miercuri, 27 februarie 2013

FUBAR



Iar David a răspuns filisteanului: „Tu vii asupra mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe Care tu L-ai hulit. Acum însă te va da Domnul în mâna mea şi eu te voi ucide şi-ţi voi tăia capul, iar trupul tău şi trupurile oştirii filistene le voi da păsărilor cerului şi fiarelor câmpului, şi va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu; Şi toată adunarea aceasta va cunoaşte că nu cu sabia şi cu suliţa izbăveşte Domnul, căci acest război este al Domnului şi El vă va da în mâinile noastre” (1 Regi 17, 46-47).

Cum era de aşteptat, propunerea de introducere a religiei ca disciplină opţională la clasa pregătitoare a readus în discuţie statutul religiei ca materie de studiu.[1] Principala observaţie priveşte caracterul opţional al Religiei: deşi este opţională de drept, diversele constrîngeri, fie practice (ce face copilul în ora liberă?), fie psihologice (temerea că elevul retras de la ora de Religie va fi privit cu suspiciune de colegii săi), transformă această disciplină într-o materie obligatorie de fapt. Nemulţumirea legată de statutul cvasi-obligatoriu al Religiei e de fapt un mod atenuat de contestare a Religiei în sine; invocînd „cercetări [care] arată că nu devii nici mai religios, nici mai moral prin studierea Religiei în şcoală”[2], adversarii Religiei ca disciplină şcolară consideră că aceasta a ajuns să fie inclusă printre materiile de studiu datorită complicităţii dintre cler şi puterea politică.
Primul lucru care ar trebui spus este că Biserica nu răpeşte nimănui libertatea de alegere: şi raiul, şi iadul rămîn opţionale. Presupun, sper că tot ce vrea Biserica este ca această opţiune să fie făcută în cunoştinţă de cauză.
După cum spuneam, atacul era previzibil: după cum israeliţii se obişnuiseră cu Goliat în cursul celor patruzeci de zile în care uriaşul i-a provocat la luptă, tot astfel BOR trebuie să se fi obişnuit deja cu intervenţiile celor pentru care „îndoctrinarea religioasă ar trebui demolată cu orice preţ.”[3] Doar că, spre deosebire de povestea biblică, Biserica pare să simtă nevoia de a fi reprezentată de propriul ei Goliat. De aceea, neliniştitor în episodul recent al confruntării dintre umanismul secular şi BOR este mai puţin atacul, cît apărarea, şi anume poziţia adoptată de BOR, limitată la repetarea refrenului despre „rolul religiei de transmitere de valori”. Sigur, creştinismul transmite valori; dar aşa o face orice operă de artă, un film sau o piesă literară, o creaţie muzicală, un tablou sau o sculptură. Creştinismul ca „purtător de valori” este asemenea armurii cu care Saul l-a îmbrăcat pe David: prea grea ca să o poată purta (1 Regi 17, 38-39). În orice confruntare, fie şi cu un uriaş, îţi alegi arme pe măsura ta, nu pe măsura adversarului. A demonstrat-o cu prisosinţă Mickey Mouse în „Croitoraşul cel viteaz”.
Pentru unii creştini, simplul fapt că Biserica se află în război e o noutate. Filmul In the Valley of Elah (http://www.imdb.com/title/tt0478134/) constituie un excelent prilej pentru a înţelege natura războiului dintre Biserică şi lume, dintre Davizi şi Goliaţi.
Aparent un film despre război, filmul previne de fapt asupra posibilităţii ca David să se transforme într-un Goliat.[4] Într-un monstru. Biblic vorbind, monstru este oricine huleşte pe Dumnezeu. Pentru că oricine huleşte pe Dumnezeu îşi refuză umanitatea. Îl respingi pe Dumnezeu pentru că, mai întîi, te respingi ca om, te respingi ca fiinţă creată în acord cu o altă voinţă decît a ta.
Un militar pensionat, Hank Deerfield, caută să afle cauzele uciderii fiului său Mike. Asemenea biblicului Goliat, trupul lui Mike avea să fie găsit ciopîrţit şi devorat parţial de fiarele cîmpului:

Upon investigation, we believe it to be the remains of your son, Michael Deerfield.”
“Right. They'll need me to identify the body?”
“No, sir. We've... They've determined identity in other ways. I believe partial fingerprints.”

Pentru a desemna ceva atît de distrus încît nu mai putea fi recunoscut, soldaţii americani din cel de-al Doilea Război Mondial foloseau abrevierea „FUBAR” (http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_military_slang_terms#FUBAR). Cînd ceva se află dincolo de posibilitatea de recunoaştere înseamnă că se află dincolo de posibilitatea de a fi ajutat. FUBAR este corespondentul lui „Horror!” din Heart of Darkness, dar fără semnul exclamării. Hank descrie această situaţie la începutul filmului, cînd observă drapelul arborat în poziţie inversă, cu susul în jos:

“Do you know what it means when a flag flies upside down?
“No.”
“It’s an international distress signal.”
“No shit?”
“No shit.”
“It means we’re in a lot of trouble, so come save our ass ‘cause we don't have a prayer in hell of saving ourselves.”

Filmul descrie o pogorîre treptată la iad. Reconstituind traseul ultimelor ore de viaţă ale fiului său, Hank trece de „vămile” drogurilor, prostituţiei, alcoolului, pînă cînd asistă la uciderea puştiului irakian, după care totul a devenit permis. Călăuza tatălui este chiar fiul său mai mic, al cărui apel îi străpunge nopţile:

“It's really weird, Dad. […] Are you there, Daddy?”
“I can hardly hear you.”
“You gotta get me out of here.” 
“Well, that's just nerves talking.”
“Something happened, Dad. Something bad.”
“For Christ's sake. Is anybody there with you?”
“No, I'm alone.”

Viaţa omului se află la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre rai şi iad. A desfiinţa disciplina Religie înseamnă a-i refuza omului dreptul de a alege între rai şi iad. Dar Biserica trebuie să lupte nu doar împotriva celor care vor să-i ia omului acest drept, ci şi împotriva ei înseşi, atunci cînd în loc să apere dreptul omului de a alege în cunoştinţă de cauză, ea vorbeşte în schimb despre valori. A reduce creştinismul la un sistem de valori (morale, spirituale, culturale) înseamnă a-l transforma în ceva de nerecunoscut. Înseamnă a vesti un creştinism de care nimeni nu mai are de fapt nevoie: un creştinism de nerecunoscut nu mai poate ajuta pe nimeni. Într-o astfel de Biserică, nici un David nu mai e de dorit – decît dacă se transformă la rîndul lui în ceva de nerecunoscut.
Întors acasă, Hank trece prin dreptul şcolii unde văzuse drapelul SUA înălţat greşit; de data aceasta era arborat corect. Îl coboară, şi-l înalţă în schimb pe cel primit de la fiul său. Cu susul în jos. Fiul său, un David odinioară („un erou”, cum îl caracterizează camaradul şi ucigaşul său), devenise un Goliat. Iar el, tatăl lui David, a contribuit la asta, nedorind să ştie nimic despre iadul din care fiul îl striga.
Trebuie să le spunem copiilor povestea lui David şi Goliat. Cum bine precizează autorii ghidului pentru predarea Religiei la clasa pregătitoare, „elevii să fie conştientizaţi asupra faptului că la religie povestirile pe care le aud, mai ales cele biblice, sunt adevărate.”[5]  Trebuie să le spunem aceste poveşti nu pentru a le transmite nişte valori, ci pentru a le da coordonatele realităţii. Ei trebuie să afle la timp că se află deja în Valea Terebinţilor, locul unde David pare să nu aibă nici o şansă. Dar pentru David, miza luptei nu este să-l răpună pe Goliat. Sigur, uneori, precum în episodul confruntării dintre David şi Goliat, hulitorul este dat în mîna celui care vine „în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel” (1 Regi 17, 45). Provocarea de fiecare zi pentru David este însă mai ales cum să rămînă el însuşi, cum să rămînă David în condiţiile în care toţi îl îndeamnă să devină un uriaş.  

NOTE:


[2] Ibid.


[4] http://www.rottentomatoes.com/m/in_the_valley_of_elah/news/1703203/director_paul_haggis_on_in_the_valley_of_elah_the_rt_interview/ Vezi o discuţie extinsă în Thomas A. Horne, “Goliath in the Valley of Elah”, War, Literature, and the Arts, vol. 23, 2011, pp. 252-268

[5] Religia la clasa pregătitoare. Ghid pentru profesori, Editura Basilica, 2012, p. 19 http://www.patriarhia.ro/_upload/documente/13479715324869147063.pdf


luni, 18 februarie 2013

Persoana, omul-altar


La recomandarea unei prietene am văzut un documentar despre nişte călugări din Ucraina, a căror mănăstire se află în apropierea graniţei cu România (http://proiectromania.wordpress.com/2013/01/09/video-locul-in-care-minunile-se-petrec-povestea-unui-erou-in-viata/). Ce este deosebit în legătură cu mănăstirea din Molniţa este dedicarea faţă de copiii abandonaţi, 140 din cei 140000 de orfani din Ucraina fiind îngrijiţi aici. Mulţi dintre aceşti copii suferă de grave infirmităţi sau maladii. Unii sunt paralizaţi, alţii sunt bolnavi de sida. Cu totul miraculos, dar deloc neaşteptat, unii se vindecă. Dar nici unul nu este preţuit mai mult, ori mai puţin, pentru că este „altfel”. Pentru că aici nu există trans-persoane (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html), ci persoane pur şi simplu. Şi există persoane pentru că oamenii de aici „ştiu cu fermitate la care altar să te închini şi cui să slujeşti.” Merită redat contextul integral al acestui citat:

„În lumea aceasta e bine să cumperi un apartament; şi mai bine e să construieşti o casă. E o adevărată fericire să naşti un copil şi să sădeşti un pom. Dar şi mai important e să construieşti o biserică. Cîndva omul se numea biserică, dar acum cinstea sa este mai mică. Cu toate acestea, trebuie să construieşti o biserică, fie mică, dar o biserică proprie, în suflet. Trebuie să ştii cu fermitate la care altar să te închini şi cui să slujeşti.”

Slujba de sfinţire a unei biserici şi slujba botezului sunt asemănătoare, aminteşte naratorul: pentru că în ambele cazuri se sfinţeşte un altar, locul unde omul devine persoană.
Din excelentul comentariu al naratorului, ferm şi delicat în acelaşi timp, am reţinut şi acest pasaj:

„Dragostea şi mîngîierea sunt necesare tuturor, mai ales mîngîierea. Mîngîierea nu se cumpără. Dragostea o poţi cumpăra. Dar sincera gingăşie a sufletului nu o poate avea oricine.
Unul dintre copii nu a primit căţeluşul de pluş şi a început imediat să plîngă. Nu a primit părticica din căldura sufletului. Şi asta e înfricoşător! Mai ales aici. Pare a fi un detaliu nesemnificativ: căţelul e doar o jucărie moale. Dar sufletul e şi mai moale. Bine că sunt rezerve de cadouri şi tărie ca să rezişti şi să nu te laşi doborît de zilnica discuţie cu necazurile celor din jur. Şi cu toate acestea, să nu-ţi pierzi credinţa în milostivirea Creatorului. Dar părintele Mihail nu-şi pune astfel de întrebări, pentru el credinţa este cel mai important lucru. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în minune şi credinţa în mîntuire.”

Ce înseamnă asta? Înseamnă că adevăratele infirmităţi sunt la noi, cei cu sufletul tare, aspru şi care suntem lipsiţi de „sincera gingăşie a sufletului”. Dar cum am putea nădăjdui în tămăduire fără să ştim de fapt dacă e vreun altar anume unde să ne închinăm şi cui să slujim (chiar dacă, din spirit de prevedere, am închina un altar pînă şi zeului necunoscut)? 


joi, 14 februarie 2013

Mircea Platon: Catacomba cu mochetă



Motto: "Astăzi, Luni, 11 februarie, începînd cu orele 17.00, va avea loc un recital de chitară [...] Recitalul va avea loc în sala cu mochetă de la subsolul Capelei Mari din campusul Universităţii Emanuel din Oradea."

Pentru lumea universitară nord-americană (aşa numita "liberal academia"), baptiştii sunt nişte troglodiţi: nişte ţărănoi inculţi, şcoliţi acasă, de mame nu foarte bine alfabetizate, absolvind apoi cursurile Universităţii Bob Jones, duşi la mega-biserici cu aspect de mall unde sunt spălaţi pe creier de pastori care îl vând pe Iisus cu fervoarea transpirată cu care alţii vând celulare sau maşini, plimbaţi pe la Muzeul Creaţionismului din Kentucky, unde un Adam şi o Evă din gutapercă împart Grădina Raiului cu dinozaurii din Jurasic Park, locuind  în catacombe cu mochetă suburbane, dependenţi de armata şi sistemul militaro-industrial american pentru a-şi întreţine stilul de viaţă nesănătos, consumerist, poluant.
Din fericire pentru baptiştii români, statutul intelectual refuzat lor de către elitele de pe nava-mamă, ţara-amiral, farul călăuzitor, S.U.A., poate fi reclamat cu succes înjurându-i pe ortodocşii din România, răsfrângând asupra  "obscurantiştilor" ortodocşi toate păcatele - reale sau închipuite - proiectate asupra fundamentaliştilor baptişti de către elitele intelectuale nord-americane.
Ca urmare, Dan Puric e luat în tărbacă, nu în numele lui Hristos, ci în cel al lui Andrei Pleşu, de către un "intelectual" baptist pe care îl desfid să propovăduiască operele lui Pleşu prin bisericile fraţilor din America de Nord.
Ceea ce mă dezamăgeşte nu e atacul la Dan Puric în sine - ştiu că omul de teatru e plin de umor şi că e capabil să recupereze estetic şi să desluşească în cheie creştină multe din reacţiile la opera/lucrarea sa. Respingătoare mi se pare însă teologia de termită care stă la temelia atacului menţionat, credinţa că Dumnezeu ne-a pus în lume ca să o devorăm, că "păşunismul" e ridicol şi că între creştinism şi asfalt există o legătură indisolubilă. Am mai întâlnit astfel  de argumente la Cătălin Avramescu, politolog şi consilier prezidenţial care cerea cândva ca România să se Reformeze pentru ca să se asfalteze. E drept că acelaşi Avramescu condamna politica anti-avort a lui Nicolae Ceauşescu. La vremea când îi răspundeam lui Avramescu în Idei în dialog, Teodor Baconsky se declara împreună cu mine sceptic în privinţa reducerii creştinismului la statutul de ideologie civilizatoare. Una e să te converteşti la creştinism, şi alta e să te converteşti la "etica protestantă şi spiritul capitalist". Mai apoi, sub presiunea sau ispita politicii, Baconsky a îmbrăţişat şi el concepţia civică a Bisericii ca "avanpost civilizator", a Bisericii ale cărei permanenţe dogmatice şi prezenţă liturgică sunt negociabile de dragul ecumenismului politic şi politizant.
Tocmai acest dublu limbaj îl regăsesc acum în atacul asupra păşunismului lui Puric. Fundamentalistul hristocentric din America devine eroul civilizator pleşuvionar la contactul cu Dan Puric şi babele din România (descrise cu un umor care îi scapă mohorâtului puritan).
[...] Am auzit pe mulţi baptişti spunând că ortodocşii sau alţi "rătăciţi" se vor duce direct în Iad. Şi viceversa.
Poate că Raiul nu-l vom moşteni împreună. Nu ştiu. Cum va lăsa Dumnezeu, după mila şi dreptatea sa. Dar cred că aceeaşi ţară o putem locui, lucra şi face să înflorească. Ortodocşii cu prunii, baptiştii cu varza şi pasta de tomate. Important e să fie organice, fără îngrăşăminte chimice. Că altminteri se trec şi păsările cerului, şi crinii câmpului. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Mircea Platon


miercuri, 13 februarie 2013

O negociere


Despre aprecierile excesive ale domnului Marius Cruceru am mai scris cu un alt prilej (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2010/05/schimbul-de-noapte-i.html). Atunci era vorba despre reacţia românilor la ură: „Românul reacţionează «bine» la ură. Dacă îi dai să toace ţigani, evrei se ordonează.”
Nu-i uşor de stabilit dacă un anumit episod istoric, limitat în timp şi care a implicat doar un segment redus din populaţia României, poate fi considerat caracteristic pentru firea românilor. Decît poate dacă ţi se dă să-i toci pe români.
Dar dl Cruceru devine tot mai specific: de la români în genere a trecut la românii semidocţi. Din rîndul cărora fac parte şi eu de vreme ce mi-e greu să calific discursul lui Dan Puric drept „complet gol”: „M-am mirat fără ostoire cum o anumită specie de pseudo-intelectuali, adică oameni cu facultăţi (studii, diplome adică) stau absolut prostiţi în faţa carismei seci a unui retor cu daruri evidente de actor, dar complet gol în discurs.” http://mariuscruceru.ro/2013/02/12/despre-puricianism-via-ratio-et-revelatio/). Un intelectual veritabil se miră, fireşte. Şi ca să fii recunoscut drept un intelectual veritabil, probabil că uneori trebuie să-i toci pe impostori.
Dl Vereş, autorul articolului citat şi glosat admirativ de dl Cruceru, consideră că „Puric e un simptom pentru mocirla identitară, culturală şi religioasă a unei reprezentative părţi a poporului român.” (http://ratioetrevelatio.com/2012-02-11-10-47-08/articole-originale/item/152-prostocronismul-profetic). Potrivit dlui Vereş, în locul recuperării memoriei pe care pretinde că o afirmă, Dan Puric nu face altceva decît să „spele memoria” poporului român printr-o „recuperare a unei gîndiri retrograde, apuse şi printr-o idealizare necritică a unui trecut fundamental artificial construit.”
Ţăranul român este, aflăm în aceeaşi ordine de idei, înapoiat cultural şi tehnic, omul frumos este de fapt copleşit de metehne şi nelăsat să se gîndească la ele, numeroşi români se află într-o mocirlă identitară, culturală şi religioasă: piedici serioase în calea evanghelizării, care explică poate lansarea acestui atac tocmai de ziua lui Dan Puric.
Dincolo de lăudabilul zel misionar, nu mă pot împiedica să văd aici şi o invitaţie indiscretă la negociere. Dl Vereş apropie stilul lui Dan Puric de cel al lui Becali. O analogie făcută şi de dl Pleşu, cu cîţiva ani în urmă (http://adevarul.ro/news/eveniment/andrei-plesu-n-am-mai-apuc-alt-chip-acestei-tari-1_50abe6fc7c42d5a663821b1c/index.html#) Dl Vereş numără ideile lui Dan Puric, pe care le consideră puţine şi fixe; tot astfel, dl Pleşu consideră că „[Dan Puric] se mişcă într-un registru de idei destul de previzibil.” De altfel, unul dintre motourile articolului dl Vereş este luat dintr-unul din pasajele în care dl Pleşu îl critica pe Dan Puric. Acuză Dl Pleşu „mica pompă profetică a discursului” lui Dan Puric? Vine şi dl Vereş să facă băşcălie de „profetismul” lui Puric, fără să observe că, în contextul menţionat, Puric putea fi la fel de bine autoironic. În orice caz, calitatea de actor nu exclude vocaţia profetică: Shakespeare te poate ajuta aici mai bine decît studiile teologice să înţelegi că „jesters do oft prove prophets”...
Există unii evanghelici, intelectuali veritabili, care ţin să fie respectaţi ca intelectuali, care doresc să fie recunoscuţi de elită. Nu are a face că dl Andrei Pleşu nu e creştin, [1] în timp ce Dan Puric este. Importantă e recunoaşterea reciprocă, fie şi la nivelul unei efemere intersectări de priviri. Puric te deranjează în măsura în care-l deranjează pe Pleşu. Negocierea e simplă: Pleşu devine ortodox iar evanghelicii devin intelectuali dacă Puric devine manelist. Iar eu rămîn să mă mir cum nişte creştini care sunt totodată nişte intelectuali veritabili stau absolut prostiţi în faţa carismei unui retor cu daruri evidente de maestru spiritual, dar complet ignorant în materie de Adevăr.
  

Notă:

[1] Pentru dl Andrei Pleşu este inacceptabil că „adevărul s-ar putea rosti doar la Buzău” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html). Dar adevărul s-a văzut pentru prima dată doar în Betleem. Adică într-o localitate chiar mai modestă decît Buzău. 

     

marți, 5 februarie 2013

Crucea şi intervalul: persoana şi trans-persoana


Noul capelan al Universităţii Boston, Cameron Partridge, este un transexual (http://religionandpolitics.org/2013/01/03/crossing-boundaries-a-transgender-priest-becomes-a-university-chaplain/). Un membru al conducerii UB apreciază că “ it’s good to have a trans person to look up to and act as a mentor.” (“este bine să ai o trans persoană pe care să o admiri şi care să-ţi fie mentor”). M. Thomas Shaw, episcopul anglican care l-a aprobat şi sprijinit pe Partridge încă dinainte ca acesta să fie hirotonit, susţine că în dioceza sa concepţia unui Dumnezeu care te judecă este respinsă din capul locului („the conception of God that judges you is not the conception of God in this diocese”).
Este şi mesajul pe care dl Pleşu îl proclamă în dioceza domniei sale. Astfel, în legătură cu celelalte religii, dl Pleşu hotărăşte: “Nu poţi rechiziţiona Duhul. Nu poţi să pleci de la convingerea că adevărul s-ar rosti doar la Buzău.” (http://mihneamaruta.ro/2013/01/29/andrei-plesu-la-intalnirea-cu-studentii-teologi-sa-nu-va-pierdeti-umorul/) Dar că adevărul depinde doar de un loc, asta nu depinde de loc. Depinde de adevăr. Iar adevărul s-a făcut un anumit om într-un anumit loc într-un anumit timp. Aceasta este lucrul uimitor pe care dl Pleşu nu este dispus să-l recunoască. Potrivit lui Peter Kreeft, apologeţii creştini trebuie să ţină cont de disciplina religiilor comparate întrucît aceasta este direcţia din care vin cele mai răspîndite obiecţii la adresa creştinismului:

The objection is not that Christianity is not true but that it is not the truth; not that it is a false religion but that it is only a religion. The world is a big place, the objector reasons; "different strokes for different folks". How insufferably narrow-minded to claim that Christianity is the one true religion! God just has to be more open-minded than that.” (http://www.catholiceducation.org/articles/apologetics/ap0228.htm).

Dl Pleşu ar avea dreptate dacă Dumnezeu nu s-ar fi făcut om cu adevărat. Toate religiile ar putea fi străbătute de Duhul Sfînt doar dacă Dumnezeu ar fi impersonal. Iar dacă dl Pleşu ar avea dreptate, atunci şi Partridge ar avea dreptate: dacă orice credinţă despre Dumnezeu este adevărată, atunci orice imagine despre om este adevărată. În absenţa unui chip, omul poate semăna cu orice doreşte.
Dar această pretenţie, susţine Chesterton, este pur şi simplu falsă:

„Este de-a dreptul fals să zici că alţi înţelepţi şi eroi au afirmat că ei sunt acel necunoscut stăpîn şi făcător despre care lumea a visat şi în legătură cu care s-a tot sfădit. Nici unul dintre ei nu a pretins vreodată aşa ceva. Nici una dintre sectele sau grupările lor nu a afirmat despre întemeietorii lor că ar fi pretins aşa ceva. Cel mai mare lucru pe care orice profet l-a spus a fost că el nu era decît slujitorul adevărat al unei astfel de fiinţe. Cel mai mare lucru pe care orice vizionar l-a spus a fost că oamenii pot surprinde frînturi din acea fiinţă spirituală; sau că le e mai lesne să surprindă frînturi din fiinţe spirituale inferioare.
Cel mai mare lucru pe care orice mit primitiv l-a sugerat vreodată a fost că Făcătorul era prezent în momentul facerii. Dar că Făcătorul a fost de faţă şi ulterior, după petrecerile lui Horaţiu, şi că a stat de vorbă cu vameşii şi cu personaje oficiale din viaţa de zi cu zi din Imperiul roman şi că acest fapt continuă să fie afirmat de toată acea mare civilizaţie pentru mai mult de o mie de ani e ceva absolut nemaiauzit oriunde în lume. Această afirmare constituie singura mare şi uimitoare declaraţie pe care omul a făcut-o de cînd a rostit cel dintîi cuvînt articulat în loc să latre ca un cîine.
Caracterul unic al acestei declaraţii poate fi folosit atît ca un argument împotriva ei, cît şi ca un argument în favoarea ei. Ar fi uşor să o privim ca pe un caz de nebunie izolată. Dar oricum transformă în pulbere şi aiureală religiile comparate.” (http://gutenberg.net.au/ebooks01/0100311.txt)

Dl Pleşu acuza clerul ortodox de lipsă de umor; prin urmare, le cere mesagerilor unei veşti bune umor şi deschidere. Dar vestea bună a Evangheliei nu este o poantă bună. În fapt, o astfel de deschidere le interzice mesagerilor să împărtăşească vestea cea bună. Nu ştiu cît i-ar înveseli pe ortodocşi acceptarea tuturor religiilor ca adevărate; e puţin probabil şi ca atmosfera din intervalul dintre dumnezeul trans-personal şi omul trans-personal să poată fi sensibil transformată printr-o astfel de concesie. Mai degrabă întreaga lume ar deveni ceva mai întunecată. Fiindcă ţine de esenţa veştii bune să fie singura, după cum insistă Chesterton:


„Ce nedumereşte lumea, pe înţelepţii ei filozofi şi pe stilaţii ei poeţi păgîni în legătură cu preoţii şi credincioşii Bisericii Catolice este că aceştia încă se poartă de parcă ar fi mesageri. Un mesager nu visează despre ce anume ar trebui să fie mesajul său, şi nici nu dezbate despre ce ar trebui probabil să fie mesajul său, ci îl transmite aşa cum este. Conţinutul mesajului nu este o teorie sau un capriciu, ci un fapt. Nu este relevant pentru această schiţă în mod intenţionat rudimentară să demonstrez în detaliu că este vorba despre un fapt; nu mi-am propus decît să subliniez că aceşti mesageri îşi tratează mesajul aşa cum oamenii tratează faptele.
[...] Religia lumii, în proporţiile ei corecte, nu este împărţită în trăsături fine de mistică şi forme mai mult sau mai puţin raţionale de mitologie. Este împărţită de linia dintre oamenii care aduc mesajul şi cei care nu l-au auzit încă sau care încă nu-l pot crede.
[...] Astfel încît atunci cînd spunem că ţara cuprinde atît de mulţi confucianişti sau budişti, vrem să spunem că există atît de mulţi păgîni ai căror profeţi le-au dat o nouă versiune, încă şi mai vagă, a puterii nevăzute; ceea ce a făcut ca acea putere să nu fie doar invizibilă, ci aproape impersonală. Cînd spunem că şi ei au temple şi idoli şi preoţi şi sărbători periodice, nu spunem decît că acest soi de păgînism este îndeajuns de uman pentru a întrebuinţa elemente de măreţie, imagini, sărbători şi basme. Nu spunem altceva decît că păgînii au mai mult scaun la cap decît puritanii. Dar ce ar trebui să fie zeii, cu ce sunt însărcinaţi preoţii lor să spună, nu reprezintă un secret nemaipomenit precum cel pe care acei grăbiţi mesageri ai Scripturii trebuie să-l spună. Nimeni altcineva afară de aceştia nu mai are vreo Evanghelie; nimeni altcineva nu mai are o veste bună; din simplul motiv că nimeni altcineva nu are nici un fel de veste.” (Vezi în continuare pasajul integral, din care nu am tradus aici decît o parte).     

“The Church contains what the world does not contain. Life itself does not provide as she does for all sides of life. That every other single system is narrow and insufficient compared to this one; that is not a rhetorical boast; it is a real fact and a real dilemma. Where is the Holy Child amid the Stoics and the ancestor-worshippers? Where is Our Lady of the Moslems, a woman made for no man and set above all angels? Where is St. Michael of the monks of Buddha, rider and master of the trumpets, guarding for every soldier the honor of the sword? What could St. Thomas Aquinas do with the mythology of Brahmanism, he who set forth all the science and rationality and even rationalism of Christianity? Yet even if we compare Aquinas with Aristotle, at the other extreme of reason, we shall find the same sense of something added. Aquinas could understand the most logical parts of Aristotle; it is doubtful if Aristotle could have understood the most mystical parts of Aquinas.
[...] Right in the middle of all these things stands up an enormous exception. It is quite unlike anything else. It is a thing final like the trump of doom, though it is also a piece of good news; or news that seems too good to be true. It is nothing less than the loud assertion that this mysterious maker of the world has visited his world in person. It declares that really and even recently, or right in the middle of historic times, there did walk into the world this original invisible being; about whom the thinkers make theories and the mythologists hand down myths; the Man Who Made the World. That such a higher personality exists behind all things had indeed always been implied by all the best thinkers, as well as by all the most beautiful legends. But nothing of this sort had ever been implied in any of them. It is simply false to say that the other sages and heroes had claimed to be that mysterious master and maker, of whom the world had dreamed and disputed. Not one of them had ever claimed to be anything of the sort. Not one of their sects or schools had ever claimed that they had claimed to be anything of the sort. The most that any religious prophet had said was that he was the true servant of such a being. The most that any visionary had ever said was that men might catch glimpses of the glory of that spiritual being; or much more often of lesser spiritual beings. The most that any primitive myth had ever suggested was that the Creator was present at the Creation. But that the Creator was present at scenes a little subsequent to the supper-parties of Horace, and talked with tax-collectors and government officials in the detailed daily life of the Roman Empire, and that this fact continued to be firmly asserted by the whole of that great civilisation for more than a thousand years that is something utterly unlike anything else in nature. It is the one great startling statement that man has made since he spoke his first articulate word, instead of barking like a dog. Its unique character can be used as an argument against it as well as for it. It would be easy to concentrate on it as a case of isolated insanity; but it makes nothing but dust and nonsense of comparative religion.
It came on the world with a wind and rush of running messengers proclaiming that apocalyptic portent; and it is not unduly fanciful to say that they are running still. What puzzles the world, and its wise philosophers and fanciful pagan poets, about the priests and people of the Catholic Church is that they still behave as if they were messengers. A messenger does not dream about what his message might be, or argue about what it probably would be; be delivers it as it is. It is not a theory or a fancy but a fact. It is not relevant to this intentionally rudimentary outline to prove in detail that it is a fact; but merely to point out that these messengers do deal with it as men deal with a fact. All that is condemned in 'Catholic tradition, authority, and dogmatism and the refusal to retract and modify, are but the natural human attributes of a man with a message relating to a fact. I desire to avoid in this last summary all the controversial complexities that may once more cloud the simple lines of that strange story, which I have already called, in words that are much too weak, the strangest story in the world. I desire merely to mark those main lines and specially to mark where the great line is really to be drawn. The religion of the world, in its right proportions, is not divided into fine shades of mysticism or more or less rational forms of mythology. It is divided by the line between the men who are bringing that message and the men who have not yet heard it, or cannot yet believe it.
But when we translate the terms of that strange tale back into the more concrete and complicated terminology of our time, we find it covered by names and memories of which the very familiarity is a falsification. For instance, when we say that a country contains so many Moslems, we really mean that it contains so many monotheists; and we really mean, by that, that it contains so many men; men with the old average assumption of men-that the invisible ruler remains invisible. They hold it along with the customs of a certain culture and under the simpler laws of a certain law-giver, but so they would if their law-giver were Lycurgus or Solon. They testify to something which is a necessary and noble truth; but was never a new truth. Their creed is not a new colour, it is the neutral and normal tint that is the background of the many coloured life of man. Mahomet did not, like the Magi, find a new star; he saw through his own particular window a glimpse of the great grey field of the ancient star light. So when we say that the country contains so many Confucians or Buddhists, we mean it contains so many pagans whose prophets have given them another and rather vaguer version of the invisible power; making it not only invisible but almost impersonal. When we say that they also have temples and idols and priests and periodical festivals, we simply mean that this sort of heathen is enough of a human being to admit the popular element of pomp and pictures and feasts and fairytales. We only mean that Pagans have more sense than Puritans. But what the gods are supposed to be, what the priests are commissioned to say, is not a sensational secret like what those running messengers of the Gospel had to say. Nobody else except those messengers has any Gospel; nobody else has any good news; for the simple reason that nobody else has any news.”