joi, 31 decembrie 2015

Cultura declinului dialogului



„România e altfel, e excepţională în rău. Şi după ce îi dă şuturi în gură ca un birjar supărat că gloaba nu e Mercedes, Boia se plînge că „Există un fel de «ruşine» de a fi român (deşi, dacă ar fi ceva ruşinos, este tocmai această «ruşine»“ (p. 100). Păi, de ce nu ar exista această ruşine, după tot ce spune Boia în carte? Tocmai că această carte, care e deja populară, contribuie la ruşinea respectivă, o alimentează. Boia e parte a problemei, nu parte a soluţiei.http://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/o-carte-altfel-banala-un-talk-show (subl. mea, G. F.)
Am amintit această observație a dlui Cristian Ghinea pentru că ea lipsește din inventarul cauzelor considerate de dl Pleșu a fi responsabile de declinul dialogului (http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/cultura-dialogului-declin). Și e păcat că dl Pleșu nu are curajul să se întrebe cum de au ajuns românii un „popor de singuratici”. Nu știu cît de vinovat este smartphone-ul de asta, dar mi se pare că dl Boia, împreună cu alți intelectuali distinși, cărora le este groază să circule cu metroul sau chiar să iasă din casă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/intelofobia-ce-manie.html), au avut contribuția lor. Și poate și procentele corespunzătoare, bani de care pînă la urmă era nevoie, de vreme ce nu poți găsi lesne o țarină suficient de largă pentru îngroparea străinilor în care au încercat, și de multe ori au reușit, să ne transforme.
Cred că o lume descreștinată este o lume mult mai slăbită în capacitatea ei de a comunica, de a intra în dialog, decît una căzută, necreștină. Pentru că o lume descreștinată este o lume lepădată de Hristos, de Cuvîntul. Este ceea ce încercam să le explic discipolilor domnului Pleșu cu ceva timp în urmă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/despre-atitudinea-sectara-si-pareri.html, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/despre-cum-pot-esua-dialogurile.html). Mă tem că a sosit vremea cînd dialogul nu mai este posibil decît între creștini. Poate că acesta este și motivul pentru care astăzi domnul Pleșu se plînge că se trezește vorbind de unul singur.

miercuri, 30 decembrie 2015

Anul Nou



„Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întîi.” Dar mai avem noi seri și dimineți? Avem ore, minute, secunde. Avem 6 a.m și 6 p.m. Dar poți avea și minute, și dimineți în același timp?
Un minut poate fi cît o dimineață, dar asta numai pentru că nu pot exista dimineți de un minut, de-o oră sau mai multe. Orice dimineață ține cît oricare alta din simplul motiv că nu este făcută din secunde. Nu este făcută nici măcar din timp, ci din început. Iar începutul nu poate fi măsurat. Nu există dincolo de început. Și nici dincoace. Secunda asta, în care scriu acum, nu este acum. Acum este doar acest scris.  
La țară, în schimb, sau cel puțin în unele locuri de la țară, ai și nopți, și zile. Poate că la oraș nu poți decît să mori cu zile, însă la țară poți mai ales trăi cu ele.
Există dimineața, există seara. Nu încerca să știi, la țară, ora la care urmează să se petreacă ceva. Vei afla că lucrul va avea loc „azi”. Iar „acum”, sau „îndată” înseamnă tot „azi”. Asta pentru că „acum” ține cît „azi”. Pentru că azi este acum. De aceea, „acum” ține, durează. Este ceea ce descoperă orășeanul la țară atunci cînd întîlnește timpul, dar nu timpul acela care îi scapă în permanență la oraș. Poate că timpul acela nici nu există. Nu poți simți decît fie lipsa timpului, fie timpul întreg, nu și bucățile de timp. De-abia acum, cînd a scăpat de minute, poate orășeanul să se întîlnească cu substanța timpului. 
Cred că știința va ajunge la o mai adîncă înțelegere a realității atunci cînd va admite că timpul se află cuprins într-un „la început”, față de care nu există vreo secundă „de dinainte”. Începutul în care se află Cuvîntul („La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Ioan, 1:1) nu se află într-un raport de anterioritate cu facerea lumii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Desigur, a spune că Dumnezeu e de dinainte de facerea lumii este, în cel mai bun caz, o stîngăcie. Începutul lui Dumnezeu este. Pentru că Dumnezeu este cel ce este.
Ziua de astăzi nu este mai proaspătă decît cea de ieri; amîndouă provin în egală măsură din același „la început” al facerii lumii. Nici o zi nu ar putea începe cu adevărat dacă ar fi doar urmarea zilei precedente și nu s-ar trage din acel început al zilelor, al timpului. Astăzi a început atunci, și de aceea noi suntem acum la început. Pentru că există un început, totul începe și totul este acum. Nu este vorba despre un ciclu de reveniri la un moment originar și nici despre o imobilizare într-un asemenea moment, ci despre o prelungire, o îmbibare a timpului cu realitatea începutului.
Cît de nou este un an pînă la venirea căruia numeri secundele celui ce se sfîrșește de parcă ai număra pulsul unui muribund? Cît de nou a fost anul al cărui sfîrșit îl aștepți?
Ce-nseamnă 2016? Ah, știu, înseamnă 2016 ani de la… Desigur. Înseamnă și asta. Dar asta înseamnă de fapt 2016 începuturi. Nu ar exista nici un an nou cu adevărat dacă nu ar fi existat un început adevărat și o înnoire a începutului. Anul 2016 înseamnă douămiișaisprezece ani noi. 

Referințe:



marți, 29 decembrie 2015

Cînd te-ai spălat ultima dată pe creier? Dar pe inimă?



Una dintre acuzațiile principale adresate educației creștine în școlile din România este că „religia te spală pe creier”. Mi-am amintit de asta cînd am citit comentariul unui vizitator care s-a prezentat „Ioana” la postarea judicioasă a lui Alexandru Racu, „Societatea deschisă și impostorii ei” (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/12/21/societatea-deschisa-si-impostorii-ei-raspuns-scurt-la-niste-afirmatii-ale-doamnei-consilier-prezidential-casandra-pralong/).
Mai întîi aș vrea să precizez că ideea dnei Pralong potrivit căreia valorile „care modelează spiritul […] sînt valori universale, care transcend o anume religie şi sînt comune tuturor” nu este neapărat o găselniță liberală. Ea poate fi întîlnită la fel de bine și în zonele creștine (ortodoxe) tutelate de guru Pleșu. Știți dumneavoastră, chestia cu Duhul care zboară pretutindeni, nu doar prin creștinism. Creștinii s-o lase deci mai moale cu valorile lor. Să fim serioși, cum ar putea Buzăul, de pildă, să aibă valori? Păi nici măcar Dalai Lama nu a auzit de Buzău. Valori? Da, să fie, dar universale, cotate la toate bursele de valori. Cum adică, care valori? Valorile dnei Pralong. Valorile dlui Pleșu. Deci universale, nu locale. Valorile valoroase astăzi, voi chiar nu pricepeți?
Dar dacă creștinii chiar țin la valorile lor (locale, Buzăul, tradiția, etc.), atunci să le transmită tot local. Adică așa, prin parohii. Nu prin școli. Și-așa nu e nici o scofală cu învățămîntul religios public: disciplina Religie trebuie scoasă fie pentru că elevii nu se schimbă, fie tocmai pentru că se schimbă, pentru că devin mai credincioși, deci mai particulari și mai predispuși spre fanatism. În cel mai rău caz, ora de religie trebuie ținută la biserică, pentru acei elevi îndoctrinați deja. Nu întîmplător, locuțiunea cui prodest? întrebuințată de „Ioana” sugerează că ora de educație creștină i-ar folosi doar Bisericii, nu și societății. În legătură cu asta susțin că principiul educației religioase din școală este cel puțin la fel de salutar cum erau băile publice în trecut. Atunci cînd acuzi Biserica de imperfecțiunea societății în ciuda existenței orei de religie este ca și cum ai acuza instituția băilor publice de faptul că unii continuă să umble murdari prin oraș.
În ce privește spălatul pe creier pe care l-ar urmări și realiza ora de Religie, trebuie spus că asta e de fapt ținta tuturor religiilor și ideologiilor. Mai mult: toți indivizii își doresc asta, iar cine și-a șters măcar o dată istoricul de navigare pe internet înțelege ce vreau să spun. Diferența dintre religii și ideologii, pe de o parte, și creștinism, pe de alta, este că doar în creștinism lucrul acesta este realizabil. Celelalte religii îi oferă omului cel mult o pilulă Placebo, care-l face doar să-și închipuie că are creierul spălat. Cît despre ideologii, acestea îți întorc creierul pe dos, atunci cînd nu-ți administrează o trepanație decisivă. Dar numai în creștinism omul poate avea o veritabilă spălare a creierului, o înnoire a minții deodată cu întreaga sa constituție:

„Iisus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns Iisus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot.” (Ioan, 13: 3-10).

Doamnei Pralong, care ne-ar spune că dînsa are baie acasă, iar domnului Pleșu, care ne-ar aminti de Gange, noi le-am spune că scopul nostru nu este să fim curați, ci să avem parte de Domnul. Iar pentru asta poate să ne spele nu doar picioarele, mîinile și capul, ci și creierul, ba chiar și inima. Mai ales inima. 
 

luni, 28 decembrie 2015

Vămile pămîntului: Despre încercările creștinului călător prin lume



 Nota traducătorului (G. F.): Vămile văzduhului reprezintă una din temele preferate ale ortodoxiei populare. Nu și pentru teologia ortodoxă respectabilă, firește, care zburdă eliberată de griji în spațiul Schengen al geografiilor spirituale.
Bineînțeles că înțelegerea literală a subiectului trebuie corectată (vezi de pildă intervenţia fericită a părintelui Thomas Hopko http://www.ancientfaith.com/podcasts/illuminedheart/toll_houses_after_death_reality_or_heresy), dar la noi întîlnești mai degrabă fie sprijinul acordat de preoțimea interesată tocmai acestei înțelegeri literale, fie zîmbetul superior al teologilor profesioniști, care expediază zeflemitor tema ca nerelevantă, de vreme ce nu este preluată în mecanismul cultural, deci onorabil, al călătoriilor spirituale. Pentru lumea bună sufletul e demn de atenție doar dacă este însoțit pe copertă de o vrăjitoare călare pe mătură, iar în interior de referințe la Culianu. Credința oamenilor superiori e un lucru serios, vedeți bine, nu precum cea a oamenilor simpli. Oricum ar fi însă, vămile văzduhului reprezintă o bună ocazie pentru toată lumea de a se gîndi la vămile pămîntului. 
Nu știu ce e mai rău: să nu treci de vămile văzduhului, sau nici măcar să nu ajungi la ele? Dar cum să ajungi la vămile văzduhului dacă nu poți trece de cele ale pămîntului? Unde riști ori să rămîi suspendat la o înălțime oarecare, ori să te tîrăști la nesfîrșit, fără să te mai poți înălța vreodată.
Într-adevăr, creștinul călătorește spre cele de sus printre cele de jos. Și în măsura în care călătoria sufletului după moarte nu face decît să o continue pe cea făcută pe pămînt, cea de aici ar trebui să primească o atenție cel puțin egală. La vămile văzduhului, vameși sunt dracii. Poate că tot ei păzesc și vămile pămîntului, însă o fac sub niște forme atrăgătoare. Destul de atrăgătoare încît călătorul, homo viator, să se simtă ispitit să-și tragă sufletul în acel loc pentru o vreme. Sau chiar să-l lase acolo.
În eseul lui David Elliot „Passing Through the Sirens. The Trials of the Christian Wayfarer in the World” (publicat în numărul din iulie/august 2012 al revistei Touchstone Magazine, text disponibil integral la adresa http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=25-04-034-f) din care am tradus o parte mai jos, este vorba tocmai despre acești „vameși” ai pămîntului, care urmăresc împiedicarea călătoriei creștinului fie prin blocarea lui într-un loc și un timp mort, fie prin orientarea lui într-o direcție greșită. Elliot numește acești vameși „sirene”, în acord cu gîndirea clasică. Și dacă tot trăim într-o cultură a sirenelor, m-am gîndit că ar fi util să aflăm cîte ceva despre ele. În primul rînd, că există. Poate că nu strică nici să știm cui datorăm indiferența față de vămile pămîntului și disprețul pentru vămile văzduhului.
Poate că balaurii sunt morți, dar sirenele sunt bine mersi. Pe de o parte, pentru că pe cît de greu sunt de zărit, pe atît de ușor sunt de confundat. Uneori poartă lavalieră,  alteori papion. Nu știu ce să zic despre femeia cu barbă, dar rar întîlnești o sirenă fără. Și chiar dacă și-ar arăta coada, cine-ar da într-o sirenă? Într-un balaur desigur, am da cu toții. Mai ales atunci cînd este mort deja. Dar pe sirene le protejăm – ba nu, le admirăm. Pentru că le confundăm cu altcineva. Nimeni nu ar confunda un balaur cu altceva, dar pe o sirenă? O sirenă poate fi o călăuză. Un mentor. Poate fi o oază. Nicăieri nu găsești mai multe oaze ca în deșert, nu-i așa? Dar călătorul însetat nu se gîndește la asta nici măcar atunci cînd are gura plină de nisip. Pentru că o sirenă îți este întotdeauna un prieten, niciodată un dușman. Este prietenul din cauza căruia toți prietenii îți devin dușmani. Balauri, pe care ești gata să-i răpui tu, cel dintîi. De dragul sirenei pentru care „ceea ce unește este mai important decît ceea ce separă” – titlul unui cîntec de succes, un șlagăr îndrăgit și fredonat cam pe toate drumurile României de o bună bucată de vreme. 

*

David Elliot: Trecînd de sirene. Încercările creștinului călător prin lume

Dacă creștinul nu este decît un călător aflat în trecere prin lume, asta înseamnă că trebuie să se dedice unui ascetism strict, să condamne întreaga cultură și societate și să se poarte în general de parcă i-ar lipsi vreo doagă? Din fericire, nu. Sfinții Augustin și Grigorie cel Mare au spus că drumețul se poate bucura în mod legitim de înlesnirile unor hanuri retrase și că aceste hanuri corespund plăcerilor bune și curate pe care le poți descoperi în cursul vieții de călător. Pericolul vine din zăbovirea în aceste hanuri cu prețul ratării misiunii, sau a confundării hanului cu căminul adevărat, marcată de încercarea de a întemeia o ședere permanentă. Dacă acest lucru se-ntîmplă, pelerinul a devenit un „om lumesc” (Luca 12: 19-20), iar starea lui devine atunci asemănătoare cu cea a personajelor din Odiseea, care au mîncat flori de lotus și și-au uitat adevărata lor casă. Așa cum s-a întîmplat cu tovarășii lui Enea, care s-au retras în Sicilia în loc să stăruiască în chemarea lor de a întemeia Roma, sau cu israeliții cîrtitori care au pierit în deșert după ce au refuzat să-l urmeze pe Moise în Pămîntul Făgăduinței, tot astfel omul lumesc este cel care renunță la misiunea sa, rămînînd în amintirea celorlalți călători mai înțelepți, care-l pomenesc doar ca pe un personaj dintr-o poveste moralizatoare.
Care ar fi unele dintre căile prin care călătorul este momit să devină un om lumesc și să renunțe la călătoria sa către patria cerească? Pentru Părinți Bisericii, călătoriile lui homo viator sunt comparabile cu cea a lui Ulise. Așa cum Ulise s-a legat de catarg și a înfundat urechile tovarășilor săi pentru ca aceștia să nu audă cîntecul sirenelor, tot astfel călătorul creștin este purtat în corabia Bisericii, legat de catargul Crucii și sfătuit să ignore cîntecele dulci și periculoase de sirenă intonate de această lume. O listă incompletă de asemenea cîntece de sirenă poate fi găsită printre ispitele asupra cărora ne-au prevenit Augustin, Ioan Gură de Aur, Grigorie cel Mare, Toma d’Aquino, John Henry Newman, C. S. Lewis și tradiția în general. Putem enumera aceste cântece și tipul de om lumesc pe care-l produc după cum urmează.

Sirena persecuției

Menționată uneori drept „Cezarul„ sau „Fiara”, această sirenă cîntă un cîntec care-l conduce pe călător spre lașitate. Refrenul ei vorbește despre faptul că el trebuie să se adapteze la cei din jur și despre cît de rău va fi dacă va fi condamnat de societate și de semenii lui. Părinții Bisericii au identificat această sirenă în primul rînd cu teama de persecuția fizică, așa că imaginea culturală pe care i-au atribuit-o Persecutorului a fost cea a soldaților romani aruncîndu-te la lei.
Dar această sirenă, care nu s-ar putea sustrage reproșului Satanei care o consideră vinovată de fenomenul martirilor, a devenit mai subtilă. Noua ei tehnică este „persecuția blîndă”: să-l scoată pe călător de pe drum prin intimidarea lui, făcîndu-l să se teamă să mărturisească adevărurile „depășite”, care l-ar izola din punct de vedere social. Șmecheria constă în exploatarea sensibilității cu imagini ale înstrăinării de familie, prieteni sau colegi. Cu pierderea slujbei sau cu refuzul promovării sau prelungirii unui contract; sau cu teama de a nu ajunge să arate ca un fundamentalist, un maniac sau fanatic. Presiunea exercitată de New York Times, BBC și alte organisme culturale pentru a-i determina pe oameni să tăgăduiască în mod tacit „cuvintele grele” ale lui Hristos este un gen de astfel de persecuție blîndă.
Blestemul aruncat de această sirenă este: „Blestemați sunt cei prigoniți pentru dreptate, căci nu a lor este împărăția acestei lumi.” Călătorul ademenit de această sirenă este sfătuit să-și amintească: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa” (Luca 9:26)

Sirena vanității

Această sirenă îl ispitește pe călător să părăsească drumul și să intre într-un han foarte plăcut, plin de faimă, glorie, strălucire și de tot ceea ce este în mare vogă. Cîntecul vanității era adresat de regulă marilor sportivi, frumuseților răpitoare, generalilor victorioși și celor care au realizat lucruri importante în arte și științe. Șmecheria era să-l țină pe călător absorbit de o lume în care era răsfățat și admirat sau, dacă nu era demn de asta, să facă din el unul din acei gură-cască ale căror „minți ling umbre”.
Dar vanitatea s-a retras în latura ei vulgară în ultima vreme și preferă să se bălăcească în mizerie. În loc să laude generali glorioși și mari poeți, ea îi face acum pe oameni să idolatrizeze și să imite celebrități ale culturii pop lipsite de virtute, caracter sau de orice realizare veritabilă. Multe dintre asemenea celebrități sunt de fapt lipsite pînă și de o fărîmă de talent sau frumusețe. Vanitatea se ocupă de strălucirea, aspectul țipător și superficialitatea care stau la baza fiecărui spectacol, film sau reclamă TV precum și de mania pentru diverse sporturi și sportivi. Obsesiile pentru American Idol, Cosmopolitan, ESPN, Las Vegas sau pentru o prezentare pariziană de modă și toată vorbăria despre „ce-i nou” sunt toate imagini bune pentru Vanitate.
Blestemul aruncat de această sirenă sună așa: „Blestemați sunt cei ce plîng, căci aceia nu vor fi mîngîiați.” Călătorii care întîlnesc Vanitatea pe drum sunt încurajați să-și amintească de moarte prin intermediul unor gesturi precum vizitarea mormintelor și meditarea la versete precum „Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului!” (Isaia 40:6).

Sirena veacului

Omniprezentă și poate cea mai reprezentativă dintre sirene, aceasta cîntă un cîntec de leagăn care invită la lene intelectuală și spirituală, spunîndu-i călătorului că „realitatea” se reduce la standardele și concepțiile despre lume ale propriei lui societăți. Scopul este acela de a face din om un nimic, cerîndu-i să definească realitatea numai prin Zeitgeist sau „spiritul timpului”, cu toate ideologiile, propaganda și opiniile acceptabile, prin care diavolul își exercită în primul rînd rolul său de „înșelător al lumii”. Dacă reușește, această sirenă transformă călătorul într-o giruetă pentru care realitatea nu înseamnă nimic altceva decît ultima chestie trîmbițată de sondajele de opinie, statistici, „studii recente” și alte lucruri de genul acesta. Difuzoarele întrebuințate de această sirenă sunt publicațiile obișnuite, dezbaterile difuzate la radio și TV, buletinele de știri și alte forme de media despre care oamenii presupun cu naivitate că le oferă o imagine corectă a „lumii reale”.
Girueta privește-n gol atunci cînd aude vorba lui Socrate: „Viața care nu s-a cercetat pe sine nu merită să fie trăită” (Apărarea lui Socrate, 38a). Această sirenă îl urmărește pe călător în orice vreme, și el o poate înfrunta amintindu-și de această vorbă: „Nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii” (Romani 12:2)

Sirena elitei

Această sirenă îi cîntă călătorului în cele mai puternice și mai subtile cîntece mortale ale lumii: melodiile despre mîndria resimțită atunci cînd aparții unui club superior și exclusivist. Grupul se poate lăuda cu pretențiile sale spirituale, intelectuale, culturale, naționale sau de alt gen. „Noi” pot fi fariseii față de gloate, grecii față de „barbari”, aristocrația față de țărani, educații față de filistini, cei bine informați față de cei lipsiți de educație, sau orice alt grup care se consideră superior față de alții în vreo privință. Scopul este să te numeri și tu printre cei remarcabili, importanți, deosebiți, printre cei care „învîrt treburile”. Ambiția de a pătrunde sau de a avansa într-un asemenea grup și snobismul etalat odată ce „te-ai ajuns”, sunt temele principale din cântecul acestei sirene. Lumescul ei fanfaron devine adeseori familiarul, chiar dacă detestabil, om cu pretenții: numiți-l inițiatul, VIP-ul sau omul providențial. Spre deosebire de giruetă, personajul VIP face impresie în rîndul elitei intelectuale, artistice sau chiar spirituale, și-și apleacă privirea cu dispreț spre „mulțimea ordinară” sau „turma analfabetă”.
În vremea lui Hristos, fariseii sau cei „curați” îi reprezentau pe cei care se considerau prea buni pentru a avea nevoie să se pocăiască (Luca 7:30) și care se răsteau la oamenii obișnuiți: „Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7:49). În vremea noastră, VIP-ul este de regulă un intelectual, un estet sau un „expert” dintr-o societate profesională sau de elită. Dar asemenea fariseului, sfînt în sens profesional, și el are același moto: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca ceilalți oameni.”
După cum C. S. Lewis a notat cu iscusință, coteria VIP este alcătuită dintr-un cerc exterior și altul interior. Cercul exterior, inferior, mediază Zeitgeist-ul celorlalte VIP-uri (și, prin intermediul acestora, giruetelor) într-o manieră suficient de nouă pentru a ascunde faptul că nu face decît să repete papagalicește ceea ce oricum toată lumea știa deja. Acest lucru este realizat de obicei cu ajutorul cuvintelor lungi și rare și a unui jargon sofisticat care-i face pe cei banali să pară profunzi. VIP-urile întrebuințează acest miraj al profunzimii pentru a-i intimida pe ceilalți și pentru a consolida propriul lor simț de superioritate față de „mulțime”, pentru care cuvintele lor cu numeroase silabe n-au nici o noimă. Mari rispitori de nume și citate, acești membri ai cercului exterior îți spun întotdeuna că au studiat la Harvard sau Princeton și nu uită niciodată să așeze un „M.D.” sau un „Ph.D.” în dreptul propriilor nume.
Cercul interior, superior al VIP-urilor este mult mai descurajator: în loc doar să slujească Zeitgeist-ul, personajele de aici sunt destul de talentate și de manipulatoare pentru a influența lucrurile și mai mult în direcția (pur lumească) în care oricum mergeau. Aceasta îi face pe membrii cercului exterior să-i laude pe cei din interior în termeni precum „îndrăzneț” și „progresist.” Cele mai înzestrate VIP-uri pot chiar să modifice Zeitgeist-ul în mai rău prin elaborarea unor ideologii teribile sau prin inițierea unor revoluții în arte, științe, economie sau politică.
Blestemul rostit de această sirenă este: „Bestemați sunt cei săraci cu duhul, căci nu a lor este împărăția acestei lumi.” Călătorul care întîlnește această sirenă pe drum este sfătuit să se smerească precum un copilaș și să ocupe locul cel mai umil la petrecere (Luca 14:10).

Mijlocul poveștii

Oare a vedea lumea ca un lăcaş de sirene înseamnă a spune că societatea este rea? Știm care sunt urmările obișnuite ale unei asemenea viziuni: cei aleși se retrag în secte, iar de pe coama acoperișului teologiilor lor ascetice, apocaliptice, care resping lumea, își clatină cu mînie pletele cărunte către o lume pe care o condamnă – și care le întoarce complimentul tratîndu-i ca pe niște țăcăniți.
Însă adevărul este mai complicat. „Societate” înseamnă: ființe umane care trăiesc și realizează lucruri laolaltă. În veacul nostru căzut, linia celei mai mici rezistențe a societății va fi să meargă către sirene mai degrabă decît să se-ndepărteze de ele. Societatea nu este așadar rea prin definiție, ci tinde să devină așa „by default”, nefăcînd nimic. Aceasta este o parte importantă a „Veștii Rele” care face „Vestea Bună” necesară. Dar cînd un aspect oarecare al culturii sau societății este inofensiv, atunci cu singuranță acel fenomen aparține celei de-a doua definiții a cuvîntului „lume” (he oikoumene, „pămîntul locuit”) într-un fel care nu implică corupția prin cea de-a treia definiție (veacul rău, aion). Acel aspect benign și șansa pentru înaintarea reală, chiar dacă limitată, pe care o permite, este acel fitil care fumegă și pe care trebuie să-l reaprindem de fiecare dată cînd putem, avînd grijă să nu-l înăbușim vreodată.
Fiindcă noi, călătorii, ne aflăm la rîndul nostru in media res: suntem născuți la jumătatea unei povești al cărei cadru cuprinde tot felul de trăsături specifice privitoare la familie, gospodărie, vecinătate, oraș, cultură și națiune. Nici un creștin nu are de ce să îmbrățișeze o viziune care privește aceste lucruri drept irelevante pentru ceea ce suntem. După cum a spus-o Lewis, învierea trupului poate cuprinde învierea unor bunuri sociale precum „trupul nostru mai mare” astfel încît, de pildă, adevărata Anglie să fie împlinită mai degrabă decît desființată în Ceruri.
   Însă aici, jos, „pe drum”, trebuie să practicăm o anumită contra mundum dacă vrem să nu fim vrăjiți de sirene. Să zicem că alegerile mele arată că nu mă gîndesc la mine în primul rînd ca la un pelerin creștin aflat în căutarea patriei cerești, ci ca la cineva preocupat mai întîi de toate de bani, proprietăți, putere, divertisment, aspect, ambiție, prestigiu sau alte lucruri de acest fel. În acest caz, sirenele m-au înhățat, iar eu am renunțat la misiunea călătorului. Nu mă mai pot socoti doar „în” lume, ci am devenit unul „de-al” lumii.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Justițiari de carieră



În „Vigilență”, o povestioară de Julian Barnes inclusă în volumul Tristeți de lămîie (Nemira, 2005, pp. 129-145), eroul, un homosexual meloman, simte că nu-i mai poate răbda pe mitocanii din sălile de concert, lipsiți de respect pentru muzică și pentru ceilalți spectatori, așa că se decide să ia măsuri: de la simplele reproșuri adresate indivizilor prost crescuți, la înghiontiri și chiar, în cele din urmă, îmbrînciri în josul scării. Testul principal este cel care ne arată dacă devenim mai civilizați, își justifică protagonistul acțiunile de justițiar („justițiar” fiind sensul corect al cuvîntului englezesc „vigilante” și nu „vigilent” cum apare în traducerea românească). Iar pentru cuplul din povestirea lui Barnes, respectul era semnul civilizației: respect în trafic (Andrew, partenerul naratorului, era la fel de scos din sărite de șoferii pentru care bicicliștii nu există), respect în sala de concert.
Povestea mi-a amintit de o altă formă de lipsă de respect, manifestată de această dată de elita de la noi față de omul simplu. Curios e că elita se poartă cu omul simplu de parcă acesta i-ar fi invadat spațiul, de parcă metroul ar fi o sală de concert sau o bibliotecă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html). De parcă omul simplu ar fi lipsit de respect și nu ar simți brusc, instinctiv, că se află lîngă o persoană superioară care, pentru că e superioară, nu se poate afla niciodată lîngă omul simplu. Îl ceartă pe țăran pentru că e țăran, adică murdar, pe sărac pentru că e sărac, pe locuitorul ghetoului pentru că locuiește în ghetou. Îi ceartă pe români pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce elita ar fi putut să fie dacă românii nu ar fi fost ei înșiși. Poate că elita se simte obligată să ne mustre, să ne înghiontească și să încerce să ne îmbrîncească în jos pe scara istoriei din același motiv pentru care tace atunci cînd țoapele cu standarde de viață pe care poate că unii membri ai elitei nu le vor atinge niciodată le face praf concertul pentru vioară al lui Sibelius. Mai exact: cum se face că deși este atît de sensibilă cînd este vorba despre oameni pe care nu-i cunoaște și nu-i întîlnește decît în mod accidental, elita rămîne îngăduitoare cu țoapele care îi scuipă semințe în cap din lojele Ateneului? Poate că Andrew are dreptate: „People who sit in expensive seats are like people – indeed, probably are the same people – who drive BMWs, Range Rovers and big Volvos, just fucking cunts, what do I expect?” (Julian Barnes, The Lemon Table, Vintage Books, 2005, p. 131).
Într-adevăr, ce-am putea aștepta de la niște justițiari plătiți cu ora, cu pagina? Al căror simț al dreptății este acordat de motorul unei limuzine, preferabil germane? Civilizație? Respect? 

miercuri, 23 decembrie 2015

Darul de sînge



Christmastime, we get the shit.”
(Bad Santa)

„Crăciunul este despre gesturi de neuitat” (slogan adoptat de Altex în campania de vînzări de Crăciun din 2015). Dar mai e ceva demn de reţinut când ai uitat tocmai lucrul care face Crăciunul posibil?
Comunismul descuraja sărbătorirea lui „Crăciun” și interzicea întrebuinţarea publică a cuvîntului; capitalismul ni-l falsifică. De bine, de rău, Crăciun îi făcea față lui Gerilă. Nu i-a rezistat însă nici o clipă lui Santa. Poate că lumea refuză relaţia dintre Crăciun şi Naşterea Domnului pentru că simte legătura lui cu Paștile şi Învierea Domnului: este o treabă sîngeroasă. Fundalul sumbru, cenușiu al comunismului făcea mai greu de ignorat jertfa implicată în Nașterea Domnului. Dar cine-ar bănui că e ceva suspect într-un decor alb? Cum altfel ar putea să fie Crăciunul decât alb? „White Christmas” este o minciună atît de mare încît probabil că doar experiența unor minciuni enorme te poate salva de el. Precum experiența de agent dublu a eroului  din romanul lui Vonnegut, Mama Noapte, care spera ca cel puțin în momentul morții să fie scutit de auzirea celebrei melodii. Măcar moartea să aibă ceva adevărat în ea.
Vorba papei Francis: anul acesta, Crăciunul este o mascaradă (http://time.com/4123703/pope-francis-christmas-charade/). Un șiretlic care să ne ajute să ne prefacem că lumea este în continuare albă. Dacă Crăciunul este alb, atunci de ce să nu-l folosim la scoaterea petelor, sau măcar la acoperirea lor?
Poate pentru că, de fapt, Crăciunul nu e alb? Ceea ce înseamnă că el nu este o păcăleală doar în anul acesta, ci de fiecare dată cînd lumea și-l imaginează astfel. Pentru că nu violența lumii face din Crăciun o șaradă. În definitiv, Hristos s-a născut într-o lume violentă pentru a se expune și suspenda astfel violența lumii (vezi un interviu binevenit cu René Girard, răposat luna trecută, aici:  http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-10-040-i). Este vorba mai ales despre refuzul lumii, inclusiv al creștinilor, de a accepta violența Crăciunului – darul lui de sînge. [1]
De Crăciun lumea vrea să fie bună. Probabil că asta încearcă să facă și struțul, cînd își vîră capul în nisip. S-ar putea să fie o problemă aici. S-ar putea să nu reușim să fim buni tocmai din cauza lui Crăciun, din cauza lui Dumnezeu. Pentru că în timp ce bunătatea noastră are gust de turtă dulce, bunătatea Lui are gustul sîngelui.
Dacă nu auzim sunetul clopoţelului lui Moş Crăciun nu e pentru că nu credem în el, ca în Polar Express, ci pentru că nu vrem să auzim un plînset: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. (Matei 2, 16) Nu auzim sunetul clopoţelului pentru că nu vrem să auzim nimic altceva. Vorba lui Roger Ebert, cine ar dori să vadă un film despre un Moş Crăciun rău? [2] Ei bine, Bad Santa (https://en.wikipedia.org/wiki/Bad_Santa) este recomandarea mea de Crăciun (împreună cu Where God Left His Shoes, film despre care sper că voi reuși să scriu cîteva rînduri cu o ocazie viitoare).
„Do you really need all that shit? For Christ sakes, it's Christmas.”
„It is Christmas, Willie. But this is what we do. We get the shit. Christmastime, we get the shit.”
Replicile de mai sus apar spre finalul filmului Bad Santa, un film care vorbește nu doar despre ce am făcut noi din Crăciun, ci și despre ce poate să facă Crăciunul din noi. Piticul, „elful”, are exact atitudinea potrivită de Crăciun: pentru a-și umple coșul de cadouri, este gata să fure, ori să ucidă. Gesturi de uitat pentru un Crăciun de neuitat. În schimb Willie este poate singurul Moș hotărît să-și riște viața pentru a-i duce un banal elefant de pluș unui copil destul de jalnic pentru a permite asocierea cu un foarte improbabil Moș Crăciun. Elefantul este pătat cu sîngele lui Willie tot astfel cum darul lui Thurman, băiatul cu care se împrietenise, era pătat de sîngele acestuia. Apropo, era un țăruș de lemn, cioplit de Thurman. Mă întreb cum ai putea face un țăruș dintr-un brad de plastic. În orice caz, întreprinderea s-ar putea dovedi mai dificilă și poate chiar mai puțin profitabilă decît procesul opus, prin care se fac bucăți de plastic din trunchiuri de copac, „simboluri” din Cruce. 
Ce i-am putea cere unui Dumnezeu care nu şi-a cruţat fiul „Cel unul născut”? Să ne cruţe. Sau măcar să ne cruţe fiii. Și e bine să-I cerem asta, doar că atunci cînd o facem să nu uităm că Hristos nu a murit pentru ca noi să nu mai murim, ci pentru ca noi să înviem. Şi nu putem învia cu sîngele nostru: carnea şi sîngele nu pot moşteni Împărăţia. În orice caz, nu carnea şi sîngele acesta. Nu putem învia decît cu sîngele Lui, pe care El l-a luat de la noi prin Întrupare pentru a-l preface, prin jertfă, în sînge înviat, în sînge de fiu.
Acum, sigur, Bad Santa a nimerit-o, și tocmai de aceea este anunțată și partea a doua. Căruciorul de cumpărături trebuie păstrat plin. După un Crăciun roșu, au și ei dreptul la unul alb, nu? Deci pot să-l fure și ei puțin.
De ce ar fura cineva Crăciunul? Ce să facă cu el? Bani? Cu toţii suntem de acord că „spiritul Crăciunului” nu poate fi comercializat, dar asta nu ne împiedică să ne cumpărăm măcar cîte un pic din el. Totodată suntem gata să apărăm adevăratul spirit al Crăciunului, cel împodobit cu virtuţile generozităţii, bunătăţii şi recunoştinţei. În ciuda lui Grinch, Crăciunul nostru rămîne o poveste emoţionantă despre importanţa credinţei. Credinţă în Crăciunul bun, desigur. Dar poate că acela e un alt Crăciun. E Crăciunul pe care lumea îl aşteaptă, pe care-l simulează folosindu-se de șiretlicuri diverse. Și cu cît dorința de a avea un Crăciun alb sporește, lumea devine tot mai greu de spoit. Lăsînd la o parte faptul că nici măcar nu mai ninge.
Crăciunul creştin a venit, şi tocmai d-aia nu-l mai aşteptăm. Dintr-un motiv foarte simplu: e rău.

NOTE:

[1] „While our culture faces new hostilities to the Christmas message, the real culprit is indifference to its greater meaning and a lack of appreciation of its power on the part of believers.” (sublinierea mea, G. F.)


marți, 22 decembrie 2015

Crăciun cu euri



„Briciul lui Menci” este un fel de „brici al lui Ockham” aplicat în domeniul alimentar. Principiul enunță, în formularea pe care am auzit-o chiar din partea autorului în cadrul unei emisiuni televizate, că orice produs alimentar preparat/procesat care conține mai mult de patru ingrediente este dăunător sănătății. Altfel spus, nu e nevoie să știm nimic despre euri – e destul să numărăm ingredientele de pe etichetă. Acuma, după cum știm cu toții, orice produs preparat/procesat din industria alimentară conține mai mult, cu mult mai mult de patru ingrediente. Iar aceste ingrediente care erau în plus doreau foarte mult să rămînă în produsele respective. Probabil că se atașaseră foarte mult de acestea. Așa că ingredientele, neavînd încotro, au fost nevoite să-l scoată pe Profu’ Menci din compoziție. Din simplul motiv că atașamentul lui față de sănătatea omenilor devenise un pericol pentru sănătatea nenumăratelor ingrediente și, doar în mod indirect, a producătorilor de produse alimentare, solidari bieții de ei cu destinul ingredientelor (o întrebare la care nici măcar nu îndrăznim să ne gîndim, de teamă că s-ar putea să primim un răspuns: dacă telemeaua de oaie este din soia, din ce naiba se mai face „tofu”? Cum mi-a zis cineva, „dom’le, brînza adunată de la toate oile din Sibiu nu ajunge nici măcar pentru orașul Sibiu, iar dumneata crezi că mănînci brînză de Sibiu la București?” Da, chiar credeam asta! Dar să vedem și partea plină a paharului: Cine-ar fi crezut că din soia se poate face o brînză atît de gustoasă?).
Acuma văd că Ungureanu (era să scriu Tismăneanu, dar sincer, care-i diferența? De parcă ar trebui să știm diferența dintre euri, cînd nu trebuie decît să le numărăm) e speriat că stînga fură Crăciunul (http://www.europalibera.org/content/blog/27419037.html). Păi ăsta e un lucru bun, aș zice. Adică, ceva care merită furat are valoare. Simplul act de a fura Crăciunul nu poate decît să-l pună în valoare. Să-i crească valoarea, fapt de care dreapta nu poate decît să se bucure de vreme ce în felul acesta îl poate vinde la un preț ceva mai ridicat. În realitate, sigur că nimeni nu-și propune așa ceva cîtă vreme Crăciunul vinde, cîtă vreme Crăciunul aduce destul de mulți bani si destul de puțină, aproape deloc religie. Ungureanu exagerează stîngismul stîngii pentru ca noi să simțim nevoia de o dreaptă și mai puternică. Mai puternică, în nici un caz mai dreaptă.
Dar să zicem că am vrea un Crăciun fără euri: dacă am încerca să-i aplicăm Crăciunului briciul lui Menci, ne-am trezi probabil fără Crăciun. Sau dacă am aplica acest principiu vieții culturale și politice românești, am descoperi poate același potențiator de aromă, ascuns sub denumiri diferite, unele chimice, altele naturale sau, în orice caz, „identic” naturale:

Așa cum există parlamentari care nu s-au mai despărțit de un scaun de deputat sau de senator din 1990 încoace, există și un partid care, din 1990 și până în 2015 înclusiv, s-a aflat și se află la guvernare. Acest partid s-a numit, la început, Frontul Salvării Naționale. Sub numele ăsta a câștigat alegerile din 20 mai 1990. Apoi, FSN a devenit două partide: FSN și FDSN. FDSN a continuat să se afle la putere și între 1992 și 1996, iar FSN a stat în opoziție. Apoi a intrat FDSN în opoziție și s-a redenumit PDSR. Dar a venit la putere FSN, redenumit PD, alături de CDR. În 2000, PD a trecut în opoziție, iar PDSR a ajuns la putere și și-a schimbat iar numele, în PSD. În 2004 iar s-au schimbat rolurile și PSD a trecut în opoziție, PD la putere. În 2009 au guvernat împreună, alături de PNL, după care PSD a ajuns iar în opoziție și PD la putere. În 2012 au făcut iar schimb, pentru ca în 2015 să se retragă din guvern și PSD, ca să guverneze din opoziție.
Astăzi, din FSN există mai multe aripi: PSD, PNL, PMP, M10. Ca să nu enumerăm decât partidele care conțin cel puțin un membru marcant care a făcut parte din FSN sau dintr-un partid ce descindea direct din acesta. M10 e condus de o fostă membră PD, PSD e condus de un vechi membru PD și apoi PSD, PNL e FSN. Iar FSN nu este nimic altceva decât partidul înființat de Ion Iliescu, urmașul direct al PCR. Practic, la putere în România, în ultimii 26 de ani, s-a aflat PCR, sub diverse nume. Iar înainte de asta, în primii 43 de ani după al doilea război mondial, tot PCR s-a aflat la putere. Vorbim, probabil, de cel mai tare partid european, ai cărui oameni n-au mai plecat din fruntea bucatelor de 69 de ani. Chiar dacă, din când în când, au mai fost nevoiți să-și schimbe numele.” (http://www.catavencii.ro/eternii-dinozauri-ai-parlamentului-romaniei-iii/)
   

luni, 21 decembrie 2015

Flori de câmp



I sat upon the shore
Fishing, with the arid plain behind me
Shall I at least set my lands in order?
(T. S. Eliot, „The Waste Land”)

Referindu-se la filmul Dallas Buyers Club, Matthew McConaughey sublinia calitatea umană, dar totodată lipsită de sentimentalism a poveștii (http://www.cbsnews.com/videos/matthew-mcconaughey-on-dallas-buyers-club/). Poveștile de genul acesta sunt foarte rare, observa actorul american. Poate pentru că putem fi sentimentali fără a reuși să fim și umani totodată. Probabil pentru că identificăm omenitatea cu sentimentalismul. Sau poate pentru că pur și simplu nu ne plac lucrurile umane. Din simplul motiv că moartea face parte din ele.
Ron Woodroof, un fost călăreț de rodeo, bețiv, drogat și destrăbălat află că este bolnav de SIDA și că mai are 30 de zile de trăit. Din fericire, nu are acces imediat la tratamentul deocamdată doar testat în sistemul medical american, ceea ce îi salvează viața: medicamentul era atît de toxic încît distrugea fiecare celulă din organism cu care intra în contact, după cum avea să afle mai tîrziu de la Vass, un doctor pe care suspendarea licenței îl obligă să se retragă în Mexic. Cu medicamentele primite de la Vass, Ron nu numai că își prelungește propria sa viață, ci reușește să-i ajute și pe alți bolnavi de SIDA, printre care Ray/Rayon, un transexual care-i devine asociat, iar apoi prieten. Ron moare în cele din urmă din cauza complicațiilor produse de boală, dar nu înainte de a învinge în lupta sa îndelungată cu FDA, o agenție a Departamentului de Sănătate al SUA, potrivnică unui tratament care nu-i aducea bani. Și cîtă vreme nu aducea bani, eficacitatea evidentă a acestui tratament nu avea nici o valoare.
Dar împrietenirea unui fost homofob cu un membru al lumii LGBT nu este nici pe departe mesajul filmului. Nu cred că este vorba despre „acceptare” aici. Dallas Buyers nu reia un experiment de tipul Philadelphia, în care negrul, odinioară respins, devine avocatul albului, respins acum la rîndul său odată infectat cu HIV. Ron rămîne homofob, întrucît asta înseamnă pentru el să fie straight, să fie cowboy. Afecțiunea lui pentru Ray nu se datorează acceptării lui „Rayon”, ci este o simplă și greu de explicat prietenie cu bufonul din arenă. Care riscă oricînd să devină straight, cum îl avertizează în glumă pe Ray la ieșirea dintr-un bar. Filmul este despre transformarea cuiva care voia doar să trăiască mai mult în cineva care-și dorește ca viața lui să însemne ceva. Este despre transformarea unui bufon care se credea cowboy într-un cowboy adevărat. La începutul filmului, Ron fuge de un grup de oameni pe care i-a înșelat la pariuri la un concurs de rodeo. Pentru ca în finalul filmului Ron să intre el însuși în arenă, în spinarea unui taur.
Dar pentru că viața unui bolnav incurabil nu înseamnă nimic pentru instituțiile sănătății („deci îmi spui că sunt la fel de bun ca un cal gata să fie transformat în hrană pentru cîini”, îl obligă Ron pe medic să recunoască), ea reușește totuși să însemne ceva doar prin raportare la Dumnezeu. Filmul este deci și despre felul în care Dumnezeu este prezent astăzi în lume. Nu zic că nu ar putea să nu fie prezent în continuare și în biserici. Lucrul este cu atît mai plauzibil cu cît pare mai improbabil. Filmul ne amintește însă că Dumnezeu poate foarte bine să fie prezent și într-un bar cu dansatoare erotice, lucru deopotrivă plauzibil și probabil în cazul unui Dumnezeu care ia apărarea prostituatei nu doar în fața „drepților”, ci și în fața ei însăși.





 Dumnezeu ne ține partea între noi și noi înșine, dar ne și îndeamnă, cu tonul, dacă nu chiar în termenii lui Ron: „get your shit straight!” (avertismentul adresat de Ron lui Ray evocîndu-l pe cel adresat mai devreme lui Ron de polițistul Tucker).
De regulă, oamenii își pun lucrurile în ordine atunci cînd urmează să moară, așa cum îi propune doctorul Sevard: ”You have 30 days left to put your affairs in order”. Așa procedează toți bunii creștini. Ron nu este însă un bun creștin. De fapt, nu știm nici măcar dacă e creștin. Ceea ce-l salvează încă o dată, de data aceasta de religia terapeutică, de religia-consolare. O religie atît de toxică încît îți distruge fiecare celulă sufletească cu care vine în contact. Big Pharma și Big Church sunt de altfel buni și loiali parteneri de afaceri: chiar dacă noi murim, asta nu înseamnă că alții trebuie să iasă în pierdere. Dar Ron își repară viața pentru că e gata să trăiască. Iar asta îi schimbă viața.
I-ar fi plăcut să trăiască o altă viață, viața altcuiva, o viață normală, mărturisește Ron. Și chiar trăiește cîteva vieți în scurtul răgaz care i-a rămas: îl vedem dîndu-se preot, medic, pilot de avion. 



Dar în toate aceste roluri pe care le interpreta pentru a păcăli vigilența vameșilor americani, Ron nu a făcut decît să-și folosească experiența, și pasiunea, călărețului de rodeo. S-a înfipt pur și simplu în spinarea taurului – în spinarea morții. Dar dacă a reușit să dea un sens vieții lui, a făcut-o dînd sens vieților altora. Vieților bărbaților obișnuiți, cu o soție cu care să iasă la un dans (lucru firesc încă în Texas), cu copii, și care se pot bucura liniștiți de o bere rece ca gheața fără să se teamă de o pneumonie.
Ron s-a schimbat, din omul care a refuzat un tînăr căruia nu-i ajungeau banii pentru medicamente, precizînd că firma lui nu este casă de binefacere, într-un om care nu a ezitat să-și vîndă mașina, Cadillacul pe care nu lăsa pe nimeni nici măcar să o atingă, pentru a putea susține aprovizionarea cu medicamente a membrilor „clubului”.
Ray(on) se stinge în spital („Dallas Mercy”, nume care surprinde, prin contrast, lipsa de milă a statului în general și a sistemului medical american în particular) în timp ce becurile luminează intermitent în spitalul mizerabil din Mexic (lipsit de dotări, dar compensînd din plin prin milă și asistente frumoase). Curios, Ron intră într-una din camere pentru a vedea care era motivul: fluturii ieșiseră din gogoși. 




O înviere. Sau măcar un semn. Cerut mai demult, primit acum, cînd a devenit vrednic. Cînd și-a făcut ordine în viață. Atît cît poate o floare de cîmp, o floare sălbatică, de care nimeni nu a avut grijă vreodată.

   


joi, 10 decembrie 2015

Virvar



„… the dread of something after death,
The undiscovered country from whose bourn
No traveller returns”
(Hamlet, III.1. 80-83)

Antoaneta Ralian a avut două pasiuni declarate: traducerea şi călătoria. De fapt, poate că nu era vorba decît de una singură, căci ce este traducerea dacă nu un mod de a călători? Unul special, care le permite şi altor oameni, şi anume cititorilor precum şi generaţiilor următoare de traducători, posibilitatea de a întreprinde călătoria pe drumul deschis mai întîi de scriitor. Dar atunci cînd ne folosim de o traducere pentru a străbate acest drum, călcăm întotdeauna pe urmele traducătorului, cel care probează şi determină pentru noi terenul sigur folosindu-se de intuiţia sa şi de echipamentul propriei limbi. Antoaneta Ralian continua să facă parte din neamul călătorilor, The Traveling Kind (vezi piesa cu acest titlu interpretată de Emmylou Harris şi Rodney Crowell la https://www.youtube.com/watch?v=na06CYdo8y4) chiar şi, sau poate mai ales atunci cînd stătea locului, lucrînd la traduceri în fotoliul din apartamentul ei.
În urmă cu aproximativ două săptămîni, Antoaneta Ralian a întreprins călătoria vieţii ei, acea călătorie fără de care nici un om nu-şi merită condiţia de muritor. Călătorie, traducere, moarte. Moartea pare capătul drumului doar pentru că reprezintă acel gen de drum pe care nu ţi-l poate asigura nici un traducător. Este capătul drumurilor pe care le-ai străbătut însoţit, dar începutul drumului pe care-l străbaţi, pentru prima dată, singur. Mai singur decît scriitorul ocupat cu romanul său de debut.
Într-o emisiune mai veche, A. R. declara că s-ar simţi mai acasă în universul lui Kafka (http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/antoaneta-ralian). Poate şi pentru că a trăit atît de multă vreme într-unul, te-ai putea gîndi. În acest univers şi-a pierdut părinţii, în definitiv. Locul unde pierzi ceva de preţ este un loc riscant – te poate pierde şi pe tine – dar, totodată, este locul unde ai putea recupera, redobîndi lucrurile pierdute: „By the waters of Leman I sat down and wept…”
Dar dacă era să aleagă nu între locurile unde s-ar fi simţit ca acasă, ci între locurile unde i-ar fi plăcut să trăiască, între America, Israel şi Anglia, Antoaneta Ralian prefera, de departe, Anglia:

„În Anglia, în schimb, da, în Anglia aş putea trăi. De altfel, am foarte mulţi prieteni acolo. Dar nu în Anglia cosmopolită a lui Durrell, ci în cea tradiţionalistă a lui Galsworthy. Datorită trilogiei Sfârşit de capitol pe care am tradus-o, când am ajuns prima dată la Londra, am avut senzaţia de déjà vu, déjà vécu.” (Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas, 2011, p. 117)

Din 27 noiembrie 2015, Antoaneta Ralian s-a mutat într-o altă ţară, una care are cîte puţin din fiecare ţară, dar şi ceva în plus pe care nu-l mai poţi găsi nicăieri altundeva. O ţară mai tradiţionalistă decât Anglia lui Galsworthy, mai patriarhală decât Romanul natal şi, cu siguranţă, mai cosmopolită decât Anglia lui Durrell. Un loc a cărui vizitare i-ar produce doar unui număr infim de oameni senzaţia de déjà vu. Faptul ţine mai degrabă de natura acelui loc decât de familiaritatea noastră cu literatura bogată care-i este dedicată. Un loc unde vom descoperi că relaţia cu transcendenţa se poate lipsi foarte bine de orgă: „clipele mele de transcendenţă presupun acompaniament de orgă” (Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare, Humanitas, 2014, p. 26).
„Dincolo”, acel „something after death”, este o ţară nedescoperită cîtă vreme nimeni, nici un călător nu s-a întors de-acolo. Pînă la urmă, traducerea chiar este limitată, mai limitată chiar decît interpretarea, cu care este adeseori comparată. Nu doar pentru că traducătorul nu poate spune orice sau oricît, ci mai ales pentru că între două limbi sursă – limba acestei lumi şi limba lumii de apoi – nimeni nu poate spune nimic. Sau poate că A. R. a reuşit să ne spună pînă la urmă ceva aparte? Un semn, un cuvînt misterios ca o parolă?
Pentru a explica mai bine detaşarea lui Iris Murdoch de bunurile de lux care alcătuiesc universul domestic al oricărei persoane înstărite, Antoaneta Ralian descrie printre altele şi interiorul casei scriitoarei, pe care-l surprinde prin termenul „virvar”: 
„… o detaşare de bunurile materiale nemaipomenită. Un virvar în casă…” „Un ce?” întreabă surprinsă Eugenia Vodă, la emisiunea căreia a avut loc dialogul. „Un talmeş-balmeş” explică A. Ralian. Încîntată, E. V. subliniază bine-dispusă: „Iată, din emisiunea noastră ne rămîne un cuvînt special, un «virvar în casă».” (http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/antoaneta-ralian)
Am căutat termenul, dar nu l-am găsit în DEX, în ciuda asigurării oferite de A. R. Cuvîntul există în schimb în daneză şi norvegiană, exact cu sensul întrebuinţat de A. R: amestec, harababură, talmeş-balmeş. Şi l-am întîlnit ca un corespondent ambivalent pentru englezescul „coil”, din celebrul monolog hamletian:

“To sleep, perchance to Dream; aye, there's the rub,
For in that sleep of death, what dreams may come,
When we have shuffled off this mortal coil,
Must give us pause.” (pentru versiunile diferite ale monologului, vezi https://en.wikipedia.org/wiki/To_be,_or_not_to_be)

„Coil” înseamnă atît tulburare, zbucium, harababură, cît şi bucla unei funii, sugerînd aici trupul sau viaţa trupească care se adună ori se înfăşoară în jurul sufletului (Sylvan Barnet, ed. The Tragedy of Hamlet, Signet Classics, 2006, p. 63). Iar danezul „virvar” este considerat de un comentator un termen superior franţuzescului „tumulte” („le tumulte de vivre”), întrucît cuprinde atît aspectul de zbucium, neorînduială, cît şi pe cel de strîngere a firului vieţii (Jean-Michel Deprats, „The ‚Shakespearean Gap’ in French”, Shakespeare Survey, Volume 50, Cambridge U. P., 2002, p. 132). În româneşte, expresia a fost tradusă ca „tumultul vieţii” (Violeta Popa, George Volceanov, Hamlet, în W. Shakespeare, Opere II, Paralela 45, 2010), sau „vremelnica strînsoare” (Ion Vinea).
Monologul lui Hamlet poate fi văzut ca un comentariu general despre sensul apăsător al existenţei, dar nu şi dacă ţinem cont de prima versiune a piesei, de primul cuarto (Q1), unde „viaţa viitoare este o certitudine” (Thomas Healey, “Shakespeare and Marlowe”, Oxford Handbook of English Literature and Theology, edited by Andrew Hass, David Jasper, Elisabeth Jay, OUP 2007, pp. 393-395.) În Q1, viaţa merită trăită nu pentru că i-ar urma ceva teribil, ci pentru nădejdea unei lumi mai bune după moarte. Potrivit lui Healey, este posibil ca Shakespeare să fi eliminat în ediţiile ulterioare (Q2 şi Folio) ale piesei dimensiunea teologică din monolog pentru a amplifica aparenţa de nebunie a Prinţului. Se poate stabili astfel o corespondenţă între „virvarul” din monologul lui Hamlet şi cel din casa lui Iris Murdoch – semne ale detaşării, dar totodată semne ale nebuniei. O nebunie simulată în Hamlet, una reală, în cazul scriitoarei cuprinse de boala Alzheimer.
Însă „virvarul” Antoanetei Ralian a fost unul obţinut prin implicare, nu prin detaşare sau simulare. A. R. nu a lăsat un virvar în casă, ci unul în cultura română, unde cele peste o sută de titluri traduse trasează tot atîtea drumuri.
Cît a putut, a mers împreună cu viaţa. Cînd n-a mai putut, a fugit după ea.

miercuri, 9 decembrie 2015

Modelul NEC



“Neoplatonician şi în aceeaşi măsură creştin, Synesios al Cyrenei o elogiază, cu admiraţie plină de devoţiune, pe Hypatia, maestra sa în filozofie. Evagrie îşi va limpezi vocaţia la îndemnul Melaniei celei Bătrîne, însoţitoarea de studii a lui Ieronim. În Evanghelia după Maria, text gnostic din secolul II, Christos îşi comunica învăţătura deschisă ucenicilor, dar, spre indignarea lor, îi rezervă Mariei Magdalena învăţătura de taină, vizionară.” Am citat din volumul Ancăi Manolescu, Modelul Antim, modelul Păltiniş (Humanitas, 2015, p. 189)
Cazurile menţionate mai sus, împreună cu altele descrise în volum şi în aceeaşi măsură creştine, aş spune, pregătesc în mod tainic şi vizionar (dacă am înţeles corect intenţiile doamnei Manolescu) venirea lui Hristos:

„Libertatea spirituală întrupată în Christos irumpe aşadar într-o lume unde existau medii pregătite să-i perceapă calitatea, locuri în care se respira deja «aerul uşor» al prieteniei” (p. 191).

Mă-ntreb în ce măsură sunt pregătiţi preoţii şi cărturarii din BOR să perceapă acest „aer uşor” care poate fi respirat într-un mediu atît de diferit de aerul stătut din bisericile lor, unde prietenia este ţinută la distanţă (merită să ne întrebăm, chiar dacă nu o vom afla niciodată, cum ar fi arătat România astăzi dacă fenomenul Serile Darvari, un alt tip de model de capilaritate spirituală asupra căruia nu ştiu dacă s-a aplecat până acum vreun cercetător al vieţii religioase din România post-revoluţionară, nu ar fi fost sabotat de chiar ierarhia BOR).
Preoţii şi cărturarii iudei păzeau mormîntul ca nu cumva Hristos să iasă de acolo. Preoţii şi cărturarii ortodocşi din România îl păzesc ca nu cumva să intre.
 

Cuvintele care nu se aud se poartă



Preşedintele are purtător de cuvînt. Ne explică de ce lucrul bine făcut se desface: pentru că nu se poate să nu se desfacă. Important nu e că se desface, ci că a fost bine făcut.

Guvernul are purtător de cuvînt. Ne explică lucruri pe care nici el nu le pricepe.

Pompierii au purtător de cuvînt. Ne explică de ce n-au stins focul.

Echipele de salvare au purtător de cuvînt. Pentru că cineva trebuie să ne explice de ce ajung la alte adrese.

Doctorii au purtători de cuvînt. Şi ei tot despre foc vorbesc.

Biserica are purtător de cuvînt. Ăsta e singurul care nu vorbeşte despre foc. Şi nici despre răceala din noi, ci despre cît de plăcută este apa asta călduţă, iubiţi credincioşi.

Purtătorii de cuvînt nu se înţeleg întotdeauna între ei. De pildă, Purtătorul de cuvînt al Guvernului vrea să-i taie apa caldă Purtătorului de cuvînt al Patriarhiei. Nu, n-o să-i taie şi cuvîntul. Aceasta este lucrarea Bisericii.

De Black Friday mi-am luat şi eu un purtător de cuvînt, cu acumulatori,
pentru zilele alea negre,
cînd nu vreau să-l aud pe Purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu.

marți, 8 decembrie 2015

Spiritul locurilor comune



Păi, eu tot mă mai gîndesc
Cum zice Lavric ăla despre spirit,
Cum vine el în lume,
Fără ghilimele,
Aşa,
Gol.

Şi cum nici măcar nu se poartă liniştit pe deasupra apelor,
Ci ţopăie ca nebunul
Din loc în loc
Lăsînd
Nişte urme
Ca nişte nume.

Şi cum ţopăie din loc în loc,
Din Mozart în Enescu,
Din Shakespeare în Eminescu,
Cu multe spaţii albe între
Lăsându-ne pe noi să descoperim cuvântul-pivot.

Habar n-aveam că există aşa ceva.

Hei, dar chiar şi spiritul trebuie să se sprijine pe ceva!

Pe nişte locuri comune, vorba lui Coande:

„Ai habar cum îi găseşte poezia pe poeţi
în locuri atît de comune?”