Prin marea vieții

Prin marea vieții unii înoată, alții și-au făcut o barcă. Dar scopul nu este să ajungem la mal, ori să rămînem pe linia de plutire. Nici înotul, nici plutitul cu barca nu te ajută dacă nu poți umbla pe apă. Chiar dacă putem înota, chiar dacă vîslim ori sîntem purtați de curenți și vînturi prielnice, malul rămîne prea departe pentru a ajunge la el. Deși nu e sigur că marea vieții ar avea un mal, ne propunem cu toții să ajungem la unul. În ciuda faptului că apa e oricum plină de oameni care nici nu știu să înoate, nici nu cred că ar putea umbla pe apă și care se agață unii de alții.

Aproape toți cei care au ajuns într-o barcă se consideră mîntuiți, deși Hristos nu se află în ea. Din simplul motiv că nu au nevoie de El. Ei au deja o barcă.

Duhul trece prin stomac!

Opinia curentă, care consideră că BOR are un stomac mai mic în burtă și unul mai mare în cap, nu este neapărat contrazisă de recunoașterea posibilității ca omul să aibă un creier mai mare în cap și unul mai mic în burtă (http://ziarullumina.ro/creierul-din-stomac-61498.html). Se poate la fel de bine ca, în absența unei inimi, BOR să nu fie decît un stomac enorm prevăzut cu diverse terminații nervoase.

„Utilizând un submersibil capabil de scufundări la adâncimi foarte mari”, BOR a dat în sfîrșit de urma celor „zece miliarde de dolari risipiți anual de industria americană de jocuri” pe „activitatea creierului specifică agresivităţii”. Păcat, păcat de banul vărsat copilărește, cînd ar fi putut fi investit cu cap. Adică, în stomac.

După cum bine știe orice legumă de canapea, activitatea stomacului nu este specifică agresivității. Este specifică celor blînzi, care vor moșteni pămîntul. Tot ce trebuie să facă este să stea și să cugete. Pardon, să rumege.

Homo arctos horribilis

Ca orice om care este chemat,

poetul nu are decît viață personală.

De aceea, poetul nu se trage din maimuță,

de aceea, poetul nu este inteligent,

de aceea, poetul se trage din soldați,

de aceea, poetul se trage din urșii grizzly,

cei care lasă urme alexandrine

în lungul și-n latul culturii homo sapiens,

așteptînd în zadar să fie devorat

cu tot ce are mai personal.

De aceea, viața lui personală

continuă să fie expusă, studiată și examinată

de maimuțe cu izotopul carbon 13,

fără ca nimeni altcineva afară de urșii grizzly

să se încumete să o guste.

Un popor însemnat

Nu poți fi mîndru că ești român.

Poți fi mîndru că ești american, canadian, german, francez, englez,

sumerian, babilonian, amalecit, filistean, egiptean,
trebuie să fii mîndru cînd aparții unui popor neînsemnat. 

Dar nu poți fi mîndru, ci smerit pentru că ești român.

Nu poți umbla mîndru în mijlocul unui neam care poartă semnele Învierii.

Ca român nu poți umbla decît în frică și cutremur.

Descoperire

Zilele trecute am fost în vizită la niște prieteni care știu totul. Genul de oameni care știu că ciuma neagră este rea, dar oricum mai bună decît ciuma roșie. În fine, am vrut să profit de ocazie și le-am împărtășit o problemă a cărei dezlegare îmi scăpa, oricît m-aș fi frămîntat. Și anume, eram curios să știu de ce sînt privit cu milă atunci cînd afirm că-mi place jocul Simonei Halep și îi urmăresc bucuros jocurile de fiecare dată cînd am ocazia.

Prietenii mei m-au privit cu milă, după care mi-au explicat: „Halep nu cîștigă meciuri, nu e capabilă să cîștige. Ea doar adună puncte.”

După surpriza inițială, nu am putut să nu le dau dreptate. Am văzut-o chiar eu în timpul jocului cum se apleca după ceva, dar credeam că se apleca după minge. Eram curios să știu dacă adună puncte și în restul timpului, cînd se plimbă prin parc sau merge prin magazine. Probabil că le adună de fiecare cînd dă peste ele, d-aia și are atîtea. Fără să mă lămurească însă în această privință, prietenii mei au continuat: „N-ai observat cum ține racheta, parcă ar fi o lopată? N-ai văzut că arbitrul o favorizează, pentru că vine dintr-o țară săracă, pentru că este mică de statură, pentru că vorbește engleza cu accent slav, pentru că are două urechi, una în stînga, alta în dreapta, pentru că se uită cu ochii, pentru că se strîmbă, pentru că zîmbește, pentru că se poartă normal?”

De aceea e bine să vorbești cu persoane care știu totul, chiar și atunci cînd e vorba despre cei care știu totul despre nimic. Ai șansa de a descoperi lucruri la care nu te-ai fi gîndit poate niciodată. Cu ocazia vizitei mele, de pildă, am descoperit că Simona Halep nu este numai o mare jucătoare de tenis (doar pentru că adună puncte, desigur), ci și, spre deosebire de unele dintre adversarele ei, o ființă umană. (Nu am nici o îndoială că toți oamenii sînt oameni, doar că în unele cazuri acest aspect este mai puțin vizibil și, în cele mai multe, irelevant).

Într-o țară în care creștinismul ortodox se transformă treptat, dar sigur, în cultul elitei, să admiri un simplu om, asta chiar e ceva demn de milă!

Să vorbim, gen, ca lumea?

Spre deosebire de Statele Unite și Marea Britanie, unde înălțarea intonației spre sfîrșitul enunțului exprima precaritatea culturală și nesiguranța psihologică a vorbitorului[1] (mai precis, a vorbitoarei, fenomenul „upspeak” sau „high rising intonation” fiind în aceste țări preponderent feminin[2]), la noi această maladie poate fi găsită mai degrabă în mediul educat, printre adolescentele și tinerele intelectuale. Dacă, inițial, în mediul anglo-american vorbitoarele de upspeak corespundeau cultural vorbitoarelor de română care-și marchează vorbirea prin termeni și expresii ca „fată!” și „în/ce pana mea”, tonalitatea ridicată de final a utilizatorilor români de upspeak funcționează în schimb (și) pentru a sublinia superioritatea față de celelalte două importante comunități de vorbire: mai întîi în raport cu vorbitorii vulgari, dar și cu cei obișnuiți.

Este upspeak un mod de vorbire, sau un mod de deturnare a limbajului de la menirea lui principală? Mi se pare că singura diferență reală este între vorbitorii obișnuiți, pe de o parte, și utilizatorii de upspeak și cei vulgari pe de alta. Pentru cei dintîi, limba rămîne ceea ce ar trebui să fie, un mijloc de comunicare; ceilalți, însă, au transformat-o într-un instrument de afirmare prin care se urmărește „semnalarea identității și a apartenenței de grup, întemeierea unei micro-comunități lingvistice” (https://www.theguardian.com/books/2001/sep/21/referenceandlanguages.mattseaton)

Deși la noi semnalizarea fonetică a utilizatorilor de upspeak vrea să sugereze un grad superior de educație, cred mai degrabă că avem de-a face cu un vid cultural comparabil cu cel al utilizatorilor de termeni vulgari. Fie prin anumiți termeni, fie prin tonalitatea înălțată din final, ambele practici lingvistice au rolul de a preveni și împiedica întreruperea vorbitorului. Cele două tipuri de vorbire se deosebesc doar prin metodă: unii impun să fie ascultați prin agresivitatea proprie vulgarității, ceilalți solicită să fie ascultați printr-o falsă timiditate. Dar ambele atitudini (agresivitatea și timiditatea) sînt mecanisme de sporire a autorității vorbitorului în absența unei comunicări propriu-zise. Oamenii de media de succes provin din aceste două categorii.

În România am întîlnit upspeak urmărind emisiunile postului Radio România Cultural. Mă aștept ca româna upspeak să fie destul de răspîndită în mediul liceal, studențesc și corporatist. Mi se pare o vorbire cu efecte speciale, rodul firesc al unei civilizații media lipsită de substanță.[3] Nu mi se pare exclus ca upspeak să reprezinte o formă benignă de Newspeak, dar care poate evolua, în scurt timp, într-una mortală, manifestînd toate efectele limbajului din Oceania, de la disimularea absenței conținutului din actul comunicării, la totala lui anulare: „uptalk este apropiat spiritului postmodernismului, fiind preocupat de afirmarea unor propoziții relativiste, provizorii – în contrast cu discursul clasic al modernității, care formula adevăruri absolute.” (https://www.theguardian.com/books/2001/sep/21/referenceandlanguages.mattseaton)

Cultura media (vezi amploarea fenomenului la https://mediawise.ro/cultura-media/) poate fi utilă doar în relație cu o cultură veritabilă. Asta înseamnă în relație cu o tradiție pe care ar putea să o sprijine. Dacă scopul predării Limbii și literaturii române este dezvoltarea unor abilități specifice, ca să folosesc asemenea cioturi de limbaj, atunci poate că această disciplină ar trebui să se numească altfel. Literatura nu ne dezvoltă abilități decît în măsura în care deprinderea unei limbi ne ajută să facem ceva cu ea. Dar o limbă poate mai mult, ne poate ajuta să ne cunoaștem și să-l cunoaștem pe cel de lîngă noi. Limba te ajută să te descoperi pentru că prin limbă îți găsești locul în cadrul unei anumite culturi. Dar cine mai ești atunci cînd folosești limbajul doar pentru a-ți găsi un loc confortabil și o identitate convenabilă? Sigur că lumea vorbește așa, sigur că lumea este postmodernă. Însă noi nu sîntem lumea – noi doar trăim în ea.

În încheiere, aș vrea să spun ceva despre satisfacția cu care persoane de o cultură și o inteligență impresionante își dedică timpul analizării exprimării defectuoase a personajelor publice din România, de la politicieni la vedete și parveniți. Sigur că un ministru al Educației sau un prim-ministru agramat reprezintă situații deplorabile. Dar efectele produse de asemenea personaje sînt limitate la un context trecător: ele nu înseamnă nimic pentru că asemenea oameni nu reprezintă modele.

Nu vreau să menționez aici tăcerea complice a acelorași oameni cultivați în legătură cu greșeli similare săvîrșite de oameni politici care se aflau însă de partea corectă a compromisurilor cu propria conștiință. La fel de cinstită mi se pare și evaluarea peiorativă a calităților de gospodină ale premierului Dăncilă după ce ai apreciat pozitiv, în timpul campaniei electorale și ulterior, calitățile de gospodar ale neamțului Iohannis. Probabil că vocea robotică a președintelui Iohannis sună familiar pentru cei al căror auz a fost educat și modelat de sintetizatoare și de filmele SF. Mi se pare însă regretabil că tocmai oamenii care obișnuiau să prețuiască o limbă curată nu au găsit demn de semnalat un fenomen lingvistic mai grav atît în amploarea, cît și în consecințele lui.

Sau poate că respectivii oameni de cultură au remarcat fenomenul, dar nu vor să rămînă fără? singura audiență care? le-a mai rămas?   

NOTE:

[1] „Media in Australia, Britain, and the United States have negatively portrayed the usage of HRT, claiming that its use exhibits a speaker's insecurities about the statement and undermines effective speaking”

https://en.wikipedia.org/wiki/High_rising_terminal

[2] Chiar și în cazul bărbaților, upspeak este întrebuințat în special în comunicarea cu adolescente și cu tinerele femei: „ cei mai frecventi utilizatori sunt taţii de fete. Pentru ei este un mod de a arăta ca sunt prietenoşi. (https://romanialibera.ro/cultura/oameni/new-york-times-peste-cativa-zeci-de-ani-vom-vorbi-ca-pitzipoancele-255867)

[3] Ideea mi-a fost sugerată de această observație a lui Peter Kreeft : „ The old logic was like the old classic movies: strong on substance rather than on sophistication. The new logic is like the typically modern movies: strong on "special effects" but weak on substance, on theme, character, plot, and language; strong on "bells and whistles" but weak on the engine; strong on the technological side, weak on the human side. But logic should be a human instrument. Logic was made for man, not man for logic.” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=25-06-035-f)

Minunata lume fake

Nu știu cine se ocupă de transmisia meciurilor Simonei Halep din cadrul actualului turneu parizian, dar efortul echipei tv de a evita înregistrarea și transmiterea momentului așteptat (cel puțin de unii ca mine), cînd Simona se închină la capătul meciului, merită avut în vedere. După cum mi se pare interesant și că, în ciuda anticreștinismului manifest al Occidentului, UE rămîne pentru elita noastră creștină un model parental:

„Euroscepticismul este o prostie. Avem atât de multe motive să fim mândri că suntem europeni și că aparținem acestei culturi, încât mie mi se pare o dovadă de prostie această demisiune de la respectul față de strămoși. E un fel de a-ți batjocori părinții... Anticapitalismul este o idee profund greșită. În cazul în care capitalismul dispare în această clipă, atunci din 7 miliarde câți suntem azi pe Pământ, vom rămâne poate 1 miliard, cu șanse de a intra în concurență cu rinocerii și elefanții la capitolul specii pe cale de dispariție...” (https://www.rfi.ro/emisiunile-rfi-ro-101534-horia-roman-patapievici-euroscepticismul-batjocori)

Lăsînd deoparte modul discutabil în care domnul Patapievici identifică Europa cu UE, făcînd posibilă astfel echivalarea euroscepticismului cu atitudinea antieuropeană proprie Islamului militant, nu poți să nu te miri în egală măsură de echivalarea culturii europene cu capitalismul, și anume cu un sistem economic care a început să se dezvolte odată cu declinul culturii europene. Bineînțeles, pentru audiență, rolul salvator al capitalismului a trecut ca de la sine înțeles: vorba aia, profită și fă ce vrei! Și nu se poate spune că elita nu a făcut ce a vrut cu inocența admiratorilor. Ideea că poate creștinismul este cel care a ținut fiara din noi la distanță nu a zgîriat nici măcar superficial pielea groasă a fanilor, după cum e foarte probabil ca încercarea de a sugera că ar putea exista o contribuție capitalistă la dispariția rinocerilor și elefanților din lume să ricoșeze din convingerile impenetrabile ale suținătorilor capitalismului, partizani ai concurenței cu o singură condiție: să nu mai existe vreo alta.

Avem fake news pentru că trăim într-o cultură fake. Tipul de știre „ALERTĂ Simona Halep NU MAI JOACĂ la Roland Garros” (https://www.stiripesurse.ro/alerta-simona-halep-nu-mai-joaca-la-roland-garros-decizia-luata-de-organizatori_1267791.html) nu ar fi posibil și nu ar putea prospera decît într-una în care, în campania electorală, președintele în exercițiu pretinde că deține o înregistrare compromițătoare pentru contracandidatul său, dar, pentru că este un om de onoare, preferă să nu o facă publică. Nimeni nu a văzut înregistrarea, dar toată lumea știe de ea de la un ilustru om de cultură fake.