duminică, 24 august 2014

Funcţia bate gradul: principiul ecleziologic al B.O.R.



În timpul recitării Crezului, în cursul pasajului „a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”, privirea mi se fixă pe singura frunzuliţă din curte care se încăpăţânase să reziste hărniciei de invidiat a celor care se ocupă de curăţenia bisericii.
Era şi ea cumva în plus, scăpată asemenea gândului care-mi ţinea liniştea la distanţă: care este sensul recitării titlurilor Patriarhului BOR la repetatele lui pomeniri din cadrul Sfintei Liturghii („Preafericitul Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”)? Pentru ce a mai apare între aceste litanii îndemnul „toată grija cea lumească, acum să o lepădăm”? De vreme ce toate aceste funcţii sunt administrative, şi doar cea de episcop este propriu-zis sacramentală, nu corespund ele unor griji, ca să nu spun ambiţii, lumeşti?
Bineînţeles, nu am putut ignora caracterul lumesc al propriei mele griji. Însă dincolo de neputinţele personale, grija mea există şi este alimentată şi de faptul că din Biserică sunt scoase mai mult frunzele şi mai puţin grija zilei de astăzi şi de mâine. Când şi acestea vor fi măturate cu aceeaşi sârguinţă cu care sunt măturate frunzele, e de aşteptat ca şi credincioşii mai slabi, de felul meu, să se dedice cu mai multă râvnă grijii zilei de apoi. 


Liturghia lui „ca şi cum”



Uneori, toţi aceşti teologi şi preoţi care confundă sensul tranzitiv al prefacerii cu cel reflexiv, identificând prefacerea cu o mare prefăcătorie, îmi lasă impresia că sunt discipoli ai lui Hans Vaihinger. Vreau să spun că nu pot să nu te pună pe gânduri unele intervenţii ale preoţilor de genul celui de la biserica la care încă mai merg. Iată, de pildă, anunţurile făcute de preot pe o notă veselă imediat după Rugăciunea Domnească. Poate că preotul este bine intenţionat şi urmăreşte să-i destindă pe credincioşi după momentul concentrat al Sfinţirii Darurilor. Numai că introducerea unei pauze de cafea între Tatăl nostru şi momentul împărtăşirii face inutil tot urcuşul de până acolo.
Liturghia ar trebui să fie un moment şi un prilej de bucurie. Sunt convins că un credincios cu credinţă puternică trăieşte această bucurie şi acolo unde sunt puse în scenă acele lălăieli familiare care, oricât de scurte, reuşesc să pară de fiecare dată interminabile, sau acele mici spectacole de revistă de felul celor produse de preotul menţionat mai sus. Dar şi într-un caz, şi-n celălalt, pentru credincioşii mai simpli, ca mine, liturghia sfârşeşte printr-o distracţie, în sensul al doilea al termenului: „lipsă de atenţie, de concentrare”. Sfârşeşte în ficţiunea rezervată de Vaihinger realităţii celei mai adânci.   

vineri, 22 august 2014

Uşor de găsit un om bun. O lecţie de pedagogie modernă




Încrederea entuziastă în metodele pedagogiei moderne îl făcea pe dl. Marius Chicoş Rostogan să treacă drept un pedagog de şcoală nouă. „Aplicăţiunea” ţinea însă tot de şcoala veche: se prea poate ca natura să le fi făcut pe toate câte sunt în lume, dar şi ea a fost făcută de Dumnezeu. Iar Traian, Ştefan cel Mare şi Mihai Bravul au fost cu toţii oameni buni fiindcă s-au bătut cu dracii.
Dar astăzi oamenii buni nu se mai bat cu dracii: se luptă cu îngerii, cu sfinţii. Pe primii pentru a-i împinge în interval, iar pe sfinţi în bibliotecă. Pentru că doar în felul acesta, şi nu păşind pe calea strâmtă a credinţei, pot fi şi ei îngeri, sfinţi sau cel puţin oameni buni, oameni cumsecade. De bună credinţă.
Cel puţin aceasta este impresia pe care mi-o lasă discuţia de la noi despre „credinţă şi raţiune”, „religie şi cultură”, indiferent de participanţi, oameni de cultură sau teologi. De exemplu, în emisiunile dedicate Sfântului Constantin Brâncoveanu, accentul s-a pus în special pe calitatea lui de om de cultură, ctitor de biserici şi creator de cultură. Nu a lipsit omul politic, şi nici măcar patriotul Brâncoveanu. Fireşte realitatea istorică impunea ca în platou să fie adus, măcar într-un colţ, şi mărturisitorul Brâncoveanu, dar această calitate era prezentată ca un efect al genialităţii şi nu sfinţeniei martirului creştin. Brâncovenii au fost oameni buni pentru că aveau stil şi, mai mult, pentru că au produs un stil caracteristic. Brâncoveanu nu a fost bun pentru că a fost credincios, ci a fost credincios pentru că a fost un om bun. Şi a fost bun pentru că era un om cultivat. Nu pentru că s-a luptat cu dracii. Rostogan avea dreptate: „Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!”
„Nepotrivitul” din nuvela lui Flannery O’Connor „Greu de găsit un om bun” [1] ştia că „Iisus le-a răsturnat pe toate cu susu-n jos” înviind morţii. Dacă ar fi văzut asta, criminalul era convins că ar fi fost un alt fel de om. Nu ar mai fi fost un nepotrivit, un om rău, ci un om bun. Pentru că l-ar fi urmat pe Iisus. Pedagogii de şcoală nouă de la noi care determină criteriile şi reperele spirituale, care celebrează nihilismul şi atomismul unor cărţi precum Clinamen, [2] împărtăşesc însă credinţa bunicuţei din nuvela scriitoarei americane, şi anume că poţi fi bun şi altfel. Că Nepotrivitul e bun şi că ne va lua cu el în maşina sa, în loc să ne ucidă la marginea pădurii. Sau, ca pe Brâncoveni, în piaţa publică, în prezenţa elitelor invitate în lojă.

Note:

[1] Flannery O’Connor, Judecata de Apoi, Univers, 1977, pp. 111-125.


 

marți, 19 august 2014

Paul D. Miller: Tiradă anti-creştină distinsă cu Premiul Pulitzer. Recenzie a cărţii The Swerve: How the World Became Modern, de Stephen Greenblatt [1]




Pe de o parte, The Swerve este biografia unei figuri minore din Florenţa renascentistă (Poggio Bracciolini) şi o poveste antrenantă a modului în care acesta a recuperat o piesă de poezie romană considerată pierdută, anume Despre natura lucrurilor a lui Lucreţiu. Această parte a cărţii este bine scrisă, documentată şi neaşteptat de captivantă. Mi-au plăcut în mod special descrierile tehnologiei lecturii –  papirus versus pergament, sul versus codice şi tot aşa – precum şi portretele pline de culoare ale vieţii antice şi renascentiste.
Numai că autorul, Stephen Greenblatt, doreşte ca The Swerve să fie mai mult decât atât. El vrea să demonstreze că redobândirea poemului lui Lucreţiu – o lucrare celebră de filozofie epicuriană opusă aproape fiecărui aspect al învăţăturii creştine – a inspirat gândirea liberă de pe cuprinsul Europei şi a dat naştere în felul acesta lumii moderne. Totodată, Greenblatt vrea să pledeze pentru superioritatea epicurismului faţă de creştinism. În această parte a cărţii, Greenblatt recită o străveche şi discreditată povestioară despre duşmănia dintre creştinism şi ştiinţă, credinţă şi raţiune, Biserică şi individul iluminat. În acest sens, The Swerve aduce discredit atât lui Greenblatt cât şi Premiului Pulitzer pe care l-a primit pentru această carte.
Greenblatt schiţează o caricatură ieftină a creştinismului desprinsă din exagerările călugărilor asceţi, papilor imperiali şi Inchiziţiei. În reprezentarea lui Greenblatt, creştinismul este potrivnic plăcerii, ştiinţei, raţiunii, cunoaşterii, cercetării raţionale, relaţiei sexuale, frumosului şi unei sumedenii de alte lucruri. Greenblatt repetă cu lux de amănunte cazuri de călugări care se flagelau, după care susţine în mod grotesc că un astfel de masochism era caracteristic pentru creştinism în întregul lui. Îi condamnă pe papi şi pe Biserica Romano-catolică pentru ostilitatea lor faţă de descoperirea ştiinţifică, trecând cu vederea faptul că savanţii din vechime erau în majoritate credincioşi declaraţi – iar unii chiar deosebit de evlavioşi. Greenblatt citează abuzuri şi ipocrizii arhicunoscute din perioada medievală a istoriei Bisericii, dar nu e capabil să menţioneze nici măcar o deosebit de amplă mişcare istorică începută de creştinii evlavioşi în vederea reformării Bisericii. Acestei mişcări i s-a spus Reforma.
Ce deranjează în mod deosebit este că Greenblatt nu încearcă niciodată să demonstreze ostilitatea creştinismului faţă de ştiinţă şi plăcere. El nu face decât să citeze cazurile unor anumiţi catolici şi să pună comportamentul lor pe seama religiei în ansamblul ei. Nu citează niciodată Scriptura, nu abordează niciodată teologia creştină şi nu recunoaşte nicăieri că existau păreri diferite între creştini tocmai în privinţa acelor chestiuni care-l frământă pe Greenblatt.
Ca să lămurim lucrurile, Dumnezeu a făcut lumea – cu tot cu frumuseţe, sex şi raţiune omenească – şi a numit-o „foarte bună”. În Biblie se găseşte o carte întreagă – numită „Cântarea Cântărilor” – dedicată desfătării oferite de iubirea romantică şi cea trupească. O altă carte – „Pildele lui Solomon” – aduce laudă înţelepciunii şi cunoaşterii. Iisus ne porunceşte să-l iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, ceea ce sugerează că nu suntem rânduiţi pentru o viaţă de automate necugetătoare.
Creştinismul şi epicurismul se deosebesc prin felul în care înţelegem rosturile bucuriei, plăcerii şi cunoaşterii. Pentru Greenblatt, Lucreţiu şi filozofia epicureică admirată de ei, plăcerea şi cunoaşterea sunt un scop în sine, întrucât nu mai este nimic în afară de ele în viaţa omului. Epicur învăţa că universul înseamnă „atomi şi vid şi nimic altceva,” adică universul material este tot ce există. Dacă există zei, ar fi imposibil să le pese de oameni. Vieţile noastre nu au nici un sens în afara celui atribuit de noi. Greenblatt se ocupă într-un întreg capitol al cărţii sale cu prezentarea acestor învăţături ale epicureismului şi a altora legate de el, însă evită concluzia evidentă: şi anume, că nu există limite raţionale sau necesare în căutarea plăcerii şi că, la rândul ei, cunoaşterea nu are nici un scop real. Epicur învaţă acelaşi nihilism inconsecvent reprezentativ pentru epoca noastră postmodernă, fapt care explică probabil de ce Greenblatt şi alţii găsesc în el un spirit înrudit.
Creştinismul este diferit, dar nu în felul în care-l vede Greenblatt. Creştinismul nu este masochist. Auto-mutilarea este o deformare, nu expresia adevărului biblic. Creştinismul nu este represiv. Dumnezeu a făcut sexul – şi l-a făcut bun foarte – dar totodată i-a dat şi limite (viaţa conjugală) şi scop (naşterea de copii şi legătura dintre soţi). Cu atât mai puţin este creştinismul mărginit. Dumnezeu a făcut cunoaşterea – dar nu de dragul cunoaşterii: a făcut-o pentru ca noi să-L putem cunoaşte pe El şi creaţia Sa şi pentru a-l slăvi. Epicureicii nu greşesc pentru că preţuiesc plăcerea, ci pentru că se grăbesc să se mulţumească cu forme sărace şi trecătoare ale plăcerii. Creştinii sunt cei mai deştepţi epicureici fiindcă noi căutăm adevărata bucurie, aflată în pacea cu Dumnezeu. John Piper numeşte această ispravă „hedonism creştin”.
 Este păcat, fiindcă Greenblatt este altminteri un talentat savant şi scriitor. Pentru orice iubitor al limbii engleze, cartea este o desfătare; Greenblatt, un specialist în Shakespeare, mânuieşte limba cu pasiune. Este limpede că-şi stăpâneşte bine subiectul: epicurismul, Lucreţiu, Bracciolini. [2] Însă el crede că subiectul său înseamnă mai mult decât atât, iar acesta este punctul unde cartea se abate de la subiect.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

 

[2] Alţi recenzenţi şi-au exprimat însă îndoielile în această privinţă. Vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/07/harvey-mansfield-este-lucretiu-poarta.html
şi

 

joi, 7 august 2014

A dying breed




Harry Chapman Pincher, R.I.P. (http://en.wikipedia.org/wiki/Chapman_Pincher)


 

Tony Bennett: darul vieţii




În ce priveşte filmele preferate, unele ne plac la fel de mult o dată cu trecerea timpului întrucât regăseşti în ele aceleaşi lucruri dragi (pentru mine, din această categorie fac parte The Sound of Music şi Singin’ in the Rain), altele tot mai puţin (întrucât regăseşti tot mai puţine), iar altele tot mai mult. Aici l-aş pune pe Analyse This (http://www.imdb.com/title/tt0122933/). Atât pentru lucrurile cunoscute pe care-mi place să le regăsesc, cât şi pentru cele noi, pe care încă le mai descopăr. De pildă, scena în care, spre norocul psihologului Ben Sobel, mafiotul Paul Vitti nu dă în cabinetul acestuia peste un album de-al lui Leonard Cohen (aşa cum în realitate ar fi fost mai probabil, fapt care ar fi contribuit mai puţin poate la reuşita întâlnirii), ci peste un CD cu Tony Bennett (http://www.anyclip.com/movies/analyze-this/vitti-enters-sobers-clinic/#!quotes/). Vitti ignoră imploraţia lui Sobel, care îl roagă să nu-l ucidă, întrebându-l în schimb dacă-i place Tony Bennett. Luând locul pacientului care tocmai fusese dat afară de Jelly (şi căruia Sobel îi reproşase atitudinea docilă), Sobel răspunde la rândul său potrivit aşteptărilor lui Vitti, declarând că îi place nu doar Bennett, ci toţi cântăreţii italieni.
Acuma, ar fi o exagerare să spun că Sobel i-ar datora viaţa lui Bennett. Şi totuşi, într-un sens lucrul acesta se susţine. Nu pentru că Bennett i-ar fi salvat viaţa, ci pentru că a făcut-o mai adevărată, oferindu-i ocazia lui Sobel de a încheia filmul printr-o ultimă replică: „This is a gift!” („Aceasta este un dar!”) Genericul se derulează cu Tony Bennett cântând în fundal melodia „I’ve Got The World on a String”: cine iubeşte ţine lumea atârnată de-un fir, viaţa este un lucru minunat cât timp păstrez acel fir, firul iubirii, etc.
Dincolo de încercarea lui Sobel de la început de a câştiga bunăvoinţa mafiotului, declarându-şi preferinţa pentru toţi cântăreţii italieni (de fapt, pentru orice lucru care ar fi avut vreo cât de mică legătură cu universul italian), se află aici şi înclinaţia psihologului, a oamenilor „superiori”, de a gândi în categorii, de a refuza singularul, unicitatea în genere. Putem vedea în exclamaţia lui Sobel din final, „acesta este un dar!” nu doar un răspuns fericit dat replicii recurente a lui Vitti („Doc, you got a gift!”), ci şi posibilitatea vindecării psihologului însuşi, care descoperă în sfârşit darul unicităţii, una dintre temele celui de-al doilea volum de memorii al lui Tony Bennett. Că viaţa este un dar, este un lucru pe care puţini oameni sunt dispuşi să-l afirme şi încă şi mai puţini având ocazia să-l trăiască. Sobel a avut această şansă, aşa cum o poate avea oricine îl ascultă pe Tony Bennett sau îi deschide cartea din care am tradus în mai jos câteva fragmente.
Nu este o întâmplare că acest volum se numeşte Life Is a Gift: The Zen of Bennett (Harper, 2012). Sigur, e regretabil că o carte atât de critică faţă de extravaganţa, capriciile şi cinismul showbizului, concede să suporte un titlu atât de la modă (nu eşti vedetă destul dacă nu eşti şi zen niţel: Humanitas a publicat recent The Dude şi maestrul zen, ediţia românească a convorbirilor dintre Bernie Glassman şi Jeff Bridges, The Dude and the Zen Master). Creştinismul avea deja o tradiţie aforistică şi practica, prin teologia sa mistică, refuzul dualităţii cu sute de ani înaintea apariţiei filozofiei zen. Numai că soluţia oferită de creştinism problemei reale a dualităţii este diferită de cea oferită de zen: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi.” (Ioan, 15:4). Dar această paranteză este cumva deplasată aici, fiindcă, de fapt, Bennett nu are treabă cu zen, ci cu muzica de jazz. În momentul în care le compară pe cele două, devii liber să cauţi pasiunea lui Bennett pentru muzică şi viaţă la fel de bine în Cartea Purpurie de la Montserrat (http://www.youtube.com/watch?v=X8pBMiSOZHc)  
Citind paginile cărţii lui Bennett şi admirându-i fotografiile, am avut de la bun început impresia că de fapt le reciteam, le revedeam. Desigur, acest sentiment poate fi explicat în parte prin natura de bun simţ a adevărurilor formulate de Bennett (dacă asta înseamnă zen, atunci creştinismul este zazen!), în parte prin apropierea de muzica lui, pe care o cultiv constant de mai bine de un an (deşi, judecând după privirile rezervate ale unor apropiaţi, s-ar zice că o ascult dintotdeauna). Dar cred că lucrul acesta se explică mai ales prin voinţa sa de a dărui, de a face din arta sa un dar.
Îmi place să cred că nu sunt nici primul, nici ultimul care e de părere că ceea ce deosebeşte arta de meserie este iubirea: iubire pentru meseria urmată, iubire pentru obiectul lucrat, iubire pentru destinatarul obiectului, în sfârşit, iubire pentru Dumnezeu, care le face pe toate cu putinţă. Din acest punct de vedere, între o cantată de Bach şi o ie, un chimir sau un ou de Paşti, nu-i nici o diferenţă esenţială atunci când obiectele sunt lucrate şi împodobite nu doar cu măiestrie, ci şi cu dragoste. Opera de artă are o natură iconică, altfel spus, este o celebrare recunoscătoare a vieţii şi, implicit sau explicit, a Dătătorului vieţii. De aceea este şi atât de puţină artă în arta modernă; pentru că, în mare măsură, arta modernă nu împărtăşeşte nimic, ci vrea să reţină totul, să fie totul. Totul sau nimic, cum se spune. Nu sunt sigur cât de bine se descurcă cu „totul”, dar de „nimic” ştiu că se bucură din plin, dacă mă pot exprima astfel. Cel mai adesea, arta modernă nu are nimic de celebrat afară de opacitatea proprie, de nimic. Dar până şi nimicul se sustrage artei moderne: semnătura artistului şi nimicul se condiţionează reciproc. Opera de artă se reduce la semnătură, după cum semnătura îi refuză operei să fie şi altceva, o nimic-eşte.
După criteriile artei moderne definite în termenii de mai sus, Tony Bennett nu este un artist. Dar potrivit artei înţelese ca formă de iubire, Bennett nu este modern. Căci modernitatea îi exclude pe cei care, asemenea lui Bennett, „consideră că «iubire» este cel mai important cuvânt în orice limbă.” (Tony Bennett, Life Is a Gift: The Zen of Bennett, Harper, 2012, p. 129)
Despre darul sacru al vieţii scripturile vorbesc simplu, iar teologii de carieră declamator. Există însă în acelaşi timp şi un sens comun al vieţii ca dar, sens inclus de asemenea în scripturi cel puţin prin porunca, vizitată ce-i drept mai ales de teologii de stânga, „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Fără să se refere direct la această poruncă, Bennett mărturiseşte totuşi: „Cred cu putere în îndemnul „faceţi-le şi voi asemenea” (cf. Luca 6:31) (Life is a Gift, p. 71).

(G. F.)
 
*

Life Is a Gift: The Zen of Bennett (fragmente)

Se poartă în zilele noastre pusul oamenilor la colţ pe motiv că nu sunt educaţi, şi se insistă pe ideea că oamenii nu ştiu ce este cel mai bine pentru ei. În mod aparte, politicienii şi corporaţiile au această atitudine, că ei sunt mai buni decât oricine altcineva. Aceasta este o aiureală; ei uită că fără oameni sunt egali cu zero. Au impresia că pot să le dea oamenilor orice rahat şi toată lumea se-ngrămădeşte să-l apuce. Ei da, uneori chestia asta ţine, dar numai o vreme. Nebunie la modă va exista întotdeauna, dar asta e doar ceva trecător. Lucrurile de proastă calitate sfârşesc întotdeauna în colţul cu vechituri.

[...]

Nu privesc de sus la public; de fapt, îl privesc cu admiraţie. Dar e caraghios să vezi cum se poartă corporaţiile cu publicul în America, de parcă ar mâna nişte vite. João Gilberto este un alt prieten de-al meu muzician, care este la rândul lui foarte intransigent ca artist. El cântă foarte încet, şi foloseşte o ghitară fără amplificator – fără difuzoare mari; doar un microfon de dimensiuni reduse, care să-ţi permită să auzi corzile naturale. Iar el şopteşte atunci când cântă, în cel mai minunat mod cu putinţă. João a susţinut un concert în Japonia, iar publicul de acolo i-a oferit şaptesprezece minute de aplauze în picioare, atât de bine au răspuns la măiestria muzicii sale.
L-am urmărit odată pe João cântând în Umbria; a fost una dintre cele mai minunate nopţi din viaţa mea fiindcă stăteam afară în această foarte caldă, dulce noapte italiană, cu pomi înmiresmaţi pretutindeni în jurul nostru. João a apărut şi nu a făcut decât să şoptească în microfon, cântând foarte natural. Era atât de linişte încât puteai auzi greierii în copaci. La sfârşitul acelui spectacol, spectatorii l-au aclamat în picioare timp de zece minute. În prezent, toată lumea crede că un concert este cu atât mai bun cu cât se aude mai tare. Dar în realitate lucrurile stau exact pe dos. Dintre toţi artiştii din lume, João primeşte cele mai îndelungate aplauze fiindcă respectă intelectul ascultătorilor săi.

[....]

Consider că „iubire” este cel mai important cuvânt în orice limbă. El cuprinde întreaga mea filozofie. Duke Ellington spunea „Dumnezeu este iubire” iar eu urmez acest lucru. Tot ceea ce faci trebuie făcut cu iubire. Este cel mai important lucru pe care trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri – să iubim oamenii şi să fim în stare să-i iertăm dacă fac vreo greşeală.
Dacă te umpli de ură nu faci decât să te împuţinezi. Dar atunci când poţi să te dăruieşti iubirii, poţi spune că ai câştigat partida. Aceasta devine premiza: nu mânia, nu subtilitatea. Revarsă-ţi inima peste munca ta, prieteniile tale şi peste familia ta, şi vei fi răsplătit însutit.
Bob Hope mi-a zis că trebuie să te asiguri că le arăţi tuturor celor din sală că-i iubeşti şi că ţi-e drag să cânţi pentru ei. Şi astăzi mă mai gândesc la acest lucru, chiar înainte de a urca pe scenă. Dacă nu iubeşti ceea ce faci, atunci ceva important lipseşte. A iubi ce faci e un lucru ce ţine de umanitate; înseamnă să te gândeşti la felul în care munca ta îi afectează pe ceilalţi oameni mai degrabă decât numai pe tine.

[...]

Jazz-ul se află în moment; este precum zen-ul. Nu e niciodată ceva obositor, fiindcă este plin de vitalitate. Nu există nici o altă muzică mai exultantă şi mai creativă decât jazz-ul. Îmi aminteşte de o schiţă mai degrabă decât de o pictură elaborată. Nu e nimic mai impresionant decât o schiţă de Rembrandt; din numai câteva linii, el putea desena frunzele unui copac, şi aproape că poţi simţi trecerea vântului printre ele. Asta e ideea în jazz: un moment spontan pe care-l surprinzi.
Cu toate acestea, în zilele noastre o mare parte din această percepţie a fost desprinsă din muzica care se face. Lucrurile se petrec de parcă toată lumea ar trebui să sune la fel şi să fie la fel. Casele de discuri descoperă ce anume se vinde şi îi forţează pe toţi artiştii lor să se supună acelui fel de sunet oricare ar fi el. În loc să sărbătorim felul unic de a fi al unui om, noi aplaudăm capacitatea de a adaptare. Oamenii cred că trebuie să poarte anumite etichete pe hainele lor şi toţi ajung să arate la fel. Această tendinţă a fost un efect al campaniilor de promovare ale firmelor de marketing care, din păcate, ne-au adus la un nivel şi mai slab decât înainte.
Când m-am făcut mai mare, cu toate că era Depresiunea, oamenii erau respectaţi pentru spiritul lor specific, pentru faptul că erau ei înşişi şi atât. Desigur că marile corporaţii erau de altă părere, şi s-au simţit ameninţate de gândirea independentă aşa cum se simt şi astăzi. Dacă reuşeai, era pentru că erai diferit de cel de lângă tine. Acum totul este o mare nivelare.
Odinioară, pe vremea mea, simţeai diferenţa dintre Art Tatum sau Erroll Garner sau Teddy Wilson doar ascultându-i. Dacă auzeai toate instrumentele la un loc într-o melodie, ştiai cine era trompetistul grozav din orchestră. Ziceai: „Păi ăsta nu-i Roy Eldridge; sigur că-i Ziggy Elman.” Dar astăzi, până şi jazz-ul a fost spurcat de muzica de mall. Să zicem că auzi un saxofon cu un trio, dar toţi instrumentiştii sună la fel. N-ai cum să-ţi dai seama dacă este o lucrare de Ben Webster, una de Coleman Hawkins sau una de Charlie Parker, fiindcă producătorii au congelat muzica într-o chestie fără formă. Lăcomia a corupt întregul proces. Muzica a încetat să mai fie artă, şi pentru mulţi ea a devenit doar un mijloc de a face o căruţă de bani. Însă timpul a demonstrat că aceasta este calea greşită. Nu trece nici o zi în care să nu citeşti în ziare că industria muzicii este în declin. Chestia amuzantă e că eu vând mai multe albume decât am vândut vreodată, tocmai acum când toată lumea se plânge că nu poate face o mişcare. Aşa că-mi închipui că sigur fac eu ceva aşa cum trebuie.

[...]

Nu-mi place toată ideea asta despre demografie. Ca artist, eu cânt pentru toată lumea. Pe când eram tânăr, principala sursă de divertisment erau sălile de cinema. Cu un bănuţ cumpărai un bilet dimineaţa şi stăteai acolo toată ziua dacă voiai. Asta însemna că orice s-ar fi difuzat, trebuia să fie un lucru care să placă oricui. Aveau bobine cu jurnale de actualităţi, scurt-metraje de interes general, desene animate, seriale şi cel puţin două prezentări de film. Dar un număr nu mergea prea bine dacă nu plăcea întregii familii. Acesta este singurul lucru care are sens pentru mine şi care are sens şi pentru o afacere cu cap. Cu cât sunt mai mulţi cei care-ţi cumpără produsul, cu atât mai mult vei câştiga. Atunci când eşti un om de scenă, vrei să ajungi la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Dacă vrei să cânţi doar pentru tineri şi uiţi de părinţii şi bunicii lor, elimini cu bună ştiinţă a mare parte din publicul tău. Dacă un lucru este excelent, el sfidează demografia. Gândiţi-vă doar la Vrăjitorul din Oz, Albă ca Zăpada sau la orice film cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. Lucrurile acestea arată şi acum de parcă ar fi fost făcute ieri şi rămân incontestabil preferatele tuturor timpurilor.
Cred că a fost o imensă greşeală din partea lui Alan Freed, DJ-ul care a inventat expresia rock and roll, să creeze un întreg concept demografic. Nu agreez ideea ca un anumit gen de muzică să fie destinat unui anumit grup de vârstă şi nu altuia, şi că părinţilor tăi trebuie să le placă alt fel de muzică. Cine a mai născocit şi asta? Când eşti un cântăreţ profesionist, vrei să ajungi la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Îmi place să susţin spectacole în sălile de concert unde văd toate generaţiile venind să asculte muzica mea şi unde nimeni nu are de ce să fie lăsat afară.

[...]

Întreaga industrie se ocupă de demografie, şi d-aia ajunge la faliment – numai că eu sunt anti-demografie. Tipii din televiziune şi de la ziare gândesc demografic atunci când vor să atragă o audienţă, dar cele mai reuşite spectacole ale lor sunt cele pe care le îndrăgeşte întreaga familie. Este simplă aritmetică, dar ei nu par să înveţe vreodată lecţia.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)


marți, 5 august 2014

Diferenţă specifică




Să treci prin ziduri sau chiar prin uşile închise nu-i mare brânză. Vreau să spun, asta e o ispravă la îndemâna oricărui gnostic. Un mizilic. Nu sunt sigur, dar mi se pare că şi Neo, personajul principal din seria Matrix, putea să o facă. Poate că din acest motiv toţi gnosticii sunt gata să vadă în Hristos un gnostic, un "Mare Iniţiat".
Dar să te opreşti înaintea uşilor închise ştiind că poţi trece prin ele, asta e o chestie de care nu sunt capabili decât creştinii. Tot astfel cum doar creştinii pot trece prin uşile închise atunci când toată lumea ştie că ele sunt de nepătruns. 

R. R. Reno: O filozofie pentru mai-marii zilei




(Nota traducătorului: textul „A Philosophy For the Powerful”, recenzia lui R. R. Reno la cartea lui Stephen Greenblatt, The Swerve: How the World Became Modern, a fost publicat în revista First Things, January 2012, şi este disponibil la adresa: http://www.firstthings.com/article/2012/01/a-philosophy-for-the-powerful )

O filozofie pentru mai-marii zilei

Însufleţiţi cândva de avânt revoluţionar, intelectualii noştri seculari au ajuns la capătul unui drum închis. În prezent, ei publică lucrări care-i liniştesc pe mai-marii zilei [the powerful], punând la dispoziţia elitei conducătoare a Americii o mitologie justificatoare. Acesta este singurul mod rezonabil de a citi The Swerve: How the World Became Modern, [1] o nouă carte a profesorului de literatură engleză de la Harvard, Stephen Greenblatt.
The Swerve relatează descoperirea în 1417 a epicului poem filozofic Despre natura lucrurilor al lui Lucreţiu de către Poggio Bracciolini, un umanist renascentist. Acest poem latin, care a fost scris cu câteva decenii înainte de timpul lui Hristos, prezintă filozofia materialistă a anticului filozof grec Epicur. Părerea fantezistă a lui Greenblatt este că filozofia materialistă care a primit o asemenea memorabilă formă poetică de la Lucreţiu şi a fost reînviată pentru cititorii occidentali de Poggio a revoluţionat concepţiile noastre despre sensul vieţii.
Câştigător al National Book Award pentru non-ficţiune pe anul 2011, The Swerve demonstrează elementele familiare, proprii cercetării academice de înaltă ţinută: note de final (42 de pagini), o bibliografie vastă, mulţumiri prin care este exprimată gratitudinea faţă de eminenţele de catedră. Dar am simţit cum mi se taie răsuflarea la vederea clişeelor deghizate drept istorie. Călugări care, stând în catacombe cufundate în semiîntuneric contemplă disciplinele crude pe care le pot aplica lor înşişi precum şi altora. Pentru creştini, „plăcerea este un nume de cod al viciului.” Lumea medievală, potrivit lui Greenblatt, era scârbită de trup şi alunga dorinţa erotică.
Însă eroii lui Greenblatt, umaniştii renaşterii, cunoşteau ipocrizia şi falsitatea creştinismului. Aceştia sunt bărbaţi sănătoşi care se bucură de viaţă atunci când nu răscolesc prin bibliotecile mănăstireşti în nobila căutare a manuscriselor supravieţuitoare ale literaturii antice. Aceste manuscrise înfăţişau un trecut pre-creştin mai uman, unul de un genial pluralism şi de o iubire de frumos lipsite de orice inhibiţie în privinţa plăcerii. Lucreţiu este un patron al „gândurilor periculoase”. Filozofia epicuriană, care reduce totul la interacţiunea particulelor materiale (sau atomilor), este „esenţial erotică” şi susţine că „universul este sexual în mod inerent”.
Nietzsche a avertizat în privinţa clovnilor modernităţii, prin care înţelegea scriitori care spun povestioare despre decăderile şi ignoranţa creştinismului în timp ce împărtăşesc vesel o nouă alternativă. The Swerve nu este o contribuţie adusă înţelegerii istoriei modernităţii timpurii. Trebuie citită în schimb ca pe o versiune îmbunătăţită a Codului lui Da Vinci, sau ca pe o versiune de benzi ilustrate clasice a lui Jacob Burckhardt.
Este păcat că lucrurile sunt prezentate în felul acesta, căci Epicur filozoful şi Lucreţiu poetul sunt gânditori importanţi care merită din plin să fie abordaţi cu seriozitate astăzi, nu în ultimul rând datorită largii răspândiri a perspectivelor materialiste. Ei au înţeles şi explicat atracţia spirituală a unui materialism reducţionist.
Ei susţineau că tot ce există este alcătuit din atomi. Atomismul lor nu avea nimic de-a face cu observaţia şi experimentul. Atomiştii erau interesaţi de atomi deoarece preţuiau simplitatea sau caracterul indivizibil (ceea ce atom înseamnă literalmente) şi indestructibil al atomilor. Atomii sunt infiniţi ca număr şi rămân în mişcare neîncetată, combinându-se la nesfârşit în toate tipurile de configuraţii (de felul celei care sunteţi dumneavoastră şi cu mine), descompunându-se ulterior (în felul în care trupurile noastre putrezesc după moarte).
Simplitate, indestructibilitate, infinitate şi eternitate; fiecare dintre aceste proprietăţi sugerează invulnerabilitatea şi nemurirea [deathlessness] pe care vechii greci le atribuiau zeilor. Epicur susţinea că adevărata fericire apare atunci când devenim cât mai asemănători cu putinţă cu atomii, ceea ce înseamnă atât de indivizibili şi de indestructibili pe cât e cu putinţă. De vreme ce suntem alcătuiţi din atomi care în cele din urmă se vor împrăştia o dată cu moartea noastră, nu putem fi indivizibili şi indestructibili într-un sens literal, dar putem trăi în schimb ca şi cum am cultiva imperturbabilitatea sau pacea minţii. Dacă Epicur ar fi proclamat Predica de pe Munte, ar fi rostit: „Fericiţi sunt cei netulburaţi.”
Liniştiţi şi netulburaţi. „Nu irosi şi nu vei duce lipsă” este un vechi truism, dar încă şi mai vechi este adevărul „nu dori şi nu vei duce lipsă”. Prin urmare, Epicur recomanda prudente discipline ale dorinţei. „De vrei să-l faci pe Pitocles bogat,” îi scria Epicur cuiva despre un prieten comun, „nu-i spori rezerva de bani, ci împuţinează-i dorinţele.” Această strategie, argumentează Epicur, va aduce adevărata plăcere, căci „prin plăcere înţelegem acea stare datorită căreia trupul este liber de durere iar mintea de nelinişte.” După cum ştim cu toţii, reducerea dorinţei este o treabă mai lesne de spus decât de făcut, iar geniul lui Epicur a fost acela de a vedea valoarea terapeutică a materialismului. Dacă acceptăm că totul este până la urmă reductibil la atomi „şi că vieţile noastre, cultura noastră şi chiar lumea noastră nu sunt decât o trecătoare şi accidentală configuraţie de atomi care în final se vor împrăştia” dobândim un avantaj crucial asupra multora dintre dorinţele noastre, reuşind în felul acesta să facem să ne fie mult mai uşor să nu dorim.
Despre natura lucrurilor a fost şi rămâne fascinantă deoarece Lucreţiu îşi foloseşte darurile sale poetice pentru a-şi atrage cititorii într-o terapie a materialismului care să domolească dorinţa. Eşti îngrijorat de soarta sufletului tău? Nici-o grijă, sufletul tău nu-i decât o configuraţie temporară de atomi. Îţi este frică de moarte? Te rog să-ţi aminteşti că moartea nu este decât o parte din împrăştierea naturală a tuturor lucrurilor, şi că atunci când vei muri nu vei suferi întrucât atunci când moare, omul nu mai este.
Lucreţiu a recunoscut totodată, poate chiar într-o măsură mai mare decât Epicur, că vieţile noastre sunt tulburate şi de idealurile noastre culturale. El nu avea la dispoziţie teoria critică modernă pentru a demasca prefăcătoriile puterii şi nici nu putea apela la sociologia sau psihologia modernă pentru a explica felul în care societatea ne determină să îmbrăţişăm normele şi idealurile dominante. Dar materialismul său era suficient. Cine ar putea fi atât de nesăbuit încât să-şi închipuie că victoriile şi cuceririle înseamnă ceva oricât de neînsemnat? Ce le pasă atomilor indivizibili şi veşnici dacă Roma cade?
De asemenea, şi dorinţele noastre sexuale ne răscolesc sufletele. Într-un lung şi important pasaj din Despre natura lucrurilor, Lucreţiu se ocupă de Venus. Pasiunea îndrăgostiţilor este „aruncată ca de furtună încoace şi încolo”, scrie el, ameninţând cu chinul groaznic al dorului de celălalt şi cu griji neliniştitoare în legătură cu infidelitatea. Cu toate acestea, un materialism dus până la capăt ne poate izbăvi la fel de bine şi de aceste pericole. Dacă înţelegem că sexul nu este decât o funcţie trupească, o chestiune de frecare şi nu comuniune spirituală, ne putem elibera de primejdiile mari cu care iubirea ne ameninţă pacea minţii [tranquility]. Iar dacă se-ntâmplă totuşi să fim loviţi, Lucreţiu ne povăţuieşte „să străpungem prima rană cu noi crestături; să o calmăm, cât este încă proaspătă, prin relaţii trecătoare.” Acesta sună ca un însemn hedonist, dar nu e aşa. Aici, ca şi în alte locuri, terapia urmărită de Lucreţiu este dezvrăjirea [disenchantment].
În Marele Gatsby, F.Scott Fitzgerald descrie lumea indolentă, frământată a tinerilor americani aparţinând clasei superioare, din perioada deceniului furtunos. [2] Un absolvent al Universităţii Yale, provenind dintr-o familie de vechi bogătaşi, Tom Buchanan este personajul cel mai convenţional, iar în scena de la începutul cărţii el exprimă o convenţională viziune a clasei superioare. Rasele albe, nordice, adică bărbaţi virili, puternici, stăpâni pe sine precum Tom Buchanan, conduc lumea după cum li se şi cuvine. Vila, cu deschidere spre Estuarul Long Island, caii, fondul fiduciar, el le deţine conform dreptăţii superioare a evoluţiei rasiale. Era o filozofie socială convenabilă pentru elitele americane, una exprimată în modul cel mai consistent în doctrinele darwinismului social, cel care oferea o aparentă justificare ştiinţifică impulsului mai-marilor zilei de a gândi despre ei înşişi ca fiind scutiţi de vechile şi restrictivele constrângeri ale datoriei şi conştiinţei.
Astăzi, filozofia convenabilă pentru elite este un nou materialism. Greenblatt nu manifestă nici un interes pentru modurile în care Epicur vorbea despre dorinţe modeste, el însuşi adoptând o perspectivă asupra societăţii în mare măsură ironică. The Swerve se deplasează în direcţia opusă, tunând şi fulgerând la nesfârşit împotriva relelor creştinismului precum dezgustul pentru frumos şi negarea erosului, în timp ce oftează în modul postmodern obişnuit după plăcere şi dorinţă.
Dar într-un punct Greenblatt a nimerit-o în ce priveşte Despre natura lucrurilor: e vorba despre terapia dezvrăjirii. „Insignifianţa omenească”, adică faptul că nu este totul numai despre noi şi destinul nostru „este, insista Lucreţiu, o veste bună”. Şi chiar este o veste bună pentru profesorii de la Harvard şi pentru oricine aflat într-o poziţie de putere. Pe măsură ce materialismul dezvrăjeşte, principiile şi normele şi standardele în virtutea cărora le putem cere socoteală mai-marilor zilei se risipesc.
Nihilismul postmodern obişnuieşte să-i uluiască pe oamenii religioşi. Cum pot trăi unele persoane, ne întrebăm, dacă ajung să creadă că vieţile lor nu au nici un sens? Felul selectiv în care Greenblatt îl celebrează pe Lucreţiu ne ajută să înţelegem de ce. Asemenea darwinismului social şi teoriilor rasiale care au uşurat conştiinţa lui Tom Buchanan dăruindu-i pacea cugetului în preeminenţa sa, o filozofie materialistă îi reasigură pe cei care deţin puterea astăzi. De vreme ce nimic din ceea ce facem în acest vast cosmos guvernat de legile naturii nu contează, fiindcă nimic nu durează, elitele pot face ceea ce doresc şi nimeni nu le poate critica.
Poemul lui Lucreţiu este pătruns de un spirit de răzvrătire împotriva opiniei dominante, dar Epicur a fost mult mai consecvent. El îşi sfătuia discipolii să respecte tradiţia locală: având în vedere că adevărul materialismului este evident, nu mai are nici o importanţă dacă-l respecţi sau nu. Stephen Greenblatt se bucură să sublinieze spiritul de critică al lui Lucreţiu, capacitatea acestuia de a „rosti adevărul înaintea puterii”, cum se spune. Dar un cititor atent al lui The Swerve va percepe că el [Greenblatt], admite că materialismul oferă filozofia perfectă pentru justificarea lui status quo. Cei înstăriţi şi oamenii de succes nu trebuie limitaţi de puterea culturală reziduală a creştinismului şi nici de nimic altceva. Ei trebuie să fie liberi să urmărească frumosul şi «plăcerile profunde» nestânjeniţi de … nimic.

Calea vrăjirii

Epicur şi Lucreţiu nu erau singurii gânditori din lumea antică care căutau pacea minţii. Alţi antici aveau o strategie diferită pentru atingerea scopului liniştirii [tranquility], unul întemeiat pe iubire şi loialitate mai degrabă decât pe dezvrăjire. Platon a făcut din iubire motorul cunoaşterii. Adevărul se descoperă cel mai mult celor care, asemenea lui Socrate, nu doresc nimic altceva. Cu toate acestea, Vechiul Testament este cel care în modul cel mai clar face din iubire cheia înfloririi omului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deut. 6:5).
Înţelepciunea, se spune în Pildele lui Solomon în bogatul stil poetic specific acestei cărţi, are nevoie de cununie. Dacă ne legăm de înţelepciune, ea ne va păzi. „Iubeşte-o,” ni se spune, „şi ea te va păzi; te va cinsti dacă o vei îmbrăţişa.” Mai mult, iubirea cere îmbrăţişarea noastră. Ea îşi construieşte o casă frumoasă, se găteşte, şi pregăteşte un ospăţ sărbătoresc. Nu biruim neghiobia şi înşelăciunea cu ajutorul raţiunii critice; în schimb, puterea adevăratei iubiri este cea care biruieşte desfrânarea inimilor şi minţilor noastre. „Veniţi,” strigă ea către noi, „să mâncaţi pâinea mea şi să beţi vinul pe care vi l-am pregătit.”
Tradiţia creştină timpurie a îmbrăţişat fără rezerve primatul iubirii, iar acest lucru a venit adeseori ca o alternativă explicită la filozofiile antice ale vremii. Confesiunile sfântului Augustin oferă un bun exemplu. Lucrarea începe printr-o afirmaţie celebră: „Neliniştite sunt inimile noastre până când îşi găsesc odihna în Tine.” Precum Epicur şi Lucreţiu, el ştia cât de dureros este să fii împuns de dorinţe contradictorii, în special de cele care par de nedomolit. Augustin dorea să se odihnească în veşnicia neschimbătoare a lui Dumnezeu, dar dorea şi să fie bogat şi faimos şi să se bucure de plăcerile senzuale ale trupului.
Rezultatul era opusul liniştirii [tranquility]. Augustin spune despre sine că „ardea” şi că „se perpelea într-una”, îngrijorat pentru reputaţia sa şi la gândul că nu va putea suporta să renunţe la plăcerea sexuală, iar în tot acest timp tot el se înşela singur în legătură cu iubirea sa pentru adevăr, acuzându-se totodată pentru inventarea acestor înşelăciuni.
Pe scurt, viaţa pe care o trăia era aidoma calei trăite de oamenii lipsiţi de minte despre care Lucreţiu spune că sunt angajaţi în vane şi zadarnice preocupări lumeşti. Cu toate acestea, Augustin a ajuns să recunoască adevărul lui Hristos, şi a văzut zădărnicia aspiraţiilor sale lumeşti. Numai că doar aflarea adevărului nu era chiar îndeajuns. Despre zilele anterioare convertirii sale, Augustin scrie: „Dorinţa mea nu era de a fi încredinţat în legătură cu Tine, ci de a fi mai statornic în Tine.” A fi mai statornic în Hristos sau, pentru a întrebuinţa limbajul Evangheliei după Ioan, „a rămâne în El” [3], această dorinţă este analogă scopului epicurian al liniştirii [tranquility], sau al păcii minţii.
Aici se află diferenţa majoră. Augustin şi tradiţia creştină în întregul ei urmăreşte statornicia, liniştea [tranquility] şi pacea minţii prin ceea ce poate fi numit vrăjire [enchantment]. „Fie ca oasele mele”, se roagă Augustin cu o ardoare care evocă dorinţa profundă care inundă Cântarea Cântărilor, „să fie străpunse de iubirea Ta.” Rugăciunea sa este ascultată. După convertire, Augustin scrie: „Mi-ai străpuns inima cu săgeata iubirii Tale.”
Această săgeată divină, o referinţă directă la Cupidon şi Venus care îmbină întreaga fascinaţie păgână pentru puterea înrobitoare a iubirii cu viziunea nupţială a Vechiului Testament, tămăduieşte sufletul neliniştit şi tulburat al lui Augustin. „Deodată”, notează el, „îmi părea dulce să fiu lipsit de dulceaţa nesocotinţei. Ceea ce odinioară mă temeam să pierd era acum o încântare să alung.” Asemenea unui foc care curăţă un câmp de buruieni, fierbinţeala aprigă a iubirii pârjoleşte dorinţele sale lumeşti care-i aduceau împrăştiere şi risipire, aducându-l la odihnă într-o dorinţă copleşitoare de a rămâne în Hristos. Este un paradox, dar nu unul nefamiliar. Pasiunea arzătoare a iubirii ne face statornici, ceea ce înseamnă liniştiţi [tranquil]. Prin vraja fermecătoare a iubirii, ne odihnim în ceea ce iubim.
Dimpotrivă, Lucreţiu răspunde dorinţei noastre de odihnă printr-o terapie a dezvrăjirii, aşa cum procedează materialiştii şi relativiştii contemporani precum şi diverşii mari preoţi ai teoriei critice care dau tonul în cultura intelectuală contemporană. Într-un pasaj crucial, Lucreţiu îşi mărturiseşte scopul: „Aceasta este bucuria supremă: să te retragi într-o cetate tăinuită, puternic întărită prin învăţăturile înţelepţilor, şi să priveşti în jos de la acea înălţime către cei care rătăcesc fără ţintă.” Nu pentru Lucreţiu sunt atracţiile bogăţiei sau poziţiei sociale, fervoarea patriotică a cetăţeniei ori ardoarea iubirii romantice. Înălţat prin cunoaşterea adevărurilor reci despre realitate, el rămâne pe înălţimi, în afara atingerii săgeţilor iubirii. Acolo sălăşluieşte fericirea liniştită, sau cel puţin aşa ne promite Lucreţiu. [4]
Actuala epocă a dezvrăjirii este rareori atât de clară, însă efortul de a face viaţa inaccesibilă iubirii rămâne acelaşi. Numeroasele şi diversele terapii postmoderne ale dezvrăjirii promit o linişte senină [serene tranquility]. Să ne ridicăm deasupra provincialismului identităţii naţionale! Dacă nimic nu merită să te lupţi pentru el, atunci nimeni nu va lupta. Să facem un pas înapoi şi să vedem natura condiţionată cultural a judecăţilor morale! Dacă nimic nu este în ultimă instanţă adevărat, atunci toată lumea se descurcă cum poate. Să ne ridicăm spre înălţimi şi să recunoaştem că iubirile şi loialităţile noastre nu înseamnă nimic pentru vastul sistem cosmic şi recile lui legi fizice! Dacă nimic nu contează în mod esenţial, atunci putem pur şi simplu să ne relaxăm şi să ne vedem de viaţă.
Iubirea şi farmecele ei pot fi periculoase. Dumnezeii noştri pot fi idoli, patriotismul poate fi greşit orientat iar convingerile noastre înflăcărate pot fi false. Secolul XX are de spus o poveste tristă despre brutalitatea ideologiilor în care s-a crezut cu pasiune. Din acest motiv, iubirea nu se poate autentifica niciodată pe sine. Ea trebuie purificată: uneori prin raţiune, uneori prin conştiinţă şi uneori prin autoritate.
Dar această purificare nu schimbă faptul că iubirea nu ne duce într-o cetate aflată pe înălţime. Dimpotrivă: o petrecere de nuntă celebrează distrugerea zidurilor fortificate care izolează o persoană de alta, iar legământul căsătoriei construieşte un tip foarte diferit de cetate, una aflată mai curând în lume decât deasupra ei. Soţia mea, copiii mei, prietenii mei, comunitatea mea, naţiunea mea; nu pot privi în jos la cei pe care îi iubesc. Iubirea ne trage în jos către ceea ce, privit în mod obiectiv, este o apropiere nesăbuită; la bine şi la greu, în belşug şi în lipsuri, în suferinţe şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi.
Lucrul acesta este valabil şi pentru iubirea supranaturală a lui Dumnezeu. Sf. Augustin nu s-a retras deoparte, la fel nici Sf. Francisc ori Sf. Ignaţiu. Liniştea [tranquility] lor creştină era într-un sens cu mult mai arogantă decât cea căutată de Lucreţiu. „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?”, întreabă Sf. Pavel cu sfidător dispreţ. Cu toate acestea, în iubirea lor statornică şi de neclintit pentru Hristos, ei au slujit lumea în loc să o observe de la înălţime. Ei aveau o pământească nepământănie [a wordly otherworldliness], nu o epicuriană (şi postmodernă) nepământeană pământănie [otherworldly worldliness].
Nu mi-e greu să-mi imaginez că Stephen Greenblatt şi numeroşi alţii ar putea considera că iubirea sfântului Augustin pentru Hristos este greşit orientată. Credinţa este un dar dumnezeiesc, nu concluzia unui silogism. Dar mă îngrijorează faptul că pedagogii de astăzi ai dezvrăjirii nu reuşesc să surprindă natura deplină a sărăcirii spirituale pe care ei, poate fără să-şi dea seama, o caută. A privi de la înălţime în jos spre viaţă: poate că acest lucru ne eliberează de chinurile dorinţei, dar este o întreprindere uscată, rece, lipsită de iubire, una care, urmată până la capăt, lasă lumea aşa cum este. Poate că e fals creştinismul, dar cel puţin viziunea sa despre o fericire durabilă este mai umană, îngăduindu-ne să nădăjduim că legăturile vieţii, chiar oasele noastre, pot fi pătrunse de o iubire trainică, de nebiruit şi care pe toate le face veşnice. [5]  

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)     

Note:

[1] Pentru ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen

[2] “The Roaring Twenties”, perioada 1920-1930 (vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Roaring_Twenties)

[3] Vezi capitolul 15 al Evangheliei după Ioan (n. tr.)

[4] Imaginea proprietăţii „înălţate” a lui Buchanan din Marele Gatsby menţionată mai sus în cadrul recenziei este sugestivă pentru situarea elitelor amorale în plan social, dar şi pentru natura înălţimii la care-şi conservă inimile; în acest sens, te poţi întreba dacă nu cumva o lectură lucreţiană a eseului “Sus inima!” al d-lui Andrei Pleşu (despre care am mai scris cu alt prilej: cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html)  nu ar fi mai profitabilă, sau în orice caz, mai adecvată decât cea creştin-ortodoxă, perspectivă care în România este aplicată by default scrierilor d-lui Pleşu, în mod surprinzător uneori poate chiar şi pentru d-sa.
Poate că-l înţelegem greşit pe Caragiale atunci când credem că nenea Mitică nu poate fi decât mic; dificultatea, când e vorba de Marele Mitică, ţine mai ales de faptul că nimeni nu crede că există. Acest truc nu-i este la îndemână, în definitiv, decât Marelui Mitică. Al dracului nenea Mitică! (n. tr.)

[5] Vezi Iezechiel, capitolul 37: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, Şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia, oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! » Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat, şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (n. tr.)


luni, 4 august 2014

Laughing your head off



Well, to be honest, I couldn’t catch the meaning of the phrase until I met this news’ title: “’Islam is reviving British values’, says former Archbishop of Canterbury Rowan Williams”(http://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/islam-is-reviving-british-values-says-former-archbishop-of-canterbury-rowan-williams-9644314.html

It is a laughing matter, a laughing stock, so to say, not because it’s false, but, on the contrary, because it’s true.

vineri, 1 august 2014

Părintele Robert Barron: O lovitură [1] în plus dată omului de paie catolic. O recenzie a lucrării lui Stephen Greenblatt, The Swerve





În anul 2005, Stephen Greenblatt, eruditul de la Harvard, a publicat o minunată carte despre Shakespeare, întitulată Will in the World. Inteligentă, pătrunzătoare şi surprinzătoare, cartea i-a făcut pe mii de oameni, printre care şi pe neînsemnatul dumneavoastră scrib, să-l privească pe Bard cu ochi noi. Aşa că am deschis cu mari aşteptări volumul recentei lucrări a lui Greenblatt, şi anume The Swerve: How the World Became Modern.[2] Precum predecesoarea, această nouă carte este într-adevăr strălucitoare şi inteligentă, şi se citeşte cu plăcere, dar pe măsură ce o parcurgeam deveneam tot mai iritat şi în cele din urmă exasperat de insistenţa ei permanentă asupra unuia dintre cele mai abuzate mituri ale lumii academice contemporane, şi anume acela că lumea modernă, în toată splendoarea şi caracterul ei promiţător, a apărut în urma unei lungi şi disperate lupte cu (stai să vezi!) romano-catolicismul.
Eroul surprinzător al povestirii lui Greenblatt este un anume Poggio Bracciolini, un umanist de la începutul secolului al XV-lea care s-a ostenit ca secretar al curţii papale şi care, în timpul său liber, vâna texte vechi care mucegăiau neglijate în bibliotecile mănăstireşti de pe cuprinsul Europei. În cursul unei expediţii de vânătoare, cel mai probabil la marea mănăstire de la Fulda, Poggio a înşfăcat un text care, susţine Greenblatt, a modelat în mod hotărâtor evoluţia gândirii moderne: De Rerum Natura (Despre natura lucrurilor), compusă de Lucreţiu, scriitorul roman din primul secol de dinainte de Hristos. În acest poem filozofic, Lucreţiu susţinea că universul este alcătuit numai din atomi – particule minuscule, invizibile – care, în cursul timpului infinit şi de-a lungul spaţiului infinit, se dispun singuri în mod întâmplător, în structuri ordonate, după care se dezorganizează. Mai mult, el învăţa că nu există nici o minte divină care să conducă acest proces; sufletul este la fel de muritor şi se descompune la fel de uşor ca şi trupul; nu există nici o viaţă de apoi; oamenii nu sunt unici în cosmos, ci mai degrabă sunt nişte animale cumva mai evoluate decât altele; religia este întemeiată pe frică şi este nemiloasă; iar singurul sens al vieţii constă în sporirea plăcerii şi evitarea durerii. Viziunea despre lume mai curând rece şi cenuşie prezentată în De rerum natura, Greenblatt o propune ca pe o prevestire a viziunii „moderne” fericit înstăpânite în zilele noastre – cel puţin în saloanele universitare din Ivy League.
Pentru a da o notă şi mai dramatică poveştii sale, Greenblatt s-a simţit obligat să-l zugrăvească pe Poggio ca pe un războinic al culturii, care luptă împotriva unui catolicism fortificat şi opresiv – iar acesta este punctul unde cartea lui Greenblatt o ia pe câmpii de-a binelea. Voi oferi doar câteva exemple de caricatură exagerată a creştinismului medieval pe care Greenblatt se simte obligat să le menţioneze. În timp ce Lucreţiu, Poggio şi succesorii lor intelectuali moderni erau marcaţi de o curiozitate nestăpânită şi de o dorinţă aventuroasă de a explora universul fizic, catolicii, e de părere Greenblatt, erau dogmatişti, opresivi şi cu totul absorbiţi de lumea cealaltă. Ca dovadă pentru această afirmaţie, el citează convingerea medievală, cultivată în special în mănăstiri, potrivit căreia curiositas era considerată un păcat. Ei bine, poate că i-ar fi fost util dacă ar fi căutat să vadă ce anume înţelegeau creştinii medievali prin termenul respectiv. Greenblatt ar fi aflat că termenul curiositas numeşte nu curiozitatea intelectuală, ci ceea ce am putea caracteriza drept cleveteală sau a avea grija altora, a-ţi băga nasul în oala altuia. La drept vorbind, virtutea opusă viciului curiozităţii (curiositas) este studiositas, căutarea temeinică, sârguincioasă, a cunoaşterii. Aşa cum ştie oricine care este doar vag familiar cu creştinismul medieval, această virtute a fost ilustrată de unele dintre cele mai mari spirite pe care le-a produs civilizaţia occidentală. Sf. Albert cel Mare a studiat cu asiduitate filozofia aristotelică, ştiinţa de căpetenie a timpului său, ştiinţă care se preocupa mai presus de orice de cauzele lucrurilor; intelectualismul avântat al Sf. Toma d’Aquino străluceşte de pe fiecare pagină a voluminoasei sale opere, care include totul, de la Dumnezeu şi îngeri la planete, plante, societăţi omeneşti, economie, politică, animale, etc. Bonaventura, Duns Scotus, William of Occam, Alexander of Hales, Henry of Ghent, Roger Bacon – pentru a numi doar câteva dintre figurile cele mai importante – au urmărit probleme ştiinţifice, practice şi metafizice cu o intensitate şi, da, cu o curiozitate rareori egalate. Sunt gata să admit că o schimbare intelectuală de paradigmă a avut loc în secolul al XVI-lea, dar a pretinde că ştiinţele au apărut din superstiţia fetidă şi lipsită de curiozitate este pur şi simplu o calomnie.
O altă trăsătură a caricaturii imaginate de Greenblatt este aceea că lumea creştină medievală era dualistă, posacă, profund potrivnică plăcerilor trupului şi masochistă în ascetismul ei. Ca dovadă, Greenblatt invocă numeroasele menţionări de auto-flagelare şi de aplicare a „disciplinei” care aveau loc în mănăstirile medievale şi printre comunităţile penitente. Nimeni nu poate nega faptul că asemenea practici constituiau un aspect al vieţii religioase medievale, dar a le trata de parcă ar fi cumva paradigmatice în privinţa atitudinii medievale faţă de trup este pur şi simplu ridicol. Nicăieri în literatura lumii nu putem întâlni celebrări mai nestăvilite şi chiar mai neruşinate ale trupului, plăcerii senzuale şi sexualităţii precum în Divina Comedie, Povestirile din Canterbury şi Decameronul lui Boccaccio; până şi o privire fugară aruncată figurilor din vitraliile Catedralei din Chartres ori Sainte Chapelle descoperă o extraordinară celebrare a energiei şi culorii vieţii de zi cu zi. A spune că atitudinea creştină dominantă din Evul mediu era una de un ascetism care refuza viaţa este de-a dreptul absurd.
În ciuda afirmaţiilor lui Greenblatt, Evului mediu catolic nu i-a trebuit De rerum natura a lui Lucreţiu pentru a afla importanţa curiozităţii intelectuale sau a bucuriilor acestei vieţi. În realitate, lumea culturală a modernităţii care a apărut prin străduinţele lui Descartes, Pascal, Galileo, Newton, Jefferson şi tot restul datora totuşi foarte mult din punct de vedere intelectual şi artistic perioadei medievale. Povestea formării modernităţii este mult mai complexă şi în definitiv mult mai interesantă decât cea relatată de Greenblatt, şi este pe deplin posibil să celebrezi realizările legitime ale culturii moderne fără a doborî o versiune împăiată a catolicismului.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici) 

Note:

[1] În original, un “swing”, “lovitură laterală dată la box cu braţul uşor arcuit.” (DEX).

[2] Pentru ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen