Desprinderea eticului de adevăr face posibilă valorificarea estetică a urîtului și cea etică a răului în același timp. Prin această acțiune de des-centrare este realizată dislocarea fundamentală, necesară întemeierii unei ordini care, fiind lipsită de centru, nu poate rezista, după cum arată Yeats în „The Second Coming”. Solemnitatea inocenței („the ceremony of innocence”) este înlocuită de solemnitatea vicleniei, în cadrul căreia celebrările LGBT reprezintă partea cea mai nevinovată din ritualul public obligatoriu de preamărire a ordinii occidentale moderne. Această ordine, care continuă să fie promisă în ciuda caracterului ei evident nerealizabil și a efectelor desfiguratoare, nu poate permite decît revărsarea „anarhiei pure” peste lume:
„Things fall apart; the centre cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world.”
Cum se explică atunci că această ordine aparentă continuă să reziste și în prezent, la peste o sută de ani de la anunțarea sfîrșitului ei în poemul lui Yeats? Cred că explicația se află în capacitatea elitei occidentale de a opune moartea anarhiei, de a construi pe temelia morții. Sigur, moartea a fost folosită din cele mai vechi timpuri ca un instrument al autorității și ca o sursă de putere. Dar, pînă în prezent, ea nu a putut funcționa efectiv ca un înlocuitor al vieții. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o cultură explicită a morții în sensul cultivării conștiente a morții, văzută ca soluție pentru diferite probleme socio-politice, pînă în secolul 20 occidental.
Des-centrarea structurilor realului, adică ale vieții, generează moarte și anarhie: anarhie ca efect al fricii de moarte și moarte ca efect al instaurării anarhiei. Elita occidentală, autoarea acestei des-centrări, folosește moartea pentru a respinge anarhia. Și pentru că presiunea anarhiei este tot mai mare, este necesară o intensificare a amenințării morții. Situația actuală confirmă răsucirile lumii occidentale într-o spirală tot mai cuprinzătoare și tot mai adîncă („Turning and turning in the widening gyre”, în cuvintele lui Yeats) între moarte și haos; la o sută de ani de la sfîrșitul Primului Război Mondial și după epidemia de gripă care a pustiit Europa în 1918-1919, lumea tocmai a trecut printr-o pandemie care a fost anulată doar pentru a permite întreținerea unui război mai util, care-i permite intelectualului să devină eroul modernității în lupta ei împotriva realității.
Intelectualul din vremea lui Yeats văzuse sfîrșitul ordinii occidentale și de aceea nu mai putea avea nici o convingere și nici o speranță. Însă dispariția ordinii îi ușurează intelectualului „pro-european” de astăzi sarcina de întreținere a separației dintre realitate și adevăr realizată de străbunicul său, ajutîndu-l să producă crizele și amenințările necesare echilibrării raportului dintre moarte și anarhie în timp ce deschide noi linii de asamblare a speranței cu ajutorul inteligenței artificiale. Pentru că nu a văzut niciodată nimic, intelectualul „pro-european” nu poate vedea nici în prezent nimic. Și de aceea poate spera că salvarea îi este adusă de „fiara zburlită” care tocmai se tîrăște către Betleem pentru a se naște.