marți, 4 februarie 2020

Casa noastră, regulile noastre

În finalul filmului Knives Out, Marta, o tînără infirmieră, iese pe terasa casei pe care tocmai o moștenise odată cu întreaga avere a unui bogătaș în defavoarea familiei degenerate care aștepta resemnată și umilită în fața casei. Marta are în mîini cana defunctului, pe care scrie: „My House, My Rules, My Coffee”. Casa mea, regulile mele. Mesajul Martei este că familia de degenerați are o șansă de a reveni în casă, sau cel puțin de a se bucura de o parte din moștenire, în măsura în care este dispusă să se supună regulilor Martei. E de așteptat ca regulile Martei, care și-a demonstrat repetat generozitatea sufletească, să ajute familia coruptă moral să-și recapete umanitatea. Deși, vorba lui Benoit Blanc, detectivul particular interpretat surprinzător de bine de Daniel Craig (cine-ar fi crezut că omul chiar poate juca?), „I have my own opinion”.
Este un film pe care ar fi bine să-l vadă cît mai mulți români. Pentru că, spre deosebire de film, în cazul istoriei noastre recente lucrurile s-au petrecut exact pe dos: profitînd de ospitalitatea noastră, niște trecători cu o umanitate atrofiată au pătruns în casa neamului nostru, au pus stăpînire pe casă și ne-au comunicat, cu tupeul și violența caracteristice barbarului, care sunt noile reguli pe care trebuie să le respectăm dacă dorim să mai locuim în propria noastră casă.
Partea cea mai urîtă a poveștii este că tocmai ierarhii ortodocși le-au deschis barbarilor ușa casei și le-au mai făcut și cafeaua. Amintesc acest lucru nu ca pe un reproș la adresa Patriarhiei (lucru pe care l-am făcut, sper, în toate celelalte postări), ci ca pe o explicație pentru ușurința cu care populația încrezătoare s-a supus noilor reguli.
De observațiile venite din direcția unor personaje din categoria „fiți atenți, Caramitru jr. iar a zis una tare!” se jenează pînă și tinerii corporatiști, care preferă să-și folosească pauza de țigară numărînd frunzele ficusului de lîngă lift. Dar faptul că Teodor Baconschi (https://flacara-rosie.ro/2020/01/31/blog-ovidiu-balint-scrisoare-deschisa-catre-baconschi-nu-poetului/) s-a asociat lui Caramitru jr. precum și unui specialist în biofizica pumnului în critica comună adusă bilanțului tragic realizat prin spectacolul lui Tudor Gheorghe „Degeaba 30”, începe să fie semnificativ, avînd în vedere nu doar prestigiul lui Baconschi, ci și susținerea acordată lui Baconschi de ierarhia BOR (https://doxologia.ro/averea-bunei-educatii-un-pasaport-spre-o-viata-mai-buna, https://doxologia.ro/teodor-baconschi, https://doxologia.ro/editura-doxologia-lansat-volumul-darul-desavarsit-teodor-baconschi, https://edituradoxologia.ro/colectie/eseu-0). Este evident că după 1990 s-au schimbat regulile casei; poate că s-a schimbat și stăpînul. Dar noi tot nu sîntem lăsați să intrăm decît în măsura în care sîntem dispuși să renunțăm la regulile noastre, adică la noi înșine.
Lui Tudor Gheorghe i se refuză dreptul de a pune în discuție binefacerile aduse de perioada post-comunistă cu violența cu care anterior ți se refuza dreptul de a pune în discuție binefacerile aduse de comunism. Lucrul acesta singur ar trebui să ne facă să ne gîndim mai serios la natura și calitatea libertății de care tot suntem asigurați că ne bucurăm în prezent (vezi o binevenită clarificare a sensului dat de Tudor Gheorghe lui „Degeaba 30” aici: https://www.facebook.com/constantin.gheorghe.16/posts/1840807939384777).
Cred însă că iritarea și chiar îngrijorarea cu care Tudor Gheorghe sau Dan Puric (https://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cum-s-a-inventat-conflict-andrei-plesu-dan-puric-1_56814afc37115986c6e65951/index.html) au fost criticați ține de faptul că amîndoi oferă ceva substanțial în raport cu oferta actuală. Producția culturală de masă oferă astăzi trei categorii de opere: sterile, murdare și toxice. Dar prin arta și discursul lor, cei doi artiști oferă nu doar ceva superior mizeriei actuale, ci un lucru chiar mai prețios decît propria lor operă: le deschid ușa adevăraților stăpîni ai casei, fondatorii culturii naționale și „paznicii conștiinței naționale”, cum îi numește Dan Puric: 

Eminescu este paznicul ființei naționale. Rostirea de sine cea mai înaltă din punctul de vedere al credinței a fost Brâncoveanu; rostirea de sine cea mai înaltă din punctul de vedere al conștiinței a fost Mihai Eminescu. Ăștia sunt paznicii ființei naționale.”(https://www.youtube.com/watch?v=vpxslIWwwQc, 1:08).

După cum amintea S. M. Hutchens, „The devil’s prime narratives include the rehabilitation of history’s evildoers and the maculation of its heroes” („Poveștile fundamentale ale diavolului urmăresc reabilitarea făcătorile de rele din istorie și murdărirea eroilor” https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=33-01-004-q, operațiune care s-a văzut cel mai recent cu ocazia glorificării lui Mihai Șora, transformat din comunist în anti-comunist, și a demonizării corespunzătoare a deținuților politici de către doi istorici ameliorați). Mai precis, oameni ca Tudor Gheorghe sau Dan Puric îi readuc în conștiința noastră tocmai pe cei cu care elita s-a răfuit cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă și de care considera că a scăpat, aruncînd asupra noastră somnul uitării sufletești.
În esență, educația este un set de reguli. Scopul principal al educației este de a asigura și dezvolta conștiința propriei identități și așezarea noastră în lume în acord cu structura noastră sufletească. Fiecare model de educație are regulile lui și de aceea chiar și o falsă educație se întemeiază pe niște false reguli. Rolul educației străine sau false este acela de a-i împiedica pe cei educați să devină ei înșiși, să-i împiedice adică pe moștenitorii de drept să intre în posesia moștenirii, adică în posesia lor înșiși. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ că Baconschi a publicat o carte întitulată Averea bunei educații, apreciată și recomandată de BOR (https://www.youtube.com/watch?v=GHyXP6a21ag). După treizeci de ani de educație dilematică, timp în care tinerii au fost învățați sistematic să se-ndoiască de ei înșiși și de istoria casei lor, a venit în sfîrșit timpul pentru noua educație.
Copiii nu pot fi înșelați cîtă vreme ascultă de regulile casei. Din acest motiv, falsa educație nu se poate face niciodată din afara casei. Nu este destul dacă sînt îndoctrinați doar în școală, cîtă vreme ei se pot reface acasă. Trebuia pătruns în casă. Doar așa puteau fi desprinși copiii de părinți, în măsura în care părinții erau desprinși de părinții lor și cu toții de strămoși. Doar un nou set de reguli nu era suficient cîtă vreme lipsea noul stăpîn, legitimat prin noile reguli.
Iar oameni ca Tudor Gheorghe sau Dan Puric apar cu Eminescu tocmai atunci cînd stăpînii impostori se așază la masă. Este un moment delicat. Impostorii erau convinși că Eminescu nu are voie să mai iasă vreodată din ospiciu decît pentru scurte plimbări prin grădina romantismului tîrziu. Cu toate acestea, Eminescu se-ntoarce acasă și noi odată cu el. 

sâmbătă, 1 februarie 2020

Aproapele cui sîntem noi?


România profundă există, doar trebuie repusă în drepturi, chiar cu vehemenţă! Pentru aceste chestiuni merită să te baţi!

Munții cu creasta rară păzesc straja și n-o lasă să piară. O păzesc lucrurile permanente ca munții și văile, ia și doina, floarea cîmpului și oul de Paști, amintirea bunicilor și gînguritul pruncului, precum semnul Crucii și bătaia clopotelor. În apărătura dintre munți și cîntecul ciocîrliei, dintre sîngele strămoșilor și roua dimineții, dintre mireasma iasomiei și mirosul tămîiei, straja este de neînvins și nepieritoare. De aceea, vrăjmașii noștri nici măcar nu-și propun să lupte cu ea: tot ce fac ei și tot ce pot să facă este să o împiedice să se audă, să apară, să se nască.
Crede cineva că straja va participa vreodată la alegeri? Vedeți straja intrînd în campania electorală? Își fac munții publicitate, solicită pădurile decontarea cheltuielilor de campanie, pretind rîurile spațiu de antenă? Cine sînt prietenii celor care pretind că vorbesc în numele bogățiilor noastre naturale și spirituale: rîul și ramul, sau intelectualii de dreapta? Vatra satului, sau cuibul? Iarba cîmpului, sau cămășile verzi? Pentru alții, dimpotrivă: cultivarea pămîntului se confundă cu activismul ecologist, satul nu este decît o seră locuită, mediul rural un loc înapoiat care trebuie modernizat prin feminism, ecologism și ideologie de gen. Prietenul lor este Soros, pe care-l prezintă cu entuziasm tinerilor nepreveniți de la sat. Desigur, pot fi întîlnite și combinații în diverse proporții de naționalism legionaroid, patriotism securist și multiculturalism globalist: localismul este permis și chiar recomandat ca ingredient indispensabil oricărei supe cu aspect incert și gust îndoielnic.      
În ciuda aparentelor dezacorduri dintre politicienii români, globaliști sau naționaliști, atei sau credincioși, ei sînt în realitate cu toții părtași la acțiunea de dezrădăcinare a poporului nostru. Înstrăinarea resurselor naturale, deposedarea țăranilor de pămînt, compromiterea culturii naționale și falsificarea credinței ortodoxe nu au fost decît mijloace sau etape ale planului radical de înstrăinare a noastră. În jur de nouă milioane de români trăiesc în afara României (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/ministrul-intotero-anunta-noi-date-oficiale-97-milioane-de-romani-traiesc-in-strainatate-1163989). Dar cîți dintre cei care mai locuiesc în țară trăiesc cu adevărat aici, nu doar în acest loc, ci mai ales pentru acest loc?
Lucrurile permanente nu se pierd, așa cum nu se pierd lucrurile elementare precum pămîntul și apa, văzduhul și cerul nostru. Dar pot fi vîndute, murdărite sau doar ascunse o vreme, suficient cît să ne fie rușine cu ele, suficient cît să le uităm și, uitînd de ele, să uităm de noi. România profundă nu piere; doar noi pierim atunci cînd ne înstrăinăm, cînd ne lăsăm dezrădăcinați și amăgiți. 
         Lucrurile permanente ne pot fi ascunse ori înstrăinate pentru o vreme cu atît mai lesne cu cît ne concentrăm atenția la lucrurile de nimic. Opoziția nu este între permanent și efemer, cum îl face Geograful să creadă pe Micul Prinț, ci între ceea ce este și ceea ce pare să fie. „Cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului [...], cine v-a oprit ca să nu vă supuneţi adevărului?” îi ceartă Sf. Ap. Pavel pe galatenii „fără de minte” (Gal. 3, 1; 5, 7). Poate fi prieten al adevărului cel care ne spune că adevărul este redefinibil (vezi aici și aici)?    
Horia Bernea s-a bătut pentru ca România profundă să fie văzută și auzită, pentru ca întîlnirea noastră cu ea să fie posibilă. Din păcate, vrăjmașii României au fost prea aproape de el pentru a-i putea recunoaște. De aceea, nu este destul să ne întrebăm cine este aproapele nostru; trebuie să ne întrebăm și aproapele cui sîntem noi. De cine sîntem noi aproape? Chiar și dușmanul nostru poate fi aproapele nostru, dar trebuie să știm că ne este dușman, nu prieten. Trebuie să știm nu doar cine ne este aproapele, ci și cine este aproapele lui, așa cum trebuie să știm nu doar cine ne sînt prietenii, ci și cine sînt prietenii prietenilor noștri. Doar așa vom putea descoperi că mai aproape decît aproapele nostru și mai aproape chiar decît noi înșine ne este, de regulă, chiar vrăjmașul nostru. Care ne dorește apropierea cu prețul înstrăinării noastre.  

miercuri, 29 ianuarie 2020

Planeta oamenilor buni


Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepți ci pe păcătoși la pocăință.” (Marcu 2, 17)

În romanul lui Vonnegut, Abatorul 5, apare un personaj fără nume, un vagabond care, înainte de a muri de epuizare, apucă să remarce de cîteva ori că situația cumplită în care se afla grupul de prizonieri americani capturați de nemți nu era chiar atît de rea:

„Am fost eu și mai flămând decât sunt acuma, îi spuse el lui Billy. Am cunoscut și locuri mai proaste ca ăsta. Aici nu-i chiar așa rău.
[…] — Nu-i chiar așa de rău, îi spuse lui Billy în ziua a doua prietenul său, vagabondul. Nu-i nici o pagubă.
Cu toate că trenul lui Billy nu se clintise din loc, vagoanele rămăseseră bine zăvorâte. Nimeni nu avea voie să coboare înainte de-a se ajunge la destinație. Pentru paznicii care se plimbau în sus și-n jos de-a lungul trenului, fiecare vagon devenise un organism separat care mânca, bea și își făcea nevoile prin găurile de ventilație. Fiecare asemenea organism vorbea și uneori zbiera tot prin aceleași găuri. Înăuntru se introduceau apă, pâine neagră, cârnați și brânza, iar afară ieșeau excremente, urină și vorbe.
Ființele umane din interior își făceau nevoile în niște căști de oțel, care erau apoi date celor de lângă gura de ventilație pentru a le goli conținutul. Prin urmare, Billy era vidanjor. Ființele umane mai trimiteau afară și gamele, pe care paznicii le umpleau cu apă. Atunci când se introducea mâncarea, ființele umane erau liniștite, încrezătoare și frumoase. Împărțeau totul.
Aceste ființe umane se culcau și stăteau în picioare cu rândul. Picioarele celor care stăteau în picioare erau ca niște stâlpi de gard, înfipți într-un pământ cald care nu mai avea astâmpăr, care trăgea vânturi și scotea oftaturi adânci. Acest pământ straniu era un mozaic de oameni adormiți, cuibăriți unul într-altul ca niște linguri.
[…] În cea de-a opta zi, vagabondul în vârstă de patruzeci de ani îi mărturisi lui Billy:
— Nu-i rău deloc. Eu mă simt bine oriunde.
— Serios ? se miră Billy.
În a nouă zi omul muri. Așa merg lucrurile. Ultimele lui cuvinte au fost:
— Crezi că-i chiar așa de rău ? Nu-i rău deloc.” (Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, Editura Univers, 1985, p. 91-103).

De fiecare dată cînd întîlnesc declarații optimiste în legătură cu viitorul planetei, asigurări despre faptul că nivelul ridicat al emisiilor de carbon nu are cum să afecteze planeta, care se poate reface la nesfîrșit, despre cum în istoria Pămîntului au mai existat perioade de încălzire globală și că, în definitiv, „nu e rău deloc”, îmi amintesc de nefericitul din povestea lui Vonnegut.
Vagabondul trecuse probabil prin împrejurări destul de amarnice pînă în momentul respectiv. Dar este sigur că nu mai trecuse prin experiența în urma căreia își va pierde viața. Îi împărtășesc inconștiența toți cei care susțin că dezechilibrul ecologic actual nu este chiar atît de grav și că, indiferent de acțiunile omului, echilibrul natural al planetei nu poate fi afectat în mod iremediabil. Or, nu putem ști cît de grav poate fi afectată planeta dintr-un motiv foarte simplu: nu cunoaștem nici un alt moment asemănător. Poate că planeta a mai trecut prin perioade de încălzire dramatică, dar noi nu le-am trăit. 
De fapt, e greu de crezut că cei care neagă realitatea schimbării climatice nu ar fi conștienți de consecințele catastrofale ale concentrațiilor mari de carbon din atmosferă. Cu toate acestea, este limpede că politicienii nu vor face nimic pentru reducerea emisiilor de carbon. Pentru că piața trebuie lăsată liberă. Piața este manifestarea providenței, așa cum capitalismul este manifestarea în istorie a absolutului. Întrucît capitalismul este de drept divin, el este mai presus de discuție. Așa merg lucrurile („so it goes”, replica tralfamadorienilor, o populație extraterestră din Abatorul 5, în legătură cu moartea).
Cei care decid asupra viitorului planetei cred cu religiozitate că piața va salva planeta. Altfel nu ar pune planeta în serviciul pieței. Așa că dacă e să fie atenuate, emisiile de carbon vor fi reduse indirect, prin diminuarea pieței actuale. O piață micșorată de o depopulare produsă fie prin calamitățile tot mai severe care nu vor întîrzia să apară (cutremure, inundații, deșertificare), fie prin niște măsuri regretabile, dar inevitabile de reducere a populației. În contextul epidemiei de coronavirus, este bine să înțelegem că guvernele servesc mai degrabă interesele marilor companii farmaceutice decît interesele populației pe care ar trebui să o reprezinte. Iar cel puțin deocamdată, guvernele par îngrijorate de creșterea populației, nu de reducerea ei (Polonia, Ungaria și Rusia sunt excepții).
Indiferența criminală a liderilor mondiali față de problemele de mediu își are echivalentul în disperarea activiștilor de mediu care pot oricînd încerca să forțeze nepăsarea oamenilor politici prin acțiuni cu impact social și de mediu greu de anticipat. Responsabilitatea ecologică, dezvoltată pur ideologic și fără nici o legătură cu natura în cadrul școlilor din învățămîntul public de la cele mai mici vîrste, nu-i ajută pe copii să-și înțeleagă locul lor în natură, ci doar îi transformă în mici propagandiști, convinși că obligația lor față de natură se reduce la reciclare și la critica poluării. Astfel, copiii se radicalizează odată cu adolescența și probabil că vom asista în curînd la transformarea protestelor pașnice în manifestări violente. Nu este exclus ca la crimele ecologice (https://en.wikipedia.org/wiki/Green_criminology, https://www.agentgreen.ro/campania-pentru-parcuri-nationale-autentice/) să se răspundă prin eco-terorism (https://en.wikipedia.org/wiki/Eco-terrorism) aplicat conform legii talionului, iar mișcarea inițiată de Greta, de conștientizare a situației critice în care am fost aduși de „mîna invizibilă” care guvernează piața, să scape oricînd de sub control. De altfel, un număr surprinzător de mare de adolescenți australieni au fost acuzați că ar fi provocat incendii în mod deliberat: „In the two years to the end of 2018, 136 children were charged with endangering property in Queensland by lighting fires” (Vezi mai pe larg la https://www.spectator.com.au/2020/01/we-dont-just-have-a-bushfire-crisis-we-have-an-arson-crisis-too/). De asemenea, ideea de a-i detona pe cei care nu sunt de acord cu reducerea emisiilor de carbon, cum se propune în videoclipul No Pressure (https://vimeo.com/15480412) riscă să le dea idei criminale și justificări morale unora la fel de lipsiți de simțul umorului și de percepția realității ca și producătorii filmulețului.
Din perspectivă creștină însă, nici pămîntul, nici viața pe pămînt nu vor fi distruse de om. Omul poate doar să transforme viața în iad. Desigur, chiar și-atunci, omul va spune, precum vagabondul lui Vonnegut: „Nu-i chiar așa de rău!”
Teologic vorbind, lumea aceasta nu va lua sfîrșit nici printr-o epidemie de proporții globale, nici în urma unui dezastru sau serie de dezastre naturale, nici printr-un război nuclear. Așa cum lumea nu a început prin voia și puterea omului, nu va sfîrși nici prin voia și puterea omului. Istoria va lua sfîrșit atunci cînd va hotărî Dumnezeu. Evenimentul se poate produce oricînd, dar cînd va fi aceasta, doar Tatăl știe (Marcu 13, 32). Dincolo de semnele sfîrșitului menționate în Scriptură, ar trebui să avem în vedere un criteriu oferit de părintele Stăniloae (din păcate nu mai știu unde), care spunea că sfîrșitul va veni atunci cînd lumea va ajunge în situația locuitorilor din Sodoma și Gomora; sfîrșitul va veni cînd lumea nu va mai fi capabilă de bine.
Poate că unii găsesc observația părintelui Stăniloae încurajatoare: aparent, stăm încă bine, vedem și auzim în jurul nostru de nenumărate cazuri de gesturi frumoase dezinteresate. Mie însă mi se pare îngrijorătoare: pe de o parte, pentru că resursele de bine din jurul nostru se epuizează mai repede decît rezervele de combustibili fosili. Descoperirea improbabilă a unei soluții la criza ecologică în care ne aflăm nu ar trebui să ne bucure cîtă vreme nu facem nimic pentru a ieși din criza spirituală în care ne aflăm și care este principala cauză a crizei ecologice. Dar cîtă vreme spiritualitatea creștină însăși a ajuns în criză prin desprinderea ei de tradiția creștină mistică și dogmatică, de conștiința și de viața bisericească, simplul apel la spiritualitate este tot atît de salvator pe cît este pentru planetă apelul la reciclare.  
Pe de altă parte, pericolul nu vine doar din răutatea noastră, ci poate mai ales din bunătatea noastră prost orientată. Admitem că nu suntem niște sfinți, dar asta nu înseamnă că suntem neapărat răi. În sinea noastră suntem convinși că suntem mai degrabă buni. Poate nu chiar atît de buni precum tînărul bogat din episodul evanghelic (Matei 19, 16-22), dar destul de buni pentru a rata binele, precum tînărul bogat care-i spusese lui Hristos „bun”, fără să știe ce înseamnă bun. Tînărul avea o înțelegere a binelui determinată de ceea ce făcea el bine, nu de relația lui cu Dumnezeu. Hristos era și El bun, la fel ca tînărul.
O astfel de bunătate ne îndepărtează de Dumnezeu mai mult decît păcatul. Nu doar răutatea este demonică, ci și bunătatea atunci cînd sursa ei nu este Dumnezeu. Orice bunătate se degradează și cade, transformîndu-se în opusul ei atunci cînd nu este cultivată în relație cu Dumnezeu, singura persoană cu adevărat bună. Bun este doar Binele, iar Binele este o persoană, nu o putere, așa cum își închipuie majoritatea creștinilor ortodocși.
Printre locuitorii din Sodoma și Gomora s-au numărat cîndva și destui oameni buni; dar pentru că s-au desprins de Dumnezeu, bunătatea lor s-a transformat în cele din urmă în fărădelege, iar credința în necredință, astfel încît în Sodoma nu mai erau nici măcar zece oameni drepți la vremea cercetării ei de Dumnezeu.
Nu ne-am fi adîncit în această criză spirituală fără conștiința că suntem buni, sau măcar destul de buni pentru a merita să ne bucurăm în tihnă de roadele acestei lumi și ale celei viitoare. Este motivul pentru care o eventuală rezolvare politică a poluării ne-ar adînci criza spirituală, pînă la punctul în care bunătatea noastră ar începe să-și arate în sfîrșit colții și ghearele. Poate că ar trebui să ne grăbim să profităm de iminenta amenințare a unui dezastru ecologic pînă nu e prea tîrziu, înainte ca liderii politici ori falși Mesia să oprească odată cu ridicarea nivelului mărilor și oceanelor și intenția noastră de schimbare, de înnoire și creștere lăuntrică.
Poate că lumea va mai dura, iar omenirea va continua să trăiască ca și pînă acum. Dar oricît ar fi de folositoare și de lăudabile, nu reciclarea, evitarea consumului de carne și mersul pe jos vor salva planeta. Lumea este salvată de omul care-și vine în fire, în firea lui salvată și îndumnezeită prin Întruparea, Jertfa și Învierea Fiului. Lumea nu poate fi salvată de omul „bun” (și cu atît mai puțin de omul „rău”). Lumea nu poate fi salvată decît prin sfînt, prin omul care s-a lepădat nu doar de răutatea, ci și de bunătatea sa. Iar primul pas spre însănătoșire stă în recunoașterea stării noastre de boală și de păcătoșenie.
Sau putem continua să credem, precum vagabondul din Abatorul 5, că încă nu-i atît de rău, că noi nu suntem atît de răi. Este posibil chiar să o ducem multă vreme așa. Dar este puțin probabil că vom mai ajunge vreodată la destinație.