joi, 31 martie 2016

Telema și Dilema: două nume, o singură lege, nici un Domn



În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:10-11)

Hristos nu a venit să anuleze Legea, ci să o împlinească. Pentru unii însă, acest lucru înseamnă tot un fel de anulare a ei, un fel de „totul e permis dacă e făcut din iubire”: poți ucide pruncii din iubire (deși este vorba de uciderea unui copil în vîrstă de șase ani de propria sa mamă, o astfel de lege a „iubirii” este promovată în filmul Te iubesc de-atîta timp, https://en.wikipedia.org/wiki/I've_Loved_You_So_Long), poți fi de acord cu intenția cuplurilor homosexuale de a adopta copii, poți admite sexualizarea precoce a copiilor sub masca educației sexuale. Legea noii iubiri implică recunoașterea iubirii oricum s-ar manifesta ea, chiar și într-un mod opus iubirii. Înseamnă a iubi omul așa cum este el. A-i cere omului să fie așa cum ar trebui să fie reprezintă, potrivit noii legi, o ofensă adusă atît iubirii cît și omului. Lucrul acesta este posibil prin amputarea iubirii, căreia i-a fost extrasă, prin „redefinire”, valoarea lui agape, funcția sacrificială a iubirii divine.
De la noua iubire nu ne mai așteptăm să ne împlinească, ci doar să ne satisfacă. Să ne satisfacă nu doar dorințele, sexuale sau de altă natură, ci și așteptările legate de noi înșine. Nu vrem fim cunoscuți (1 Corinteni 13:12), ci să fim recunoscuți după cum ni se pare că merităm. Și considerăm că merităm, în primul rînd, să nu fim judecați. Nu vrem să cunoaștem după cum am fost cunoscuți pentru că nu vrem să fim cunoscuți. Vrem să fim doar respectați, recunoscuți pentru calitățile noastre. Pe care le iubim, sau le inventăm, doar pentru că ne temem de păcatele noastre. Nu vrem să fim iertați pentru că nu vrem să ne judecăm noi, mai întîi. Și pentru că nu vrem să fim noi judecați, nu vrem să fie judecat nimeni. Într-o lume în care toată lumea recunoaște pe toată lumea, nimeni nu mai cunoaște pe nimeni.
Aceasta este noua lege de care ascultă majoritatea creștinismului occidental, după cum se poate vedea din articolul pe care l-am tradus mai jos. Este Legea Telemei (a voinței proprii [1]), care nu a pătruns încă în spațiul ortodoxiei românești din simplul motiv că acesta era ocupat deja de o lege cu un conținut și un nume apropiat: Legea Dilemei (vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/08/crestinismul-all-inclusive1-ce-lipseste.html).
Un episcop anglican menționat în textul de mai jos susținea că anglicanii au ajuns să aprobe căsătoria homosexuală redefinind căsătoria, lucru care a fost posibil prin redefinirea căminului și a familiei. De fapt, după cum arată Robert Hart în textul său, cel puțin în creștinism lucrul a fost posibil prin redefinirea lui Hristos. Lumea nu ar fi plină de valori creștine care au luat-o razna (Chesterton), dacă nu ar fi plină de biserici creștine care au luat-o razna. Pentru că sensul lucrurilor aici se strică, în biserică, tocmai pentru că aici poate fi salvat.
Problema nu e că lumea refuză să fie mîntuită pentru că refuză să fie judecată. Problema e că bisericile acordă drept de azil tuturor celor care vor să fugă de judecată cu păcatul lor cu tot. Dar lumea nu ar fi fugit de judecată dacă bisericile nu i-ar fi luat-o înainte.
Lui Moise au putut să-i spună „Cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi?” (Ieșirea 2:14). Lui Hristos nu pot să i-o spună. Așa că lumea și-a ales un alt hristos, unul care include și acceptă cam tot ce i se cere. Dar la Parusie nu vor veni amîndoi. Va veni doar unul, cel pe care lumea nu l-a cunoscut (Ioan 1:10). Și nici multe biserici.  

*

Robert Hart: Ce ar spune micul Iisus?

În ziua de 7 iulie 2015, fostul președinte Jimmy Carter a afirmat următoarele lucruri într-un interviu luat de Huffington Post: „Cred că așa ar fi făcut și Iisus. Nu cunosc nici un verset din Scriptură ... cred însă că Iisus ar aproba căsătoria homosexuală, dar asta e doar credința mea personală. Cred că Iisus ar încuraja orice relație de iubire dacă aceasta este onestă și sinceră și nu afectează pe altcineva, și nu mi se pare că o căsătorie homosexuală ar face rău cuiva.”
Descris în mod frecvent drept „un om religios”, Carter era considerat evanghelic cînd a candidat pentru Casa Albă în 1976. În anul acela cînd, în ceea ce dintotdeauna a apărut ca o eroare de judecată, a acceptat să acorde un interviu revistei Playboy, el a exprimat cel puțin un scrupul moral personal și o cunoaștere concretă a ceea ce Iisus a spus efectiv și a fost consemnat în Evanghelia după Sf. Matei: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (5:28).
Începînd cu acele zile din 1976, o nouă expresie a cuprins atenția publicului: „WWJD” – „Ce ar face Iisus?” („What would Jesus do?”) Precum Jimmy Carter atunci cînd a vorbit în iulie anul trecut în interviul din Huffington Post, un individ confruntat cu o decizie morală este sfătuit să se raporteze la ce ar face Iisus sau la ce ar spune. Prin urmare, ceea ce pretinde că este îndrumare morală ar putea să fie nimic mai mult decît gîndire subiectivă, opinie, sau pură imaginație luată drept înțelepciune divină. Lucrul acesta îmi pare a fi o pierdere de energie mentală și de timp, de vreme ce lucrurile pe care Iisus le-a făcut și le-a spus pot fi cunoscute cu exactitate și destul de ușor prin citirea Bibliei.
Atunci cînd tînărul candidat Carter oferea celebrul lui răspuns revistei Playboy, el gîndea totuși în acord cu lucrurile spuse de Iisus. Dar ca vîrstnic fost președinte, el le-a răspuns celor de la Huffington Post bazîndu-se pe o speculație, recunoscînd că „nu cunoaște nici un verset din Scriptură.” Acesta este un lucru foarte interesant, pentru că eu știu cîteva versete din Scriptură care răspund efectiv întrebării adresate dlui Carter, și răspund întrebării într-un mod care se opune direct afirmației lui. Știm ce a spus Iisus, și o știm de cînd prima generație de creștini a fost învățată și deprinsă cu Noul Testament.

Un alt Iisus înseamnă un alt Duh

Ca să nu se creadă că-i caut nod în papură doar lui Jimmy Carter, mă grăbesc să subliniez că un Iisus fictiv („un alt Iisus”, ca să folosesc cuvintele Sf. Pavel din 2 Cor. 11:4), subordonat imaginației omenești, este foarte popular în zilele noastre. Vedem acest Iisus maleabil pretutindeni.
De exemplu, putem acorda atenție lucrurilor spuse și făcute în cadrul Adunării Generale a Bisericii Episcopale din iunie 2015 în Salt Lake City, Utah. Întîlnirea a avut loc cam în perioada în care Curtea Supremă a emis verdictul în cazul Obergefell v. Hodges (26 iunie 2015), declarînd un nemaicunoscut-pînă-atunci drept constituțional al așa-numitei căsătorii între indivizi de același sex. Printre evenimentele din cadrul Adunării se număra și ceva care voia să fie un soi de Euharistie, prin care se celebra victoria membrilor homosexuali ai bisericii care de multă vreme încercaseră să obțină aprobarea formală pentru căsătoria între indivizi de același sex la nivelul întregii lor biserici naționale. A fost aprobată acum de Adunarea Generală și de noul ei episcop președinte, Michael Curry.
Un alt episcop al Bisericii Episcopale și lesbiană practicantă declarată, Mary Glasspool, declara în predica din cadrul acelui serviciu religios că „am ajuns în acest punct al redefinirii căsătoriei prin redefinirea altor două cuvinte: căminul și familia.” Glasspool a comentat Evanghelia Sf. Marcu, în care Iisus, în calitate de bărbat matur, înțelege că trebuie să-și înceapă misiunea și activitatea de slujire față de întregul neam al lui Israel, fapt care pentru Glasspool înseamnă îndepărtarea lui Iisus de familia sa naturală: „Conceptul de familie este transformat. Stăpînirea lui Dumnezeu depășește cei mai apropiați arbori genealogici,” a spus ea.
Un preot episcopal pe nume Kimberly Jackson, ținînd de Dieceza de Atlanta, a citit o rugăciune cu care începea versiunea lor de împărtășanie: „Duh de Viață, îți mulțumim pentru tulburarea hotarele noastre și pentru eliberarea dorințelor noastre pe cînd pregătim această sărbătoare a desfătării: smulge-ne din locurile de ascundere și din centrele de conformitate pentru a simți rîsul tău și pentru a trăi în plăcerea ta.”  
Cuvintele acestea se opun foarte brutal tradiției Cărții de rugăciuni (anglicane), unde întregul conținut este menit să se acorde cu totul Scripturii, iar modelul pentru rugăciune este cel pe care ni l-a lăsat Iisus, care include cererea adresată de Biserică Tatălui, „Facă-se voia Ta.” Noua expresie liturgică, „„tulburarea hotarele noastre și eliberarea dorințelor noastre” sună foarte asemănător cu un slogan al unui cult păgîn de la începutul secolului XX, Legea Telemei, întemeiat de un magician pe nume Aleister Crowley. Fiecare membru al cultului este învățat să „Facă ceea ce ar vrea să fie plinirea legii”. 
Într-un contrast total față de creștinism, Legea Telemei face cea mai înaltă prioritate din voința fiecărui individ, și nu din voința lui Dumnezeu. Și după cum micuțul Iisus al lui Jimmy Carter „care ar” l-a înlocuit pe marele Iisus care a făcut și a zis lucrurile consemnate în evanghelii, tot astfel Duhul Sfînt a fost înlocuit de un duh călăuzitor maleabil (din nou, în cuvintele Sf. Pavel, „un alt duh”), invocat drept „Duhul Vieții” în cadrul slujbei episcopale LGBT. Acest duh este o „ea”, și-și călăuzește adepții, din cîte se pare, doar în direcția în care ei oricum vor să meargă. „Ei” i s-a mulțumit în rugăciunile lor doar pentru acest lucru.
Dar Iisus a spus: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” (Matei 5:17-18). Acesta este lucrul pe care-l putem citi cu ochii noștri. Nu ne trebuie decît un minut sau două pentru a găsi cuvintele lui reale, un minut mult mai prețios decît multe ceasuri de speculație în legătură cu ceea ce Iisus ar fi spus.  

Să punem cuvintele în ordine

În ultimul timp a devenit ceva obișnuit să spui lucruri de genul „Iisus nu a zis niciodată nimic despre homosexualitate.” Din nou, nu este vorba în acest caz despre acel Iisus ale cărui cuvinte și gesturi au fost consemnate în vederea învățării noastre, ci despre acel Iisus care ar.
Dacă e să le oferim acestor oameni o scuză, atunci aceasta ține de faptul că traducerile englezești ale Scripturii pot fi neclare în unele locuri. De pildă, cuvîntul „desfrînare” este întrebuințat frecvent în multe Biblii în limba engleză. De fiecare dată cînd acest termen este folosit, el implică cea mai puternică condamnare a păcatului sexual. Aceasta cuprinde situații cînd Iisus însuși pronunță cuvîntul (de pildă, la Marcu, 7:20-23).
În engleza modernă, ne gîndim la „desfrînare” în sensul de act sexual heterosexual întîmplat înainte de căsătorie sau în afara ei. Însă cuvîntul grec folosit pretutindeni în Noul Testament și tradus ca „desfrînare” este porneia. (Aceasta este rădăcina nu doar a cuvîntului englezesc „fornication”, ci și a lui „pornography”.) El desemnează orice și fiecare soi de păcat sexual precum și perversiunea, și astfel se referă nu doar la relațiile sexuale dinafara căsătoriei, ci și la adulter, homosexualitate, pedofilie, bestialitate și așa mai departe.
Știm că „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Tim. 1:15), nu ca să le afirme păcatele. A mîncat și a băut cu păcătoșii, fără îndoială, dar nu ca să li se alăture în viața lor destrăbălată, ci ca să-i cheme la pocăință (Luca 5:30-32). A venit să-și mîntuiască poporul de – nu în, ci de – păcatele lui (Matei 1:21).  
Cuvîntul cel mai des asociat cu Iisusul maleabil și cu duhul necurat este „iubire”. Imediat după ce a fost anunțată decizia în cazul Obergefell v. Hodges, Președintele Obama a postat un mesaj pe twitter: „Iubirea învinge.” Aceasta este o nouă evanghelie (iarăși, în cuvintele Sf. Pavel, «o altă evanghelie»), una a includerii și afirmării. În această nouă evanghelie, a unui Iisus maleabil care ar, vestea cea bună e că nimic nu e păcat: „Fă ceea ce ai vrea va fi plinirea legii”. Ceea ce nu-i valabil și pentru creștini, desigur: oricine crede sau predică morala creștină tradițională este vinovat de păcatul urii.
Noi știm însă că «dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr» (1 Corinteni 13:6). Într-adevăr, cuvîntul  „dragoste”» („charity”) întrebuințat aici în versiunea King James, ar putea fi cea mai bună redare a cuvîntului elin agape în acest context. În unele locuri, agape este tradus ca „iubire” („love”) în versiunea King James, în timp ce, în alte cazuri, precum cel de față, este tradus ca „dragoste” („charity”). Introducerea distincției ajută la clarificarea lucrurilor. Căci unii ar putea iubi o porție zdravănă de friptură în sînge, dar nu poți avea dragoste („charity”) pentru o porție serioasă de friptură. În orice caz, agape, cuvîntul întrebuințat pentru iubirea divină sau dragoste („charity”), este foarte diferit de eros, cuvîntul folosit pentru a indica iubirea trupească.

Iubirea și Crucea

În teologia creștină, iubirea lui Dumnezeu este legată cel mai strîns de Crucea lui Hristos (Romani 5:8). Imaginea lui Hristos răstignit a fost foarte înspăimîntătoare – într-adevăr, era atît de groaznică încît, în cuvintele prorocului, Hristos era ca „unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa” (Isaia 53:3). Era o priveliște violentă, sîngeroasă, a Omului durerilor, care era stors și se prelingea ca apa, iar toate oasele lui erau risipite (Psalmi 21:14). În același timp era judecata lui Dumnezeu asupra păcatului și manifestarea iubirii Lui, prin care El a plătit toate datoriile noastre pe deplin („Teleo”, Ioan 19:30).
Iisus a venit ca să mîntuiască lumea, pentru a-i căuta și mîntui pe cei pierduți, pentru a-și vărsa sîngele pînă la moarte ca „jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 2:2). Pentru asta a venit, nu pentru a vesti o epocă în care pofta și iubirea de cele materiale și „eliberarea dorințelor noastre” înlocuiesc pocăința și luarea crucii în urmarea Fiului Omului. Dați-mi-l pe adevăratul Domn Iisus, Cel care a plătit datoria mea, care-mi poruncește să mă pocăiesc și care a iertat păcatul meu.
Dați-mi-l pe acel Iisus care a făcut și a zis, nu pe celălalt Iisus, cel care ar.

Robert Hart, „The Little Jesus Who Would”, Touchstone Magazine, March/April 2016, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=29-02-018-v. (Traducere de Gh. Fedorovici).

Notă:

[1] “The religion is founded upon the idea that the 20th century marked the beginning of the Aeon of Horus, in which a new ethical code would be followed; "Do what thou wilt shall be the whole of the Law". This statement indicates that adherents, who are known as Thelemites, should seek out and follow their own true path in life, known as their True Will. The philosophy also emphasizes the ritual practice of Magick.
The word thelema is the English transliteration of the Koine Greek noun θέλημα (pronounced [θélima]) "will", from the verb θέλω "to will, wish, want or purpose." As Crowley developed the religion, he wrote widely on the topic, as well as producing more 'inspired' writing that he collectively termed The Holy Books of Thelema. He also included ideas from occultism, yoga and both Eastern and Western mysticism, especially the Qabalah.” https://en.wikipedia.org/wiki/Thelema

Creștinismul „valorilor” și creștinismul creștinilor



La noi, lumea citește nu doar ce a scris Pleșu, ci și ce nu a scris Pleșu. Așa că dacă vrei ca un text să fie citit nu vei spune, ca fraierul, „uitați ce a scris X în legătură cu subiectul cutare”. Nu, trebuie să spui ceva de genul: „textul următor nu a fost scris de dl Pleșu, ci de X”. Îl va citi toată lumea. Îl va citi pînă și dl Pleșu. În cele din urmă, îl va citi și X, curios să știe ce naiba a scris el acolo, de vreme ce îl citește toată lumea.
Este normal ca oamenii înzestrați cu niște calități aparte să se bucure de o largă apreciere. Dar dacă amploarea audienței sau absența oricărei aprecieri nu depind doar de omul înzestrat, calitatea fan-clubului este determinată în schimb într-o măsură considerabilă de vedeta însăși. Din punctul acesta de vedere, este trist că o mare parte din publicul actual al dlui Pleșu nu a auzit de Pavel Chihaia sau de Alexandru Duțu, intelectuali români de calibru și de o competență cel puțin egală cu cea a dlui Pleșu în domeniul istoriei culturii.
Acuma, în textul următor, pe care nu l-a scris dl Pleșu, ci eu, este vorba despre un alt text, care nici el nu a fost scris de dl Pleșu, ci de Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/03/30/mai-usor-cu-crucea-pe-scari-ca-e-usor-sa-o-invoci-dar-mai-greu-sa-o-duci/). Poate că n-aș fi intervenit dacă Alexandru nu ar fi promis că textul lui riscă să enerveze lumea. Iar aceasta este o ocazie pe care nu-mi puteam permite să o ratez.
Citez din textul lui Al. Racu:

„Pe Dumnezeu îl urmezi întru totul şi până la capăt, iar dacă nu eşti în stare s-o faci, măcar nu încerca să-l târăşti în mlaştina unui «oportunism al valorilor», că mai rău îţi este să fii căldicel decât rece. Iar dacă tot ne place să discutăm despre invaziile barbare, și să-l reimplicăm pe Dumnezeu în istoria noastră, ar trebui să ne aducem aminte că în veacul al V-lea, creștinii îl numeau pe Attila biciul lui Dumnezeu. E drept, creştinii din vremea respectivă mai ştiau şi că, dintr-o «criză spirituală», nu se iese prin «redescoperirea valorilor spirituale», ci prin pocăinţă, care este cu totul altceva.”

Întrebarea e, în special pentru cititorii domnului Pleșu: nu cumva ne aflăm într-o criză spirituală tocmai pentru că am redus creștinismul la niște valori spirituale?
Impresia mea e că la noi creștinismul împărtășește soarta culturii: nu citesc pentru a sta de vorbă cu vecinul meu, ci pentru a sta de vorbă cu mine și cu ceilalți țăcăniți, monomani care în restul timpului stau la rîndul lor de vorbă cu ei înșiși. Pentru că asta înseamnă în România a fi un om cultivat.
A face din creștinism în primul rînd un fenomen cultural înseamnă a distruge creștinismul. Ceea ce înseamnă a distruge cultura.
Augustin, Bernard de Clairvaux, Toma, Erasmus, Gilson, Copleston. Bach, Arvo Pärt. Andrei Rubliov, Horia Bernea. Tarkovski. Péguy, Flannery O’Connor, C. S. Lewis, Chesterton. Asta e, în mare, compania pe care o întreține un om de cultură respectabil din România. Dar asta nu înseamnă că persoana respectivă este credincioasă, că se află și în compania lui Hristos. Înseamnă, cel mult, că are conștiința valorilor, precum tînărul bogat din Evanghelie (Matei, 19:16-30) care, de dragul valorilor, a renunțat să-l urmeze pe Hristos, singura valoare care dă valoare oricărui lucru, inclusiv valorilor.
Poți să ai valori, dar ele nu țin locul singurei comori adevărate. Valorile creștine curg din coasta lui Hristos. Elita le caută însă în cufărul culturii clasice, precum Făt-Frumos rătăcit în pivnițele palatului unde copilărise. Dar acolo, ascunsă la fundul tronului, nu se afla decît moartea.
Problema nu e neapărat că publicul domnului Pleșu nu a auzit de Chihaia, sau de Duțu. Ori de alți cărturari, la fel de valoroși. Problema e că riscă să nu audă de Hristos, valoarea creștinismului, ci doar de alți hristoși și de o legiune de valori.
Iar eu încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa.

miercuri, 30 martie 2016

Parfumul și Odorizantul



Levănțică, tei și iasomie,
uneori mucegai,
alteori fumul frunzelor uscate.
În orașul meu te-ntorceai acasă
după miros.

Mi-e greu să mă orientez în orașul ăsta.
Clădirile, străzile miros
a odorizant de wc.
Ocean breeze, mentă,
Parfum de pin sau de lămîie.

Mirosul de pipi nici nu se mai simte.
Asta e bine.
Dar nici mirosul de om.
Asta nu-i bine.

Chestia e alta.

Oamenii cu servietă de piele
au ajuns și pe strada mea.
Mă-ntreb ce vor face cu ea.
Unde vor să o ducă.
De ce.

Doctoratul în teologie ortodoxă: o cursă cu garduri



În cadrul unor manifestări organizate cu mai bine de zece ani în urmă de Facultatea de Teologie Ortodoxă din București în amintirea părintelui Stăniloae, s-a întîmplat ca Patriarhul Daniel, pe atunci încă mitropolit al Moldovei, să le spună celor prezenți bancul cu protopopul și Stăniloae. Din cîte îmi amintesc, povestea suna după cum urmează: un preot, indignat că părintele Stăniloae îi refuzase teza de doctorat, insistă, invocînd argumentul suprem: „Părinte profesor, să știți că eu am făcut și gard în jurul bisericii!” „Se poate,” răspunde părintele Stăniloae, „dar pentru asta ai fost făcut protopop. Ca să primești titlul de doctor în teologie, ai nevoie de mai mult.”
La vremea aceea am crezut că era un fel de anecdotă moralizatoare. Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că, de fapt, istorioara nu era un banc. Și nici nu avea o morală ascunsă în ea. Era un apel, sau un îndemn.
Astăzi, BOR are toate gardurile de care are nevoie și toți doctorii în teologie care să le apere.
Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău. Bisericilor nu le strică un gard. Decît în măsura în care gardul înseamnă tot ce a mai rămas dintr-o scară. Ce altceva este un gard, dacă nu o scară culcată? 

Marile speranțe



„As one of the Western Hemisphere’s last communist strongmen begins to ever so slightly lower the barriers for reporters, his free-market neighbors, led by the ultimate capitalist, increasingly herd them into quarantine.” (http://www.nytimes.com/2016/03/28/business/media/victory-lap-and-wink-as-obama-and-raul-castro-meet.html?_r=0) („În timp ce unul dintre ultimii lideri comuniști influenți din emisfera vestică începe să înlăture oricît de puțin obstacolele din fața reporterilor, vecinii lui din lumea pieței libere, conduși de capitalistul suprem, îi mînă tot mai puternic pe reporteri în carantină”).
Dar „capitalistul suprem” nu s-a dus în Cuba pentru a contribui la libertatea presei, ci pentru a propune libertatea pieței. O piață liberă nu are nevoie de o presă liberă. Pentru că o presă liberă ar putea dezvălui constrîngerile, presiunile şi chiar crimele cerute de o piață liberă. O piață nu e liberă decît dacă se descotoroseşte de orice ar împiedica-o să fie „liberă”, adică afacerea personală a celui care face jocurile.  „Totul nu-i decît o afacere,” a fost mesajul literal al lui Obama în Cuba. [1] „Totul e personal”, a recunoscut Fidel Castro ca de la dictator la dictator, iritat de limbajul codificat al americanului. Diferența dintre cei doi este că Fidel vrea să rămînă liber.

Notă:

marți, 29 martie 2016

Slow Football



Anumite condiții vitrege de viață i-au făcut pe unii să creadă că șaorma este singurul fel de mîncare posibil din singurul motiv că treaba aia se poate mînca, tot așa cum alții au ajuns să creadă că fotbalul este un sport de viteză din simplul motiv că în cursul jocului se aleargă.
Mi-a plăcut ultimul articol din Cațavencii despre șansele (infime, ridicole) ale României la Euro 2016 (http://www.catavencii.ro/moare-ultima-speranta-batem-spania-si-mai-ales-franta/). Este un articol scris din inimă, la fel ca toate celelalte de pînă acum din cadrul rubricii „Șut și țară!”, doar că acesta pare să fie scris mai degrabă din disperare de cauză. Ar fi trebuit să fie scris, avînd în vedere competențele indiscutabile ale autorului, în cunoștință de cauză. Pentru că ceea ce ne califică ar putea fi totuna cu ceea ce ne salvează: și anume, neputința noastră de a juca la nivelul atleților recrutați de țările bogate. Iar lucrul acesta ar putea fi valorificat nu doar în folosul fotbalului românesc, ci mai ales în folosul fotbalului ca sport. Pentru că fotbalul nu va putea rezista prea mult în competiția cu ping-pong-ul, baschetul, sau patinajul viteză (din acest punct de vedere, sunt puține locurile în lume unde se mai joacă fotbal: Rio de Janeiro este unul; Pașcanii, celălalt). Fotbalul are limitările lui, și tocmai de aici îi vine frumusețea. Dacă viteza devine criteriul decisiv în fotbal, atunci e normal ca fotbalul să moară, iar în tribune să nu mai apară decît spectatori crescuți în bătătura dughenelor fast-food. 
Din fericire, fotbalul românesc nu-și permite campioni la suta de metri. Tocmai de aceea, soarta fotbalului ar putea depinde de el. Sigur că nu avem șanse la Euro 2016. Dar dacă e ca fotbalul să mai aibă o șansă, ea nu poate veni decît de la noi. Cu această ocazie, fotbalul și-ar putea recupera publicul în același timp în care dependenții de șaorma ar putea descoperi că șaorma nu este de fapt o mîncare.   

Prejudecăți



Lumea presupune în mod greșit că scriitorii beau pentru a depăși așa-numitul blocaj al scriitorului. Oricine a încercat vreodată să scrie știe că nimic nu e mai fals. Scriitorii nu beau pentru a putea deveni capabili să scrie, ci pentru a deveni incapabili să scrie.
Nu există pe lume persoană mai recunoscătoare decît scriitorul care-și privește ucigașul. Interpretînd greșit această privire, lumea crede că scriitorilor le place să bea.

Restoration



In the beginning was the word
The image and the sound were with the word
And the word was with God
And the word was God
And God created man in his own image
So that man could also sing that image
And see the sound.

The world is a verse,
The earth rhymes with Heaven
Each word is a song,
Every image a poem,
Poetry is the cure  
That makes the eye see
The world unveiled
Unlocks the tongue
Words flow out
Wash down the stain
Heal the wound.

sâmbătă, 26 martie 2016

De regulă ucid pentru bani, dar pentru că ești prietenul meu, te ucid pe gratis


Dintr-un articol din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/e-coli-nu-crede-n-lacrimi/):

„[...]italienii au descoperit că un copil dintr-o familie de români s-a îmbolnăvit de sindrom hemolitic uremic din cauza consumului de brânză Brădet, iar șapte angajați ai fabricii lui Marius Badea au fost depistați ca fiind infestați cu E. coli, trei dintre ei purtând exact, dar exact tulpina aia ucigașă. Din 400 de produse testate de autorități în acest caz, singurul în care s-a găsit E. coli a fost brânza de la Brădet. Atât cea vărsată, care a ajuns în magazinele din Argeș, cât și cea ambalată, care a ajuns tocmai în Italia. Angajații fabricii care producea acea brânză erau purtătorii bacteriei ucigașe. Și, totuși, patronul de la Lactate Brădet continuă să spună că e nevinovat.
Nu, de data asta Marius Badea n-a mai plâns.
A închiriat o sală într-un hotel bucureștean și s-a lansat în acuzații. Cineva vrea să-i omoare firma, cineva e pus pe demolarea produselor românești tradiționale. Deși chiar el spunea că la fabrica lui, chiar având certificat de producător tradițional, nu mai face astfel de produse, pentru că nu are unde le vinde. Ceea ce vinde sunt banale produse industriale pe care, folosindu-se de certificatul primit de la fostul ministru al Agriculturii, le prezintă drept tradiționale, mai ales pentru uzul românilor din străinătate, pe care dorul de casă îi face să înghită cu poftă minciunile unui afacerist fără scrupule.
Până să vină rezultatele analizelor făcute angajaților și informațiile din Italia, Marius Badea era pe cai mari și tocmai punea de-o afacere nouă. Brusc, renunța la fabrica în care a investiti milioane din împrumuturi la bănci și din bani europeni, pentru a înființa o fabrică nouă, finanțată prin subscripție publică, ale cărei produse s-ar fi vândut sub numele de Brădet Românesc. N-ar fi fost prima dată când Marius Badea închide firme cu probleme pentru a deschide, ulterior, firme cu nume asemănător și cu același obiect de activitate. Dacă italienii și analizele făcute angajaților n-ar fi stabilit o legătură directă între Lactate Brădet și îmbolnăvirea de SHU a copiilor din Argeș, ba poate chiar cu moartea a trei dintre aceștia, Marius Badea ar fi putut ieși victorios din toată povestea asta. Firma sa este datoare vândută la bănci. Fabrica este ipotecată la ING și nu poate s-o închidă pur și simplu, pentru că ar trebui să dea înapoi fondurile europene luate pentru modernizare. Dar o subscripție publică reușită ar fi stins aceste probleme și l-ar fi adus din nou în afaceri. Pe banii și pe spinarea naivilor cărora lacrimile le țin de foame, de logică și de bun-simț.
Iar în final am să repet o întrebare pe care am pus-o și într-un text anterior pe această temă: chiar credeți că prioritățile unui om care-și deversa frecvent fosa septică și piscina în mijlocul străzii erau și sunt igiena și grija față de comunitate? Dacă da, vă meritați bolile.”
 

Plaga lumii



Lăcustele bîzîie: „Fără lăcuste nu se poate!” Iar noi aprobăm, hipnotizați de bătaia lor de aripi și de figura lor de ființe exterminatoare.
Între Faraon și Moise nu se aflau numai lăcustele. Nu se aflau nici doar cele două popoare, egiptenii și evreii. Se afla și pămîntul Egiptului, cu toate culturile agricole și cu natura lui. Din cauza lui Faraon, se chinuiau cu toții: ținerea evreilor în robie risca să ducă la nimicirea statului egiptean. Înțelegea oare Faraon lucrul acesta? Se pare că nu. Îl înțeleg oare ierarhii BOR? Nu știu. Știu doar că această perspectivă lipsește din cuvîntul lor de învățătură.   
Eu cred cam tot ce scrie în Biblie, dar atunci cînd citesc despre lăcustele care s-au abătut peste egipteni că „asemenea lăcuste n-au mai fost şi nu vor mai fi” (Ieșirea 10:14), am unele îndoieli: roiul de lăcuste format de politicienii din România din ultimii douăzeci și șase de ani mi se pare mult mai distructiv.
Anul acesta vom avea alegeri legislative și locale. Vom fi din nou loviți, adică, de plaga obișnuită. Toată lumea știe că o muscă de gunoi are mai multă noblețe și demnitate decît toți candidații la un loc. Cu toate acestea, lumea îi va vota, din nou. De ce?
Pentru că în timp ce candidații sunt descărcați din camioane, lumea nu le privește chipul de lăcustă. 


Lumea s-a obișnuit cu acest chip într-o asemenea măsură încît dacă, prin absurd, vreun candidat ar arăta normal, așa, ca o ființă omenească, ar respinge-o îngrozită. Toată lumea se uită, încordată, doar la camionul care-i descarcă pe politicieni: „Ai văzut, camionul care i-a adus pe ăștia are numere de America. Ăștia-s cei mai buni.” „A, nu, eu îi votez pe ăia cu numere de Germania. Am eu un văr la muncă acolo, e foarte mulțumit.” Da, iar favorit este de departe camionul cu numere rusești, dar cu stegulețul american pe capotă. E cel care întotdeauna a împăcat pe toată lumea.
Important e că, indiferent de indicațiile plăcuțelor de înregistrare, șoferii camioanelor sunt agenți ai diverselor servicii. Ei n-au chipuri de lăcuste. Sunt toți agenții lui Faraon. Așa că putem alege pe oricine: suntem de fiecare dată în siguranță. În siguranța statului.
Cînd te afli în siguranța statutului, în beciurile ei sau undeva, deasupra, te bucuri de un drept fundamental. Acela de a spune „da”. Oh, nu ai vrea să spui „nu”. Cine ar vrea să-și piardă siguranța? Bineînțeles, oamenii se tem că nu ar mai putea spune nici măcar da. Că și-ar putea pierde calitatea de cetățean al Egiptului.
De o siguranță asemănătoare se bucură aproape toate popoarele. E drept, nu și pămîntul. Pădurile vecinilor noștri polonezi, de pildă, nu se bucură de aceeași protecție de care se bucură cetățenii Poloniei. Te întrebi însă dacă nu cumva cetățenii vor plăti la fel de scump da-ul lor acordat lăcustelor, precum pădurile pentru care acum nimeni nu poate spune nu.
În 10 aprilie se împlinesc șase ani de cînd frații Kaczyński au murit într-un „accident” lîngă Smolensk. Știți, cînd nu-ul are consecințe, accidentele devin extrem de probabile. Întrebați-i pe șoferii camioanelor, dacă nu mă credeți. Din fericire, guvernul polonez de astăzi este alcătuit din oameni pozitivi, oameni ai lui „da”. Oamenii lui „da” ies la pensie și se bucură de o viață lungă și tihnită. Încă nu s-a descoperit vreo lăcustă care să spună nu. Acești oameni tocmai au aprobat defrișarea ultimei păduri virgine din Europa, o pădure veche de zece mii de ani:

Poland on Friday gave the go ahead for large-scale logging in the Bialowieza forest intended to combat a spruce bark beetle infestation, despite scientists, ecologists and the EU protesting the move in Europe's last primeval woodland.
Szyszko vowed that the logging plans would not apply to strictly protected areas of the primeval forest that was designated a UNESCO World Heritage site in 1979.
But under the new plan, loggers will harvest more than 180,000 cubic metres (6.4 million cubic feet) of wood from other areas of the forest over a decade, dwarfing previous plans to harvest 40,000 cubic metres over the same period.
Vowing to protect the forest, Greenpeace accused Szyszko of "ignoring the voices of citizens and scientists, the European Commission, UNESCO and conservation organisations."
Along with other environmental groups protesting the move, Greenpeace also said the logging could trigger the EU to launch punitive procedures against Poland for violating its Natura 2000 program.
Sprawling across 150,000 hectares, the Bialowieza forest reaches across the Polish border with Belarus, where it is entirely protected as a nature park.
It is home to 20,000 animal species, including 250 types of bird and 62 species of mammals – among them Europe's largest, the bison.
Europe's tallest trees, firs towering 50 metres high (164 feet), and oaks and ashes of 40 metres, also flourish here, in an ecosystem unspoiled for more than 10 millennia.” (https://uk.news.yahoo.com/poland-approves-logging-europes-last-195713472.html)

Nici un roi de lăcuste nu-l poate determina pe Faraon să-l elibereze pe Israel. Doar un singur om poate să o facă. Omul care poate spune nu.

vineri, 25 martie 2016

The Other Annunciation, and Ours



As some people may still know, Christians celebrate on March 25 the Feast of Annunciation, honoring the „announcement made by the angel Gabriel to the Virgin Mary that she would conceive and become the mother of Jesus, the Son of God” (https://en.wikipedia.org/wiki/Annunciation).
Few days after the bloody attacks in Brussels, some people felt the urge to argue that Islam respects some good news of sorts (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/coranul-noi); thus, according to Qur’an, Jesus is only the son of Mary, and is “held in honor in this world and the Hereafter and of (the company of) those nearest to Allah” (https://en.wikipedia.org/wiki/Annunciation). Well, I know, “nearest” doesn’t get even close to what Christians understand by the title “Son of God”, but it is still better than “farthest”, right?
   We need to take our breath, to rest a little in this short interlude between those crimes in Brussels and the next. Some people use this moment to pray; some, to draw inspirational graffiti. Others, to write some motivational junk, which, in different circumstances, might have been more appropriate or even educational.
We are offered this kind of stuff in order to understand why Western people do tend to go off so often these days: probably because they did not read the Qur’an. Or, maybe, because they did not believe in it. But they should have, and they will. Because there is not only a seducing, but also an explosive power in the Qur’an that you cannot ignore with impunity.
The main point, at least according to the subject matter approached this week by Dilema veche (The Old Dilemma http://dilemaveche.ro/) is that Islam came in peace. Sure, it may very well be that for Muslims the word has a different meaning. For instance, a meaning very close to the Martian incantation (https://www.youtube.com/watch?v=x-2VmohG_Pk).    
However, there is nothing to worry about: don’t you see, it’s only a misunderstanding! In spite of this unfortunate cultural difference, deep down, at the bottom, we all speak about the same things: God, peace, Jesus Christ, Son of God... Well, maybe not this last one, but who cares? The rest of the stuff still looks just fine!

Today is the beginning of our salvation,
And the revelation of the eternal mystery!
The Son of God becomes the Son of the Virgin
As Gabriel announces the coming of Grace.
Together with him let us cry to the Theotokos:
«Rejoice, O Full of Grace, the Lord is with you! »”

This is the Orthodox hymn for the Feast of the Annunciation (https://en.wikipedia.org/wiki/Annunciation). The terms look nonnegotiable: “The Son of God becomes the Son of the Virgin”. One cannot respect Christ unless believes in His unique divinity. That guy who, according to Islam, abides “nearest” God, doesn’t exist. If he does, he is just another guy, as different from Christ as their Annunciation and peace is from ours.
Not long ago, Romanian Orthodox Christians used to consult a certain confession guide before going to confession. Among several popular such confession guides there was the one compiled by Father Nicodim Măndiță. Listing the sins against the First Commandment, Father Nicodim placed the sin of religious relativism: “Am zis că toate religiile sunt bune” („I [i.e., the penitent] have said that all religions are good”).
Nevertheless, today’s Romanian Orthodox Christians seem to prefer other confession guides. The glossy ones, those that tell you that not only all religions are good, but that they are all the same.
In Romania, religious relativism found a good soil to grow. After years of manifest hostility expressed by the Communist regime towards religion in general and Christianity in particular, Christians are inclined to welcome heartily any manifestations of recognition. Maybe this is why Mr. Andrei Pleșu, founder of Dilema veche magazine, is held to great esteem by the high ranks of Romanian Orthodox Church’s clergy, enjoying an unquestioned reputation as a leading Christian Orthodox intellectual. The fact that Dilema veche understood to advocate the true nature of Islam in the aftermath of the Brussels attacks will not diminish this reputation. Neither the synchronization between this abrupt intervention in favor of Islam and the Holy Week, the liturgical period celebrated these days by the Catholic nations. After all, Good Friday is one of those moments when people feel compelled to make a choice. For God, the Good Friday might have been the best day to die. But from the perspective of human beings, any day when God dies is the worst of all days. We don’t want a dying God. We don’t need a dead God. We want a bestselling God. We don’t need a God on a damn Cross. We need the only one God who is smart enough to stay safe in the heaven above. And to remain there.
So maybe Christians might not want to go that far in their welcoming response. One may not want to take tolerance for love and respect for faithfulness. Even if religious relativism is only a part of the new morality that replaced the old moral relativism, [1] Christians may rather want to stay cautious. After all, such a disposition should be part and parcel of what the old ascetic treatises called “paza minții”, “the keeping of one’s mind”.  
If we indeed love the true peace and crave after it, we should know better. Not from fancy magazines like Dilema veche, but from the Bible itself, one of the very foundations of our faith, as is told by the tradition of the Church, the other firm foundation of our faith: “And the peace of God, which passeth all understanding, shall keep your hearts and minds through Christ Jesus” (Philippians 4:7).

Note:

[1]America’s new moral code is much different than it was prior to the cultural revolution of the 1960s and 70s. Instead of being centered on gender roles, family values, respect for institutions and religious piety, it orbits around values like tolerance and inclusion.” http://www.theatlantic.com/politics/archive/2016/03/the-death-of-moral-relativism/475221/

joi, 24 martie 2016

Cruciada copiilor



Niște părinți au trimis niște copii să ucidă părinții altor copii. Fiind vorba de niște copii bine antrenați, planul a fost un succes.
Copiii rămași orfani au crescut. Nu au devenit părinți, dar nici nu au rămas copii. Lucrul acesta i-a ajutat să-și păstreze vie dorința de răzbunare. La un moment dat, au plecat în căutarea copiilor care le uciseseră părinții. Dar aceia deveniseră între timp părinți, așa că orfanii, neputînd să-i recunoască și nefiind siguri care dintre părinții de astăzi sunt copiii ucigași de ieri, i-au ucis pe toți. După care, terminînd-și treaba, împlinindu-și destinul, s-au omorît și pe ei.
Singurii care au supraviețuit măcelului au fost părinții fondatori, cei care au avut ideea cruciadei. „Ce tragedie”, oftează ei. „Tocmai acum, cînd avem atît de mulți copii, nu a mai rămas nimeni de ucis. Ei, acum asta e. Trebuie să așteptăm să crească și să devină la rîndul lor părinți. Îi învățăm noi cum.”  

Contribuție



Bineînțeles că lucrurile sînt mai complicate. Dacă nu o știați, va veni imediat cineva, o persoană respectabilă, desigur, să ne spună că Islamul este altceva. Ne va aminti contribuția Islamului la cultura europeană și la progresul civilizației în general.
Dar vocea înțelepților de budoar este înăbușită nu doar de plînsul familiilor îndoliate, ci mai ales de rînjetul satisfăcut sau doar imbecil al reprezentanților comunităților musulmane veniți să-și exprime „solidaritatea” cu victimele și familiile lor.
Ar fi trebuit să o facă într-un mod mai adecvat momentului.
În momentul de față, contribuția Islamului la cultura și civilizația europeană se reduce la lista numelor victimelor atentatelor de la Bruxelles.

Soluția



Ploaia cade murdar
Ca apa de la vecinul de sus
Cînd își spală geamurile.
Știe cineva cu ce se duce sîngele ăsta?

miercuri, 23 martie 2016

Noi



„...so the whole ear of Denmark
Is by a forged process of my death
Rankly abused.”
Hamlet, I.5.
 
După un giro printre canalele tv, băiatul meu exclamă dezamăgit: „Peste tot nu-i decît «citiți cu atenție prospectul!»” Dar în știrea despre două surori gemene hotărîte să arate identic (în ciuda faptului că una este vizibil mai înaltă), [1] prospectul a fost ascuns. A fost ascuns pentru ca lumea să nu observe că cele două surori reprezintă un produs. Un model de umanitate din care „eu” lipsește într-un mod atît de dureros, încît te-ntrebi din ce mai este alcătuit acel „noi” pe care surorile pretind că l-au realizat.
Toată lumea ignoră atenționarea, nimeni nu citește prospectul. Poate pentru că oamenii au înțeles că scopul principal al prospectului nu e acela de a oferi informații despre produs, ci de a-i exonera pe producători. În esență, rostul unui prospect e să ne prevină că produsul respectiv dăunează sau ar putea dăuna grav oricărui om, sănătos sau bolnav. Chiar și produsele inofensive cuprind avertismente asemănătoare, ca o măsură obligatorie de precauție: „Citirea acestui prospect poate cauza distragerea atenției. În scopul evitării accidentelor, recomandăm citirea lui doar în spațiile special rezervate în acest scop, amenajate în secțiile de poliție și de pompieri civili. În timpul lecturii, cititorul va fi asigurat că sistemul de siguranță al scaunului este în stare de funcționare. Lectura se va face cu cel puțin o mînă fixată ferm pe bara de siguranță și cu ambele picioare imobilizate cu ajutorul curelelor prevăzute în mod special în acest sens.” Prospectul este mijlocul prin care producătorul se eliberează de orice responsabilitate, precum magazinele care nu-și asumă răspunderea pentru bunurile personale ale cumpărătorilor. Exact în felul în care școala îi obligă pe părinți să semneze o hîrtie prin care instituția de învățămînt este absolvită de orice responsabilitate față de sănătatea și integritatea acelei categorii de bunuri personale în care au fost incluși pînă la urmă și copiii noștri.
Sau poate că nimeni nu mai citește prospectul pentru că toată lumea este interesată doar de recomandare. Orice produs este bun la ceva, iar toate produsele sunt bune la un singur lucru. Toate contribuie, în moduri diferite, la transformarea noastră din „eu” în „noi”. „Fii tu!” suna un slogan de altădată al deodorantului Be You; „Fii ca noi!” te îndeamnă astăzi orice slogan.
Iar la realizarea acestui „noi” contribuie, mai mult decît orice alt produs, un anumit mod de gîndire. Dincolo de suma de 173.000 de lire sterline investite de cele două surori gemene în intervențiile cosmice și chirurgicale menite să le facă cît mai asemănătoare, la reușita încercării a contribuit mai ales aprobarea din partea familiei și a persoanele apropiate. Este foarte probabil ca toată povestea să nu fie decît o afacere de familie; dar întrebarea nu e dacă cele două surori sunt sincere, ci dacă opțiunea lor de afirmare de sine ar fi fost posibilă în afara unei tradiții de modelare de sine ale cărei rădăcini sunt mult mai respectabile decît roadele ei de astăzi. După cum arată Stephen Greenblatt,

„în secolul 16 pare să existe o conștiință de sine mai clară privitor la capacitatea de modelare a identității umane, modelare înțeleasă ca un proces manipulabil, artificial („artful”, termenul întrebuințat de Greenblatt, implică atît îndemînare, cît și viclenie, nota mea, G. F.). O astfel de conștiință de sine fusese răspîndită în rîndul elitei din perioada clasică, dar creștinismul a adus o neîncredere crescîndă în puterea omului de a-și modela identitatea: «Ia-ți mîinile de pe tine,» afirma Augustin. «Încearcă să te construiești pe tine, și vei ridica o ruină». Această perspectivă nu a fost singura existentă în secolele ulterioare, dar a fost influentă, iar o alternativă a început să fie articulată cu putere de-abia în perioada modernă timpurie. [...] în secolul 16 fashion pare să capete o largă circulație, desemnînd un mod de formare a unui sine. Această formare poate fi înțeleasă pur literal ca o imprimare a unei forme fizice asupra unei persoane [...] În mod special, din perspectiva cercetării de față, modelarea poate sugera realizarea unei forme mai puțin tangibile; o personalitate distinctă, o anumită raportare la lume, un mod coerent de receptare și comportament.” (S. Greenblatt, Renaissance Self-Fashioning, University of Chicago Press, 1984, p). În continuare, Greenblatt arată că tradiția modelării sufletului după modelul oferit de Hristos a început din secolul 16 să fie înlocuită de „modelarea  după felul de a fi al oamenilor”, recomandare întîlnită în culegerea lui Richard Taverner, Garden of Wisdom și reluată frecvent pretutindeni apoi (p. 3). „Separată de imitarea lui Hristos [...] modelarea de sine dobîndește o nouă categorie de sensuri [...] Modelarea de sine este de fapt versiunea Renașterii a mecanismelor de control (expresie pe care Greenblatt a preluat-o de la Clifford Geertz exact în sensul stabilit de acesta, ca mecanisme care guvernează comportamentul, nota mea G. F.), sistemul cultural de înțelesuri care creează indivizi specifici prin controlul („governing”) trecerii de la potențialul abstract la întrupări istorice concrete.” (p. 3-4).
Ce se întîmplă însă atunci cînd procesul modelării de sine este controlat de o autoritate falsă (pentru condițiile de control care permit, potrivit lui Greenblatt, modelarea de sine, vezi aici http://iup-litcrit-taylorbarbara.blogspot.ro/2006/07/greenblatt-stephen.html)? Ce se-ntîmplă atunci cînd instituțiile culturale care impun, controlează sau cel puțin verifică procesul modelării de sine, precum familia, religia și statul, sunt ele însele corupte? Mai putem considera modelarea de sine drept inevitabilă și lipsită de alternativă, așa cum recomandă Greenblatt (p. 257)? De ce lipsește prospectul în cazul acestei recomandări? Gestul surorilor menționate la început reprezintă o formă de modelare de sine, dar poate fi percepută în el dorința de libertate, proprie modelării de sine? Dacă abandonarea controlului asupra sinelui echivalează pentru Greenblatt cu moartea (p. 257), prin ce ar fi superioară moartea căreia s-au supus surorile prin modelarea de sine? [2]
Cazul celor două surori reprezintă o mostră de modelare de sine care a devenit posibilă în virtutea dispariției sinelui. În măsura în care acest caz este cuprins în tradiția modelării sinelui autonom, n-am putea vedea în el împlinirea acestei tradiții? În epilogul cărții sale, Greenblatt evocă un episod bizar, cînd un pasager i-a cerut să mimeze, doar cu buzele, propoziția „vreau să mor”. Greenblatt a refuzat, și a văzut în acest refuz „păstrarea iluziei că rămîne principalul făcător al identității sale” (p. 255-257). Dar cele două surori rămîn producătoarele identității lor tocmai declarînd, prin afirmarea identității dintre ele, că vor să moară în individualitatea lor.
De fapt, avem de ales între două feluri de moarte: nu putem fi în același timp persoana pe care o putem inventa prin procesul de modelare de sine și totodată persoana pe care o descoperim prin imitarea modelului descoperit în Hristos. Una din ele trebuie să moară, și este regretabil că Greenblatt uită în final de prevestirea lui Augustin, de pro-spectul menționat la începutul cărții. Între o ruină și nimic ne rămîne oricînd alternativa casei, a locașului pe care nu noi îl construim dar care poate deveni oricine păzește cuvîntul lui Hristos (Ioan 14:23).
 Iar dacă lucrurile stau așa, nu ar trebui revăzut atunci procesul de descoperire și maturizare a identității prin procesul asemănării cu modelul nostru adevărat, Hristos? Creștinismul vorbește mai puțin despre descoperirea sinelui, și mai mult despre vindecarea sufletului. Cunoașterea de sine depinde de cunoașterea lui Dumnezeu. Creștinii nu se uită la ceas pentru a-l cunoaște pe ceasornicar, ci se uită la ceasornicar pentru a cunoaște ceasul. Pentru că persoana nu este un mecanism, ci o ființă vie, după chipul și asemănarea Făcătorului ei. De aceea, vindecarea sufletului este posibilă doar în relație cu modelul lui. Bănuiesc că înflorirea psihologiei așa-zis creștine (cînd nu e de-a dreptul ortodoxă!) nu face decît să semnaleze depărtarea noastră de acest model și încercarea de a repara ceea ce se poate în condițiile în care, prin depărtarea noastră de model, meșteșugul duhovniciei devine lipsit de obiect. Sper că psihologia creștină contribuie cel puțin indirect la descoperirea de sine, limitînd dezastrul produs de inventarea de sine.
În orice caz, cele două surori au dus invenția de sine pînă în ultimele ei consecințe: nu devenind altceva sau altcineva, nu devenind persoane noi, ori sporindu-și potențialul, ci retrăgîndu-și, anulîndu-și identitatea proprie. Reușita inventării de sine prin anularea de sine a devenit posibilă astăzi datorită unei culturi tehnice, orientată spre producția de artefacte culturale (în sensul împrumutat de Stephen Greenblatt de la Clifford Geertz, p. 3). Tehnica medicală este subordonată acestei culturi, avînd rolul de a ajusta corpul după un model care nu-i mai este interior corpului (rol îndeplinit în mod normal de suflet), ci exterior.
Înainte modelarea se făcea dinspre înăuntru spre în afară; astăzi ea se face din exterior, acționează exclusiv asupra trupului și orice a rămas înăuntru nu mai trebuie să se conformeze acestei acțiuni, ci trebuie eliminat. Marea epurare începută de Stalin, și care urmărea anularea interiorității, a sufletului omului, poate că a luat sfîrșit sub forma terorii vizibile, dar a continuat, într-un mod superior, prin formele invizibile ale modelelor de conformitate recomandate de producătorii noului model de umanitate.
Un „eu” rămîne întotdeauna periculos pentru acea ordine a lui „noi” alcătuită din „nimeni”, o lume descrisă matematic, dacă pot spune așa, în cunoscuta carte a lui Zamiatin. În roman, „noi” fusese realizat în urma unui război îndelungat cu lumea lui „eu”. Dar un „noi” deopotrivă totalitar și grotesc poate fi realizat chiar mai lesne prin alegere liberă, poate fi generat pe nesimțite, în mod pașnic de orice democrație care și-a abandonat trecutul, care-și descoperă sau inventează tradiția în funcție de nevoile momentului:

But the prophetic scope of We has not been fully exhausted. Totalitarianism has shown that Zamiatin's state was right about the practicability of intensive regimentation over long periods of time; however, there has been no broad proving ground for the theory on which Zamiatin's state is built, the theory that most men believe their freedom to be more than a fair exchange for a high level of materialistic happiness. It appears, though, that this theory will be put to a final test in the future. If the present rapid rate of technological development continues, both totalitarian and democratic societies will be involved in this test. When the material wants of the Soviet people are satisfied, will many of them continue to resent regimentation? As we ourselves pursue even higher goals of materialistic happiness, the complexity of our technological society will increase and exert even more intense pressures for efficiency through the regulation of our lives. What decision will we make under those circumstances? Mankind is rushing toward a final proof or refutation of Zamiatin's prophecy.” (Peter Rudy, „Introduction”, în Eugene Zamiatin, We, E. P. Dutton, New York, 1952, p. ix-x).

Istoria omului poate fi văzută și ca o istorie a modului în care omul își poate pierde sufletul. În perioada premodernă, îți pierdeai sufletul atunci cînd nu-l mai vedeai pe „noi”, cînd pierdeai conștiința lui „tu” fie prin încălcarea legilor morale, fie printr-un angajament personal de lepădare de sine. Confuzia lui Faust ține și de confuzia unei epoci în care legătura dintre „eu” și „tu” începe să slăbească. Marchează modernitatea un mod colectiv de pierdere a sufletului? Da, în măsura în libertatea personală începe să fie redusă la libertatea politică: atît pierderea, cît și dobîndirea libertății se petrec la scara națiunilor. Indivizii își pierd sau își dobîndesc libertatea o dată cu națiunea. Sensul creștin al libertății este pierdut. Dar numai aceasta este libertatea care păstrează integritatea sufletului, și tocmai de aceea ea este anulată în societățile totalitare: „Singurul mijloc de a-l izbăvi pe om de crime este acela de a-l izbăvi de libertate.” (E. Zamiatin, Noi, Polirom, 2014, p. 36). Iar crima cea mai gravă este produsă de conștiința lui „eu”: dacă există un „eu” atunci există și un „tu” cu care pot intra în conflict, sau împreună cu care pot alcătui un „noi” opus „lor”.
Faptul că democrația a produs o ordine liberală pe o temelie conservatoare [3] implică atît o afirmare a lui „eu”, cît și o recunoaștere a lui ”noi”. În The Conservative Foundations of the Liberal Order: Defending Democracy against Its Modern Enemies and Immoderate Friends, Daniel J. Mahoney pune în discuție proiectul adversarilor, dar și al prietenilor ei nesăbuiți. Cartea lui despre temelia ordinii liberale verifică simțul orientării prietenilor, care, puși la încercare, se dovedesc la fel de consistenți precum Osric, „spuma” care începea să se adune în Danemarca lui Hamlet. [4]
Dacă în privința adversarilor democrației lucrurile sunt poate ceva mai limpezi (stînga liberală figurînd pe meniul à la carte), cine sunt prietenii ei nesăbuiți? Dușmanii democrației sunt toți cei care consideră că democrației nu-i lipsește nimic, în felul în care capitalismul este perfect cîtă vreme îi este asigurată o piață liberă. Dușmanii democrației sunt dușmanii omului, cei care îi refuză dreptul de a se descoperi în numele unei abstracții: statul, piața, individul, colectivitatea. Dar lumea are nevoie de un noi alcătuit din identități asumate, nu inventate. Se pare însă că acestea sunt urîte deopotrivă atît de dușmanii libertății, cît și de prietenii ei.    

Note:

[1] „According to the pair, their boyfriend, Ben Byrne understood this because he’s a twin himself. «He understands we want to be together all the time. He never favours one twin, if he kisses me, he’ll kiss my sister straight afterwards. There’s no jealousy.» «Our family and friends accept it,»” they said.
The twins share a super king sized bed with their boyfriend. 
They have reportedly spent around £173,000 on cosmetic enhancements such as lip fillers, breast implants and fake eyelashes to look more identical.”
Dar lucrul cu adevărat îngrijorător, pentru mine, este că în cadrul unuia din spectacolele oferite de cele două surori apare și un copil printre spectatori.

[2] Merită notat că în timp ce mobilitatea și ascensiunea socială reprezintă, dacă nu obiectivul, atunci cu siguranță beneficiul modelării de sine în Renaștere, personajele care urmăresc această ascensiune sunt, pentru Shakespeare cel puțin, demne de dispreț. Vezi tratamentul la care sunt supuși în Hamlet curteni precum Osric, Rosencrantz și Guildenstern. De altfel, pentru a potoli curiozitatea lui Horatio, Hamlet îi spune că fantoma tatălui său l-a anunțat că „în Danemarca nu-i nici un ticălos de rînd, ci doar din cei de vază” (Hamlet, I.5.) Lucrul fiind de notorietate, Horatio se declară cu atît mai neîncrezător: „Și trebuia să vină vreun duh din mormînt ca să ne-o spună?”

[3] „Daniel J. Mahoney’s latest book is a spirited defense of modern democracy in light of the fact that our order is liberal but its foundations are conservative. He argues that «[t]hose who wish to preserve free societies are necessarily both conservative and liberal» and that «there can be no liberty without authoritative traditions and institutions.»” http://voegelinview.com/conservative-foundations-of-liberal-order-review/

[4] „Ăsta și ca prunc s-a temenit în fața sfârcului de țîță, ca să sugă. Sunt foarte mulți ca el, de-același soi, pe care acest veac de nimic i-a desăvârșit; au prins din vânt cântecul epocii și obiceiul de suprafață al politeții; un fel de spumă sclipitoare, care îi duce la prețuire și faimă; dar peste care dacă sufli, ca s-o încerci, se sparge ca bășica de săpun.” (W. Shakespeare, Hamlet, actul V, scena 2, traducere de Vladimir Streinu, Pandora, 1999, p. 247; o notă din ediția The New Cambridge Shakespeare a piesei precizează: „The superficial qualities of people like Osric take them through the society of superior people, but they cannot last, and when they are tested, their hollowness reveals itself.” Hamlet, Prince of Denmark, Philip Edwards editor, C.U.P., 2003, nota 169 p. 245).