marți, 6 decembrie 2016

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz și nu se dădea dus



Dacă stai prea mult într-o piață de pește începi să miroși și tu a pește.
Proverb chinezesc

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz. Nu aștepta nici o mașină și nici nu locuia în stație, el doar stătea acolo, pur și simplu. Bineînțeles, șoferii nu știau asta, așa că mergeau mai departe, fără să mai oprească.
Călătorii păreau mulțumiți de situație. Chiar și cei care ar fi trebuit să coboare la stația respectivă erau furioși pe omul de zăpadă, nu pe șofer. Nimeni nu dorea să lase impresia că l-ar aștepta un om de zăpadă. Nimeni nu-i mai aștepta pe oamenii de zăpadă. Poate pentru că nimeni nu mai aștepta pe nimeni.
Unii pasageri se prefăceau că nu observaseră nimic, dar alții simțeau nevoia să explice, ca nu cumva să se creadă că ar fi de altă părere: „Asta mai lipsea, să se urce și ăla și să umple de apă pe-aici.” „Deh,” remarcă autoritar o doamnă în vîrstă, ale cărei zile de glorie încă străluceau din haina de blană bine îngrijită, „acum le-a dat drepturi la toți, nu mai poți să le zici nimic că vine și-ți spune că și are și ei dreptul. Păi ce, așa era pe vremuri?”
„Pe vremuri” lucrurile stăteau altfel, într-adevăr, dar puțini mai doreau să-și amintească cum a fost. Mai demult oamenii de zăpadă erau priviți cu bucurie, ca niște colindători ai unei lumi curate, care stătea să vină. Acum lumea se simte stînjenită la vederea unui om de zăpadă. Unii, precum șoferul, nu pot uita cum i-au distrus în adolescență, pînă cînd, deveniți adulți, au găsit alte lucruri de distrus, mai pe măsura lor. Bine măcar că își învățase copiii să o facă și ei, să știe să se distreze, să-și trăiască viața, cum se spune. Adică doar pe cel mai mare, pentru că cel mai mic, „Idiotu’”, cum îi spunea în sinea lui, începea să urle la vederea spectacolului și le strica tot cheful. „Parcă ar fi și el tot de zăpadă, nu de carne, ca mine” își continuă șoferul gîndurile, zîmbind la ideea că nevastă-sa l-ar fi putut înșela cu un om de zăpadă. „Atîta pagubă, măcar atunci l-aș putea strica pe Idiot”, se consolă liniștit. Brusc, zîmbetul îi pieri. Îi invidia pe mecanicii de la metrou, care habar nu aveau cum te-ngheață privirea ălora, a oamenilor de zăpadă. „Ce i-aș mai topi eu!” scrîșni el, înveninat.   
Dar printre călători erau puțini cei care, asemenea șoferului, distruseseră oameni de zăpadă. Cei mai mulți nici nu distruseseră, nici nu făcuseră vreunul, dar asta tot îi apăsa ușor, imperceptibil aproape, ca un fulg. De fapt, toți acești oameni și-au dorit în copilărie să facă oameni de zăpadă, doar că erau prea mici și nimeni dintre cei mai mari nu părea dispus să-i ajute. Părinții nu erau cu ei, frații mai mari aveau joaca lor, iar bunicii erau prea bătrîni. Poate că n-ar fi fost prea tîrziu nici acum, doar că nu mai aveau cu cine. Copiii de astăzi sînt altfel, au învățat să se descurce singuri, poate și pentru că pe tabletă totul e ușor și cu atît mai ușor cînd ești singur, poți face oameni de zăpadă pe tabletă, din cărămizi, iar cînd termini tragi în ei cu arcul, cu pistolul sau cu tancul, în funcție de punctajul obținut la construcție. Cînd vine vorba de făcut un om de zăpadă din zăpadă nu prea mai ai cu cine. Dar dacă e să-i distrugi, se bagă toți peste tine. În sfîrșit, ceva distractiv!
Trebuie spus totuși că, în principiu, lumea nu-i ura pe oamenii de zăpadă. De fapt, toți aveau oameni de zăpadă acasă, pe care-i scoteau din cutii în preajma Crăciunului. Oameni de zăpadă de plastic, stînd cuminți lîngă pomi de Crăciun de plastic colindați de un Moș Crăciun de plastic. Și cu beculețe! Față de oamenii de zăpadă de zăpadă, cei de plastic erau mai buni, mai albi, mai adevărați: nu se topeau, nu erau reci și, mai ales, nu veneau din cer.
Și-acum, uite, tot dai peste ei prin stații. Vin și stau acolo și se uită lung după trecători și mașini. Poate că e bine că nu oprește nimeni, nici o mașină. Poate că vor pleca singuri. Poate că vor lua și cerul odată cu ei. 

marți, 22 noiembrie 2016

Caca proaspăt pentru tine!



Nu știu în ce măsură cumpărătorii aflați în magazinele Kaufland cu vreo doi, trei ani în urmă au remarcat sloganul difuzat de stația magazinului: „Calitate Kaufland! Căutați la raft produsele cu etichetele Ca-Ka!” Poate că mă-nșeală memoria, dar cred că am auzit la un moment dat și mesajul „Ka-Ca proaspăt pentru tine!” Pentru a se asigura că articolele K-Classic ne plac cu adevărat (http://www.kaufland.ro/Home/04_Relatii_clienti/005_Asigurarea_calitatii/001_K_Classic_ofera_calitate/index.jsp), departamentul de marketing a introdus între „calitate” și numele firmei cuvântul „Classic”, evitînd astfel cacofonia nefericită din trecut care le-ar fi putut inspira cumpărătorilor o asociație neproductivă.
Dar nu acest magazin în sine este obiectul rîndurilor de față (ai cărui angajați, mă grăbesc să o spun, îi depășesc prin amabilitate și politețe pe angajații altor lanțuri de supermarketuri), ci acest „caca”, proaspăt sau nu prea, dar întotdeauna în garanție, pe care ni-l oferă toate magazinele de retail sub forma lucrurilor de duzină, alimentelor contrafăcute și electrocasnicelor programate să se defecteze după un ciclu de funcționare anume. Nu despre Kaufland este vorba, așadar, ci despre Kauf-Land, „Tărîmul cumpărăturilor”, lumea magică unde totul este atît de accesibil pentru că este atît de inutil. Este vorba deopotrivă despre ideile reciclate ale așa-numitei drepte conservatoare de la noi, ambalate în plastic pentru ca nu cumva să piardă ceva din vidul interior și așezate pe raft, de regulă între raionul de electrice și cel de jucării. Unul dintre liderii acestei mișcări ne certa cu mai bine de un deceniu în urmă că am mîncat prea mult rahat, mai precis că în istorie numai cine nu a vrut nu s-a pișat pe noi. Pentru ca dreapta căreia îi aparține să ne certe că nu mîncăm destul rahat, că nu înghițim capitalism pe pîine, că nu apreciem destul piața liberă, că nu sîntem vrednici să locuim în „Tărîmul cumpărăturilor”, într-un paradis nemeritat,  chiar dacă străbătut – ca o pedeapsă? ca un avertisment? ca o confirmare? –  de adieri suspecte, irespirabile uneori, datorate instalației de climatizare unde aerul răspîndit în magazin pare să vină direct din aerisirea veceurilor.
„Pentru oameni, destul nu e niciodată îndeajuns”, le spune ratonul RJ din Over the Hedge tovarășilor uimiți și speriați a căror pădure a fost transformată într-un mic orășel (https://www.youtube.com/watch?v=5kGCzZSFdZ4). Noua suburbie este, după cum o numește un poster, „Poarta către viața bună” (https://www.youtube.com/watch?v=Rw4azphSXes). După o încercare eșuată de a se înfrupta din gunoaiele aflate dincolo de gard, Verne țestoasa îi spune ratonului că nu vor să mai aibă de-a face cu nici un lucru aflat dincolo de gard (https://www.youtube.com/watch?v=UgR1-XMrJsI).
Dincolo de gard nu sînt doar oameni: tot acolo se află, sufletește, RJ și ursul Vincent, animale care au trecut gardul pierzîndu-și măsura, trăind la fel ca oamenii, doar pentru a mînca și a se distra, chiar dacă singura distracție, singurul eveniment a rămas tot mîncarea. Mai ales, sînt singuri, lipsiți de o familie. La fel ca oamenii.
Nu se află nimic acolo, dincolo de gard, pentru care merită să mori. Lucrurile pentru care merită să mori se află dincoace. Familia este unul din ele. Este ceea ce descoperă ratonul, gata să sacrifice viețile animalelor care-l ajutaseră să-și răscumpere propria lui viață din ghearele lui Vincent. Familia este poarta către viața cea bună, îl lămurește Verne pe RJ.
Să cazi din Rai este grav, dar mult mai grav este să cazi în Rai. Pentru că în acest caz nu-ți mai poți dori să te întorci. În falsul rai ești prizonier, ești captiv, ești propriul tău ostatec și propriul gardian.
Se cade în rai atunci cînd raiul în care ai ajuns este fals: este un rai repetitiv și limitat pentru că este fals. În falsul rai nu se află nimic înăuntru: nimic înăuntrul locuitorilor, nimic înăuntrul produselor, nimic înăuntrul cuvintelor. Tocmai pentru că nu are nimic de oferit, ambalajul devine totul, și din acest motiv ambalajul se schimbă în permanență, promițînd de fiecare dată noutatea pentru același vechi conținut de rahat. Operațiile estetice țin de aceeași industrie de marketing care asigură funcționarea raiului fals, unde fiecare lucru este o minciună, fiecare promisiune o nouă amăgire și unde nici un chip nu reflectă nimic.
Calitativ, nu este nici o diferență între produsele din raft și cele din gunoi. Ceea ce le desparte este ambalajul. Lada de gunoi este iadul, locul unde ajung produsele scoase din ambalaj, la fel ca mormîntul unde oamenii nu sînt băgați pentru că au murit, ci pentru că ambalajul nu-i mai poate salva, nemaiputînd spune o minciună convingătoare. La gunoi nu mai ajung de mult resturi menajere, mîncare stricată, lucruri defecte, ci doar produse care, scoase din ambalaj, și-au pierdut noutatea. Așa cum în pămînt nu ajung decît acei morți cărora le-a cedat ambalajul, trupul.
Evocîndu-l pe olandezul Multatuli (Edward Dekker) ca pildă de scriitor veritabil, care răspunde nu doar la chemarea vocației, ci și la „chemarea timpului nostru și a poporului nostru, la chemarea umanității”, Paustovski amintește de soluția aplicată de armata olandeză într-o confruntare cu javanezii răsculați (sprijiniți de Dekker, lucru care l-a costat): i-a împroșcat cu excremente omenești. „Javanezii”, explică Paustovski, „care înfruntau fără să clipească focul de armă, n-au rezistat în fața unui astfel de război, și s-au retras.” (Konstantin Paustovski, Trandafirul de aur, Minerva, 1981, p. 18)
Javanezii s-au retras pentru că nu căzuseră încă în rai. Dar cînd te bucuri că te afli în raiul căzut ai devenit imun la rahat, care pare tentant dacă este ambalat în mod atractiv. Continui să fii însă împroșcat cu mizerii nu doar pentru că aceasta este super-mega-oferta, ci mai ales pentru ca atunci cînd vei întîlni semnele raiului adevărat să te retragi scîrbit. 

joi, 10 noiembrie 2016

Societatea întredeschisă și biserica ei



Într-o postare recentă, Alexandru Racu subliniază impostura „societății civile” românești, incapabilă să treacă testul definiției de dicționar: „totalitatea organizațiilor și instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința cetățenilor” (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/11/08/societate-civila/). O observație demonstrabilă, la rigoare, cu „fapte, contracte și facturi” (http://www.catavencii.ro/soros-luat-teapa/). Nu împărtășesc încrederea autorilor din Cațavencii în privința „autonomizării” generației Soros. Că rețeaua identificată ca „societate civilă” nu reprezintă societatea românească decît într-un mod ideal, ideal care nu are nici o legătură cu realitatea românească, este evident. Dar mă-ndoiesc că această lume s-ar putea desprinde de părinții ei fondatori, cum afirmă cațavencii în articolul menționat mai sus:

„Pe termen scurt, ceea ce a făcut Soros a avut aparența unui mecenat social admirabil, care și-a propus să grăbească procesul de însănătoșire a societăților ieșite din comunism. Pe termen lung, însă, rețeaua alimentată 26 de ani cu sume considerabile a căpătat conștiință și scopuri proprii. Fără discuție că un miliardar ca Soros n-a exclus obținerea unei anumite influențe în societățile în care a pompat fonduri, dar aceste influențe s-au manifestat destul de timid. În schimb, rețeaua care s-a hrănit din facturile lui a început să vizeze puterea la modul direct.”

Dimpotrivă, este posibil ca proiectul lui Soros să fi reușit: departe de a reprezenta un efect secundar, vizarea și asumarea directă a puterii de o elită „deschisă”, tehnocrată și multifuncțională putea să constituie de la bun început obiectivul principal, chiar dacă pe termen lung, al unora dintre operele „caritabile” ale unor oameni și instituții occidentale. Cu alte cuvinte, activitatea de mecenat nu a fost de multe ori decît o investiție la fel de pragmatică ca cea aplicată retehnologizării unei fabrici românești oarecare.
De 26 de ani s-au băgat bani și idei nu neapărat pentru a scoate bani și idei, ci doar pentru a le ține în circulație. Ce-i drept, în măsura în care banii pot produce (sprijinind, promovînd) idei, și ideile, mai ales cele făcute din bani, produc bani. Integrate circuitului stațiilor de reciclare constituite de editurile și think-tank-urile din mainstream, ideile consolidate cu armătura unei libertăți împletită ideologic și orientată strategic pot chiar lăsa impresia că produc idei veritabile. Dar tocmai acest proces constrînge „societatea civilă” românească să rămînă fidelă principiilor ei de bază, anulînd astfel posibilitatea unei desprinderi de sursa intelectuală originară, respectiv de tema „societății deschise”, oricît de independentă ar fi devenit ea față de finanțările externe. Societatea civilă românească este tot atît de civilă ca orice mercenar de aiurea: ambii acționează în haine civile.
Asta nu înseamnă că societatea civilă nu s-ar putea bucura și de sprijinul oamenilor în uniformă, indiferent de costumul pe care-l poartă. Unii, costume italienești, alții, veșminte arhierești, precum în ceremonia de decorare a lui Dîncu și Hellvig cu Ordinul „Sf. Ap. Andrei”, respectiv cu Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (http://www.catavencii.ro/dancu-si-hellvig-oamenii-lui-dumnezeu/).  Distanța, dacă nu opoziția societății civile în raport cu realitatea românească corespunde într-un mod  nefericit, dar semnificativ distanței crescînde a BOR față de propria natură, distanță pe care BOR o produce prin gesturi care celebrează fondurile acordate de la buget cu recunoștința emoționată a manelistului copleșit de sumele primite în toiul unei nunți de interlopi.
Pe Crucea căutată și descoperită datorită Sfintei Elena, Constantin a întemeiat un imperiu creștin. Pe aceeași Cruce ar fi trebuit să stea și Catedrala Mîntuirii. Din cîte se pare însă, ea stă mai ales pe banii acordați de la buget de diverși indivizi încadrabili în generația Soros.
Nu avem o societate deschisă nu doar pentru că nu avem o societate civilă, ci mai ales pentru că nu avem o Biserică deschisă. Și una, și alta sînt doar întredeschise, destul pentru ca adevărul să poată fi spus, dar insuficient pentru ca el să însemne vreodată ceva. 
Nu, Soros nu a rămas pe dinafară, cum se grăbesc cațavencii să creadă. El și alții ca el, știuți sau neștiuți, sînt înăuntru și peste tot: în forum, în Piață, în Universitate, în Parlament, în Catedrală. În așa fel încît de fiecare dată cînd doi sau trei vorbim despre adevăr, ei sînt în mijlocul nostru. 

joi, 27 octombrie 2016

Realitatea din meniu



Am vrut să-mi iau un aparat de fotografiat. I-am cerut vînzătorului unul care să declanșeze la vînt.
„N-avem așa ceva,” mi-a răspuns, „dar avem aparate care declanșează la zîmbet, la nori, la răsărituri și apusuri. Chiar și la mori de vînt, ceea ce e destul de aproape de ce doriți dumneavoastră.”
„Dar aparate care declanșează la liniște aveți?” am întrebat.
„Nu, nu avem așa ceva, dar avem aparate care declanșează la mort, sau la camere goale, ceea ce e cam același lucru. Dar pot fi setate să declanșeze și la botezuri și cununii. Sau accidente. Astea sînt de fapt cele mai căutate.”
„Dar aparate care declanșează la respirație aveți?” am întrebat.
„Nu, nu avem așa ceva, dar avem aparate care declanșează la floare, la frunză, la păsări sau pești, și, bineînțeles, la cai, cîini și pisici” mi-a răspuns.
„Dar aparate care declanșează la privire aveți?” am întrebat.
„Așa ceva nu mai există”.
„Aparate?”
„Priviri,” răspunse vînzătorul uitîndu-se în altă parte. „Și-n definitiv,” continuă el, „nu înțeleg de ce v-ar trebui așa ceva. Cel mai simplu program de editare știe să facă asta, să bage efecte, priviri și alte aiureli dintr-astea. În plus, ultimul model de cameră foto are deja introduse în program toate fețele, peisajele și animalele, cu tot felul de decoruri. Ia uitați aici, vedeți, ăsta cred că sînt eu iar a-a-aici [butonează rapid la butoanele aparatului] sînteți dumneavoastră. Acum, dacă selectați această opțiune [îmi arată în meniul aparatului], putem avea această fotografie împreună. Iată! Vedeți? Avem o fotografie împreună, deși această fotografie nu a fost făcută de fapt niciodată. Nici nu mai trebuie să fotografiați ceva. Toate fotografiile sînt deja făcute, le aveți în aparat, pricepeți? Trebuie doar să selectați și să combinați. În curînd, nimeni nu va mai face fotografii, toată lumea va face combinații, compoziții. Păi nu așa a fost și cu aparatul de telefon? Nu-l foloseau oamenii pe vremuri la vorbit?”
„Eu îl folosesc și acum,” aș fi vrut să-i spun. Mi-am luat anume un telefon cu care nu-ți poți face selfie. Cu care nu poți să te suni. Doar că, de ceva vreme, nu mai răspunde nimeni.  

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Libertatea "alegerii"




Unii oameni mănîncă mai bine decît alții.
Dar asta nu înseamnă mare lucru: în definitiv, și unii cîini mănîncă mai bine decît unii oameni.
Și ce dacă unii oameni care mănîncă mai bine decît unii cîini au cîini?
Da, dar unii oameni care mănîncă mai bine decît unii oameni au și cîini, și oameni. Unii dintre acești oameni sînt politicieni.
Deși nu se-nghit unii pe alții, toți politicienii se mănîncă între ei. Unii mănîncă și alte specii. Cică unii politicieni s-ar lăuda că ne-ar mînca și pe noi, dar eu cred că mănîncă rahat. Sincer, aș vrea să încerce, doar ca să le rămînă oasele în gît. Oase lungi și tari, d-aici pîn la Ipotești. Cred că nu pot decît să ne omoare și să ne lase acolo, ca pe Nechifor Lipan.
Cînd vine vremea alegerilor, avem de fiecare dată două opțiuni: între unii cu cap de om și corp de cîine și alții cu cap de cîine și trup de om.
De douăzeci și șase de ani ne-am tot bucurat de libertatea alegerii.
Niciodată de alegerea libertății.

vineri, 21 octombrie 2016

Cerul de sus și cerul de jos



Toamna cerul de sus se dezvelește
acoperindu-l pe cel de jos
pentru ca iarna să nu-i înnegrească petalele.
Iarna șchiopătăm,
pășind cu un picior pe cerul de sus
iar pe celălalt trăgîndu-l după noi.

luni, 17 octombrie 2016

Chestiunea românească



Nu ştiu dacă s-a observat că persoanele care subliniază diferenţa dintre nazism şi poporul german nu sunt la fel de insistente cînd vine vorba de diferenţa dintre homo sovieticus şi omul rus, în ciuda faptului că ruşii au fost cele dintîi victime ale sovieticilor şi cei care i-au rezistat comunismului la o măsură cu care rezistenţa anti-nazistă a poporului german nu se poate compara. Spre deosebire de germani, care au văzut în nazism şansa realizării idealului naţional al purităţii ariene, ruşii nu au aşteptat de la sovietici împlinirea idealului Sfîntei Rusii. Tocmai acest ideal, această aşteptare de natură mesianică i-a ajutat pe ruşi să vadă în comunism forţa păgînă care împiedica realizarea acestui ideal. Sfînta Rusie nu a însemnat niciodată pentru ruşi un ideal de puritate etnică, ci o realizare a vocaţiei Rusiei de împlinire a voii lui Dumnezeu în lume. Eroul Sfintei Rusii este sfîntul, mujicul credincios, nebunul întru Hristos; eroul mitologiei ariene este supraomul, omul necontaminat de rasele impure. Rămîne de văzut în ce măsură refugiaţii primiţi de Germania în ultimii ani vor contribui la suprimarea sau la resuscitarea ideii ariene.
Trebuie precizat însă că germanii nu sunt, în orice caz nu au fost singurii adepţi ai credinţei în superioritatea rasială, chiar dacă ei deţin copyrightul (scrînteala albilor sudişti din Statele Unite merită urmărită pînă în pînzele ei teutonice). M-am gîndit la lucrurile acestea descoperind ticăloşia popoarelor scandinave în tratamentul la care i-a supus pe laponi, singurul popor liber din Europa: suedezii îi foloseau ca sclavi la mina Nasafjäll, folosind armata împotriva laponilor care încercau să fugă; din 1913 pînă în 1920, Institutul suedez de segregare rasială a iniţiat şi condus sterilizarea femeilor lapone („From 1913 to 1920, the Swedish race-segregation political movement created a race-based biological institute that collected research material from living people and graves, and sterilized Sami women. Throughout history, Swedish settlers were encouraged to move to the northern regions through incentives such as land and water rights, tax allowances, and military exemptions.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people )
Limba şi obieciurile lapone au fost interzise în toate ţările traversate/locuite de laponi: Finlanda, Suedia, Norvegia, Rusia. Între 1900 şi 1940, norvegienii s-au ocupat în mod special de ceea ce am putea numi cu îndreptăţire „Chestiunea laponă”, interzicîndu-le limba, luîndu-le teritoriile,  furîndu-le copiii şi interzicîndu-le obiceiurile şi tradiţiile, reglementîndu-le stilul de construit al locuinţelor tradiţionale după ce le distruseseră în prealabil cu un mic ajutor din partea fraţilor germani.[1]
Ştim cine s-a ocupat de noi între 1945 şi 1989; nu ştim cine s-a ocupat de noi din 1989 pînă astăzi. O multinaţională, foarte probabil, dar una cu experienţă. Nu ne-au castrat femeile din acelaşi motiv pentru care nu ne-au furat copiii: pentru că le-au făcut să avorteze. Ne măsoară pămîntul, casele, vieţile. Ne măsoară poezia nu în ritmul limbii noastre şi nici în metrul clasic, ci tot în metrul de tîmplărie cu care i-au măsurat sicriul lui Eminescu.
Cînd un străin îi cere unui lapon să-i spună o poveste, laponul răspunde „iem teide”, nu ştiu. În schimb, „între ei îşi spun poveşti ore întregi cu o plăcere deosebită” (Vasile Cucu, Dorin Iancu, Laponii, Editura Tineretului, 1968, p. 137). Uneori, pentru a nu dispărea din istorie, trebuie să lupţi. În restul timpului, trebuie să-ţi spui povestea. Deocamdată, povestea noastră ne-o spun străinii.
P. S.
Oameni mai atenţi şi mai prompţi decît mine au semnalat din timp faptul că în România lupta împotriva comunismului şi, ulterior, împotriva "baronilor" nu s-a dus în numele românilor, ci în numele pieţei libere, deci în numele şi conform intereselor investitorilor străini. Apărătorii libertăţii de exprimare, indignaţi de sloganul "nu ne vindem ţara!" al unei populaţii îngrozite de ambele alternative şi al cărei instinct a fost confirmat ulterior prin migraţia economică forţată, au fost cei dintîi care au propus şi legitimat ideea brandului de ţară. Pînă la urmă se pare că ia, cămaşa ţărănească, joacă rolul unui brand neoficial. Desprinsă de povestea ei, ia nu înseamnă nimic, aşa cum nici România nu înseamnă nimic. Ia şi România, în acest context de piaţă, stau într-o relaţie de tipul ambalaj-produs. Ia nu reprezintă nimic şi pe nimeni, este un obiect de serie ca oricare altul. În sine, ia este o poveste de familie, şi doar aşa poate susţine povestea unui neam.
Finlanda a făcut din cultura laponă un instrument turistic, operatorii de turism organizînd spectacole în cadrul cărora turiştii pot vedea ceremonii lapone. Atît ceremoniile, cît şi obiectele artizanale vîndute cu aceste ocazii nu sunt decît nişte falsificări grosolane ale stilului de viaţă lapon (https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people). Cred că orice poveste care se vinde, care e de vînzare, reprezintă o deformare a realităţii. Dar probabil că aceasta este o lege a realităţii: nu o poţi băga într-un ambalaj decît deformînd-o.


Notă:

[1] “The strongest pressure took place from around 1900 to 1940, when Norway invested considerable money and effort to wipe out Sami culture. Anyone who wanted to buy or lease state lands for agriculture in Finnmark had to prove knowledge of the Norwegian language and had to register with a Norwegian name. This caused the dislocation of Sami people in the 1920s, which increased the gap between local Sami groups (something still present today) that sometimes has the character of an internal Sami ethnic conflict. In 1913, the Norwegian parliament passed a bill on "native act land" to allocate the best and most useful lands to Norwegian settlers. Another factor was the scorched earth policy conducted by the German army, resulting in heavy war destruction in northern Finland and northern Norway in 1944–45, destroying all existing houses, or kota, and visible traces of Sami culture. After World War II the pressure was relaxed though the legacy was evident into recent times, such as the 1970s law limiting the size of any house Sami people were allowed to build.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people