vineri, 29 aprilie 2016

Povestea altuia



Într-o emoționantă evocare a unor evenimente mai îndepărtate, Florin Iaru ni le amintește așa cum i-au fost amintite și lui: ca pe povestea altuia (http://www.catavencii.ro/uitate-si-dezgropate/).
Ne amintim doar lucrurile care ne lipsesc. O bună parte, cea mai bună, cred, a românilor născuți în perioada interbelică își amintea, în comunism, „cum era înainte”. Nu știu cîți dintre cei născuți în comunism își mai amintesc, sau doresc să-și amintească cum era înainte. Comunismul nu le lipsește. Nu au nostalgii, și poate că acesta nu este un lucru bun, chiar dacă comunismul, în sine, nu poate inspira nostalgii. Dar este tot atît de păcat că unii nu au reținut decît frigiderele pline, cum este că unii nu au reținut decît frigiderele goale.
Era însă vorba de mai mult decît doar de abundență în democrația liberală, după cum totalitarismul comunist nu a însemnat doar lipsa ei. Distanța dintre capitalism și comunism nu este cea dintre un frigider plin și unul gol, cum vor să ne facă să credem portavocele „Germaniei untului”. Știu doar că, înainte de 1990, libertatea era un lucru mai important decît frigiderul. Era singurul lucru care conta, de fapt. Cei care ne umplu astăzi frigiderele cu produse alimentare reciclate ne-au falsificat nu doar hrana fizică, ci în egală măsură hrana spirituală și afectivă. Ne-au făcut să credem că înainte de 1990 eram lipsiți de libertate, cînd, de fapt, libertatea personală era, într-un sens, singurul lucru de care ne bucuram. Era singurul lucru pe care ne temeam că l-am putea pierde. Am pierdut nostalgia libertății pentru că ne-a fost ștearsă amintirea libertății.
Amintirea libertății a fost păstrată și cultivată în timpul comunismului de generațiile născute în perioada interbelică. Nu cred să mai existe vreo echipă de fotbal care să se bucure de susținerea unor oameni care  nici măcar nu sînt microbiști, așa cum a fost cazul Rapidului. Popularitatea echipei de fotbal Rapid în perioada comunistă se explică în mare măsură și prin faptul că reprezenta un simbol al libertății. Rapidul venea, asemenea Căilor Ferate Române, de dinainte de comuniști. Imaginea era întărită de asocierea clubului cu CFR: un tren, o locomotivă, un drum străbătut în mod liber. Trimitea chiar mai departe, la o diligență, la un western în care eroul negativ nu poate scăpa nepedepsit.
Dar trenurile, adică sistemul feroviar român, împreună cu cel maritim, au primit o grea lovitură tocmai sub conducerea celui care avea să devină și primul președinte al României susținut necondiționat de elită: Căpitanul Bligh (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/)
Elita a avut grijă ca românii să nu-și amintească lucrurile care le lipsesc. Să nu-și amintească experiența libertății, și mai ales să nu simtă nevoia ei. De douăzeci și șase de ani, românilor li se spune povestea altuia ca și cum ar fi a lor. Așa că atunci cînd încerci să le spui povestea lor, ei o ascultă de parcă de-abia aceea ar fi povestea altuia.

miercuri, 27 aprilie 2016

Risen: Misterul tribunului dispărut


La cîți falși Mesia rătăceau prin Palestina cu două mii de ani în urmă, nu-i de mirare că cei de la Hollywood se trezesc cu cîte unul de fiecare dată cînd încearcă să facă un film despre adevăratul Mesia (peste care nu poți da nici măcar din greșeală; dacă-l întîlnești, cum s-a întîmplat în mod excepțional în filmul lui Gibson, este doar pentru că a venit El la tine). Dincolo de anumite asemănări surprinzătoare cu scenariul evanghelic al Învierii, singurul personaj evanghelic care poate fi regăsit printre figurile din filmul Risen (https://en.wikipedia.org/wiki/Risen_%282016_film%29) este Petru, pierdut în secta zîmbăreților, cum ar trebui numit grupul de oameni legați de nimic altceva în afara zîmbetului dulceag menit probabil să exprime bucuria produsă de vestea Învierii. Poate și de aceea Petru preferă compania lui Clavius, comandantul roman însărcinat cu descoperirea trupului lui Iisus.
Zîmbetul acela prostesc compromite Învierea pentru că face din moarte o glumă. „Hristosul” înviat îi privește pe ucenici cu un aer șugubăț, de parcă le-ar spune: „Ei? Este că v-am făcut-o? Nu-i așa că v-am speriat puțin? Bine, și-acum, ia să văd, ce să mai fac eu? Ah, gata, știu, fiți atenți că o fac p-aia care vă plăcea vouă. Nu, mă, nu p-aia cu orbul, ce, vedeți voi vreun orb p-aci? Nu, eu mă gîndeam la aia cu leprosul. Hai, nu mai fiți triști, că și aia e tare!”
Dar dacă liderul și trupa lui de ucenici afișează o serie de zîmbete a căror expresivitate variază de la stilul Dalai Lama la cel al dealerului de mașini în momentul decernării distincţiei „Agentul de vînzări al anului”, sobrietatea lui Clavius ne dă motive să sperăm că tribunul își va continua căutarea pînă cînd îl va găsi pe adevăratul Mesia, nu pe cel scos de Hollywood de la recuzită în fiecare primăvară.
Dispariția trupului lui Hristos și desfășurarea ulterioară a evenimentelor puteau duce la un film bun; din păcate, realizatorii filmului s-au mulțumit cu primul Iisus care părea să semene cu imaginea imprimată pe Giulgiul din Torino. De altfel, jocul dispariției-apariției lui Iisus ritmează filmul într-un mod care amplifică caracterul glumeț imprimat de film lui Mesia și tovarășilor lui. Dar dacă filmul este distrus de superficialitatea în care i-a înfășurat pe primii creștini și pe liderul lor, el rezistă doar grație jocului admirabil al lui Joseph Fiennes în rolul ofițerului roman.
Filmul rezistă dispariției, urmată de apariția lui Iisus, prin apariția, urmată de dispariția lui Clavius, pe care Fiennes știe să o facă mai dramatică decît dispariția unei întregi legiuni romane. Din păcate, filmul se termină exact acolo unde ar fi putut să înceapă cu adevărat.  

P.S.

De fapt, dincolo de jocul pueril al lui Cliff Curtis și al actorilor care formează cercul de discipoli ai lui Iisus, orice film care-și propune să-l prezinte pe Iisus înviat se confruntă cu o problemă încă și mai dificilă decît cea a reprezentării realiste a Iisusului istoric. Pentru că Hristosul înviat nu mai are în comun cu cel de dinainte de Înviere decît semnele Patimilor. Hristosul înviat nu este recunoscut în primă instanță de nici unul dintre ucenicii apropiați. E El și nu e El. Hristosul înviat din Risen este fizic identic cu cel de pe Cruce. Învierea nu l-a transformat cu nimic. Arată doar ceva mai proaspăt, ca orice om după ce tocmai a făcut un duș. 
 

marți, 26 aprilie 2016

Una groasă



Uneori, din unele librării nu știi cum să ieși mai repede. Cu vreo lună în urmă mi s-a întîmplat să fiu asediat tocmai într-o librărie cu pretenții de o muzică hip house dată la un volum adecvat genului. Cînd i-am atras atenția casierului (pentru că nu cred că se poate vorbi de librar în acest caz), mi-a servit replica cu gusturile nu se discută. Probabil că ideea că ai putea intra într-o librărie pentru o carte, nu pentru muzică, era pentru tînărul respectiv tot o chestie de gust, de opțiune individuală.
Ieri după-amiază am trecut pe la sediul din Gabroveni al librăriilor „Ex Libris” (http://www.anticexlibris.ro/). Am rugat-o pe fata de la casă să-mi indice unde puteam găsi ediția englezească a Aventurilor lui Huckleberry Finn. „Ce-e-e?”, m-a întrebat tînăra, auzind de un titlu atît de obscur încît nu știam dacă trebuia să fiu mîndru ori să-mi fie rușine. Repet titlul. Vînzătoare îmi răspunde scurt: „N-avem!” „Bine,” insist eu, „dar am văzut că pe site cartea apare pe stoc.” Vînzătoarea ridică din umeri și își vede de treabă. Apare un coleg de-al ei, care se oferă să mă ajute: „De cine-i scrisă?” Îi spun. „Ah, da, vedeți că e una groasă ca aia”, face el ușurat, și-mi arată o ediție a operei lui Shakespeare. Înțeleg că treaba e groasă, într-adevăr, și renunț la serviciile celor doi. Găsesc în cele din urmă o ediție care includea și Aventurile lui Tom Sawyer. La casă, fericit și pentru că dădusem în mod neașteptat peste Breakfast of Champions, întreb (pe colegu’) dacă nu au și o ediție a lui Huck de sine stătătoare, și anume exact cea semnalată pe site. Îmi răspunde binevoitor că parcă o văzuse prin depozit, părînd însă cît se poate de hotărît să nu verifice nici în depozit și nici măcar în calculator. Întreb, cu riscul de a fi acuzat de hărțuire, dacă este posibil să o găsesc în sediul din Doamnei. Identificînd în mod corect în întrebarea mea o promisiune de plecare, omul mă asigură pe un ton încurajator că acolo o voi găsi cu siguranță. O vagă încordare din vocea lui îmi dădea de înțeles că acolo voi găsi, de fapt, toate cărțile.
În sediul din Doamnei lucrurile au decurs în mod normal. Spre surprinderea mea, angajatele de-acolo m-au ajutat să găsesc cartea în mod civilizat și chiar binevoitor. O carte care exista de altfel în 30 de exemplare și în sediul din Gabroveni, după cum mi-a precizat tînăra de la casă la rugămintea mea.
          Librăriile nu dau faliment pentru că oamenii nu mai citesc. Dacă ar fi așa, librăria on line Elefant.ro nu ar prospera. Librăriile dau faliment pentru că atunci cînd nu o fac lată cu adaosuri comerciale nesimțite, o fac groasă cu angajați nesimțiți.

duminică, 24 aprilie 2016

Alți oameni, altfel de locuri

Sînt două feluri de locuri: cele pe unde nu se trece pentru că se stă, și cele pe unde oricine poate să treacă pentru că nimeni nu mai stă. Pentru că astăzi nimeni nu mai stă, toate locurile, pînă și cele de veci, au devenit trecătoare. Dar un loc trecător nu mai este de fapt un loc; e doar un teren oarecare, definit doar de valoarea lui pe piață sau de aprecierile iubitorilor de natură, dar nu și de vreuna din virtuțile care le-ar putea inspira celor care-l străbat dorința de a-l apăra: asprimea, pacea, blîndețea, o anumită măreție ascunsă adeseori în tabloul familiar al vieții simple de zi cu zi.
Astăzi nimeni nu mai poate spune „Pe aici nu se trece!” pentru că nimeni nu mai știe de vreun „aici” anume. Omul de astăzi se deplasează foarte mult, dar nu călătorește deloc. Spre deosebire de omul călător, care pleacă dintr-un loc și se îndreaptă către un altul, trecătorul e doar în trecere, fără să plece ori să ajungă vreodată undeva. Trecătorul este în trecere chiar dacă nu merge nicăieri: nu lipsa țintei sau faptul deplasării face din cineva un trecător, ci pierderea conștiinței locului. Și tocmai pentru că nu are nici un loc, nu este dispus să-și cedeze locul: în metrou se pot vedea frecvent femei însărcinate care stau în picioare pentru că pasagerii care stau jos sînt incapabili să renunțe la scaun. Scaunul acela este singura lor relație cu un loc real care le-a mai rămas.
Oamenii de astăzi sînt singuri pentru că nu au un loc unde să se adune. Tocmai de aceea se îmbulzesc unii în alții în marile aglomerații. Dar marile spații comerciale, piețele și locurile de desfășurare a spectacolelor diverse nu sînt locuri de vreme ce acolo nu se stă și nu se poate sta.
Oamenii de astăzi trăiesc singuri și mor singuri, rînd pe rînd. Oamenii de dinainte au trăit împreună și au murit toți odată, fiecare în locul lui. Poate că oamenii de mîine vor ști să redescopere locul și experiența locuirii. Dar nu o pot învăța de la noi; noi nu cunoaștem atașamentul față de loc, îi știm doar valoarea pe metrul pătrat. Cea mai mare parte a oamenilor de astăzi a făcut tot ce i-a stat în puteri să distrugă locul, iar restul fie nu a știut cum să-l apere, fie nu a înțeles ce se-ntîmplă. A zis cineva „Pe aici nu se trece!”? Oamenii de mîine pot descoperi locul doar de la cei pe care nu i-au cunoscut, iar pe care noi i-am uitat.

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Cum a ajuns democrația în balcon?



Trecătorii ocazionali care, atrași de vremea frumoasă și atmosfera plăcută s-ar abate zilele acestea pe la blogul lui Alexandru Racu, ar putea descoperi o interesantă și captivantă discuție legată de natura democrației anilor 90 în general și de cea a Pieței Universității în special (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/19/o-scrisoare-uitata/ și https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/18/poenaru-vs-cucerai-others-unde-anume-ma-situez-eu/). Dincolo de întrebarea privitoare la natura democrată a programului Pieței, caracterul democrat și liberal al fenomenului Pieței poate fi discutat și din perspectiva balconului.
Scena balconului este una memorabilă nu doar în istoria teatrului, ci și în istoria teatrului politic. De la Vasile Roaită, pus în turnul sirenei de la Grivița de mitologia comunistă, la Ceaușescu, pus în balconul sediului Comitetului Central de organizatorii demonstrației din 21 decembrie 1989 și la vorbitorii din legendarul balcon al Pieței, balconul sau platforma au jucat un rol important în istoria noastră modernă.
În Piață venea cine putea, dar în balcon ajungea cine trebuia.
Cineva trebuia să-ți dea drumul.
Cineva trebuia să-ți facă loc.
Cineva trebuia să-ți deschidă ușa:

„În aceeași perioadă, tânărul locotenent de Securitate devine foarte activ în proaspăt înființata Ligă a Studenților. E o prezență discretă la toate manifestările organizației, de obicei filmând tot ceea ce se întâmplă. Înființează repede și conduce publicația Ligii Studenților, se ocupă de organizare și de logistică, dirijând ușor lucrurile în direcția dorită de el. Atunci când Emil Constantinescu a dat aprobarea pentru deschiderea balconului din care să se vorbească Pieței, el era acolo, el a luat cheia și a descuiat ușa. Cât a durat Piața Universității, a fost mereu acolo, a filmat, a organizat și, mai ales, a condus discret, lăsându-l pe Marian Munteanu și pe amicii săi să creadă că ei sunt șefii. Sau poate nu credeau, poate știau.”

Verba manent




Nu poți să scrii lucruri noi cu un pix vechi, nici lucruri vechi cu unul nou. Pixul nou vrea să scrie totul. Pixul vechi vrea să repete totul. Pixul vechi vrea să scrie despre tine, pixul nou vrea să scrie despre sine. Iar tu scrii și iar scrii, ba cu pixul nou, ba cu cel vechi, întotdeauna nesigur, sperînd că vei nimeri vreunul dintre cuvintele scrise cu degetul pe nisip de Cuvîntul care te-a spus pe tine. 

Teogonie


Lui A. P.

Există înăuntru și există în afară. Există imanență și transcendență, opuse doar pentru cei care n-au fost niciodată înăuntru ori pe-afară. Imanent versus transcendent este doar o temă de interval.
De cînd îi știu, zeul dinafară și zeul dinăuntru au fost cei mai buni prieteni. Cine te aduce acasă, dacă nu glasul zeului dinăuntru, strigîndu-și prietenul cel mai bun? Sau, dacă ești în casă, nu te bucuri cînd îl auzi pe zeul dinafară strigîndu-l pe cel dinăuntru? Nu te grăbești de fiecare dată să te încalți și să te duci cu ei la joacă?

vineri, 22 aprilie 2016

Cuvîntul și lucrul



Balonul s-a spart
Dar nu și cuvîntul „balon”
Care s-a ținut bine de sfoara
Baloanelor nevătămate.

luni, 18 aprilie 2016

Dreptul omului de a fi porc



Sînt porc pentru că te cunosc. Pentru că tu mă cunoşti. Pentru că nu te cunosc sau pentru că tu nu mă cunoşti. Pentru că sînt şeful tău. Pentru că sunt prietenul tău. Fratele tău. Tatăl tău. Pentru că sînt bărbat.
Sînt porc pentru că îmi permit. Pentru că îmi permiţi. Pentru că te înţeleg sau pentru că nu te înţeleg.
Sînt porc pentru că eşti străin. Sînt porc pentru că eşti vecinul meu. Sînt porc pentru că sînt şmecher, sînt porc pentru că sunt fraier.
Sînt porc pentru că sînt creştin. D-aia mă rog. Nu mă rog pentru că sînt porc, mă rog pentru că sînt creştin. D-aia sunt porc.
D-aia eu, în general.
Sînt porc pentru că şi Dumnezeu e porc.
Sînt porc pentru că sînt om.

Miresme



–– Îmi intră merii-n cameră, mamă!
–– Aşa-ţi trebuie, dacă ai uitat geamul deschis!
–– Da, mamă, dar intră şi vişinii, vin şi corcoduşii!
–– Şi ce să-ţi fac eu? Închide geamul! Cheamă-l pe taică-tău!
–– Nu-l mai chem, mamă. Că merii miros a tata. Şi vişinii, şi corcoduşii!

Care-i faza?



Uneori am impresia că trăiesc într-un banc a cărui poantă nu o pricep. Mă aştept ca în orice moment să apară o bufniţă, sau un iepuraş, să-mi explice care-i faza.
Astăzi a fost foarte cald în majoritatea României. Atît de cald, încît lumea ar fi trebuit în mod normal să fie îngrijorată. Ceea ce, evident, nu are cum să se-ntîmple într-un banc. Cel puţin, nu în bancul în care trăiesc eu. Pentru că toţi cei pe care i-am auzit astăzi erau îngrijoraţi de prognoza meteo care anunţa că temperaturile revin la normal: „Ai auzit? Cică se răceşte vremea!”

duminică, 17 aprilie 2016

Janis Joplin şi blues-ul care nu a mai fost să fie



Blues-ul nu e făcut pentru oamenii care ştiu să cînte, şi nici pentru cei cărora doar le place muzica. După cum îi spune Ma Rainey lui Bessie Smith în filmul Bessie (https://en.wikipedia.org/wiki/Bessie_%28film%29), „trebuie să pui altceva în muzică. Blues-ul nu trebuie să-i facă pe oameni să te ştie pe tine, ci să-i facă pe oameni să ştie că tu îi cunoşti pe ei” (You got to put something else in it. The blues is not about people knowing you, it’s about you knowing people.”) Poate că proasta alegere, cea a celebrităţii, le produce artiştilor care au făcut-o acea remuşcare al cărei glas nu poate fi înăbuşit decît cu ajutorul alcoolului şi drogurilor.
Şi Janis Joplin căuta acel altceva şi spera că e destul de rezistentă pentru a rezista heroinei şi drogurilor pînă cînd îl va descoperi. Doar că-l descoperise, încă din adolescenţă, însă l-a pierdut pe drum.
Bessie şi Janis: Lttle Girl Blue (http://www.cinemagia.ro/filme/janis-little-girl-blue-1023521/) sunt două filme lansate anul trecut, şi în ambele există cîteva elemente comune. Dincolo de faptul că Janis Joplin aparţine tradiţiei muzicii blues, fapt asumat, pe lîngă muzica ei, şi de gestul simbolic de a ridica, cu două luni înainte de propria moarte, o piatră funerară la mormîntul nemarcat al lui Bessie.



Ambele artiste au fost bi-sexuale, ambele dependente de alcool (şi heroină, în cazul lui Joplin), ambele au avut o copilărie şi adolescenţă nefericită (Bessie din cauza sărăciei, a segregaţiei şi a pierderii părinţilor, Joplin din cauza diferenţelor dintre ea şi toţi cei din jur, izolării şi bătăii de joc la care a fost supusă ca elevă de liceu şi ulterior ca studentă) şi, într-un sens, ambele erau de culoare. Amîndouă şi-au pierdut viaţa nu doar în mod prematur, ci exact în momentul în care îşi găsiseră, ori mai bine zis regăsiseră iubirea care le-ar fi putut salva.
Cred că Janis Joplin a iubit blues-ul, dar a ales rock-ul pentru a se face cunoscută. Pentru a plăti nişte poliţe, pentru a-şi lua într-un fel revanşa pentru umilinţele îndurate ca adolescentă şi tînără femeie în Port Arthur, Texas. Muzica blues oferă o corespondenţă suplimentară între cele două cîntăreţe, şi anume prin inadecvarea titlurilor care le-au fost acordate. Pentru că nu ştiu cît de potrivit este să numeşti o cîntăreaţă de blues, oricît de mare, „Împărăteasa Blues-ului”, cum a fost supranumită Bessie Smith, avînd în vedere că muzica blues era cîntată de săracii din zonele rurale. Poate că acest titlu nu face decît să confirme că Bessie nu a urmat sfatul lui Ma Rainey;  iar „Regina Soul-ului Psihedelic” (un gen desprins din rockul psihedelic interpretat de Hendrix) nu face decît să confirme o relaţie psihedelică, mediată chimic, cu sufletul şi, în felul acesta, depărtarea lui Janis Joplin de „locul” predilect al blues-ului. Caracterizarea din titlul filmului, „Little Girl Blue” o reprezintă însă mai bine, reţinîndu-i umanitatea şi, în felul acesta, asigurîndu-i posibilitatea relaţiei cu blues-ul. [1]  
Ar fi putut reluarea relaţiei cu David Neuhaus, singurul om care a reuşit să o facă pe cîntăreaţă să renunţe la droguri, să o readucă la muzica cu care începuse, care o formase: Bessie Smith, Ma Rainey, Lead Belly, Odetta, Billie Holiday sau Big Mama Thornton? În ziua de 3 octombrie 1970, Joplin a trecut pe la studioul de înregistrări pentru a asculta versiunea instrumentală a piesei “Buried Alive in the Blues”, urmînd ca a doua zi să revină pentru înregistrarea părţii vocale (https://en.wikipedia.org/wiki/Janis_Joplin). Dar nu a mai apucat: în ziua respectivă a fost găsită moartă din cauza unei supradoze de heroină. La recepţie se afla scrisoarea de la David, care-o anunţa că o aşteaptă.
“The true measure of the success of the Love-In is the love that came out” (http://www.dailynews.com/opinion/20070617/hippie-hippie-shakedown-but-where-was-love) a observat cineva, rezumînd fără drept de apel falimentul culturii hippie. [1] Janis Joplin a tînjit după iubire, dar aceasta a continuat să-i fie refuzată şi de comunitatea hippie, la fel cum îi fusese refuzată şi în liceu. Pentru că, de data aceasta, nimeni nu o avea, de vreme ce o căutau, cu toţii, în altă parte. O căutau în iubirea liberă (sau mai degrabă în cea gratis, cum observă caustic Dawn Eden, autoarea articolului citat mai sus). O căutau în alcool, droguri şi, evident, în muzică.
Cred că una dintre diferenţele dintre blues şi celelalte genuri muzicale este că blues-ul vorbeşte despre lucrurile pe care le iubeşte; în celelalte cazuri, se vorbeşte mai mult despre ce te iubeşte sau nu te iubeşte, despre iubirea pe care o cauţi, o aştepţi. De aceea „legendele” blues rămîn întotdeauna locale, ori se-ntorc acasă, în cine ştie ce orăşel prăpădit sau fermă în declin. Nu devin „staruri”. Blues-ul se pricepe la oameni tocmai pentru că cineva iubeşte ceva sau pe cineva. Blues-ul e blue nu pentru că cineva nu e băgat în seamă, ci pentru că cineva a pierdut sau simte că va pierde lucrul pe care-l iubeşte. Dar tocmai pentru că iubeşte ceva, blues-ul nu se poate pierde pe sine, indiferent de orice altceva ar putea pierde. Pentru că blues-ul, după cum sfătuia „Mama Blues-ului”, Ma Rainey, pune altceva în muzică în afară de muzică. Şi anume, pune singurul lucru care ar putea intra în muzică, şi pentru care muzica a fost anume făcută.
„Ce lucru bun îţi poate aduce băutura?”, întreba o Janis Joplin într-un blues cîntat în jurul vîrstei de douăzeci de ani (https://www.youtube.com/watch?v=0fyQ1k94boE). Te loveşte de două ori: te lasă cu tristeţea, dar îţi ia blues-ul. Iar odată ce ţi-a luat blues-ul, îţi poate lua oricînd şi viaţa.    

Note:

[1] Acesta este, de altfel, poate cel mai mare merit al filmului, şi anume surprinderea vulnerabilităţii unei Janis care, într-un sens profund, şi-ar fi dorit să se poată întoarce acasă, după cum subliniază în mod fericit un comentator: „She defied and transcended those expectations in the grand manner, going from Port Arthur outcast to major San Francisco scene-insider in three years, but she still wrote home to her family every week and remained that yearning Port Arthur girl somewhere deep inside. Without that side of her, well filled out here by Berg, Janis Joplin almost wouldn’t make sense, and her music would likely lack that essential woundedness that animates it from within.” http://www.theguardian.com/film/2016/feb/01/janis-joplin-little-girl-blue   

[2] Vezi cîteva informaţii utile despre cultura hippie şi mediul social şi artistic în care a evoluat Janis Joplin aici:  https://en.wikipedia.org/wiki/Summer_of_Love, https://en.wikipedia.org/wiki/Monterey_Pop_Festival precum şi https://en.wikipedia.org/wiki/Flower_child

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Mai aveţi un complot şi pentru mine?



Ştiind că în revista Familia Ortodoxă au apărut o serie de articole argumentate în legătură cu subiectul vaccinurilor, am intrat pe site-ul revistei. Dar am descoperit cu surprindere un articol care, în ciuda faptului că părea bine documentat, exprima convingerea fermă că firma care produce Brînza Brădet este victima unui complot; din cîte am înţeles eu, autorul părea să sugereze că producătorul român a fost expus la un tratament toxic într-un mod la fel de nejustificat şi abuziv precum cel în care românii sunt forţaţi să-şi vaccineze copiii (http://www.familiaortodoxa.ro/2016/03/29/vaccinare-sau-totalitarism-i/). [1] De altfel, autorul încearcă să demonstreze că tocmai vaccinurile ar putea fi responsabile de îmbolnăvirile copiilor care au consumat produsele firmei Brădet. Fără a avea însă nici o dovadă.
Sper că autorul înţelege mai bine problema vaccinurilor decît situaţia în care a fost implicată firma Lactate Brădet, şapte dintre angajaţii ei fiind descoperiţi infestaţi cu E. coli, dintre care trei cu tulpina găsită chiar la copiii îmbolnăviţi [2]. Nu de alta, dar nu cred că este bine să schimbăm un complot cu altul. De pildă, complotul care ne cere să ne vaccinăm cu cel care ne cere să nu ne vaccinăm. [3] Sau poate, cine ştie, dacă o firmă precum Brădet, de pildă Frăsinet sau Paltinet, ar obţine patentul…

Note:

[1] „În data de 17 martie, Eurosurveillance publica un studiu care a fost preluat de cea mai mare parte a presei din România și dat drept dovada certă a faptului că fabrica de brânzeturi de la Brădet este în spatele întregii epidemii. Chiar s-a cerut retragerea produselor Brădet de pe piaţa internaţională şi, astfel, încă un mic producător român va putea fi falimentat. Ne putem culca liniştiţi, căci duşmanul a fost înlăturat, iar copiii noştri sunt în siguranţă.
Dacă totuşi vom arunca o privire pe acest studiu, cel puţin cei care au mai citit măcar o dată în viaţă abstractul unei cercetări de acest tip vor putea constata că nu există absolut nici o dovadă că îmbolnăvirile copiilor s-ar datora brânzei de Brădet, care este consumată de mai mulţi ani de români din toată ţara şi chiar de străini, fără să se semnaleze niciodată vreo problemă în urma consumării ei. Dimpotrivă, caşcavalul de Brădet este considerat de cei mai mulţi ca unul dintre cele mai bune de pe piaţa românească, produs şi vândut încă de români.”

[2] „Institutul “Cantacuzino” n-a efectuat teste complexe pe probele nici unuia dintre copiii despre care se știa că au consumat sau au fost în contact cu produse de la Lactate Brădet. Institutul a efectuat teste pe probele unui copil din Argeș care nu consumase produse de la Brădet, pe probele unui copil din Sibiu care nu consumase produse de la Brădet și pe probele unui copil din Bacău care nu consumase produse de la Brădet. Toți cei trei copii nu aveau legătură între ei, nu aveau legătură nici cu produsele firmei din Argeș și nu aveau legătură nici cu valul de îmbolnăviri din Argeș, îmbolnăvirea lor petrecându-se la ceva timp de la epidemia inițială, din luna februarie. Și, deși DSP Argeș a furnizat informații conform cărora, în urma anchetei epidemiologice efectuate, cel puțin trei copii consumaseră brânză de la Brădet (doi chiar din lotul testat, iar unul dintre copii era chiar unul dintre cei decedați), către Institutul “Cantacuzino” nu au fost trimise spre testare probe de la nici unul dintre acești trei copii. Că Internetul a ignorat asta nu e atât de grav, dar presa nu are nici o scuză.
În fine, săptămâna trecută lucrurile au fost repuse la punct de către două analize independente între ele, efectuate la mii de kilometri distanță: italienii au descoperit că un copil dintr-o familie de români s-a îmbolnăvit de sindrom hemolitic uremic din cauza consumului de brânză Brădet, iar șapte angajați ai fabricii lui Marius Badea au fost depistați ca fiind infestați cu E. coli, trei dintre ei purtând exact, dar exact tulpina aia ucigașă. Din 400 de produse testate de autorități în acest caz, singurul în care s-a găsit E. coli a fost brânza de la Brădet. Atât cea vărsată, care a ajuns în magazinele din Argeș, cât și cea ambalată, care a ajuns tocmai în Italia. Angajații fabricii care producea acea brânză erau purtătorii bacteriei ucigașe.” http://www.catavencii.ro/e-coli-nu-crede-n-lacrimi/. Vezi şi http://www.catavencii.ro/lactate-bradet-presedinte/ precum şi http://www.catavencii.ro/sinucidere-cu-e-coli/  

[3] Din acest punct de vedere, comploturilor le pot cădea victimă nu doar persoanele neinformate, cum se-ntîmplă de regulă (vezi nişte observaţii juste aici https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/09/carduri-si-vaccinuri-despre-discernamant-si-limitele-autoritatii-clericale/), ci şi persoanele avizate.

joi, 14 aprilie 2016

Liturghie şi, eventual, ceva viaţă



„Viaţa e scurtă, dar vastă” („life is short, but wide”), spunea Chuck Pyle, un poet-cîntăreţ de muzică country. Dar cînd dai peste unele lucrări teologice, viaţa ţi se pare dintr-o dată prea lungă. Pentru că a devenit insuportabil de îngustă. Este cu atît mai regretabil cînd lucrul acesta ţi se-ntîmplă tocmai în locurile unde te aştepţi mai puţin. Pentru că o traducere deficitară sau doar plată poate transforma oricînd pe un Simeon Noul Teolog într-un teolog de şcoală nouă. Orice traducător este şi un interpret, desigur, dar există interpretări cărora cu greu le pot supravieţui chiar şi teologi al căror limbaj este deopotrivă precis şi sugestiv, limpede, dar adînc.
Fără să fie un poet, mistic sau de altfel, deşi iubitor de poezie, părintele Alexander Schmemann rămîne unul dintre puţinii teologi ale căror gînduri păstrează calitatea frămîntăturii care poate dospi întregul aluat. În acest sens, teologia lui este poetică în ambele sensuri ale cuvîntului, în sens literar şi în sens creator. Asta cînd ai norocul de a-l citi în traducerea unui alt teolog inspirat şi deschis către Duhul, precum regretatul Părinte Aurel Jivi. O astfel de întîlnire oferă oricui şansa de a deveni la rîndul lui unul dintre însoţitorii Vieţii.
Din păcate, asemenea ocazii sunt tot mai rare. De pildă, volumul părintelui Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă. Desăvârşire creştină prin intermediul experienţei liturgice (Basilica, Bucureşti, 2014), mi-a lăsat impresia unui efort susţinut din partea traducătorului de a suprima orice urmă de viaţă oriunde exista riscul ca aceasta să ia cititorul pe nepregătite.     
Spre deosebire de generaţiile anterioare, astăzi ne bucurăm de prezenţa unor teologi ortodocşi profesionişti, oricînd pregătiţi să precizeze, de pildă, că ziua Domnului se referă la ziua de duminică. Volumul părintelui Alexander Schmemann este îmbibat de precizări redundante de acest tip, care alternează, nu neapărat de dragul erudiţiei, cu o categorie de note care, asumînd un aer competent, mai mult încurcă lucrurile decît le limpezeşte.
Dar de vreme ce în scrisul clar al părintelui Schmemann nu sunt atît lucruri care se cer limpezite, cît mai degrabă adîncite şi asumate, te întrebi care este în fond intenţia autorului numeroaselor note de subsol care însoţesc volumul? Să arate că ştie despre ce este vorba? Că este de acord cu părintele Schmemann asemenea elevului sîrguincios care repetă cuvintele profesorului atunci cînd nu dă din cap aprobator, demonstrîndu-şi astfel atenţia şi admiraţia? Să fie o încercare de a cîştiga respectul cititorilor în acelaşi mod în care l-a cîştigat pe cel al profesorilor de-a lungul anilor de şcoală? După cum se va vedea în continuare, este posibil ca lucrurile să ţină mai puţin de psihologia autorului notelor de subsol, şi mai mult de perspectiva teologică a învăţămîntului teologic ortodox, volumul oferind, în mod involuntar, dar cu atît mai util, confirmarea diagnosticului sumbru formulat de părintele Schmemann în legătură cu neînţelegerea cronică manifestată de teologia ortodoxă academică faţă de aspectele esenţiale ale teologiei ortodoxe.
Această neînţelegere este relevată doar în mod întîmplător în Liturghie şi viaţă de contrastul dureros dintre scrisul viu al autorului şi observaţiile de lemn, alteori de plumb din subsolul textului; mai grav este atunci cînd limbajul viu ajunge să fie imitat, vorbind în realitate despre acelaşi nimic, mai precis despre moarte, adevărata divinitate celebrată de profesorii de teologie şi căreia îi asigură cosmetica mortuară cu pudra şi rujul limbajului lor de lemn. Precum formularistica din Liturghie şi viaţă, unde cititorului îi este refuzată o carte atît de luminoasă, care este trasă aproape la fiecare paragraf în subsolul întunecos al unor note îmbîcsite atunci cînd nu sunt doar puerile. Recenzia aceasta este, prin urmare, efectul unui şoc emoţional. Îi avertizez pe eventualii ei cititori că urmează imagini cumplite.
Mai întîi, volumul propriu-zis: este vorba despre Liturgy and life: Lectures and essays on Christian development through liturgical experience, publicat în 1993 de Orthodox Church of America. Precizarea lipseşte însă de pe pagina tehnică a cărţii, acolo unde sunt trecute informaţiile speciale (menţiunile legate de dreptul de autor, codul CIP al Biliotecii Naţionale, ISBN, etc). Notele de subsol nu sunt asumate de nimeni printr-o indicaţie editorială, astfel încît cititorul ar putea crede că-i aparţin autorului. Pentru a spori confuzia, există o altă serie de note, plasate însă direct în text, încadrate între paranteze şi semnalate prin formula „n. trad.”, aşa cum se-ntîmplă la pagina 58, unde expresia „ziua Domnului” este explicată: „(Duminica – n. trad.). Sigur, pentru cineva care şi-a petrecut viaţa adultă ca profesor, aşa cum a făcut părintele Viorel Sava, traducătorul cărţii (http://teologie.uaic.ro/documente/cv/sava-europass-dec-2014.pdf), didacticismul este un impuls greu de controlat. Dar chiar şi aşa, nu poţi să nu te întrebi la ce fel de oameni s-a gîndit că-l vor citi pe părintele Schmemann, sau o carte cu un astfel de titlu? Aborigenii? Atunci cînd părintele Schmemann observa că „este necesară o cateheză liturgică pentru adulţi, şi chiar pentru clerici” (p. 35), nu cred că se referea la oamenii care nu ştiu că ziua Domnului înseamnă Duminică. Cred că se referă tocmai la oamenii care, ştiind că ziua Domnului înseamnă Duminică, îşi închipuie că au şi înţeles tot ce era de înţeles din semnificaţia Duminicii.
  Titlul: „Christian development” este tradus impropriu prin „desăvârşire creştină”, chiar dacă aceasta este ţinta experienţei liturgice şi a vieţii creştinului în general. Cartea părintelui Schmemann nu este dedicată teologiei mistice, ci educaţiei ortodoxe şi felului în care experienţa liturgică reprezintă, în ortodoxie, mediul educaţiei creştine. În „Cuvîntul înainte”, părintele Schmemann afirmă de altfel, aşa cum o va face şi pe tot cuprinsul cărţii, că viaţa liturgică a Bisericii reprezintă „unicul principiu ortodox de educaţie religioasă.” Şi continuă:

„Suntem încă departe de aplicarea şi îndeplinirea totală a acestui principiu; cu toate acestea, dacă această carte le aminteşte celor responsabili de educaţia religioasă a copiilor noştri că aceasta este cea mai importantă şi urgentă problemă a lor, ea îşi va atinge scopul”

Rămîne de văzut dacă publicarea în România a acestei cărţi în forma actuală poate contribui la realizarea scopului pe care şi-l propusese părintele Schmemann, sau dacă nu cumva ne îndepărtează şi mai mult de posibilitatea ca experienţa liturgică să (re)devină „unicul principiu ortodox de educaţie religioasă.” Deocamdată ţin să precizez că expresia „desăvârşirea creştină” forţează sensul titlului englezesc, care se referă la creştere sau dezvoltare, termeni mai adecvaţi într-o carte despre educaţie, cu atît mai mult cu cît este vorba mai degrabă despre o introducere în educaţia ortodoxă aşa cum este ea oferită în experienţa liturgică.
Notele de subsol sunt antologice, reprezentative pentru teologul ortodox român de astăzi. Din fericire, în partea a doua a cărţii ele se reduc drastic, astfel că dacă în primele 80 de pagini suntem asediaţi de 30 de note, în următoarele 80 de pagini abia dacă mai apar vreo 6. Probabil că autorul lor o fi obosit, sau poate că s-a gîndit că în prima parte a reuşit să orienteze în mod decisiv lectura cărţii.
Spune părintele Schmemann într-un mod simplu şi firesc: „În ciclurile liturgice zilnice, săptămânale şi anuale, Biserica umple timpul cu amintirea lui Hristos” (p. 32)? Autorul notelor e de altă părere, şi consideră că cititorul are neapărat nevoie de o explicaţie pentru această frază densă teologic, dacă nu cumva de-a dreptul obscură, a părintelui Schmemann: „Una dintre dimensiunile cultului divin public ortodox este aceea de a aminti de persoana Mântuitorului Hristos” (nota 12, p. 32). Vedeţi, prin comparaţie, cît de imprecis se exprima bietul părinte Schmemann? Dar, ce-i drept, el nu a avut şansa de a studia cu marele liturgist Nicolae Necula, precum traducătorul cărţii. Şi nici Hristos, din păcate: cînd ucenicii i-au cerut să-i înveţe să se roage, în loc să le spună, aşa cum era normal, că rugăciunea e de trei feluri, de adorare sau preamărire, de cerere şi de mulţumire, că se deosebeşte după substanţa ei, după loc şi după timp, etc., Hristos le-a spus alte chestii. De fapt, nici nu mai contează ce le-a spus, pentru că noi avem manualul de liturgică. E atît de bun încît pînă şi îmbălsămătorii îl apreciază. De fapt, îl confundă adesea cu propriul lor manual şi de fiecare dată cînd lucrul acesta se întîmplă rudele defunctului sunt impresionate: arată mort mai bine decît arăta cînd era viu.
Dar nu e vorba doar de nişte intervenţii inutile, de nişte parafraze pretenţioase care îngreunează supleţea textului părintelui Schmemann. Impresia mea este că notele de subsol din acest volum fie urmăresc în mod intenţionat să-l împiedice pe cititor să întîlnească teologia ortodoxă autentică, fie încearcă să ofere un soi de refren liniştitor, asigurîndu-l pe cititor că nimic nu va schimba starea actuală de lucruri, că orice semn de viaţă, oricît de mic, este identificat şi eliminat la timp, înainte de a putea contribui la vreo transformare a noastră. Aproape prin fiecare notă, prin modul formal, impersonal de a „explica” mesajul părintelui Schmemann, autorul notelor arată că refuză în fapt îndemnul părintelui de „regândire a tradiţiei Bisericii în integritatea ei, de aplicare a ei într-un context radical diferit de cel din trecut” (p. 34), îndemnul la „renaşterea «catehezei liturgice»” care „necesită întâi de toate o renaştere a vieţii liturgice a Bisericii, o înţelegere mai bună a ei de către credincioşi, o atitudine mai responsabilă faţă de ea, o participare mai activă la ea” (ibid.) Sarcina aceasta este, cum recunoaşte părintele Schmemann, „îngrozitor de dificilă”, dar primul pas e „să o recunoaştem şi, de asemenea, să devenim conştienţi de sensul ei” (ibid.)
Experienţa liturgică este mediul şi conţinutul educaţiei ortodoxe, dar asta în măsura în care experienţa liturgică este autentică. Iar pentru aceasta „este necesară chiar o renaştere a conceptului de Biserică, spiritualizarea parohiei, reînnoirea vieţii noastre de rugăciune. Toate la un loc alcătuiesc condiţia de bază pentru o adevărată educaţie creştină a copiilor noştri şi până nu recunoaştem aceasta, toate discuţiile noastre despre «metode» şi «principii» de lucru ale şcolii bisericeşti vor fi inutile.” (p. 35). Sau chiar dăunătoare, trebuie adăugat, în măsura în care ele nu urmăresc aprofundarea şi conştientizarea conţinutului credinţei, ci eficientizarea parohiei sau sporirea atractivităţii ritualului (de pildă, prin predici „colorate” sau prin introducerea de monitoare în curtea parohiei pentru ca slujba să poate fi urmărită şi de credincioşii rămaşi în afara bisericii).
Părintele Schmemann: „O sărbătoare este astfel intrarea în comuniune cu sensul etern al evenimentelor din trecut, prin care noi gustăm Împărăţia lui Dumnezeu.” (p. 41-42) Nota 14 ne explică: „Dacă Împărăţia lui Dumnezeu nu este numai realitatea viitoare, ci şi realitatea prezentă, cel ce trăieşte în această Împărăţie gustă din ea acum «ca în oglindă».” Ce sens are această precizare (care trimite la o expresie paulină, 1 Corinteni 13:12)? Că nu gustăm cu adevărat, ci doar într-un mod imperfect? Dar aceasta contrazice direct cuvintele părintelui Schmemann, care tocmai insistase asupra sensului literal al expresiilor liturgice: „Cel pentru care cultul este o experienţă de viaţă, acel Astăzi folosit în mod frecvent (ca de exemplu, «Astăzi El zace în mormântul Său» din Sâmbăta Sfântă) este nu numai o retorică «figură de stil». Pentru că aceasta este într-adevăr funcţia proprie a cultului, că în şi prin el tot ceea ce Hristos a săvârşit odată revine totdeauna la viaţă, este făcut prezent, actualizat în relaţia lui cu noi şi cu răscumpărarea noastră.” (p. 41)
Diferenţele de limbaj şi viziune dintre cele două etaje ale cărţii pun şi mai bine în lumină efectele dezastruoase ale unui anumit gen de învăţămînt teologic. În măsura în care şi-ar recunoaşte rănile şi ar căuta vindecarea, şansa educaţiei ortodoxe ar putea veni tocmai de la cei care i-au căzut victimă. Dar încercările frecvente ale autorului notelor de a „corecta”, „explica” sau doar „preciza” sensul afirmaţiilor părintelui Schmemann pare să sugereze că, din păcate, nu acesta este şi cazul de faţă.
„Ne împărtăşim în mod real”, „Tainele nu sunt nişte simboluri abstracte”, au devenit nişte simple lozinci, invocate într-un ritual al absenţei lui Dumnezeu; de fapt, ortodocşii poate că sunt singurii creştini care se împărtăşesc simbolic, cîtă vreme nu ştiu cu ce, cum sau de ce o fac. Receptarea abstractă, raportarea impersonală ne-au marcat într-o asemenea măsură încît reuşim să imităm cu uşurinţă limbajul personalist, al relaţiei, tocmai pentru că nimic nu mai înseamnă nimic. Termenii personalişti fac astăzi parte din arsenalul oricărui teolog, impostor sau de bună credinţă, fiind folosiţi ca o incantaţie sau ca nişte parole, într-un mod lipsit însă de conştiinţa şi sensibilitatea liturgică care i-a elaborat.
„Euharistia ca centru” este un subtitlu folosit de părintele Schmemann pentru un subcapitol dedicat, evident, importanţei Euharistiei în viaţa creştinilor ortodocşi. Iată şi nota prin care autorul ei ne informează că este de acord: „Centrul întregului cult ortodox este Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se reactualizează în chip nesîngeros Jertfa Mântuitorului, de aceea a şi fost numită «cununa tuturor slujbelor bisericeşti» (nota 16, p. 44). Autorul nu sesizează ironia situaţiei, de vreme ce tocmai în acest loc părintele Schmemann denunţa suficienţa definiţiilor stereotipe (vezi, în acest sens, şi observaţiile părintelui Schmemann de la paginile 48-49). Să faci un colaj din Schmemann şi Branişte e ca şi cum ai vrea să faci ikebana dintr-o combinaţie de flori naturale şi flori de plastic sau origami dintr-o îmbinare de hîrtie şi bucăţi de tablă ruginită.
Există însă şi situaţii în care autorul notelor sesizează cu fineţe insuficienţa formulărilor părintelui Schmemann, corectîndu-l, îndatoritor: „Denumirea corectă a acestor Taine (Botezul şi Mirungerea, nota mea, G. F.) este aceea de «Taine ale încorporării în Hristos»” (nota 18, p. 50). Spune Schmemann „slujirea pastorală”? Traducătorul intervine brutal, direct în text, şi precizează: „puterea de a conduce” (p. 51). La pagina 52 părintele Schmemann vorbeşte despre anumite servicii „non-liturgice”, care „nu «implică» întreaga Biserică (exemplu: serviciul religios de seară din rânduiala mănăstirească).” Nota 19 ne explică: „Se face aluzie la un serviciu religios specific comunităţilor anglicane, serviciu care are caracter neoficial şi facultativ.” Posibil. Dar nu se poate ca părintele Schmemann să se refere mai degrabă la slujba Miezonopticii, de pildă? De ce s-ar referi părintele Schmemann la anglicani într-un capitol dedicat slujbelor ortodoxe şi în care nu a zis nicăieri nimic despre anglicani?
Este trist că influenţa pe care ar putea să o aibă o carte ca aceasta, care propune un adevărat program de educaţie ortodoxă veritabilă, este înăbuşită printr-o serie de piedici care-i stînjenesc cursivitatea, coerenţa şi chiar frumuseţea. Citind-o, am înţelege mai bine şi eroarea celor două tabere care s-au opus recent în România în numele bisericilor mici sau mari. Se pare că am uitat că importanţa unei biserici nu este dată de frumuseţea ei, după cum nici solemnitatea nu face ca un ritual să fie „adevărat”:

„Când descriem slujbele ortodoxe, folosim foarte des cuvintele «solemn», «frumos» etc. Cu toate acestea, să reţinem că nici frumuseţea, nici solemnitatea nu au finalitate în ele însele. Poate fi frumuseţe falsă şi solemnitate falsă când se întâmplă ca ele să devină scopuri în ele însele, când sunt «despărţite» de relaţia lor cu înţelesul cultului. Acesta este, prin esenţa lui – şi trebuie să fie şi în practică –, spiritual. Prea multe dintre bisericile noastre se pare că reflectă mai mult mândrie umană şi mulţumire de sine decât frumuseţea celestă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ne trebuie o redescoperire a adevăratului spirit al cultului, care este acela de umilinţă, evlavie, frică de Dumnezeu, de recunoaştere a nevredniciei şi de petrecere neclinitită [sic!] în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este sensul exprimat prin cuvintele expresiei: «cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu […]»” (p. 49). Poate exista smerenie într-o catedrală, la fel cum poate exista trufie într-o bisericuţă.

„Dacă această carte le aminteşte celor responsabili de educaţia religioasă a copiilor noştri că aceasta este cea mai importantă şi urgentă problemă a lor, ea îşi va atinge scopul,” mărturisea cu speranţă părintele Schmemann într-un pasaj citat deja la începutul acestei recenzii. Probabil că în calitate de profesor universitar de teologie, beneficiar al unor „mobilităţi” (?) de cercetare-predare şi expert colaborator în proiectul „Studii Doctorale în România –Organizarea Şcolilor Doctorale.  Proiect derulat de Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior şi a Cercetării Ştiinţifice Universitare (UEFISCSU) şi finanţat prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea” (cf. CV (http://teologie.uaic.ro/documente/cv/sava-europass-dec-2014.pdf), şi părintele Viorel Sava şi-a atins scopul. Poate că dacă acesta ar fi coincis cu scopul pe care şi-l propusese părintele Schmemann, atunci şi Biserica ar mai fi crescut puţin, iar „desăvârşirea creştină” ar fi fost ceva mai mult decît o formulă atît de bine îmbălsămată, încît de la distanţă chiar pare ceva viu.

miercuri, 13 aprilie 2016

Hoinarul



Îi place să meargă,
Dar se opreşte
Cînd cineva îl depăşeşte-n fugă.
Uneori dă peste cîte unul
Ce stă locului.
Îl ia cu el.
Păstrează doar cîteva.
Celorlalte locuri le dă drumul
De cealaltă parte.

luni, 11 aprilie 2016

În ce cred cei care cred?



„Oare cum poți cunoaște pe cineva pe lumea asta?”, întreabă Grigore Leșe (Acum știu cine sunt, Humanitas, 2013, p. 87) Și răspunde: „După cum horile se ridică din sufletul lui.”
Poate că maestrului Leșe i s-a părut inițial că horile se ridică așa cum se cuvine din sufletele artiștilor care au participat la melodia „Smerenie” a grupului Taxi. Sau poate a vrut doar să le ajute puțin. Nu înțelege de ce multă lume nu a apreciat un text care inițial i se păruse în regulă, un îndemn la descoperirea lemnului și a spiritului lemnului. Adică, pînă la urmă, e tot despre Dumnezeu, nu?
Nu.
Oamenilor li se pare surprinzătoare prezența dlui Leșe în videoclip pentru că îl consideră un credincios. Un creștin care asumă însă un mesaj compus și exprimat de un număr de celebrități al căror creștinism a fost descoperit de-abia acum, în ambianța unei biserici mici. Sau mai degrabă în umbra unei catedrale mari? De fapt, dacă pînă acum Catedrala Neamului nu a reprezentat obiectul unei mari afecțiuni populare, ea începe să devină cu adevărat apreciată și chiar iubită tocmai pentru că a fost pusă sub semnul întrebării de un grup de oameni pentru care creștinismul nu a fost o prioritate pînă acum. Prin melodia lor, cei de la Taxi i-au făcut proiectului Catedralei Neamului cel mai mare serviciu de imagine, un cadou neașteptat pentru Patriarh și ierarhia BOR în genere.
În ce cred cei care nu cred este titlul unei cărticele simpatice, agreabilă ca un laxativ natural sau ca niște picături de nas Rinofug, în care un agnostic moderat și cultivat, Umberto Eco, stă la taclale pe tema credinței. În România, Eco ar fi fost perceput drept creștin, în ciuda încercărilor lui de a se dezvinovăți, iar titlul cărții („cum adică «cei care nu cred? Nu vezi că Eco vorbește de Dumnezeu, că-i cunoaște personal pe îngeri?») ar fi fost considerat o eroare tipografică. Versiunea tare a cărții, ca o operație fără anestezie, este reprezentată de Dialoguri de seară, primul, singurul și ultimul efort apologetic consistent din ortodoxia românească de la Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie încoace. În Dialoguri de seară, Părintele Galeriu și Sorin Dumitrescu răspund relativismului religios al lui Andrei Pleșu și scepticismului lui Gabriel Liiceanu.
Grigore Leșe se declară surprins de reacție, de interpretarea mesajului (nu și de mesaj!), așa cum multă lume a fost surprinsă să-l vadă asociat acestui proiect. Mai puțin suprinși au fost cei de la Taxi: pentru ei, probabil că acordul maestrului Leșe a venit ca un răspuns normal. Dar nu au fost suprinși de participarea lui Grigore Leșe nici cei care au înțeles că tradiția, cultura și credința, oricît de împletite ar fi, nu sunt același lucru. Cel puțin nu atunci cînd prin credință înțelegem credință creștină:

„Anul nu s-a lăsat ușor măsurat. Mai demult a început în martie, în septembrie, în decembrie, în ianuarie... după placul împăraților, al consulilor, al marilor ierarhi. Au fost ani ai dezordinii, dar oamenii nu au părăsit plugul solar. Și Iisus Hristos a fost numit «Arător», «Arătoriu». Toți zeii lumii au ținut plugul în mînă, Osiris, Vișnu, Buda se numea Halivahana, de la «hala», ce însemna plug.” (Grigore Leșe, Acum știu cine sunt, p. 122.)

De la un om care declară că știe cine este, te-ai aștepta să-și cunoască locul. Iar Grigore Leșe și l-ar fi cunoscut pe al său dacă ar fi știut nu doar ce spun alții despre Domnul, ci mai ales ce a mărturisit Petru: „Şi El i-a întrebat: «Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?» Răspunzând, Petru a zis Lui: «Tu eşti Hristosul».” (Marcu 8:27-29). În acest caz nu ar fi trebuit să știe intenția celor de la Taxi. Nu ar fi trebuit să știe nici măcar textul melodiei. Foarte probabil, nici nu i-ar mai fi fost solicitată colaborarea.

Notă:


Dumnezeu în spațiu. În spațiul mic



Lui Dumnezeu îi plac spațiile mici, zic unii. Și eu care credeam că vorbim despre cineva care a creat lumea!
Lui Dumnezeu îi plac spațiile mici, zic unii în a căror sufragerie ar putea intra cîteva biserici mici.
E bine că l-au găsit pe Dumnezeu într-o biserică mică; păcat doar că acesta nu a mai ajuns și în cîntecul lor interminabil. Acolo a ajuns doar unul de ocazie. Dar pînă și ăla s-a cărat la sfîrșitul filmărilor. Nimeni nu știe unde. Poate că într-o catedrală, știind că acolo nu-l va mai căuta nimeni.
Cărtărescu mi-a plăcut. Vreau să spun, omul e constant: iubește spațiile mici cel puțin de tot atîta vreme de cînd iubește femeile.
Eu credeam că nu știm prea bine ce-i place lui Dumnezeu. Poate că are și El toane, ca orice om. Presupun însă că sunt și lucruri care nu-i plac. Probabil că nu-i place să vorbești în numele Lui. Asta cîtă vreme nu ești hotărît să fii ca Dumnezeu. Este probabil să nu-i placă nici să-i folosești cuvintele după cum îți place ție. Trebuie să le folosești după cum îi place Lui. Dar cine știe ce-i place, în afară de artiștii din „Smerenie”? 
Cît de smerit poate fi cineva care declară că știe ce-i place lui Dumnezeu?
Sau poate că artiștii respectivi nu vor să ne spună ce-i place lui Dumnezeu; vor să ne spună doar ce Dumnezeu le place.
Exact ca băieții deștepți care se ocupă de Catedrala Mîntuirii.

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Cultura balaurilor



I-am înviat pe balaurii tăiați,
i-am zugrăvit pe stratul gros de superlavabilă
întinsă peste sfinți.

Sînt multe feluri de balauri,
dar pe fiecare după numele lui îl pomenim
pe sfîntul disc al memoriei noastre.

Nu și victimele, pe discul devenit prea hard
ele nu au loc, și nici nu merită să fie pomenite
de vreme ce orice om poate deveni balaur.

În Sîmbăta morților
poporul așteaptă cuminte
să fie chemat, să-și audă numele.

vineri, 8 aprilie 2016

Puterea gîndului


nu-i iuțeala,
nici schimbarea,
nu stă-n „dacă”,
nici în „poate”.
 „Acum”, „atunci” sau „cîndva”
nu sînt decît niște lipitori
care-l așteaptă în oceanul sufletului.
Puterea gîndului nu stă
într-un punct,
ori în vreo-ntrebare.
Stă într-o mirare.

joi, 7 aprilie 2016

Incredibil! Armata Română este lipsită de Basic Instinct!



În mod cu totul inexplicabil, Ministerul Apărării Naționale continuă să limiteze în mod abuziv accesul femeilor în armată (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20916841-ministerul-apararii-sanctionat-pentru-discriminare-dupa-exclus-femeile-mai-multe-specializari-din-domeniul-militar.htm). Așa cum își poate da seama orice om al cărui instinct primar nu a fost afectat de purtarea îndelungată a caschetei, motivația este cu totul absurdă:

„profesia de militar se exercită, în mare măsură, prin executarea de misiuni extrem de solicitante din punct de vedere fizic, o asemenea caracteristică fiind improprie structurii anatomice a persoanelor de sex feminin” (http://epochtimes-romania.com/news/ministerul-apararii-nationale-sanctionat-pentru-discriminarea-femeilor---245786)

Lăsînd la o parte faptul că tocmai „structură anatomică improprie” a fost cauza unor războaie serioase precum cel troian, sau că e destul ca o femelă hipopotam să traverseze curtea unei unități militare pentru ca toți soldații să capituleze, MApN ar trebui să zăbovească puțin asupra afirmației dlui Theodor Baconschi, care declara că doar printre niște eforturi monumentale îi poți rezista farmecelor Elenei Udrea (http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8055430-teodor-baconschi-catre-elena-udrea-trebuie-fac-eforturi-monumentale-nu-cad-sub-farmecul-tau-calitate-coleg.htm). Să fi recunoscut specialistul în cultura clasică o gorgonă? Se pare că nu, sau poate că nu la timp, fapt care le oferă celor interesați prilejul de a studia îndeaproape o victimă împietrită și în proiectul altora, nu doar în al ei.  
Dar, totuși, stimați militari: dacă un pluton format din comandoul Udrea, Andronescu, Anastase, Gorghiu, Dragu s-a dovedit atît de devastator în confruntarea cu milioanele de români, imaginați-vă ce ar putea face un regiment alcătuit din asemenea forțe! Și nu vorbim aici doar de teroriști, sau de amenințarea ruso-chinezo-nord-coreeană, și de alte fleacuri din astea pe care soldatele (sau soldățoaiele sau soldățoiacele) românce le-ar rezolva dintr-o rotire de poșetă! Vorbim de telegondole pe Marte, de terenuri de fotbal pe Lună, vorbim de numeroase locuri de muncă create pe Soare!
Pentru că, în definitiv, despre asta e vorba, nu? Despre energie! Nu contează cine o are, contează cine o controlează, nu-i așa? De pildă, în scena interogatoriului din Basic Instinct, era foarte multă energie în cameră. Unii dintre cei care asistau (nu mă refer doar la actorii care-i interpretau pe polițiști, și nici doar la echipa de filmare, ci și la mulți dintre spectatori) nici nu credeau că (mai) au energie. Au descoperit-o de-abia atunci. Singura care știa era Sharon Stone. Pentru că, domnilor militari, ca să trezești energia, s-o descoperi și s-o controlezi ai nevoie de un simț special. Un instinct, mai precis, demonstrat suficient de femeile din politica românească de astăzi și confirmat de unele dintre victimele lor. Dar dacă vă lipsește Basic Instinct, dovediți măcar puțin common sense! Așa că întrebarea nu e dacă să atribuiți un număr egal de locuri pentru fete și băieți la admiterea la școlile militare; întrebarea e de ce mai există locuri pentru băieți?