleg eu – conceptele de timp. Granița dintre timp și atemporalitate (timelessness) nu mai pare atît de importantă.
Acesta este subiectul care stă la baza compoziției mele Lamentate. În consecință, am scris un lamento – nu pentru morți, ci pentru cei vii, care trebuie să se ocupe ei înșiși de aceste probleme. Un lamento pentru noi, cei cărora nu ne este ușor să facem față durerii și deznădejdii din această lume.
În prezența lucrării lui Anish Kapoor, de care m-am îndrăgostit profund, simt un fel de deplinătate (completeness) izvorîtă din forma ei armonioasă și din fluiditatea ei atît de naturală, cît și din efectul mai degrabă paradoxal al unei plutiri lipsită de efort, în ciuda dimensiunilor copleșitoare. Cu forma sa de trompetă, sculptura în sine sugerează muzică. Acest „mort-trâmbiță” („trumpet corpse”) mai mare decît viața ar putea vesti sfîrșitul lumii – precum «tuba mirum».” (Trîmbița cu sunet minunat din imnul Dies iraeZiua mîniei – care-i va aduna pe toți morții în fața tronului dumnezeiesc în vederea Judecății de Apoi, n. tr. Vezi mai mult la https://www.universaledition.com/arvo-Pärt -534/works/lamentate-10864)
Această experiență i-a inspirat lui Pärt lucrarea Lamentate, contribuția sa muzicală la un proiect multidisciplinar organizat la Tate Modern Gallery în 2003. Partea vocală din Lamentate, deși redusă sonor la imnul Da pacem Domine din deschiderea lucrării, continuă să fie prezentă în liniște, neintonată, în restul compozițiilor instrumentale, însoțind partitura, unde este marcată corespunzător (https://idoc.pub/documents/arvo-Pärt -lamentate-wl1pm3dr72lj).
Textul nerostit al rugăciunii, dar prezent într-o formă pe care nu o putem percepe senzorial, după cum nu putem percepe senzorial nici moartea, este constituit dintr-un fragment al imnului Dies irae („Dies irae dies illa, Solvet saeclum in favilla” – „Ziua mîniei, ziua aceea cînd lumea va fi prefăcută în cenușă” – imn integrat liturghiei catolice, folosit în special în liturghiile dedicate pomenirii credincioșilor răposați) completat de cele trei tropare de la sfîrșitul catismei a treisprezecea din Psaltire:

Cu ochi milostiv vezi, Doam­ne, smerenia mea, căci cu înce­tul viața mea se cheltuiește și din fapte nu-mi este mântuire. Pentru aceasta mă rog: Cu ochi milostiv, Doamne, vezi smere­nia mea, și mă miluiește.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh.

Veacul meu se sfîrșește și înfricoșatul Tău Scaun se gă­tește, viața mea trece, judecata pe mine mă așteaptă, îngrozindu-mă cu munca focului și cu văpaia cea nestinsă. Ploaie de lacrimi dă-mi mie și stinge pu­terea lui, Cel ce vrei ca toți oa­menii să se mîntuiască.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cel ce pentru noi Te-ai născut din Fecioară și răstignire ai răb­dat, Bunule, Care cu moar­tea pe moarte ai prădat și înviere ai arătat ca un Dumnezeu, nu tre­ce cu vederea pe cei ce i-ai zidit cu mîna Ta. Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ce­ea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi, și mîntu­iește, Mîntuitorul nostru, pe poporul cel deznădăj­duit.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor, amin.”

Dacă într-adevăr cele zece momente din Lamentate reprezintă încercări succesive de a surprinde taina unei realități care, asemenea sculpturii lui Kapoor, nu poate fi descoperită dintr-o singură privire (vezi Sander van Maas, „Pärt and the Experience of the Neutral”, în Laura Dolp, ed., Arvo Pärt’s White Light: Media, Culture, Politics, Cambridge: Cambridge University Press, 2017, p. 76) în ciuda faptului că este vizibilă, asemenea trupului nostru, înseamnă că taina poate fi sesizată tocmai prin ceea ce este nevăzut și neauzit. Taina trupului este adîncită odată cu moartea, deși moartea pare să reducă la tăcere orice posibilă manifestare a ei. Taina trupului, a vieții și morții lui nu este accesibilă nici în viață, nici în moarte. Taina lui se află în ceea ce este dincolo de viața și de moartea trupului, vizibilă în ceea ce este nevăzut în trup, deprinsă în liniștea cugetării la moarte practicată în spiritualitatea creștină răsăriteană.
Troparele ortodoxe nerostite, care însoțesc în mod insesizabil muzica din Lamentate, ne călăuzesc în chiar taina vieții și morții noastre. Există anumite simetrii evidente între soarta satirului Marsyas și cea a omului de după Cădere: provocarea divinității sfîrșește în moarte; Marsyas este jupuit de viu de Apollo așa cum Adam își pierde nevinovăția originară, dobîndind în schimb haine grosolane de piele; Marsyas provoacă zeul la o confruntare muzicală, interpretînd o muzică îndrăcită care le posedă pe nimfele prezente, în timp ce Apollo oferă un cîntec a cărui frumusețe copleșitoare îi liniștește pe toți cei prezenți, înlăcrimîndu-le ochii.
Cele trei cercuri metalice conectate printr-o „piele” roșie continuă, o membrană PVC formînd un ansamblu de 150 m lungime și 35 m înălțime, suspendat în aer, arată ca trei urechi imense. Dar pentru Arvo Pärt sculptura reprezintă un „mort-trîmbiță”. Este un mort care vestește și care totodată vrea să audă. Chiar și în moarte, omul rămîne receptiv și revelator. Pentru omul care a amînat problema morții pentru finalul biologic al vieții, moartea s-ar putea chiar să reprezinte primul lui moment de receptivitate.
Muzica face prezent ceea ce nu se aude, sculptura, ceea ce nu se vede. Spațiul gol lăsat de imposibilitatea cuprinderii sculpturii în totalitatea ei, intervalele de liniște din muzică aduc sufletul într-o altă ordine, în acea distorsiune temporală despre care vorbește Pärt în pasajul citat mai sus. Este ordinea rugăciunii. Sculptura și muzica, trupul și sufletul, ne fac atenți la taina morții ca dezbrăcare: dezbrăcare de viață, dezbrăcare de trup, dar, mai ales, de o unitate personală care face posibilă viața. Această descoperire este tot mai inaccesibilă omului de astăzi și tocmai de aceea el se regăsește tot mai greu în cuvintele rugăciunilor care răspund frămîntării sale ascunse.
Dar dacă viața omului depășește într-un plan superior limita vieții biologice, atunci ea este mai mult decît unitatea dintre trup și suflet. În timp ce primele două tropare vorbesc despre moarte nu doar ca sfîrșit al vieții, ci mai ales ca întîmpinare a judecății divine, cel de-al treilea vestește biruirea morții și mîntuirea omului. Primele două tropare vorbesc despre omul concret aflat în raza morții; al treilea vorbește despre „poporul cel deznădăjduit” – despre neamul omenesc, care plînge (lamentate) de data asta nu doar pentru soarta sa, ci și pentru Cel care „răstignire a răbdat” de dragul celor pe care „i-a zidit cu mîna Sa”. Omul plînge pentru că înțelege că nu poate fi salvat decît în măsura în care Salvatorul omului vine după om intrînd în moartea omului. De-abia moartea lui Hristos ne arată dimensiunea reală și grozăvia morții în care am căzut. Pierderea unității dintre trup și suflet produsă prin moarte este urmarea pierderii relației cu Dumnezeu. Omul întreg nu este omul cu trup și suflet, ci omul în Dumnezeu. Unitatea dintre trup și suflet poate fi refăcută pe măsura deschiderii noastre către Cel care poate asigura unitatea veșnică dintre trup și suflet întrucît a realizat-o în Sine, prin Înviere.
De vreme ce moartea noastră a fost luată asupra Sa de Hristos, noi trebuie să ne îmbrăcăm în Hristos „pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață” (2 Cor. 5, 4). Trupul nostru muritor, odată îmbrăcat în trupul înviat al lui Hristos, face ca noi să nu ne mai cunoaștem între noi după trupurile noastre, ci după trupul tainic al lui Hristos: „De aceea, noi nu mai știm de acum pe nimeni după trup […] dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă.” (2 Cor. 5, 16-17)
Rugăciunea țîșnește singură, fără cuvinte, în situația de vulnerabilitate și expunere nemijlocită înaintea morții spirituale în care ne aflăm și în care ne descoperim brusc, cu atît mai surprinși cu cît ne lipsește experiența spirituală profundă concentrată în tradiția răsăriteană a cugetării la moarte. Muzica din Lamentate ne dezbracă de falsul înveliș protector, lăsîndu-ne expuși în realitatea condiției noastre muritoare. Pärt folosește pretextul episodului mitologic al confruntării dintre Marsyas și Apollo pentru a ne aduce în contextul teologic al lui Adam și Hristos, în situația în care omul trăiește cu adevărat sau moare cu adevărat în măsura în care alege ori refuză să se îmbrace în Hristos (Galateni 3, 27).
Ceea ce scapă privirii noastre nu este doar moartea, ci și învierea. Ambele sunt ascunse de noi, ambele sunt ascunse în noi. Dacă muzica lui Pärt este consolatoare și odihnitoare pentru om nu este pentru că, așa cum observa cineva, „oferă o pregătire pentru propria noastră moarte și pentru că ne arată cum să ne trăim viețile” (Robert Sholl, „Arvo Pärt and spirituality”, în Andrew Shanton, ed., The Cambridge Companion to Arvo Pärt, Cambridge University Press, 2012, p. 157), ci pentru că ne amintește că moartea noastră ca despărțire de Dumnezeu, Viața lumii, poate fi îmbrăcată în viață spre moartea morții noastre și spre învierea noastră.
(„Cugetarea la moarte”, Convorbiri literare, iunie 2020, nr. 6 (294), p. 153-155. Precizez că față de versiunea din Convorbiri, textul postat aici cuprinde cîteva completări utile.)

miercuri, 17 iunie 2020

The scope of place


Preliminary remark:
Many years ago, I was interested in the theological dimension of presence. Over time, I became more and more convinced about the influential role played by place in the quest for presence. Whether we get lost or found ourselves, we can only do it in a certain place. As many authors have pointed out, both risk and chance are included in the history of the word “dwelling”, which came to mean, from the initial meaning of “leading astray”, “living resolutely in the same (old) place”.
I translated into English the text below (originally published in Romanian at http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/06/masura-locului.html), hoping that it might be useful to others who had similar insights.

*

The scope of place is not determined by its size. The place is determined neither by its surface, nor by its volume. The place doesn’t exist in space only. The place is not in the world, and it is not the world, although every place is a world.
The place doesn't have a size. There are no big places and no small places. Every place is a place of eternal rest. The place has no size, only comprehensiveness.
The place is more comprehensive than the world: it embraces those from above and those from below, those that have been and those that will be. The world includes only the things from here and now. The world includes only what can be included.
Every place is worth more than the world. But people do not find their place because they value the world more than the place.
The world cannot value the place because it perceives itself as superior to the place, greater than the place and place of the place. People imagine that place depends on the world just because it is in the world. But the place is not part of the world just as the world is not part of the place. The world is the place of the fallen man. Through the Fall, man fell from the place into the world.
Man only has a place, and until he finds his place man is not man except in so far as the fallen man is a man. The man who finds his place is called a person. Along with the person, the creature finds the place it was waiting for “in pain” (Romans 8: 21-23).
The Jewish tradition speaks of the will of the Place as the will of the One Who is Omnipresent. The place is entrusted by the Maker of the place. Only the person can establish a place, because only the person can dwell. The place opens in the presence of the person. Grandparents' house becomes unnaturally small not when it is full, but when it remains deserted.
Every place is open to a new heaven and a new earth. Every place is a new place.
The place cannot be bought. Only land can be bought. The place can only be inherited. But today no one inherits anything in the proper sense: the descendants receive land from those owners who met the place just in the grave.
The fall is a fall from one's place.
God's word is God's testament. Every word of God expresses His last will and every word of God is final. The New Testament is not a new Word in the sense of another Word; it is new only in the sense in which the Word of God became man.
The fall is a fall from the word. It is a fall from the Person.
Why did God become man? To fulfill the will of the Place. How did the Son fulfill the will of the place? By making place and making place for us.
Every dweller is an heir of the Kingdom. The scope of place stands in the dweller’s personal nature, as he obeys the Will of the place.