marți, 31 mai 2016

Theosis



Că-i din piatră, fier sau lemn,
Crucea-i tot roditoare,
Scara tot suitoare
Și corabia tot plutitoare.

Fierul străpunge coasta,
Din piatră țîșnește apa,
Lemnul mort odrăslește.

Cine urcă pe scară ca să ajungă sus, cade.
Suim ca să ne culegem inima și s-o punem la locul ei.
În locul celei de piatră, celei de fier.

Rozul e noul vînăt



Într-un comentariu demn de istoria ideilor, Mircea Dinescu punctează două situații culminante din perioada comunistă, viața și moartea „omului nou” fiind ilustrate de două imagini diferite ale păsărilor din alimentarele de atunci: de la rozul sănătos al perioadei Dej, la vinețiul puilor din ultimul deceniu al dictaturii (http://www.catavencii.ro/editorial/istoria-vazuta-prin-ochii-unor-gaini/).
Dar istoria a mers mai departe, la fel și păsările, care și-au recăpătat culoarea. Delicat, sau poate doar prudent, Dinescu nu mai compară puii modificați genetic de astăzi cu „frații Petreuș” de ieri. Dar dacă este adevărat că puii GMO nu mai sînt de fapt niște pui (http://www.onegreenplanet.org/animalsandnature/the-genetically-modified-chicken-how-we-have-altered-broiler-chickens-for-profit/), atunci ne aflăm într-o situație mai proastă decît în perioada cea mai mizerabilă a comunismului ceaușișt. Astăzi nici măcar nu mai găsim pui, ci niște creaturi care seamănă cu puii. Nu mai întîlnim nici adevăr, nici minciună, ci niște lucruri care seamănă cu adevărul și minciuna. Și toate sînt roz.
Pentru că astăzi nu mai există bunuri reale, economia a dispărut. Nu mai există decît o singură industrie: industria producătoare de materie roz pentru toate sectoarele de activitate.
O lume roz vine însă cu un anumit preț. De pildă, calitățile puilor din perioada Dej au trecut la oameni: „venele fără sînge, carnea tare și elastică, albă sau roz-pal, pleoapele perfect închise, ochii umplu orbita, iar corneea transparentă și clară”...

luni, 30 mai 2016

Rosencrantz și Guildenstern nu sînt morți



„Cît de imbecili, de lacomi și de șantajabili pot fi șefii politici ai acestei țări ca să permită dispariția singurei idei bune cu avionul de Londra!”, scria Doru Bușcu în legătură cu izgonirea prințului Nicolae (http://www.catavencii.ro/print-si-turnator/, vezi și http://www.catavencii.ro/editorial/intoarcerea-regelui/). Dar ce se poate spune atunci despre oamenii de cultură din România, care în fața acestei tragedii nu spun nimic, în ciuda faptului că împlinirea a patru sute de ani de la moartea lui Shakespeare putea prilejui analogii fertile cu destinul monarhic al României: cu unchiul trădător și uzurpator din Hamlet, de pildă, sau cu fiicele ingrate ale lui Lear și Margareta cu Radu Duda, pe de o parte, și cu prințul Nicolae și Cordelia pe de alta.
La noi însă elita găsește analogiile cela mai surprinzătoare, mai nenaturale: Băsescu și Căpitanul Bligh; Băsescu și Harap-Alb.
Poate că lucrurile stau așa în România pentru că la noi povestea lui Hamlet nu este spusă de Horațio, ci de Rosencrantz și Guildenstern. De oamenii lucrului bine făcut.
Rosencrantz și Guildenstern nu sînt morți, ceea ce înseamnă că lui Hamlet nu-i merge prea bine.
Bineînțeles, Hamlet știe că fără politicieni corupți și sfătuitori vicleni nu se poate. Importantă nu este dispariția curtenilor ipocriți și oportuniști, ci apariția prietenului adevărat. Încercările de restaurare a adevărului au șanse mai mari în compania unui prieten integru, de felul lui Horațio. Numai că acesta a fost cel dintîi exilat din regat. 

duminică, 29 mai 2016

Coada Șarpelui



"A­ces­­ta e un semn mare, că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul şarpelui, dar veninul lui a ră­mas şi s-a răspândit în toată lumea prin coada lui...”

„Una dintre întrebările pe care toată lumea dorește să le pună este dacă Hexi Pharma a fost sau mai este o firmă a Serviciului Român de Informații.”

„Cine, mai bine zis, are puterea să asigure imunitate unor sisteme de stors bani din activități criminale?”

„spre mijlocul anilor ’90. [...] se fura ca în savana mezozoică: raptorii doborau întreprinderea în plină zi și, după ce-i deschideau burta, chemau și haita de la Guvern să-și afunde botul în măruntaie. În aer, ca niște pterodactili miopi, pluteau organele statului cu aripile desfăcute, aruncînd o umbră sigură asupra crimei.
[...] Între 26 decembrie 1989 și noiembrie 2000, s-a furat cu patimă și abjecție. Atunci cînd nu participau direct la spargere, instituțiile statului țineau de șase.”

„În 2011, când generalul Dan a trecut în neființă, nepotul îndelung oblăduit era deja general de brigadă, doctor în științe militare și unul dintre cei mai puternici oameni din România. La dispariția sa, fostul șef al doi și-un sfert a lăsat un nepot pe deplin realizat, așadar, și un fiu în plină ascensiune.
Căci fiul generalului Gheorghe Dan este nimeni altul decât Rareș Dan, avocatul care a reușit să obțină pentru clienții săi implicați în dosarul Microsoft (Claudiu Florică și Dinu Pescariu) nu doar neinculparea, ci și păstrarea tuturor banilor obținuți din această afacere. Mai mult, singurul condamnat doar cu suspendare în primă instanță în cazul Microsoft a fost Dumitru “Niro” Nicolae, cel la a cărui firmă (SC NIRO ’95 IMPEX SA), generalul Gheorghe Dan a fost director general între 2005 și 2011.”

sâmbătă, 28 mai 2016

Fără asemănare





Omul nu-i doar pămînt,
Ci și trei sferturi apă.
Și totuși, nu reflectă nimic:
Pămînt și cer,
Zac în mormînt.

Hélène Grimaud Water

vineri, 27 mai 2016

Ghicitoare



Uneori se năpustește ca un uragan.
Poate fi mai imprevizibilă ca o tornadă,
Dar și mai inevitabilă.
Cînd e delicată ca o adiere de primăvară,
Nu mai ai nici o șansă.
Uneori răsare neobservată ca un fir de iarbă,
Alteori se înalță ca un lan de grîu
Doar pentru că-i place să calce pe valuri.
Este inconfundabilă ca o floare de mac pe o pajiște,
Și-ți întinde lumea ca pe un arc
Așteptînd să devii săgeata fiecărui curcubeu
Țintind norii, stelele și alte gînduri de-ale lui Dumnezeu.
Ce-i?

Nu e muzica
Dar preface totul în muzică:
Fîșîitul măturătorilor din stradă;
Trosniturile bețigașelor împletite de guguștiuc în cuib;
Scîrțîitul scaunului pe care stai;
Alunecarea peniței;
Muzica însăși.
Ce-i?

Pătrunde în tine blînd, ca parfumul toamnei,
Sau năprasnic ca un glonte,
Ca o schijă ce-ți caută osul sau vreun organ vital,
Nu pentru a te ucide, ci ca să fie sigură că rămîne acolo.
Și tu vrei ca ea să rămînă acolo,
Pentru că fără ea nu vei putea ieși.
Ce-i?

Silvestrov



„Alfred Schnittke and Arvo Pärt have both called the Ukrainian Valentin Silvestrov „one of the greatest composers of our time”. https://www.ecmrecords.com/search-advanced/silvestrov
Cu toate acestea, nu am auzit nimic despre el la Radio România Muzical, un post de radio pe care-l ascult zilnic. Da, știu, „Mozart is a great composer, sir”. Și mie îmi place, poate chiar mai mult decît îmi place Mihalkov. Pe de altă parte, România Muzical îl difuzează nu doar pe Mozart, ci și, destul de des aș zice, pe Einaudi, ale cărui compoziții, cu unele excepții (Taranta Project și muzica de la Doctor Jivago mi-au plăcut, poate tocmai pentru că e altă mîncare de pește), îmi sugerează niște exerciții de acordor de piane. Ideea e că Silvestrov ne spune ceva care ar putea să ne preocupe în mod special: “Music is still song, even if one cannot literally sing it: it is not a philosophy, not a world-view. It is, above all, a chant, a song the world sings about itself, it is the musical testimony to life."
Silvestrov vorbește despre muzica creației, despre muzica pe care lumea creată o produce într-o clipă de liniște, despre muzica sfîrșitului și a începutului care reverberează în fiecare moment dintre început și sfîrșit:

It's not at all hard to hear the image of a "world singing itself its own song" in Ukrainian composer Valentin Silvestrov's works. His string quartets, his songs, and his masterful symphonies all radiate with the slow steady force of a rotating planet, spinning lonesomely in the void. The notion that these vast, lethargic bodies sing to themselves as they turn, and we hear their music as a symphony or song cycle, admittedly carries an aspect of Romantic fancy to it. But the image also voices a serious metaphor for Silvestrov -- the concept of "meta-music," a music which hovers around, above, and especially after all other musics, like an atmosphere encircling a post-apocalyptic globe. Silvestrov has written much about the idea of "coda" and "epilogue" in his music, that place in which there is "a gathering of resonances, a form which is open." This coda-state is for Silvestrov "not the end of music as an art, but the end of music, an end in which it can linger for a very long time. It is very much in the area of the coda that immense life is possible." Hence Silvestrov's "metaphorical style" from the 1970s onwards: a body of slow, lovely, and astoundingly detailed "postludes," emanating the air of a Mahler adagio through vast waves of time and subtle decay.” https://www.youtube.com/watch?v=wPAfxSFVMj4

Chiar atunci cînd mă gîndeam ce bine ar fi dacă ar Silvestrov și Grimaud s-ar întîlni, am dat peste această înregistrare a „Postludiumului” lui Silvestrov (https://www.youtube.com/watch?v=wPAfxSFVMj4, înregistrată de Orchestra Bavareză de Cameră cu Hélène Grimaud la pian (http://classical-music-online.net/en/production/2793). Chiar dacă ECM a scos o versiune a poemului simfonic Postludium cu Orchestra simfonică de radio vieneză și cu Alexei Lubimov la pian (https://www.ecmrecords.com/catalogue/143038752377/valentin-silvestrov-metamusik-postludium-alexei-lubimov-radio-symphonieorchester-wien-dennis-russell-davies), Grimaud e de preferat oricărui alt pianist cînd e vorba de muzica pămîntului.
Amintesc că lucrarea, în interpretarea lui Grimaud, poate fi ascultată pe youtube la adresa https://www.youtube.com/watch?v=wPAfxSFVMj4 sau la http://classical-music-online.net/en/production/2793

miercuri, 25 mai 2016

Musca de hoit: un test politic



Dragă alegătorule,

Nu știu dacă ai apucat să vezi acel film curios, Mîndrie și prejudecată și zombi. Dacă te-a împiedicat vreo prejudecată să-l vezi, atunci încearcă să ți-o birui, după cum se cade sufletelor cu adevărat raționale. Iar dacă devotamentul pentru scumpa noastră domnișoară Austen te-a făcut să eziți, atunci îndrăznesc a te contrazice: draga de Jane ar fi fost prima care să-l vadă. Între noi fie vorba, cînd ai văzut ce i-a făcut Keira Knightley Elisabetei, mai au scrupulele vreun rost?
Cît despre cei care au văzut deja filmul, nădăjduiesc că au reținut observația dlui Collins cu privire la capacitatea zombilor de a imita comportamentul uman, fiind capabili pînă și de vorbire: „Nu știam că zombii posedă asemenea înzestrări. Vor candida pentru Parlament iar noi nici măcar nu ne vom da seama!” Pătrunzătoare remarcă pentru un om atît de preocupat de sine!
Ar fi bine ca alegătorii români să cunoască lecția politică a filmului: musca de hoit se așază întotdeauna pe carnea moartă. Pe buletinele de vot, muștele vor tinde să se așeze în dreptul tuturor numelor candidaților. Singura noastră problemă e că nu-i putem vota pe toți, iar candidații care vor pierde, vor rămîne în libertate.
Nu-i nimic, îi vom vota data viitoare. Asta, desigur, dacă nu ne vor transforma în zombi pînă atunci. Sau poate că au făcut-o deja, iar noi nici măcar nu ne-am dat seama? Se poate mai gotic de-atît?  

Pămîntul înșelat



Hélène Grimaud face o legătură directă între dispariția agricultorului și ruinarea planetei: astăzi am rămas doar cu exploatatorii agricoli (Hélène Grimaud, Întoarcere la Salem, Polirom, 2015, p. 104). Agricultorul seamănă grîu în nădejdea că va ieși grîu; exploatatorul agricol seamănă grîu în nădejdea că vor ieși bani (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21018641-monteagro-invest-anul-acesta-cei-care-pus-grau-nu-vor-castiga-foarte-multi-bani.htm).
Exploatatorul agricol nu a apărut din senin, în urma unei ploi acide; a fost cultivat de exploatatorul cultural și de cel creștin, aceste specii invazive care au fost plantate după 1990 în pămîntul nostru bun. Țăranul se va întoarce la noi, și oriunde în lume, doar după ce vor reapărea oamenii de cultură și cei ai culturii Duhului, nevoiți, din cauza exploatatorilor de toate felurile, să-l poarte pe țăran în oale de lut (http://adevarul.ro/locale/galati/misterul-celui-mai-bizar-cimitir-romania-ingropate-sute-capatani-umane-puse-n-oale-lut-1_57431bfd5ab6550cb8381b87/index.html?ref=yfp), căutînd un loc bun și sigur unde să-l semene. 
Iar dacă pămîntul bun este ocupat de exploatatori, nu ne mai rămîne decît să semănăm în pămîntul pietros de lîngă drum, între spini.

marți, 24 mai 2016

Grădini și grădinari



There are many studies that show patients recover more quickly in hospital if they can see a garden”, subliniază (în mod repetat) autorul unui articol din The Telegraph (http://www.telegraph.co.uk/gardening/columnists/why-gardening-is-good-for-the-british-soul/) care anunță deschiderea Sărbătorii Florilor din Chelsea (https://en.wikipedia.org/wiki/Chelsea_Flower_Show vezi și http://www.telegraph.co.uk/gardening/chelsea-flower-show/chelsea-flower-show-2016-winners-celebrities-and-royal-visitors/). Prin evenimente de acest gen, Marea Britanie încearcă să-și revină din pierderea unei generații de grădinari (http://www.telegraph.co.uk/news/2016/05/23/the-gardening-world-needs-greater-diversity-if-it-wants-to-engag/).
Ai spune că România nu-și permite să aibă preocupări de acest tip: noi am pierdut o generație, sau mai multe, de români. Dar poate că asta s-a întîmplat și pentru că România a fost crescută de niște falși grădinari: unii pentru care România nu devine Grădina Maicii Domnului decît în măsura în care se pișă pe ea cuceritorul ideal.    

Ortodoxia, între experiența exilului și cea a dezrădăcinării



Mă întreb dacă nu cumva Mîșkin „eşuează ca icoană a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat”, după cum observă cu fineţe Al. Racu într-o replică salutară (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/23/religia-domnului-gabriel-liiceanu/)  dată unui articol recent al dlui Liiceanu (http://www.contributors.ro/cultura/exista-catedrale-ale-%E2%80%9Emantuirii-neamului%E2%80%9D/). Al. Racu precizează: „Dezrădăcinat din solul Rusiei şi pribeag, el vine dintr-un sanatoriu elveţian, simbol al putreziciunii (corupţiei) Occidentului ateu, şi, în ciuda nobleţei, sincerităţii şi empatiei sale nepământene, tot acolo sfârşeşte.”
Sigur, după cum arată Al. Racu, dl Liiceanu respinge ideea mîntuirii neamului și, implicit, proiectul Catedralei, în numele unui creștinism care are chiar mai puțin de-a face cu Fiul întrupat al lui Dumnezeu decît ar avea posibilitatea mîntuirii neamului. Evenimentul cu adevărat important în legătură cu această problemă a fost cel constituit de vizita la București a părintelui Andrew Louth. Părintele Louth a susținut cu aproape două săptămîni în urmă o conferință în dimineața zilei de 12 mai la Facultatea de Filosofie din București, participînd în după-amiaza aceleiași zile la un dialog la Librăria Bizantină (https://www.youtube.com/watch?v=Y4TkudbGeMI). Vizita părintelui Louth are de-a face cu ultima sa lucrare, în curs de apariție în România, Modern Orthodox Thinkers (http://www.amazon.com/Modern-Orthodox-Thinkers-Philokalia-Present/dp/0830851216).
Cu speranța că înregistrarea conferinței va fi postată pe internet, voi spune că, în principal, părintele Louth a vorbit despre descoperirea Filocaliei și a experienței rugăciunii de rușii din exil de la începutul secolului XX. Filocalia era răspunsul la întrebarea lor esențială: „Ce înseamnă să fii creștin ortodox într-o țară străină?” Rușii au pierdut o țară, o țară unde a fi rus însemna a fi creștin ortodox, dar au descoperit sobornicitatea, posibilitatea de a fi împreună în cadrul liturghiei și comuniunii euharistice. Această experiență a marcat destinul întregii teologii ortodoxe, redefinind relația dintre patrie și Biserică, dintre experiența liturgică și cea a tradiției neptice. Cele două aspecte (patrie-Biserică, pe de o parte, liturghie-mistică, pe de alta) au fost astfel în mod fericit atinse împreună, în cadrul aceleiași zile. Deși nu am reușit să ajung și la Librăria Bizantină, există, din fericire, înregistrarea video, care a păstrat și scăpările supărătoare ale translatorului (dintre care cea mai gravă mi se pare cea de la 1:08:50–1:09:30, unde afirmația părintelui Louth „am încercat să arăt cît de mult s-a împotrivit teologia ortodoxă la excluderea experienței neptice din teologie” este tradusă prin „să arăt cît de rezistentă a fost credința ortodoxă în ultimele secole în a exclude experiența neptică din teologia ortodoxă”).
O precizare importantă făcută de părintele Louth, care nu considera ideea neamului creștin o idee inerent greșită din punct de vedere teologic, e că identificarea creștinismului cu o anumită orînduire din istorie a putut funcționa întrucît imperiul (roman, bizantin) avea o calitate sau aspirație universală. Dar această identificare a devenit periculoasă o dată cu apariția națiunilor-stat.
Dar poate că tocmai ideea sobornicității ar putea salva ideea de patrie creștină, respectiv de neam creștin. Nu am avut posibilitatea de a-l întreba pe părintele Louth despre acest lucru, în parte și pentru că întrebarea mea, după cum se poate vedea în continuare, presupunea această serie de întrebări (majoritatea, retorice):
Este sobornicitatea un mod de a transcende, sublima, depăși sau suprima tema patriei sau a neamului? În ce sens este sobornicitatea o soluție: ca o posibilitate de desprindere, de renunțare la patrie, sau de salvare a ei? În ce măsură experiența pe care rușii o avuseseră deja în țară i-a ajutat să descopere sobornicitatea și tradiția filocalică? Este posibil ca felul de viață modelat de cultura creștină rusă să-i fi ajutat în descoperirea sobornicității tot atît de mult cum i-a ajutat experiența ulterioară a exilului? Este posibil ca emigranții ruși să fi descoperit sobornicitatea pentru că, într-un fel, o făcuseră deja? În ce fel ar putea experiența lor să ajute actuala generație de creștini, dislocată de la bun început de orice experiență a istoriei, culturii și tradiției lor creștine? Astăzi întrebarea nu mai este „ce înseamnă să fii creștin ortodox într-o țară străină?” ci, mai degrabă, „cum poate o persoană dezrădăcinată și alienată să fie creștină?” Cum poate fi creștin cineva care este deja străin în propria lui țară? Cum să fii creștin cînd nu ești nicăieri acasă, cînd ești lipsit de noțiunea lui „acasă”? Poți tînji după locuința cerească cînd ești lipsit de conștiința celei pămîntești? Noi nu ne aflăm, astăzi, în situația exilului, ci în cea a dezrădăcinării. Oamenii nu mai sînt legați de sentimentul pierderii, ci de acela al dezorientării. Iar cel mai grav e că nici măcar nu sînt conștienți de asta. Pierderea doare, iar amintirea ei este o sursă de permanentă suferință. Dar într-o lume în care fiecare este invitat să fie propria lui călăuză, dezorientarea este normală și chiar un semn de sănătate.
Am observat că în cadrul ambelor întîlniri părintele Schmemann nu s-a bucurat de aprecierea părintelui Louth. Pînă voi citi cartea, amintesc că în cadrul conferinței părintele Louth a sugerat că Schmemann și Meyendorf au încercat să compenseze pierderea Rusiei recuperînd-o prin înființarea O.C.A. Cred însă că cei doi teologi au dorit să înființeze o biserică capabilă să-l ofere pe Dumnezeu unor credincioși care trăiesc și sînt expuși unei culturi anume, potrivnică ortodoxiei în moduri nu întotdeauna lesne de deslușit.
Și în cadrul întîlnirii de la Librăria Bizantină, Schmemann a fost menționat ca unul dintre teologii care au subliniat experiența liturgică și eclezială în defavoarea celei mistice, neptice. Personal, nu sînt sigur că părintele Schmemann a neglijat sau a acordat o mai mică importanță experierii personale a Duhului Sfînt. Mai degrabă, cred că s-a străduit să arate că Euharistia este centrul vieții creștinului pentru că este viața Bisericii. Cred că a vrut doar să arate de unde se pleacă și unde trebuie să ajungem. Cum ajungem pînă acolo, ține de taina trăită împreună cu Dumnezeu de fiecare credincios în parte. M-ar interesa însă, avînd în vedere importanța acordată sobornicității de părintele Louth în cadrul conferinței, cum ar vedea realizată sobornicitatea în cadrul experienței neptice.

luni, 23 mai 2016

A place to hide



Far from the window,
Away from the light,
Nobody comes,
No one is heard,
And nobody found.

Lest you’ll be sorrow
Hide somewhere else:
Follow the sound
Of the sparrow
That fell on the ground.

Încrederea pe datorie



Într-un sondaj recent, Biserica pare să iasă prost. Bucureștenii au o părere mai bună despre pompieri, armată și poliție, decît despre Biserică (http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html; vezi un comentariu pătrunzător la https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/21/un-sondaj-recent-si-talcuirea-lui/). Dar nu ar fi fost normal ca Biserica să apară mai degrabă în compania Educației și Sănătății, adică în relație cu celelalte instituții care participă la buna noastră creștere? De vreme ce Biserica nu este o instituție punitivă, ci vindecătoare, prezența ei pe aceeași listă cu armata, poliția, SIE, etc. este aberantă.
Cînd e vorba despre mediul infracțional, e normal să ai mai multă încredere în Poliție; la fel, cînd e vorba de o amenințare militară, Biserica se roagă pentru pace în primul rînd, și doar în mod excepțional pentru victoria armatei. Este absolut normal ca populația să aibă o părere mai bună despre pompieri, avînd în vedere gradul sporit de eficiență al furtunului cu apă în stingerea incendiilor în comparație cu trasul clopotelor. Dar faptul că Biserica se bucură de mai multă încredere decît Curtea Constituțională, Guvern, Parlament și partidele politice pare să sugereze că populația ar prefera o constituție evanghelică sau un model creștin de regim politic. Dacă lucrurile stau așa, atunci opțiunea populației, departe de a exprima o rezervă sau neîncredere în Biserică, este creștină și demonstrează, pe lîngă încredere în Biserică, dreaptă judecată. Rezultatul sondajului spune două lucruri bune atît despre Biserică, cît și despre cei care și-au exprimat opinia: 1.) Biserica se bucură de încredere și 2.) Biserica se află unde trebuie iar oamenii știu unde este acest loc.
În fine, nu chiar toți oamenii. De pildă, comentînd rezultatul sondajului, dl Baconschi încearcă să interpreteze și să explice ceea ce i se pare a fi „extinderea unui fenomen comunitar foarte grav: criza de încredere în ansamblul instituțiilor.” (http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html). Așa cum era de așteptat, vinovat este și de această dată creditorul instituției încrederii, poporul. Dacă ești de partea poporului, ești dator cu încredere, o datorie pe care, de regulă, o lași urmașilor tăi. Dacă ești de partea clasei conducătoare, încrederea îți intră direct pe card. Trebuie doar să-ți mai verifici contul din cînd în cînd, iar dacă extrasul de cont îți indică, sub forma unui sondaj, de pildă, o diminuare a soldului, atunci înseamnă că e timpul să-i amintești poporului data scadenței.
Dl Baconschi extrage din rezultatul sondajului care indică reducerea încrederii bucureștenilor în Biserică un argument în favoarea PF Daniel. Chiar așa, de ce ar slăbi încrederea într-o Biserică condusă de un om cu studii în Apus, care manifestă o pastorație civilizată („urbană”, mai precis, de parcă civilizația nu poate fi decît urbană) și „atentă la toată gama de probleme spirituale ale omului contemporan”? Să fie oare pentru că „mahalaua ineptă” este incapabilă să recunoască omul a cărui valoare e stabilită mai ales de studiile în străinătate, ori pentru că refuză să recunoască omul de valoare tot așa cum l-a respins pe Hristos, sau pentru că participă la rîndul ei la „cel mai radical proiect anti-elitist din ultimii 50 de ani: acela care stigmatizează de facto, furtiv, perfid și pervers, valorile supărătoare care i-ar putea divulga impostura.” (http://www.ziare.com/social/craciun/cateva-ganduri-de-craciun-1400657)? Să reprezinte răspunsul (aparent) defavorabil al bucureștenilor întrebați un mod de a înjura „inteligența și știința de carte”? Poate că, de fapt, sondajul nu are nici o valoare de vreme ce este posibil ca destui respondenți să fie lipsiți de conștiința valorilor autentice.
Sînt sigur că dl Baconschi nu ar sugera niciodată o astfel de explicație; în definitiv, doar cineva „care cunoaște uriașe deficite de afecțiune, solidaritate, curaj și demnitate”, doar „[o] lume schimonosită de ură, abjecție și calomnie” (ibid.) ar putea gîndi în felul acesta.
În orice caz, de vreme ce răspunsul nu este motivat în nici un fel, nu văd de ce nemulțumirea respondenților ar fi generată de manifestările tradiționale ale Ortodoxiei („Trăim tot mai mult într-o cultură egalitaristă, care se opune principial oricărui tip de privilegiu. Or iată că veșmintele arhierești bizantine, fastul liturgic și toate manifestările „tradiționale” ale Ortodoxiei sunt privite de tot mai mulți ca forme intolerabile de ostentație.” http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html).
Dosind limuzinele de lux sub veșmintele bizantine și aroganța sub fastul liturgic, dl Baconschi speră poate ca lumea să uite care este sarcina elitei, profane sau sacre: reprezentarea. Căci, după cum scria Mircea Platon,

[...] o elită are nu doar rolul de a reprezenta poporul, ci şi de a reprezenta, de a întruchipa anumite valori, poporului. Elita reprezintă un popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care, asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi se închina la Viţelul de Aur, îsi respectă funcţia profetică: aceea de a-i aminti poporului de adevăr.” (Mircea Platon, „Petru Th. Missir și statul reprezentativ”, https://irinamonica.wordpress.com/2011/07/01/petru-th-missir-si-statul-reprezentativ/ )

Elita și ierarhia se constituie prin vocația reprezentării, deci a mijlocirii: între popor și cultura lui, în cazul elitei, și între popor (din care face parte și elita) și Dumnezeu, în cazul ierarhiei. Din păcate, din ideea reprezentării, unii au înțeles că trebuie să facă pe șefu’. Alții, că poporul acesta „blestemat” (Ioan 7:49), nu merită slujit. Suprimînd în felul acesta condiția reprezentării, trădîndu-și vocația și înșelîndu-ne încrederea. 

vineri, 20 mai 2016

Şi muzica plînge cîteodată



Asta, cînd nu este ea însăşi de plîns, aşa cum este de ceva vreme cazul muzicii româneşti pop, rock sau folk. Evident, nu mă refer la acele cazuri cînd e greu de spus dacă solistul sughite sau doar are un acces de tuse. S-ar putea ca publicului chiar să-i placă să audă astfel de sunete chinuite. Redactorilor muzicali sigur le plac, altfel nu le-ar difuza non-stop.
Mă gîndesc la acele nume respectabile din muzica noastră care, deşi ştiu destulă muzică încît să poată realiza lucruri valoroase, se complac în glumiţe despre VIP-uri media (vezi piesele lui Andrieş despre Andreea Marin sau Bănică Jr.) sau în versuri adolescentine precum cei de la Holograf. Sau, din contră, cînd versurile sunt mature, muzica le traduce imediat pe înţelesul liceenilor. Mesaj confirmat uneori şi de imaginea artiştilor din afişele concertelor, de parcă ar fi cu toţii colegi cu Bănică Jr. în aceeaşi clasă veşnică de liceu. Oameni buni, daţi-vă odată bacul!
Nu e o ruşine să plîngi, dar să plîngi ca un „băiat” („Şi băieţii plîng cîteodată”…) cînd eşti bărbat este. Probabil de vină e prejudecata că doar copiii se pot emoţiona, sau că doar ei pot avea emoţii veritabile. Dar cît de autentică este emoţia unui adult care se emoţionează ca un copil?
E o ruşine cînd un bărbat plînge ca un băiat. Şi e o ruşine că muzicienii români nu au aflat-o încă, oprindu-ne din plînsul de mila lor şi a muzicii noastre. În definitiv, vorba lui Blind Boy Fuller, nu-i plînsu’ o ruşine cînd există blues-ul pe lume?


Comedia terorilor



În trecut, prăbuşirea unui avion implica anchete minuţioase care angajau ingineri în aeronautică, procurori, medici legişti, poliţişti, membrii specializaţi ai „serviciilor” şi investigatorii poate chiar mai specializaţi ai agenţiilor de asigurări. Astăzi nu mai e nevoie decît de o echipă de actori din serialul „Războiul împotriva terorii”, care să constate, cu sau mai ales fără probe, că accidentul respectiv a fost un act terorist. La aflarea fericitei veşti, teroriştii se bucură şi se ceartă între ei pentru întîietatea revendicării.
Nu mai avem mult pînă cînd teroriştii îl vor înlocui pe Dumnezeu. Ceea ce, în idiomul companiilor de asigurări reprezenta „acts of God”, calamităţi naturale pentru care nu puteai fi despăgubit, precum cutremurele, inundaţiile, etc, în curînd vor sfîrşi ca acte teroriste.
Nu m-ar mira să aflu că principala investiţie a complexului militaro-industrial să fie plasată în avioane uzate, cu risc mare de zbor. 
Băiatul meu are cîteva zeci de machete de avioane. Mie mi se par destul de veridice. Sper că agenţiile guvernamentale de genul NSA vor fi interesate, mai ales că nu cer prea mult. Hush up!   

La sfîrşit, nici măcar urîţenia nu va mai salva lumea



La o şcoală britanică, Ripley Academy, un profesor suplinitor de sport a organizat un program after-school de sport în bikini (https://uk.style.yahoo.com/post/144597942214/school-forced-to-apologise-for-offering-bikini). Părinţii au fost indignaţi. Acum, ai crede că reacţia părinţilor a fost provocată de ideea în sine, care pare să aparţină mai degrabă unui sexolog (sexofil, de fapt) progresist. Nu, părinţii au fost deranjaţi de ideea că unii copii (ai lor) ar putea arăta mai puţin bine în bikini decît alţii (ai altora). Ora a fost suspendată. Datorită colegilor lor obezi, elevii cu trupuri armonioase au fost salvaţi. Conducerea şcolii a emis un comunicat în care se precizează că „nu va mai permite nici o disciplină sau activitate after-school care să deranjeze vreun tînăr în legătură cu aspectul lui fizic” („we would never condone any class, or after-school activity, that may put pressure on any young person in terms of their own body image.”)
Este destul de probabil că părinţii elevilor frumoşi au suferit în tăcere, alături de copiii lor. Dar, după cum merg lucrurile, nu cred vor suferi prea mult, şi vor organiza opţionale la care copiii lor vor putea participa direct în fundul gol.
 Atunci cînd o profesoară le-a spus părinților unui elev în vîrstă de 13 ani că a rămas însărcinată cu copilul lor, părinții au fost „extrem de încurajatori și de entuziasmați” („She became pregnant with his child in January, according to police. When she told the boy's parents, they were ‘very supportive and excited’, she told a school district investigator, court documents show.” http://www.telegraph.co.uk/news/2016/06/02/texas-teacher-who-got-pregnant-after-sex-with-13-year-old-pupil/?ref=yfp).
Cînd Dumnezeu l-a făcut pe om, Lucifer l-a invidiat şi l-a urît. Cred că acum începe să se teamă de noi. Prima dată l-am detronat din cer. A doua oară îl vom detrona din iad. Am sporit atît de mult în răutate, încît în iad noi vom fi cei care îi vor chinui pe draci.

marți, 17 mai 2016

Guy Clark, R.I.P.



Some days you write the song
Some days the song writes you:


Sisteme de măsură



Ceasul măsoară timpul
Rămas pe dinafara poemului necitit,
Florii neobservate,
Şi a celorlalte întîlniri ratate
Sau doar amînate.

Timpul rămas pe dinăuntru
Nu se măsoară
Decît cu tine.

Dreapta din oglindă



La zece zile după apariţia în The Times a unui articol defăimător la adresa românilor, Grigore Alexandrescu răspunde, exprimîndu-şi îndoiala că autorul textului din publicaţia străină ar putea fi „un adevărat fiu al liberei Anglii” („Răspuns la un articol din The Times”, Concordia, 23 februarie 1857, în Gr. Alexandrescu, Fabule şi alte scrieri, Editura pentru literatură, 1967, pp. 270-272, disponibil pe internet la adresa http://www.grigorealexandrescu.ro/opere/articole/raspuns_la_un_articol_din_the_times.html#.VzqvszE0-Sr). După cum se poate vedea din articolul redat integral mai jos, Alexandrescu invocă în apărarea noastră încrederea „puternicilor împăraţi şi a reprezintanţilor lor” care „ne socotesc vrednici de o soarte mai bună”, dovezile unor „bărbaţi” precum Edgar Quinet, care arată că „în poporul român se găsesc toate elementele unei fericite regenerări”, precum şi mărturiile tuturor „streinilor de distincţiune ce ne au vizitat [şi care] au mărturisit în favoarea bunului-simţ şi a inteliginţei acestui popor”. În acest context, scriitorului român i se pare că este

„un lucru vrednic de milă a vedea pe un necunoscut, care se pare a nu avea cea mai mica ştiinţă de istoria noastră, susţinînd că cinci milioane de oameni cari, în curs de mai mulţi seculi, şi-au păstrat prin toate greutăţile timpilor de barbarie şi de invaziuni, limba, legile, obiceiele străbune şi naţionalitatea, nu pot fi vrednici de libertate şi nu pot sluji decît ca material de zidărie pentru alte imperie.”

Dar ce ar spune Alexandrescu dacă ar afla că oameni bine cunoscuţi, români şi încă de dreapta, buni cunoscători ai istoriei noastre, ne consideră la fel de nevrednici de libertate şi buni doar pentru a umple rosturile dintre cărămizile imperiului UE? Că românii nu au de ales decît între mahalaua ineptă şi elita coruptă? Că Mioriţa stă între noi şi Europa? Poate că poetul ne-ar îndemna să dezminţim în continuare asemenea acuzaţii prin purtarea noastră, aşa cum am făcut-o în întreaga noastră istorie. Şi, precum în fabula „Oglindele” (https://ro.wikisource.org/wiki/Oglindele), i-ar invita pe „toţi oamenii frumoşi s-arate cîte-o oglindă acelor urîcioşi.”

*

Răspuns la un articol din The Times

Jurnalul The Times în numărul său din 13 fevruar coprinde un articul foarte injurios pentru naţiunea noastră. El zice ca „moldo-românii atât prin poziţiune cât şi prin capacitate nu sunt în stare a juca un rol independent în Europa; că noi înşine suntem un material care poate intra în construcţiunea zidirii altor imperie, dar care nu are tăria şi soliditatea ca să stea în picioare de sineşi; că boierimea este luxoasă şi imorală, incapabilă şi fără sentimente de patrie; că preoţii noştri, săraci şi neînvăţaţi, sunt toţi în slujba Rusiei şi se uită la ţar cu un respect religios; că ţărănimea noastră este o clase lipsită de elementele de instrucţiune şi fără speranţă sau pas de vreo schimbare în soartea sa cea degradată. Prin urmare că nu suntem priimitori de libertate şi naţionalitate şi că această populaţiune coruptă şi neînvăţată nu poate fi altceva decat instrumentul Rusiei.”
De am răspunde la aceste bârfiri, am da bănuiala că ne temem să nu facă vreo impresiune desfavorabila asupra oamenilor de stat şi publiciştilor europiani. Dar când puternicii împăraţi şi reprezintanţii lor ne socotesc vrednici de o soarte mai bună, [1] când bărbaţii ca Saint-Marie Girardin, [2] Quinet, [3] şi alţii dovedesc că în poporul român se găsesc toate elementele unei fericite regenerări, când toţi streinii de distincţiune ce ne au vizitat au mărturisit în favoarea bunului-simţ şi a inteliginţei acestui popor, este un lucru vrednic de milă a vedea pe un necunoscut, care se pare a nu avea cea mai mică ştiinţă de istoria noastră, susţinând că cinci milioane de oameni cari, în curs de mai mulţi seculi, şi-au păstrat prin toate greutăţile timpilor de barbarie şi de invaziuni, limba, legile, obiceiele străbune şi naţionalitatea, nu pot fi vrednici de libertate şi nu pot sluji decât ca material de zidărie pentru alte imperie. Dar de ar fi fost astfel, zidirea s-ar fi săvârşit de mult, căci nici ocaziunile, nici încercările de afară nu au lipsit; apoi dacă aceasta nu s-a făcut pe vremile când dreptul naţiunilor era mai puţin cunoscut şi mai puţin respectat în Europa, nu se înşeală oare autorul articulului crezând că astfel de cârpeli de zidărie se pot face acum? Nu sunt în mijlocul Europei state mai mici decât ale noastre, dar independinte şi suverane, pe cari nici poziţiunea, nici capacitatea nu le-ar scuti de a fi înghiţite, daca Puterile celei mari nu ar chezăşui drepturile şi neatârnarea lor? Cât pentru ceea ce zice de necapacitatea şi corupţiunea unei clasi a soţietăţii, noi nu recunoaştem dreptul a o apăra, deşi am putea cita excepţiuni onorabile, zicem numai că aceste viţiuri tot nu sunt în gradul în care era odată multe părţi ale lumii civilizate, atunci când era o ruşine pentru un nobil a şti să scrie şi să citească; când cârciumele era locurile de adunare ale cavalerilor de distincţiune, şi duelurile şi aventurile scandaloase, titule de recomandare. Dacă preoţii şi ţăranii noştri sunt neînvăţaţi, aceasta provine din pricina nestatorniciei guvernelor acestor ţere, şi efectul va peri deodată cu cauza. A împuta însă clerului nostru ardoarea pentru ruşi şi poporului lipsa dorinţei de a-şi schimba soartea, aceasta nu cere refutare, căci pentru simpatii, Europa le cunoaşte, iar pentru aspirări este ştiut că de câte ori o raza de speranţă a lucit în ochii românilor, ei totdauna au fost gata a profita de dânsa. Apoi ce alta naţiune în gradul de civilizare a naţiunii romane, şi în împrejurări ca acelea cari au zguduit o mare parte a Europei în anii trecuţi, [4] ar fi arătat mai multă moderaţiune, mai mult spirit de ordine decât aceasta? Nu este o naţiune vrednică de o soarte mai bună? Ne place să credem că articulul injurios de care vorbim nu este scris de un adevărat fiu al liberei Anglie, şi că nici guvernul, nici naţiunea anglă nu-l pot aproba, mai ales că chiar în presa anglă aceste ţere au găsit nobili apărători, precum este jurnalul numit The Press, care se zice că în opiniunile sale politice n-a variat aşa de des ca unii din confraţii săi.
De publicăm aici acel articul, care trebuie sa mâhnească pe mulţi români, o facem numai ca să le arătăm că sunt încă jurnalişti cari ne tăgăduiesc orice simtiment de naţionalitate; şi că de la noi atârnă de a desminţi prin purtarea noastră, în împrejurările grave de acum, [5] asemenea acuzări; şi că numai spiritul de înfrăţire şi o statornică voinţă ne vor arata vrednici de simpatiele acelora ce ne au apărat cu căldură cauza şi de buna voinţă a marilor Puteri, cari, într-un spirit de echitate şi de dreptate au luat asupră-le a ne asigura viitorul.

Notele editorului (I. Fischer):

[1] Aluzie la Tratatul de la Paris din 1856.

[2] Saint-Marie Girardin (1801-1875), scriitor şi om politic francez, de tendinţă liberală, autor al unor lucrări de istorie literară.

[3] Edgar Quinet (1803-1875), istoric, scriitor şi om politic francez cu vederi democratice, deputat de stînga în 1848, exilat după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. A sprijinit consecvent drepturile la independenţă şi unire ale ţărilor române; era căsătorit cu fiica lui Gh. Asachi, Hermiona.

[4] E vorba de Războiul Crimeii cu întregul lui cortegiu de complicaţii diplomatice.

[5] Era epoca premergătoare alegerilor pentru Divanul ad-hoc, şi luptele politice se înteţiseră.

luni, 16 mai 2016

Spitale sau catedrale?



În mod normal nu ar fi trebuit să alegem, ci să le dorim şi pe unele, şi pe celelalte. Din păcate, românii se văd nevoiţi să aleagă nu din pricina unui presupus curent secularist, cît din cauza ierarhiei BOR, a cărei lăcomie rivalizează izbitor cu cea a politicienilor. Catedrala Mîntuirii Neamului ar trebui să fie locul vindecării neamului, deci tot un fel de spital. Dar cine se poate vindeca printr-un apel la vanitate? Dacă tot nu putem avea o ţară ca afară, măcar să avem o catedrală ca afară, nu? Cum se poate mîntui cineva, nu mai zic de un neam, într-o clădire a cărei construcţie a fost justificată prin nevoia nu de pocăinţă, ci de spaţiu confortabil pentru delegaţiile străine? Singurul secularism care afectează ortodoxia românească de astăzi este secularismul BOR.
În urma unei călătorii pe la nişte mănăstiri din Oltenia, Grigore Alexandrescu observă cu durere nesimţirea unor clerici manifestată în contextul unei credinţe „care slăbeşte din zi în zi.” Cu acuitatea maestrului fabulei, autorul pare să sugereze că următorii apostolilor ar merita bani şi pentru spitale, dacă nu şi-ar bate joc de catedrale, mai precis, de cei care ar îndrăzni să le viziteze fără a avea cardul la ei:

„În puţina vreme cît mai zăbovirăm la Bistriţa, călugării ne spuseră multe despre ticăloşia lor şi obiceiurile aristocratice ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsura cu patru cai, cu un surugiu care striga de îţi lua auzul şi cu doi dorobanţi ce îi eram datori prieteneştii îngrijiri a cîrmuitorului acelui judeţ. Altfel am fi fost în primejdie să mînem afara din mănăstire, după cum se urmează cu alţi păcătoşi care vin pe jos şi fără suită.
După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu suntem toţi deopotrivă, şi în locaşul lui nu este mic sau mare; dar unii din următorii apostolilor, uitînd adevărul acesta şi cercetînd cu scumpătate distincţiile societăţii, te primesc bine dacă vei fi boier, şi încă boier mare; mai puţin bine dacă vei fi neguţătoriu, iar de vei fi ţăran te poftesc afară.
Apoi se plîng ca stăpînirea îi nedreptăţeşte, luînd o parte din veniturile mănăstireşti pentru trebuinţele statului; stăpînirea le-a lăsat îndestul ca să trăiască după cuviinţă, şi încă să facă şi ceva bunătăţi; să ne arate dar bunătăţile care le fac, sau care le-au făcut, chiar pînă să nu li se ia aceste venituri; să ne arate fetele sărace care le-au ajutat, copiii săraci care i-au pus în şcoale, spitalele care le-au întemeiat; să ni le arate acestea, şi atunci vom zice că trebuie nu numai să li se lase veniturile, dar încă să li se mai adaoge. Cei dintîi călugări cărora li s-au încredinţat direcţia mănăstirilor s-au arătat vrednici de sarcina lor şi au împlinit în cuget curat dorinţa fundatorilor; dar alţii mai tîrziu, molipsindu-se de patimile şi vanităţile care muncesc societatea, au vrut sa adune comori şi să înoate în aur. Dumnezeiescul fiu al Marii era sărac şi smerit, iar oamenii care au făcut jurămînt de sărăcie şi de smerenie s-au întrecut la bogăţii şi au preumblat trufia lor în mijlocul obştii. Ştiu că sînt la aceasta excepţie vrednice de cinste, dar aş dori să fie încă mai multe, pentru interesul unei credinţe care slăbeşte din zi în zi, care nu s-a întins atît decît prin morala sa cea desăvîrşită, prin abnegaţie şi iubire de omenire, şi al căria întemeietor zicea ucenicilor săi: «Cel dintîi dintre voi să fie cel din urmă»”.
(Grigore Alexandrescu, „Memorial de călătorie”, în volumul Fabule şi alte scrieri, Editura pentru literatură, 1967, pp. 253-254, şi pe internet la adresa http://www.grigorealexandrescu.ro/opere/proza/bistrita_incheiere.html#.VznNsDE0-So).

vineri, 13 mai 2016

Catch and Release



Ucenicii au aruncat plasa în partea dreaptă
După cum i-a îndemnat cineva
Și, să vezi ce chestie,
Nu mai puteau s-o tragă,
Atît de mult pește găsiră.

Au mîncat ceva pește
Dar ce au făcut cu restul?

Poate le-au dat drumul
Înapoi în apă
Iar peștii ăia s-au făcut creștini.

Sau poate nu le-au dat drumul
Iar peștii ăia au devenit clerici și ierarhi
Care duc fiecare pește prins la piață.

Minciuni luminoase



În ziua de 15 aprilie 2016, în școlile americane publice s-a ținut „Ziua Tăcerii” în semn de solidaritate cu minoritățile homosexuale care se pretind discriminate (http://touchstonemag.com/merecomments/2016/04/standing-2016-day-silence/). Atît de discriminate, încît din grădinițele americane acreditate de National Association for the Education of Young Children și dedicate „excelenței în educație”, copiii sînt eliminați dacă ei sau părinții lor contestă, oricît de indirect, programul de educație explicit și ferm pro-homosexual al instituției (http://touchstonemag.com/merecomments/2016/04/coming-preschool/). Un medic urolog de la unul dintre cele mai bune spitale americane a fost dat afară pentru că a îndrăznit să vorbească public despre riscurile sporite la care sînt expuși membrii LGBT (http://touchstonemag.com/merecomments/2015/07/darker-dangerous-side-american-homosexuality/). Într-una dintre postările anterioare menționam cazurile sporite de abuz la care sînt supuși tot mai mulți copii din Marea Britanie de la vîrstele cele mai mici în vederea schimbării sexului lor (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/05/ortodoxia-paralela.html, și la http://www.dailymail.co.uk/news/article-3572312/Children-aged-three-transgender-therapy-NHS-Pre-school-infants-167-youngsters-aged-10-received-treatment-year.html).
În condițiile în care o parte din oameni este conectată, iar cealaltă (temporar) deconectată de la tabletă și iphone, nu prea mai ai cui să-i spui lucruri legate de realitate. Oamenii neconectați la minciună pentru că au rămas legați de adevăr aproape că au dispărut. Este adevărat că omul s-a aflat întotdeauna într-o relație tensionată cu adevărul; dar pe vremea cînd omul trăia în natură și în istorie, era mai greu să fie mințit și să se mintă singur. Cînd mintea i-o lua razna, trupul reușea să-l trezească. Astăzi, trupul așteaptă cuminte ziua în care va putea fi conectat și el la tabletă, o dată cu sufletul utilizatorului. Trupul își urmează stăpînul. În iad, ca și în rai.
Poate că trupul ajunge să fie utilizat ca o simplă aplicație tocmai pentru că omul nu mai poate percepe realitatea în alți termeni. Din fericire, trupul nu a fost proiectat de un inginer de la Apple sau Microsoft, așa că opune o rezistență pe care cei mai iscusiți hackeri, de la ingineri geneticieni și chirurgi la ideologi, nu o pot înfrînge. Și de aceea, ei ne mint: ne mint spunîndu-ne că operația de schimbare de sex este posibilă, că este de dorit, că oricine poate fi nu doar oricine, ci și orice dorește.
Pe vremuri, cei care se pretindeau Napoleon sau Cezar erau tratați. Astăzi, ne tratează ei pe noi.
În continuare, am tradus un text care aruncă lumină peste aceste noi probleme cu care se confruntă lumea întreagă și pe care creștinii poate că preferă să nu le vadă. Numai că perdeaua altarului nu se trage peste lumea aceasta, ci peste lumea care stă să vină. Perdeaua nu este ecranul unei tablete divine, iar biserica nu este o peșteră platonică. Poate că lumea se mulțumește cu lumina proiectată de ecranul tabletei și pentru că majoritatea creștinilor se mulțumește cu lumînările din Biserică, uitînd că Hristos s-a numit Lumina lumii (Ioan 8:12), nu lumina Bisericii.

*

Fantezii chirurgicale


 Pentru că Dumnezeu nu este creatorul neorânduielii, ci al păcii, în toate Bisericile sfinţilor” (1 Corinteni 14:33)

Ne este impusă invenția unui nou „drept civil”. Cred că dacă marele martir al drepturilor civile autentice ar putea vedea lucrurile care se fac în numele cauzei lui, ar fi nefericit – acesta dacă lucrurile în care a crezut în timpul vieții sînt avute în considerare. În lunile din urmă lumea a fost supusă apariției lui Bruce Jenner pe coperta revistei Vanity Fair, un personaj care-și spune Caitlyn și care arată ca o femeie. În Germania, Cardinalul Reinhold Marx a vorbit despre Caitlyn în termeni strălucitori, spunînd că Biserica ar trebui să susțină „dreptul ei” de a fi orice „ea” își dorește. La vremea redactării acestor rînduri, rămîne încă de văzut ce are de spus Papa Francis despre povestea asta.
Între timp, în Baltimore, Maryland, Spitalul Johns Kopkins rezistă fenomenului. După cum informa CNC News în 2 iunie anul trecut:

„Dr. Paul R. McHugh, fostul șef al secției de psihiatrie al Johns Hopkins Hospital și actualul Distinguished Service Professor of Psychiatry al respectivei instituții, a afirmat că transgender-ismul este o «dereglare mintală» care are nevoie de tratament, că schimbarea de sex este «biologic imposibilă» și că persoanele care promovează operația de redistribuire sexuală [sexual reassignment surgery] colaborează cu dereglarea mintală [mental disorder] și o promovează.
Profesorul a mai vorbit despre un nou studiu care arată că rata de sinucidere în rîndul indivizilor transgen (transgender) este de douăzeci de ori mai mare decît cea înregistrată în cazul indivizilor care nu sînt transgender.”

Johns Hopkins, unul dintre cele mai bune spitale din lume, făcea astfel de operații în trecut, dar nu le mai realizează în prezent. Povestea relatată de CNC continuă:

„Dr. McHugh a mai declarat că există «doctori induși în eroare» care, lucrînd cu copii de vîrste foarte mici care par că imită sexul opus, sînt hotărîți să administreze «hormoni de întîrziere a pubertății pentru a face ca operațiile ulterioare de schimbare de sex să fie mai puțin apăsătoare – și fac asta în ciuda faptului că medicamentele împiedică creșterea copiilor și riscă să cauzeze sterilitate.»
O astfel de acțiune este «un fel de maltratare de copii,» a spus Dr. McHugh, luînd în considerare că 80% dintre acești copii și-ar «depăși confuzia și vor crește în mod firesc dacă nu ar fi tratați.»”

Pentru ca o operație de schimbare de sex să reușească efectiv ar trebui ca fiecare celulă din corp să fie schimbată precum și modelul impulsurilor cerebrale [brainwave patterns]. Lobul frontal al creierului ar trebui și el să fie transformat.

„Schimbarea de sex este imposibilă din punct de vedere biologic,” susține McHugh. „Persoanele care suportă o operație de redistribuire sexuală nu se schimbă din bărbați în femei sau invers. Mai degrabă, aceste persoane devin bărbați feminizați sau femei masculinizate. A pretinde că aceasta este o chestiune care ține de drepturile civile și a încuraja intervenția chirurgicală înseamnă în realitate a fi părtaș la o dereglare mintală și a o promova.”

A venit vremea ca Biserica să privească această problemă direct în ochi și să hotărască cum să îi răspundă în lumina învățăturii de credință, împreună cu teologia sacramentală.

Caritate și Adevăr

În mod evident, vrem să răspundem tuturor nevoilor omenești cu compasiune; vrem să împărtășim nădejdea dăruită doar prin învățătura lui Iisus Hristos. Ce înseamnă acest lucru pentru o persoană care se simte „transgen”? Ce înseamnă asta pentru o persoană care a trecut prin operația de schimbare de sex? Această problemă nu a existat în zilele apostolilor în modul în care există ea astăzi. Trebuie, prin urmare, să extragem principii din Scriptură care să ne îndrume în mod corect. În textul de față caut să demonstrez că atît a te supune acestei operații, cît și a o efectua, reprezintă un păcat împotriva Creatorului. Cei care lucrează în slujirea pastorală trebuie să îndemne pe oricine se gîndește să facă această operație să renunțe. Celor care au fost deja afectați de operație, pastorii trebuie să le ofere iertarea exact în aceiași termeni care se aplică pentru oricare alt păcat: mărturisire și pocăință. Acesta este singura posibilitate de a păși în caritate și adevăr.
Primul capitol al Epistolei către Romani a Sf. Pavel arată două lucruri dezvăluite de sus: pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu și mesajul salvării oferit oricui crede; și, pe de altă parte, mînia lui Dumnezeu, îndreptată împotriva „a toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.” Din rîndul celor din urmă fac parte toți cei „care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci. Amin!” Aceștia din urmă sînt cei care acționează „împotriva firii.” Mai presus de orice, întreaga lor atitudine față de lucrurile create, inclusiv sexualitatea lor și propriile lor corpuri reprezintă o formă de idolatrie care-i conduce către orice formă de rău (vezi Romani 1:16–32).
Sînt sigur că Pavel nu se referă aici la oamenii tulburați care sînt afectați de o reală criză de identitate, și cu siguranță nu vorbește despre minori. Dar trăim într-o cultură atît de coruptă încît ajunge să semene tot mai mult cu lumea pe care o descrie în Romani 1. „Doctorii induși în eroare” pe care-i menționează Dr. McHugh sînt parte a acestei culturi moderne. Minorii sînt influențați cu ușurință, iar adulții care le încurajează confuzia și problema, procedează într-un mod periculos. Într-un mod foarte concret, ei așază pietre de poticnire înaintea copiilor (Matei, 18:6–7).
Doctorii care administrează hormoni de întîrziere a pubertății nu au nici o justificare medicală validă pentru a proceda astfel, așa că ar trebui să li se suspende dreptul de practicare a medicinei. Doctorii care efectuează operația de schimbare de sex, care în realitate nu e decît mutilare sexuală și chirurgie plastică, nu împlinesc nici un serviciu medical propriu-zis; și lor ar trebui să li se anuleze licența. Pe lîngă aceștia, un întreg ansamblu de politicieni, celebrități, editori și alții, care include poate chiar și consilieri din școli diverse, toți aceștia fac parte din tendința de „schimbare a adevărului lui Dumnezeu într-o minciună.”
Oamenii prinși în propria confuzie și care au nevoie de ajutor psihiatric (și, desigur, de ajutor spiritual deopotrivă) trăiesc într-o cultură care le oferă într-o măsură tot mai mare opusul lucrurilor de care au nevoie, încurajîndu-i să facă o alegere dezastruoasă. În mijlocul unei asemenea culturi, Biserica trebuie, pentru cei care sînt vulnerabili, să fie un loc sigur de refugiu față de forțele exercitate de lume, trup și diavol.

Învățătura sacramentală

Adevărul lui Dumnezeu privitor la natura sexuală a neamului omenesc, care este opera Sa, este cel mai bine concentrată în Cartea Facerii: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi»” (1:27-28).
Am mai avut deja de-a face cu actuala confuzie din lume în privința căsătoriei, în mod special în legătură cu chestiunea referitoare la ceea ce este numit căsătorie între persoane de același sex. Trebuie să înțelegem totodată, problema suplimentară pe care „transgen-ismul” o aduce în discuție. După cum a arătat Dr. McHugh, operațiile de schimbare de sex sînt o minciună, o minciună cioplită în carnea unui om și susținută de neîntrerupte injectări, dar tot o minciună pînă la urmă. Nu există nimic precum o operație de schimbare de sex pentru oameni – sau, la drept vorbind, pentru oricare specie de mamifere. Singurul lucru care se poate face în această privință este mutilare care produce sterilitate.
Problema sterilității nu este un detaliu minor. Într-adevăr, persoanele care s-au supus acestei operații nu sunt transformate de la un sex la celălalt, ci sînt făcute eunuci. Capacitatea lor de a „crește și a se înmulți” este distrusă. Într-un sens, o asemenea operație este o culminare a „culturii morții”, întrucît include în mod obligatoriu sterilitatea.
Prin urmare, ce ar trebui să facă un preot dacă un bărbat real dorește să se căsătorească cu o femeie trangenr, sau o femeie reală cu un bărbat transgen? Din nefericire, unii evanghelici moderni și-au manifestat disponibilitatea de a trata minciuna lumii ca și cum ar fi un adevăr. Unii clerici catolici vor să corupă catolicismul în același mod. Dar o asemenea căsătorie ar fi o ficțiune în aceeași măsura în care este și căsătoria dintre persoane de același sex. Nu poate fi împăcată cu teologia sacramentală, și nici măcar cu realitatea imediată.
   
Identitate

Feminiștii radicali au născocit un nou termen: „cisgen” („cisgendered” https://en.wikipedia.org/wiki/Cisgender) Se referă la o persoană care se identifică cu genul lui sau al ei, și adeseori conține implicația că ceva nu e în regulă, sau cel puțin plicticos și conformist în acceptarea genului propriu ca parte a identității personale. În realitate, desigur, tocmai opusul acestei descrieri este adevărat. Căci, după cum afirmă Dr. McHugh:

„Acest sentiment resimțit cu intensitate de a fi transgen constituie o dereglare mintală în două privințe. În primul rînd, ideea că există nepotrivire sexuală este pur și simplu greșită – nu corespunde realității fizice. În al doilea rînd, prin rezultatele psihologice cumplite la care poate duce.”

Mă simt cît se poate de fericit ca „cisgen.” Îmi place să fiu bărbat, și simt ca un bărbat. Soției mele îi place să fie femeie, și simte ca o femeie. A fi nefericit cu firea pa care ți-a dat-o Dumnezeu înseamnă să fii nerecunoscător, iar acesta este și un lucru destul de trist. Fpatul că suportarea operației de schimbare de sex mărește șansa cuiva de a se sinucide de douăzeci de ori demonstrează că susținerea acestei decizii este orice altceva, dar în nici un caz un gest motivat de compasiune.
Mai bine zis, oricine se simte nefericit că este „cisgen” e demn de milă. Persoanele de felul acesta au nevoie de ajutor psihiatric și spiritual. A le încuraja psihoza înseamnă pur și simplu a te face părtaș culturii descrise în primul capitol al Epistolei către Romani, o cultură cu care creștinii nu trebui să aibă nici o părtășie.

  (Robert Hart, “Surgical Fantasy”, Touchstone Magazine, May/June 2016 (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=29-03-025-v. Traducere de Gheorghe Fedorovici)