marți, 24 aprilie 2018

#Rezistați: dacă sînteți cuminți, vă bagă și apă!


Mișcarea #rezist își merită numele din plin: cînd i-am spus unui prieten dedicat democrației că există suspiciuni, dacă nu chiar probe privitoare la fraudarea alegerilor prezidențiale din 2009, omul mi-a spus pe un ton liniștit: „Păi, și ce, voiai să cîștige Geoană?”
Bineînțeles, și eu mă bucur că trăim într-o democrație originală. Originală din SUA, nu din Federația Rusă. Diferența dintre cele două este că, deși sfîrșitul este același, prima doare mai puțin. Asta pentru că are vise în ea (https://www.imdb.com/title/tt3532216/).
Dar încă mai există oameni care rezistă în numele democrației democrate, ca să zic așa. M-aș bucura pentru ei dacă piscina în care sar în cap pentru a protesta împotriva incidentului de la Pitești (https://www.libertatea.ro/stiri/o-fetita-din-pitesti-s-a-dat-peste-cap-in-fata-premierului-viorica-dancila-2226331) ar avea și apă. 
Dar cine are nevoie de apă cînd este deja îmbibat de vise?

Povestea statului de drept




Rîdem pe seama specimenelor din administrație (Parlament, Guvern, Președinție): ba că unul e incoerent, ba că unul e mut, ba că toți sînt mincinoși.
Dar asta este exact ce vor și ei: să rîdem. Să nu fim biete animale ținute în condiții inumane, ci să ne simțim liberi. Liberi doar să rîdem. Să fim bine-dispuși. Pentru că stresul alterează gustul cărnii.
Ni se pare de tot rîsul că avem un guvern alcătuit și condus de analfabeți. De fapt, ar trebui să ne mirăm că aceste specimene au fost capabile să învețe să vorbească, că au reușit să treacă de la comunicarea prin semne și semnale la limbajul articulat. Este greu să nu crezi în evoluționism în fața spectacolului oferit de actuala clasă politică.
Lupul tocmai a înghițit-o pe bunicuță, dar noi, în loc să ne îngrozim de colții, ghearele și coada lui, ne mirăm că ne răspunde prin niște replici citite de pe foaie.
— He-he, ce față ciudată, fără ochi și urechi, doar cu o gură mare, da tot nu poate vorbi cum trebuie, ha-ha și ce mîini mari are, ce penal penibil...
Și Vînătorul? Vînătorul așteaptă după ușă. Arată absolut normal cu excepția faptului că nu se vede.
Ce-ar face dacă ne-am opri din rîs? Ne-a arătat-o în decembrie 1989: multă vreme, nu ne-am mai putut opri din plîns.

luni, 23 aprilie 2018

O curiozitate personală


Sînt curios dacă ai voie să urci cu loganul pe Dealul Patriarhiei. Bănuiesc că nu prea.
Ce-i drept, nu toată lumea știe exact ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfînt. Sau împotriva lui Dragnea, deși probabil că este vorba despre același lucru.
Asta și pentru că nu toată lumea a încercat să urce cu loganul pe Dealul Patriarhiei.
„Oh, dar asta nu-i nimic”, mi-a spus o văduvă pe care am prins-o din urmă cu un oarece efort. „Să vezi tu hulă dacă îndrăznești să urci Dealul nu în trei pistoane, nu în patru, ci doar cu un ban.”
„Cum așa?”, am întrebat. Recunosc, nu neapărat din curiozitate, ci pentru că femeia chiar îmi plăcea.
„Da, da”, continuă ea, fără să observe că mă apropiasem de ea într-un mod suspect, „nu doar văduvele cu doi bănuți sînt lăsate să suie, ci mai ales alea tinere și cu țîțele mari.”
Asta chiar mi s-a părut o exagerare, dar, n-ai ce să-i faci: așa e lumea, exagerează!
Mi-aș fi dorit să o pot consola pe femeia aceea. Din păcate, dispăruse în dosul unui scaun de spovedanie.
Ce înseamnă să nu fii pe fază! Ce înseamnă să nu ai har!

Libertate, libertate, liber...


Bun, deci dacă mari personalități și oameni capabili precum doamna Nuți sau Mihaela Nicola (http://www.catavencii.ro/imaginea-fioroasa-cu-profesionisti-se-construieste/)  au reușit în viață, de ce nu ai reuși și tu?
Cum? Nu-l cunoști pe Băse? Nu ai relații cu serviciile? Păi, ce, astea sunt argumente?
Bă, da’ tu chiar n-ai auzit niciodată de piața liberă? Adică tu chiar nu i-ai citit pe clasici?
Care adam smith? Ești tîmpit, sau bandit?
Eu zic de elită, zic de curvărăsit sau afierosit, mai pe înțelesul sfinției tale.

Toată echipa!


Jordi Savall, unul dintre artiștii prizați de altfel de elita dîmbovițeană, a refuzat un important premiu al guvernului spaniol întrucît acesta a demonstrat „o dramatică lipsă de interes și o uriașă incompetență în ce privește apărarea și promovarea artelor și creatorilor.” Mai departe, maestrul Savall „deplînge politicile guvernului spaniol în ce privește marea majoritate a muzicienilor.” (http://www.catalannews.com/culture/item/jordi-savall-rejects-the-spanish-government-s-national-music-prize-for-its-cultural-policies).
Ce-am mai putea spune? Doar atît:

Nu mai folosiți o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conștiință“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinați aceste cuvinte.” (https://revista22.ro/52724/.html)

Mai bine: nu le mai folosiți niciodată!
Nu veți primi niciodată recunoștința noastră, nu vă vom putea iubi niciodată. Poate că vă vom ierta.
Mai ales, sperăm că vă vom putea uita. 
Vă puteți aștepta la mai puțin. 
Dar nu puteți spera la mai mult.
Sînteți nedemni pînă și de ura noastră.
Nu pentru că ați făcut parte din „echipă”. Ci pentru că veți face întotdeauna parte din ea.

Mi s-a arătat Sfîntul Gheorghe!


Dimineață, la poarta bisericii, un băiat sărman vindea buchețele de liliac: „Doi lei buchetul, domnu’, doi lei!”
I-am dat doi lei, dar i-am spus că nu vreau florile. „Așa, pentru tine”, i-am spus. „De Sfîntu Gheorghe”, am adăugat, sperînd că poartă numele sfîntului.
Fie că știa deja de sărbătoarea de astăzi, fie că auzise numele sfîntului rostit în timpul slujbei, cert e că băiatul se lumină dintr-o dată. Nu pentru bani, ci pentru că mă recunoscu: „Dumneavoastră sînteți Sfîntul Gheorghe?!” Acum, spuneți și dumneavoastră: ce puteam face? Am confirmat cu modestie. Atunci chipul i se lumină și mai mult, de parcă ar fi fost martorul neștiut al Schimbării la Față: „La mulți ani, domnu, la mulți ani!”
Nimeni nu-l va crede cînd va spune că astăzi s-a întîlnit cu Sfîntul Gheorghe. Pe bună dreptate! Dacă sfîntul ar fi venit cu adevărat, nu i-ar fi dat băiatului doar doi lei, ci mai mulți. Și, oricum, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu l-ar fi văzut pe el, ci doar pe fiul sau pe fiica dregătorului cetății. Dar, în primul rînd, dacă ar fi venit cu adevărat, sfîntul nu s-ar fi dus la o biserică de cartier. S-ar fi dus sus, în Dealul Patriarhiei, unde îți poți lăsa liniștit caii-putere. De altfel, acela este și locul preferat al Balaurului, care își lasă mașina acolo de fiecare dată cînd are treabă prin oraș. Am glumit, desigur: Balaurul își lasă mașina în Deal din simplul motiv că acolo locuiește.
Dar poate că, peste mulți ani, la predica de Sfîntul Gheorghe, preotul va aminti și această minune făcută de sfînt, despre cum i-a apărut sfîntul unui copil la intrarea într-o biserică și cum i-a dat niște bani sau chiar niște boabe de fasole care au crescut într-un vrej înalt pînă la cer. Ei, să fim serioși, de apărut poate c-o fi apărut, dar nu la o biserică oarecare, ci neapărat la una mare și importantă: undeva, în Sfîntul Munte, de pildă, sau cel puțin la Catedrala Mîntuirii.
De aia îmi place mie să merg la biserici de cartier. Nici nu știi cînd te întîlnești cu sfinții. Cu o precizare: la bisericile de cartier te întîlnești cu ei acum. Bisericile mari, în schimb, au nevoie de secole pentru a recunoaște și asimila minunile mici, cotidiene, care te copleșesc oricînd în orice biserică de cartier.
Poate că băiatul va păstra o vreme amintirea acestei întîlniri, poate că a uitat-o deja. Poate că ea este importantă pentru el, dar este și mai importantă pentru „Sfîntul” Gheorghe: el ce va face, la ce se va gîndi? Va deveni el Sfîntul Gheorghe, Dumitru, Ștefan, Ioan, Mihai, Gavriil, Constantin, va deveni ea Sfînta Maria, Ioana, Elena, Ana, Teodora, Gabriela, Mihaela, Irina?
Cînd vorbim despre minuni, să nu uităm că cea mai mare minune este cea a credinței. Pentru că unora le lipsea credința, nici măcar Iisus nu a putut săvîrși minuni.
Băiatul sărman pe care l-am întîlnit dimineață avea credință. Cu toții avem credință; de pildă, cu toții credem că băiatul nu avea nimic altceva decît buchețele de liliac.
Eu, însă, n-am fost nici credincios, nici necredincios. Am fost doar un fraier care nu a știut să cumpere flori de la Sfîntul Gheorghe.
M-aș fi umplut de bani!  

duminică, 22 aprilie 2018

Societatea înaltă – vedere de jos


— Dacă privești de sus...
— Cît de sus?
— Păi, de pe o scară, de pe o schelă... Vezi totul. Îi vezi pe toți.
— Îi vezi mai bine?
— Nu știu dacă îi vezi mai bine. Dar îi vezi pe toți.
— Da, și?
— Dar dacă privești și mai de sus...
— Cît de sus?
— Nu știu. Mai de sus. Să zicem, de la înălțimea unui C.V., ori a unei recomandări.
— Ce vezi atunci, ce vezi?
— Habar n-am. Dar cred că se vede mai frumos.
— Se vede pînă departe?
— Oh, da, se vede foarte departe. Se văd munții. Se văd orașele. Se văd țările. Se vede iarba. Cred că, de sus, iarba se vede foarte frumos. Poate că dacă mergi și mai sus, nu vezi decît iarba. Iarba și apa, mult verde, mult albastru și... și mult alb.
— Dar oamenii, tăticule, oamenii se văd de acolo de sus?
— Nu știu... nu cred... Dar nu asta contează. Important este că sus ești în siguranță. Important este că de sus totul se vede frumos.
— Dar pe tine și pe mama v-aș putea vedea de sus?
— Poate.... Nu știu, dar asta nici nu contează; important este că de acolo se vede frumos.
— Dar, tăticule, ce-aș putea vedea dacă nu voi fi văzut?
— Poate că nu vei vedea pe nimeni, poate că nu te va vedea nimeni. Important e că vei fi în siguranță.