Literatura pentru copii

Părinții care citesc împreună cu copiii lor au parte de o grijă, de o emoție și de o bătaie de cap în plus față de cei care își limitează datoria de părinte la papa, caca, lecții și, eventual, ieșitul în parc. Efortul este în acest caz sporit de convingerea că literatura pentru copii[i] reprezintă un capitol închis al vieții tale. Exercițiul este cu atît mai obositor nu doar pentru că pare că nu cîștigi nimic cu această ocazie (nu ieși la aer, nu te simți provocat de vreun exercițiu de perspicacitate, nu te poți ascunde în bucătărie sub pretextul că pregătești cine știe ce), ci mai ales pentru că îți dă impresia că te întorci din drum. Să te întorci din drum este chiar mai rău decît să stai pe loc, în special atunci cînd nu vrei nimic altceva decît să continui să avansezi.

În fapt, redeschiderea unei cărți pentru copii este un lucru foarte bun pentru părinți. Pe de o parte, pentru că literatura pentru copii nu este unul dintre lucrurile care trebuie închise vreodată. Probabil că singurele lucruri care trebuie închise pentru totdeauna sînt cele care nu trebuie deschise niciodată. În orice caz, să faci din literatura pentru copii un capitol închis al vieții tale este o prostie atît de mare încît nu ai putea să o repari nici măcar lăsîndu-l deschis pentru totdeauna. Acesta ar fi genul acela de prostie pe care nu o poți repara decît scriind literatură pentru copii.

Din fericire, există un număr considerabil de adulți care au încercat să repare o prostie atît de mare. Pe toți cei care au reușit, îi citim cu recunoștință. Pentru că reparăm, deschizîndu-le cărțile împreună cu copiii noștri, o altă prostie: aceea de a crede că literatura pentru copii este literatură pentru copii. După cum pare să o știe orice adult, copilăria este un capitol închis al vieții omului.

Chestia bună atunci cînd citești literatură pentru copii împreună cu copiii tăi este că după o vreme vei începe să o citești singur (nimic nu-ți garantează că și copiii tăi o vor citi singuri!) Nu încerc să sugerez aici nimic legat de „copilul din tine”, de redescoperirea de sine, etc. O fac destul autorii de texte motivaționale și de „self-help”. Literatura despre copii nu vorbește despre copilul din tine. Vorbește despre drumul din tine. Pentru copil, fiecare drum este o amenințare și o promisiune, un pericol și o șansă. De aceea, literatura pentru copii este singura literatură de aventuri propriu-zisă.

Pentru adult, fiecare drum duce undeva anume, către o destinație precisă. Tocmai de aceea, pentru adult nici un drum nu mai duce „dincolo”. Pentru adult, „dincolo” reprezintă un capitol închis. „Dincolo” nu-l sperie și nu-l atrage pe adult mai mult decît un drum la supermarket. Singura teamă a adultului este teama de a-și pierde timpul. În ciuda faptului că adultul nu face decît să-și piardă timpul, orice ar face.

Nu poți să nu-ți pierzi timpul decît în măsura în care există posibilitatea de a te pierde pe tine însuți. Cea mai mare teamă a părinților nu este aceea că le-ar putea muri copilul, ci că l-ar putea pierde.

Chiar dacă cea mai mare teamă a copilului este că s-ar putea pierde, sensul acestei pierderi este diferit. Copilul se teme că s-ar putea pierde așa cum se pierde un adult. Așa cum s-au pierdut părinții lui, cu care citește acum, plin de speranță, despre copiii care se pierd în literatura pentru copii. Oare vor reuși părinții lui să se piardă acum, în mod salvator?

Literatura pentru copii nu este despre transformare. Orice lucrare de artă urmărește transformarea receptorului. Dar literatura pentru copii nu este despre transformare prin „maturizare” („coming-of-age story”), ci despre conservare, despre cum să te salvezi pe dinăuntru oricît te-ai pierde pe dinafară. Literatura pentru copii nu te întoarce din drum – te readuce pe drum.

Adulții nu se pot pierde pe dinafară. Din păcate, ei s-au pierdut deja pe dinăuntru. Ne-am pierdut pe dinăuntru atunci cînd l-am pus pe „dincolo” în sacul cu lucruri de prisos, în lada cu decorațiuni de Crăciun laolaltă cu Moș Crăciun, cu Lizuca, cu Tom Sawyer și Huck Finn, cu Winnie Foster și cu Winnie-the-Pooh (legătura dintre personajul lui Natalie Babbitt și A. A. Milne este mai greu de observat de adulți, pentru care un urs împăiat nu poate avea nimic în comun cu o fetiță de zece ani, chiar dacă împărtășesc același prenume și o pădure magică).

Dacă literatura pentru copii rămîne un capitol închis al vieții noastre, el va deveni un capitol închis și al vieții copiilor noștri. Îi chinuim cu aceste texte (CLASICE, RECOMANDATE, O-B-L-I-G-A-T-O-R-I-I) doar pentru că nutrim speranța că îi vor ajuta în domeniul profesional, că le vor spori a-b-i-l-i-t-ă-ț-i-l-e de comunicare, imaginația și creativitatea. Literatura pentru copii rămîne să fie disputată și susținută de secțiile de PR și marketing ale corporațiilor globale. „Dincolo” rămîne semnificativ doar în măsura în care este rentabil, eficient, practic. Doar în măsura în care nu a fost niciodată cu adevărat dincolo, ci doar un eufemism pentru „dincoace”.

Citim literatură pentru copii împreună cu copiii noștri doar pentru a ne asigura că nu se vor pierde niciodată ca ei, ci doar ca noi. Că vor rămîne dincoace. Ieșim cu ei afară doar pentru a-i păstra mai bine înăuntru.

Nu știu în ce măsură copiii părinților care nu le citesc literatură pentru copii își vor lua aventura în serios. Este periculos să nu știi cît de promițătoare poate fi copilăria.

La fel de riscant este să nu știi cît poate fi de periculoasă. 

---

[i] Nu includ în această categorie genul „fantasy” și „young adult”, genuri care nu urmăresc nimic altceva decît să-i facă pe cititori să se simtă „speciali”, „aleși”. La drept vorbind, aceste genuri fac parte mai degrabă din literatura „motivațională” și „self-help”, amenințînd grav literatura pentru copii prin mesajul lor autogratificator.

Spiritul locului

Unii spun că apropierea ne afectează percepția,

alții că depărtarea:

Niagara pare cînd mare,

cînd mică,

iar Marele Zid Chinezesc

de-abia se vede de pe Lună.

Nu vreau să spun că depărtarea e rea,

nici că apropierea e bună,

spun doar că iazul, pîrîul, valea și dealul,

ulița și strada de-a lungul cărora am crescut

nu sînt nici mari, nici mici,

ci sînt cît noi.

America America

Amintind ieri de gestul lui Neil Armstrong de a aduce la bordul rachetei misiunii Apollo 11 o înregistrare a simfoniei „Din Lumea Nouă” de Dvorak, redactorul unui post public de radio a subliniat importanța evenimentului în contextul „primei amerizări a omului pe Lună”.

Dacă ar fi spus-o doamna Dăncilă, ar fi căzut internetul. Nu neapărat pentru că este premier, ci pentru că, gen, Dragnea?

Dar ieri s-a sărbătorit Ziua Independenței SUA, așa că orice cuvînt care începe cu „amer” era corect, indiferent de context. De pildă, Banca Mondială ar fi putut ieri să fie nu doar „Monetară”, ceea ce și este prin naștere, ci și „Americană”, prin educație și influența mediului înconjurător.

Două săptămîni ne mai despart de aniversarea a cincizeci de ani de cînd omul a „amerizat” pe Lună. Chiar dacă inițial a părut o amerizare mică pentru om, pînă la urmă s-a dovedit o americanizare mare pentru umanitate.

Deficit de atenție

Mierla vopsită în culorile războiului

ne amuză cu ciocul ei galben;

vrăbiile prinse în dansul războiului

ne înduioșează cu aerul lor neajutorat;

fiecare pană din drum ni se pare un semn de pace.

Cîntecul de război al păsărilor în aerul pur al dimineții

ne încîntă pe toți, nu trezește pe nimeni.

Seară de seară, semnalul lor de retragere răsună înăbușit

de amestecul zilnic de praf și urlet, de uitare și nebunie,

de muzica de petrecere a dezertorilor sărbătorind victoria.

CSI

Fiecare picătură de sînge

poartă adeneul lui Dumnezeu.

Fiecare îngenunchere,

fiecare oftat

poartă adeneul nostru.

E greu de găsit vinovatul

cînd Dumnezeu inundă scena crimei

într-o baie de sînge.

Prin marea vieții

Prin marea vieții unii înoată, alții și-au făcut o barcă. Dar scopul nu este să ajungem la mal, ori să rămînem pe linia de plutire. Nici înotul, nici plutitul cu barca nu te ajută dacă nu poți umbla pe apă. Chiar dacă putem înota, chiar dacă vîslim ori sîntem purtați de curenți și vînturi prielnice, malul rămîne prea departe pentru a ajunge la el. Deși nu e sigur că marea vieții ar avea un mal, ne propunem cu toții să ajungem la unul. În ciuda faptului că apa e oricum plină de oameni care nici nu știu să înoate, nici nu cred că ar putea umbla pe apă și care se agață unii de alții.

Aproape toți cei care au ajuns într-o barcă se consideră mîntuiți, deși Hristos nu se află în ea. Din simplul motiv că nu au nevoie de El. Ei au deja o barcă.

Duhul trece prin stomac!

Opinia curentă, care consideră că BOR are un stomac mai mic în burtă și unul mai mare în cap, nu este neapărat contrazisă de recunoașterea posibilității ca omul să aibă un creier mai mare în cap și unul mai mic în burtă (http://ziarullumina.ro/creierul-din-stomac-61498.html). Se poate la fel de bine ca, în absența unei inimi, BOR să nu fie decît un stomac enorm prevăzut cu diverse terminații nervoase.

„Utilizând un submersibil capabil de scufundări la adâncimi foarte mari”, BOR a dat în sfîrșit de urma celor „zece miliarde de dolari risipiți anual de industria americană de jocuri” pe „activitatea creierului specifică agresivităţii”. Păcat, păcat de banul vărsat copilărește, cînd ar fi putut fi investit cu cap. Adică, în stomac.

După cum bine știe orice legumă de canapea, activitatea stomacului nu este specifică agresivității. Este specifică celor blînzi, care vor moșteni pămîntul. Tot ce trebuie să facă este să stea și să cugete. Pardon, să rumege.