vineri, 28 august 2015

Wendell Berry: Despre gândirea globală şi subzistenţa oraşelor în douăzeci şi şapte de propoziţii



Introducere:

Dl Liiceanu pare convins că omul îşi poate regla singur gândirea. Nefiind filozof, îmi permit să nu fiu la fel de sigur. Dar nu am nici o îndoială că urşii pot să o facă. Cel puţin unii dintre ei, precum Winnie the Pooh. Când vrea să gândească serios, ursuleţul de pluş se duce în locul lui de gândit. Ca şi cum simplul fapt că îşi ia locul în serios este suficient pentru a-i urni gândirea. Din păcate, nu toţi oamenii care vor să gândească sănătos îl cunosc pe Winnie; altfel poate că nu s-ar grăbi să traverseze gândirea de-a lungul unui dia-logos (potrivit explicaţiei dlui Liiceanu din cadrul conferinţei despre care este vorba mai jos), ci s-ar aşeza mai degrabă pe-un buştean. Orice s-ar zice, cu sau fără buştean, tot ai nevoie de un loc –  pentru ca gândirea să aibă loc. Sau cel puţin dialogul care ar putea naşte gândirea „reglată”. După cum, dimpotrivă, putem presupune că gândirea dereglată decurge în gol. Sau sfârşeşte în gol, în orice caz.
„Dereglarea” a constituit tema conferinţei inaugurale a Festivalului Dilema Veche de anul acesta (mai precis, „Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Dereglări contemporane”, vezi aici înregistrarea video http://www.clujulcultural.ro/video-conferinta-despre-dereglarile-contemporane-cu-liiceanu-plesu-si-patapievici/. Vezi şi http://adevarul.ro/cultura/arte/plesu-liiceanu-patapievici-dezbatut-problemele-omului-modern-deschiderea-festivalului-dilema-veche-video-1_55d756f0f5eaafab2cc9a809/index.html).
Sigur, problema dereglării şi reglării corespunzătoare a gândirii nu poate fi epuizată, şi nimeni nu este într-atât de dereglat încât să-şi propună să o facă. Intenţia celor trei gânditori de la Alba Iulia poate că a urmărit mai ales să atragă atenţia asupra problemei ca atare. Până la urmă, desigur că fără să vrea, au atras atenţia asupra lor. De pildă, mie mi-a atras atenţia mai ales convingerea dlui Patapievici pentru care plămânul stâng al civilizaţiei occidentale, şi anume catolicismul, ar fi fost mai productiv în sens cultural şi civilizaţional pentru că se află mai aproape de inimă. Faptul că plămânul drept, Bizanţul, s-a aflat cam jumătate de mileniu sub Imperiul otoman unde a respirat intermitent probabil că nu are nici o relevanţă, iar opinia dlui Patapievici este bineînţeles raţională şi nesubminată de nici un fel de afectivitate. Pe lângă asta, te întrebi cum ar ajuta reglării gândirii comparaţia materială, statistică dintre două culturi. În orice caz, este îmbucurător că dl Patapievici ia locul în serios, chiar dacă predispoziţia de a lua unele locuri mai în serios decât altele le-ar putea dezorienta pe minţile mai crude.
Nici textul de mai jos al lui Wendell Berry nu-şi propune să epuizeze această temă a gândirii dereglate, îmbogăţită uneori tocmai de încercările unor educatori (ideologi de fapt, cum potrivit îi numeşte dl Liiceanu) de a o regla. Spre deosebire însă de dl Liiceanu, Berry nu face apel atât la raţiunea pură, cât mai degrabă la o raţiune aflată în relaţie cu afectivitatea, care în opinia dlui Liiceanu ar submina raţiunea. Presupun că dl Liiceanu se referea la patimi, la pasiunile iraţionale, nu la afectivitatea firească fără de care nici un om nu ar fi ceva mai mult de bio-computerul despre care dl Liiceanu părea uneori că vorbea de fapt.
Berry pune în joc acea afectivitate (vezi mai jos, propoziţiile 19-22) care poate produce o re-orientare. Cum altfel ar putea fi reglată gândirea care a luat-o razna din cauză că omul nu mai ştie unde se află?
Dacă pentru dl Pleşu statutul omului de „izgonit din Rai” a produs o „dereglare constitutivă”, atunci prelungirea acestei stări  nu poate decât să ne adâncească dereglarea. Este îmbucurător că şi dl Pleşu recunoaşte cel puţin importanţa unui loc (în afara istoriei, unul originar deci, pe când pentru dl Patapievici „locul” gândirii europene este istoric determinat de Occident) precum şi măsura în care pierderea lui a afectat buna funcţionare a gândirii. Dar fie şi parţial, această pierdere ar putea fi vindecată, şi cu această nădejde orice religie îşi cheamă divinitatea în ajutor. Iar dacă este adevărat că vindecarea gândirii poate fi şi opera omului însuşi (după cum era convins dl Liiceanu, dar ceva mai puţin dl Pleşu), atunci aceasta este posibilă doar în măsura în care omul mai are un loc al său, unde să gândească şi să trăiască.  
Dacă gândirea este dereglată din cauză că omul nu mai ştie unde se află (pentru că nu ştie unde îi este casa sau pentru că efectiv nu mai are un „acasă”), atunci gândirea nu poate fi reglată de la distanţă, prin intermediul unor reguli clare, ci doar (de) acasă. Iar „acasă” presupune o casă, o curte, o grădină, şi nişte vecini. Nu se ştie cum a început istoria filozofiei, dar poate că a început aşa: pe prispă, pe un buştean sau de-a lungul unei poteci. Cu traversarea unui râu, niciodată acelaşi, sau cu un măr ce cade pe iarba din livadă. (G. F.)  

Afară din maşină, jos de pe cal. Douăzeci şi şapte de propoziţii despre gândirea globală şi despre subzistenţa [sustainability] [1] oraşelor

de Wendell Berry


1. În sensul strict al cuvântului, gândirea globală nu este posibilă. Cei care au „gândit global” (iar dintre aceştia cei mai de succes au fost guvernele imperiale şi corporaţiile multinaţionale) au făcut-o prin intermediul unor simplificări mult prea exagerate şi tiranice pentru a merita numele de gândire. Gânditorii globali au fost, şi vor fi, nişte oameni periculoşi. Gânditorii naţionali tind să fie şi ei periculoşi; avem astăzi gânditori naţionali în nord-estul Statelor Unite care se raportează la Kentucky ca la un morman de gunoi.

2. Gândirea globală nu poate fi decât statistică. Superficialitatea ei este dezvăluită de cea mai mică intenţie de a face ceva. Afară de cazul în care vrei să fii distructiv la scară mare, nu poţi face ceva decât în mod local, într-un loc restrâns. Gândirea globală nu-i poate face globului decât ceea ce-i poate face şi un satelit spaţial: să-l reducă, să facă din el o nimica toată. Uitaţi-vă la una din fotografiile cu jumătate de pământ luate din spaţiul cosmic şi vedeţi dacă vă puteţi recunoaşte cartierul. Dacă vrei să vezi unde te afli, trebuie să ieşi din vehiculul tău spaţial, din maşina ta, trebuie să cobori de pe cal şi să păşeşti pe pământ. Mergând pe jos veţi descoperi că pământul este încă vast la un nivel satisfăcător şi că este plin de ascunzişuri şi colţişoare ispititoare.

3. Dacă am putea gândi într-un mod local, ne-am descurca mult mai bine decât în prezent. Întrebările şi răspunsurile locale corecte vor fi şi cele globale corecte. Întrebarea culturii Amish „Ce-i va face acest lucru comunităţii noastre?” tinde spre răspunsul potrivit pentru lume.

4. Dacă vrem să aşezăm viaţa locală într-o relaţie corectă cu globul, trebuie să o facem prin imaginaţie, filantropie [charity] şi stăpânire de sine şi prin asigurarea unei vieţi locale atât de independente şi autonome pe cât ne stă în putere – şi nu prin abstracţiile prezumţioase ale „gândirii globale”.

5. Dacă dorim să nu ne lăsăm gândurile şi acţiunile să distrugă globul, atunci trebuie să avem grijă să nu cerem prea mult din partea globului sau din oricare altă parte a lui. Pentru a fi siguri că nu cerem prea mult, trebuie să învăţăm să trăim acasă, într-un mod atât de independent şi de capabil de autogospodărire pe cât putem. Acesta este singurul mod în care putem menţine întotdeauna la vedere pământul pe care-l folosim şi limitele sale ecologice.

6. Singurul oraş capabil de subzistenţă – iar acesta este, pentru mine, idealul şi ţinta indispensabile – este un oraş aflat în acord cu ţinutul său înconjurător: un oraş, altfel spus, care ar trăi din venitul ecologic final al regiunii care îl susţine, achitându-şi în felul acesta pe cât posibil toate datoriile sale ecologice şi umane.

7. Oraşele pe care le avem acum trăiesc pe socoteala capitalului ecologic, pe baza unor presupoziţii economice care par hotărâte să distrugă aceste oraşe. Ele nu trăiesc acasă. Nu au propriile regiuni care să le susţină. Sunt dereglate în raport cu lucrurile care le susţin, oriunde pe glob s-ar afla aceste lucruri.

8. Echilibrul dintre oraş şi zona rurală este distrusă de maşinăria industrială, de productivitatea „ieftină” din câmp şi pădure şi transportul „ieftin”. Roma a distrus echilibrul întrebuinţând munca sclavilor; noi l-am distrus întrebuinţând combustibil mineral „ieftin”.

9. Probabil că de la Războiul Civil, şi cu siguranţă de la al Doilea Război Mondial încoace normele productivităţii au fost determinate de industriile bazate pe combustibili minerali.

10. Din punct de vedere geografic, sursele de combustibili minerali sunt rurale. Din punct de vedere tehnic însă, producerea acestor combustibili este industrială şi urbană. Faptele şi realităţile necorupte [integrities] ale vieţii locale, precum şi principiul comunităţii sunt avute în vedere pe cât de puţin cu putinţă, căci luarea lor în considerare nu ar fi o treabă profitabilă imediat. Combustibilii minerali au fost întotdeauna produşi cu preţul ecosistemelor locale şi al comunităţilor umane locale. Economia bazată pe combustibili minerali este economia industrială par excellence, iar aceasta nu acordă nici o valoare vieţii locale, naturale sau umane.

11. Atunci când principiile industriale exemplificate în producţia de combustibili naturali este aplicată câmpiilor şi pădurilor, rezultatele sunt identice: viaţa locală, atât cea a naturii cât şi cea a oamenilor, este distrusă.

12. Procedurile industriale au fost impuse zonei rurale într-o asemenea măsură încât oamenii de la ţară au fost seduşi sau constrânşi să accepte dependenţa de economia banilor. Prin încurajarea acestei dependenţe, corporaţiile şi-au dezvoltat capacitatea de a le răpi oamenilor proprietatea şi munca. Rezultatul este că un număr foarte mic de oameni deţin în prezent întreaga proprietate utilizabilă din ţară, iar muncitorii sunt din ce în ce mai mult ostaticii patronilor lor.                   

13. „Liderii” noştri actuali – oamenii averilor şi puterii – nu ştiu ce înseamnă să iei un loc în seamă: adică să-l consideri valoros în el însuşi, demn de iubire şi studiu şi muncă îngrijită. Ei nu pot lua nici un loc în seamă întrucât trebuie să fie pregătiţi în orice moment, în conformitate cu înţelesul pe care puterea şi bogăţia îl au în lumea modernă, să distrugă orice loc.

14. Bunului simţ ecologic i se vor împotrivi toate entităţile economice redutabile ale timpului nostru deoarece bunul simţ ecologic cere reducere sau înlocuirea acelor entităţi. Dacă e ca bunul simţ ecologic să aibă vreo şansă de reuşită, el va învinge doar prin lucrarea şi voinţa oamenilor şi a comunităţilor locale.

15. În vederea realizării acestei sarcini, presupoziţiile noastre principale actuale în legătură cu informaţia, cunoaşterea, educaţia, banii şi voinţa politică sunt inadecvate. Toate instituţiile pe care le ştiu au adoptat schemele de organizare şi măsurile cantitative ale corporaţiilor industriale. Probabil ca o urmare a acestei stări de lucruri, ambele părţi implicate în dezbaterea ecologică sunt îngrijorător de abstracte.

16. Însă abstracţia este, desigur, ceea ce e greşit. Răul economiei industriale (capitaliste sau comuniste) este caracterul abstract din procedurile ei – inabilitatea ei de a distinge un loc sau o persoană sau o creatură de alta. William Blake a văzut acest lucru cu două sute de ani în urmă. Oricine îl poate vedea acum în aproape oricare dintre uneltele şi armele noastre obişnuite.

17. Abstracţia este duşmanul oriunde se găseşte. Abstracţiile subzistenţei pot ruina lumea la fel de sigur ca abstracţiile economiei industriale. Viaţa locală poate fi tot atât de grav ameninţată de „salvarea planetei” ca şi de „cucerirea lumii”. Proiectul abstract are nevoie de scopuri abstracte şi de puteri centrale care nu pot cunoaşte, şi de aceea vor distruge integritatea naturii locale şi comunităţii locale.

18. Dacă vrem să dobândim un bun simţ ecologic faţă de planetă, trebuie să dobândim un bun simţ ecologic la nivel local. Nu poţi acţiona local gândind global. Dacă vrem să nu lăsăm acţiunile noastre locale să distrugă globul, atunci trebuie să gândim local.

19. Nimeni nu poate avea un bun simţ ecologic faţă de planetă. Fiecare poate avea un bun simţ la nivel local dacă ataşamentul [affection], măsura, cunoaşterea, uneltele şi iscusinţele sunt bune.

20. Măsura potrivită a unei munci dă putere ataşamentului. Când cineva lucrează într-un mod care nu permite iubirii lui să îmbrăţişeze locul în care lucrează şi nici lucrurile şi fiinţele cu care şi printre care lucrează, atunci nimicirea se produce în mod inevitabil. Pe lângă alte realizări, o cultură locală adecvată păstrează munca la îndemâna iubirii.

21. Întrebarea care ne stă înainte este, prin urmare, una extrem de dificilă: Cum începem să refacem ori să facem o cultură locală care va proteja partea noastră de lume în timp ce o folosim? Aici nu este vorba doar despre un gen de cunoaştere care implică ataşament, ci şi de un gen de cunoaştere care provine din sau apare o dată cu ataşamentul – o cunoaştere care le este indisponibilă oamenilor nepăsători [unaffectionate] şi care este indisponibilă oricui câtă vreme este numită informaţii.

22. Pentru început, care ar putea fi rezultatul economic al ataşamentului local? Nu ştim. În plus, probabil că nu o vom şti vreodată în nici unul dintre modurile care l-ar putea satisface pe directorul sau pe administratorul obişnuit al unei firme. Căile iubirii tind să fie ascunse şi, chiar şi pentru îndrăgostiţii înşişi, ele sunt cumva de nepătruns.

23. Opera veritabilă de salvare a planetei va fi realizată la scară redusă, va avea un caracter umil şi care smereşte şi (în măsura în care implică iubirea), va fi plăcută şi rodnică. Lucrările ei vor fi prea multe pentru a putea fi numărate, prea multe pentru a fi relatate, prea multe pentru a fi remarcate public sau recompensate, prea mici pentru a face pe cineva bogat sau celebru.

24. Obstacolul principal poate să nu fie lăcomia, ci tânjirea modernă după succes [glamour]. O mare parte dintre oamenii noştri cei mai deştepţi, cei mai preocupaţi, vor să găsească o rezolvare măreaţă la o problemă majoră. Nu cred că salvarea planetei, dacă e luată în serios, poate asigura locuri de muncă pentru prea mulţi oameni de genul acesta.            

25. Când mă gândesc la genul de muncitor de care e nevoie pentru treaba asta, mă gândesc la Dorothy Day (asta dacă admitem că te poţi gândi la Dorothy Day însăşi, separată de publicitatea care a venit ca un rezultat al rarităţii ei), o persoană dispusă să se aplece iarăşi şi iarăşi asupra descurajatoarei, umilitoarei şi aproape fără speranţă prezenţe locale a problemei – să înfrunte marea problemă aplecându-se pe rând asupra unei vieţi mărunte, una câte una.

26. Unele oraşe nu vor fi niciodată subzistente deoarece nu au nici o regiune rurală în jurul lor sau prin apropiere care să le susţină. New York nu poate fi făcut subzistent, şi nici Phoenix. Pe de altă parte, unele oraşe din Kentucky sau din Midwest, [2] pot spera cu îndreptăţire să devină subzistente.

27. Pentru a face un oraş subzistent, trebuie să începi cumva, iar eu cred că începutul trebuie să fie nepretenţios şi economic. Un început ar putea fi făcut, de exemplu, prin creşterea cantităţii de mâncare cumpărată de consumatorii din oraş de la fermierii din zona rurală locală. Pe măsură ce economia hranei ar deveni mai locală, agricultura locală va deveni mai diversă; fermele ar deveni mai mici, mai complexe în structură, mai productive; iar unii oameni de oraş ar fi necesari pentru lucrul la fermă. Mai devreme sau mai târziu, ca un mijloc de reducere a cheltuielilor în ambele sensuri, resturile organice din oraş vor fi aduse pentru a fertiliza fermele din regiunea susţinătoare; în felul acesta orăşenii vor trebui să asume o responsabilitate agriculturală şi vor fi motivaţi corespunzător să procedeze în felul acesta atât de dorinţa de a avea o aprovizionare cu mâncare foarte bună cât şi de teama de a nu contamina această aprovizionare. Sporirea intimităţii economice dintre oraş şi sursele lui va schimba minţile (presupunând, desigur, că minţile în discuţie vor rămâne cuminţi suficient de mult timp ca să fie schimbate). Va îmbunătăţi minţile. Localitatea, prin faptul de a deveni parţial subzistentă, va produce gândirea de care va avea nevoie pentru a deveni şi mai subzistentă.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici. Articolul lui Wendell Berry, “Out of Your Car, Off Your Horse. Twenty-seven propositions about global thinking and the sustainability of cities” a apărut în numărul din februarie 1991 al revistei The Atlantic Monthly. Articolul este disponibil la adresa:   
Copyright © 2015 by The Atlantic Monthly Group. All Rights Reserved.

Note:

[1] În România, economia de subzistenţă este înţeleasă ca o economie care îţi permite să realizezi doar atât cât să nu mori de foame. Probabil că această înţelegere falsă a noţiunii este preferată tocmai de cei care, optând pentru o economie bazată exclusiv pe profit, au adus ameninţarea foametei asupra întregii planete. Cu toate acestea, prefer traducerea termenului  “sustainability” prin „subzistenţă” şi nu prin „sustenabil” întrucât exprimă mai firesc noţiunile de susţinere şi dăinuire proprii termenului englezesc: „The name sustainability is derived from the Latin sustinere (tenere, to hold; sub, up). Sustain can mean “maintain", "support", or "endure”.[5][6] Since the 1980s sustainability has been used more in the sense of human sustainability on planet Earth and this has resulted in the most widely quoted definition of sustainability as a part of the concept sustainable development, that of the Brundtland Commission of the United Nations on March 20, 1987: “sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sustainability . Vezi şi propoziţia 17, unde Berry avertizează asupra riscurilor abstractizării, poate chiar mai distructivă atunci când e de partea subzistenţei decât atunci când reprezintă modalitatea tipic tehnologic-industrială de raportare la lume. (N. tr.).
 
 [2] Midwest este o regiune întinsă din centrul spre nordul Statelor Unite, cunoscută pentru fermele bogate şi centrele industrializate (N. tr.)

miercuri, 26 august 2015

Poftiţi în vagoane!



Please don't tell what train I'm on
They won't know what route I've gone
Elizabeth Cotten, “Freight Train”

Într-o postare recentă, Alexandru Racu ne împărtăşeşte experienţa nefericită prin care a trecut cu ocazia unor drumuri cu trenul (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/08/25/cfr/). Nu este vorba doar de neplăcerile provocate strict de condiţiile proaste de călătorie, ci de claritatea cu care trenul reflectă realitatea, tragică în prezent, a ţării şi a locuitorilor ei. Pentru că o călătorie cu trenul nu-ţi oferă doar traversarea unui teritoriu, ci mai ales un drum prin ţară cu tot cu ţară, care urcă în vagon o dată cu oamenii diverşi care o alcătuiesc. În cursul anilor am tot întâlnit oameni care mi-au scurtat drumul fizic dureros de mult, prelungindu-l însă în plan afectiv până în ziua de astăzi. De călătoriile devenite interminabile datorită altor condiţii şi personaje, nu-mi mai amintesc însă.     
Nu ştiu daca mai există trenuri de tip vechi, cu compartimente, a căror cvasi-dispariţie o regret şi eu. Cel puţin de pe ruta Bucureşti-Suceava au dispărut de multă vreme. Modernizarea vagoanelor de călători a reuşit performanţa de a creşte gradul de disconfort în condiţiile în care a redus numărul de locuri (deşi compartimentele de la extremităţile fiecărui vagon au câte cinci fotolii/scaune, stai mai înghesuit decât erai înainte în compartimentele dotate cu câte două banchete a patru locuri fiecare). Zona mijlocie, numită „salon”, este ceva mai lejeră, dar dacă cineva, oricât de departe de tine, se-ntâmplă să aibă un laptop/tabletă la care să asculte muzică/joace jocuri fără să-şi pună căştile, atunci căldura/frigul din tren devin o problemă neglijabilă.
Cât despre „nemernicii care au dus şi duc ţara de râpă”, din păcate ei duc de râpă ţara cu tot cu oameni. Ce trebuie precizat este că nemernicii nu ar fi fost atât de performanţi dacă nu ar fi fost ajutaţi de intelectualii publici, oricând pregătiţi să justifice rolul salutar al celor care au nenorocit ţara: păi ce, am fi preferat s-o distrugă ruşii? Dar ce curios, explicaţiile acestea au fost tot atât de profitabile pentru intelectualii puterii şi în general pentru cei care-şi iau ţara înapoi cu prima ocazie, de la cocalari la securişti la activişti socio-politici la politicienii înşişi, pe cât de dezastruoase pentru restul locuitorilor.
Nu ştiu dacă „clericii” au o explicaţie şi pentru asta. Ştiu doar că nouă nu ne-a mai rămas decât tot bătrânul „Number Nine”. Am putea crede că cel puţin de acesta elita ar sta departe, ba chiar s-ar bucura dacă ne-am urca odată cu toţii în mormintele-vagoane. Mă tem însă că am putea să-l pierdem şi pe acesta, aşa cum am pierdut tot restul până acum, dacă vom continua să urmărim destinaţiile, orarele şi mai ales legăturile stabilite de elita care, atunci când nu are nimic de pierdut, poate fi chiar şi creştină.
În urmă cu opt ani publicam un text care vorbea despre moartea ascunsă pe care putea să o aducă UEuropenizarea forţată a României (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/all-aboard-titanicul-si-uniunea-europeana.html). Astăzi, când această moarte a devenit vizibilă sub forma ruinării ţării sub aspect uman şi economic, tot ce ne-a mai rămas este puterea de a muri bine, pe care medievalii o vedeau ca pe cea mai importantă dintre artele celor vii.
Şi putem începe ascultând-o pe Elizabeth Cotten, care a compus „Freight Train” la vârsta de 12 ani (http://www.eclectica.org/v1n1/nonfiction/demerlee.html):



  

duminică, 23 august 2015

Milka NIKA!



În anul 2012, Kraft Foods România a organizat campania „Îndrăzneşte să o primeşti pe Milka în viaţa ta” (http://orasultandretei.ro/static/Regulament-promotie-Milka.pdf), construind, pentru participanţi, şi un oraş virtual numit „Oraşul tandreţei” (http://orasultandretei.ro/cum-participi.html). Sloganul pare preluat din vocabularul micului misionar evanghelic, după cum Milka ar corespunde imaginii reprezentative alese pentru această nouă misiune de convertire. Sweet Jesus! Având în vedere afinitatea dintre creştinismul neoprotestant şi capitalism, ar trebui să fim mai atenţi la natura (pseudo)religioasă a capitalismului, despre care se vorbeşte mai puţin decât s-a vorbit, în mod justificat de altfel, despre natura (pseudo)religioasă a comunismului. Dar în rândurile următoare nu voi încerca să descopăr natura noului Oraş Celest din vârful Alpilor elveţieni la care-i va duce văcuţa albastră pe urmaşii lui Christian, pelerinul lui Bunyan, şi mai degrabă voi încerca să arăt, cu ajutorul indispensabil al lui Wendell Berry, de ce orice om, necreştin şi mai ales creştin, ar trebui să rămână la fel de liber faţă de capitalism cum ar fi trebuit să fie şi faţă de comunism. [1]
Aparent, capitalismul ar trebui sprijinit şi chiar apărat întrucât garantează două lucruri minunate: piaţa liberă şi proprietatea privată. Presupun că un număr tot mai mare de români, şi anume dintre cei care şi-au pierdut în ultimii ani locuinţele, au înţeles că trebuie să existe o legătură între cele două condiţii elementare ale economiei capitaliste.
Piaţa liberă e tot atât de liberă pe cât e şi căderea liberă: nimeni nu te-mpiedică să (de)cazi. De fapt, căderea este singura garanţie a pieţei libere. Nu întâmplător prăbuşirea Bursei este urmată de regulă de numeroase salturi în gol. Pe de altă parte, într-o piaţă liberă, cazi, adică eşti eliminat, mai ales în măsura în care nu decazi. Piaţa liberă promite şi susţine succesul, dar numai în schimbul propriei decăderi sufleteşti. Capitalismul nu poate funcţiona altfel.
Succesul este strict individual şi, de aceea, auto-mutilant. Nu există succes care să nu lase în urma sa cel puţin un cadavru: cel al omului de succes însuşi.
În schimb, împlinirea se realizează împreună cu ceilalţi şi este întotdeauna binefăcătoare şi altora. Împlinirea este personală, deci comunitară. Ea este posibilă doar între oameni vii şi are capacitatea de a trezi la viaţă chiar şi după ce oamenii împliniţi s-au stins. Este locală, niciodată globală, aşa cum este succesul. Un succes local nici măcar nu este succes. Nimeni nu a auzit de tine dacă nu ai reuşit să ajungi cel puţin Miss Univers. De fapt, în viziunea unor neoconservatori americani precum filozoful catolic Michael Novak, globalismul corespunde mai bine creştinismului decât localismul, întrucât oamenii sunt, potrivit lui Novak, creaturi planetare. [2] În scurt timp, pământul nu va mai fi bun pentru nimic altceva decât ca depozit pentru gunoaie (https://www.youtube.com/watch?v=0ZesRAo5PBg). Printre acestea, cadavrele oamenilor de succes, planetari cu toţii, care au făcut ca pământul să nu mai fie bun de nimic altceva.
Fără Cădere nu am fi avut piaţă liberă. Comunismul a încercat să facă abstracţie de Cădere, organizând societatea după un model anterior Căderii. În felul acesta, comunismul contrazicea atât legile fizicii, cât şi legile metafizicii. Creştinismul incomoda acest proiect tocmai prin metafizica Înălţării, amintind comunismului că în interiorul Căderii nu se poate organiza nimic, că nimic nu rezistă Căderii cu excepţia unei realităţi restaurate, smulse Căderii de cineva exterior Căderii. Iar acesta nu putea fi proletariatul, victimă şi agent al Căderii la fel ca şi burghezia. Comunismul nu a căzut datorită americanilor sau capitalismului; ceea ce a dus la prăbuşirea comunismului a fost tocmai lucrul care asigură succesul capitalismului: Căderea.
Capitalismul a organizat societatea în acord cu sensul şi viteza Căderii. Spre deosebire de comunism, capitalismul respectă legile fizicii, însă rămâne la fel de dedicat unei metafizici false ca şi comunismul. Fizica îi permite capitalismului să reziste tot atât cât va dura Căderea, în timp ce metafizica le va răpune pe amândouă deodată. Comunismul a pierit din cauze fizice, iar capitalismul ar pieri în mod normal din cauze metafizice dacă lumea, care nu e făcută pentru Cădere, nu ar fi nimicită ea mai întâi de efectele Căderii. Ceea ce va face ca, la rândul său, capitalismul să sfârşească prematur, tot din motive fizice. 
Era de aşteptat ca în România ultimilor douăzeci şi cinci de ani puterea politică, scena culturală şi conducerea Bisericii să fie ocupate de personajele cele mai adaptate fenomenului Căderii. Singura lor grijă constă în înlesnirea Căderii. Singurul lor rezultat constă în accelerarea ei, singurul mod care poate împiedica, din punctul lor de vedere, sfârşitul Căderii. Din câte se poate vedea deja, la noi ca peste tot, sfârşitul nu pare că va fi unul încununat de succes: mult lăudata economie de bunuri de consum tinde să se transforme tot mai mult într-o economie bazată pe producerea de hârtii fără acoperire, [3] o cultură sofistă şi o religie falsificată.
Este firesc ca atât comunismul, cât şi capitalismul să-şi dedice o mare parte din energie identificării „frânelor”, „obstacolelor” în calea progresului. Comunismul, pentru că încerca să ajungă la momentul originar, anterior Căderii, cu o viteză mai mare decât cea a Căderii. Capitalismul, pentru că se teme de o eventuală oprire a Căderii. Afirmaţii comune de genul „timpul curge mai încet la ţară” reprezintă coşmarul comun al comunistului şi capitalistului. Nu întâmplător, amândoi vor dispariţia ţăranului.
Nu m-a surprins să văd că Biserica nu recunoaşte importanţa ţăranului ca model de viaţă.[4] Nu m-a surprins nici să văd că nu critică capitalismul, cel puţin în efectele sale infinit mai devastatoare decât inundaţiile şi alunecările de teren pentru care Biserica strânge în mod regulat fonduri de ajutorare a populaţiei afectate. Calamităţi naturale de care capitalismul este în mare măsură vinovat, de altfel. Dar lăsându-i de-o parte pe acei creştini din zona neoprotestantă, pentru care capitalismul continuă să reprezinte confirmarea unei chemări (la mântuire) în ciuda faptului că anulează orice vocaţie umană, după cum arată Wendell Berry în eseul „Economia globală” din care am reprodus mai jos un fragment, m-aş fi aşteptat ca o biserică liturgică, cum este BOR, să vorbească mai direct despre vocaţia slujitoare a omului şi să nu mai interpreteze orice parabolă în sensul unei donaţii pentru Catedrala Mântuirii Neamului; să ne ajute în schimb să redescoperim pământul, eventual şi prin intermediul unor pelerinaje autentice. Un prim pas ar putea fi făcut prin renunţarea la folosirea denumirii de „pelerinaj” pentru activităţile turistice curente organizate de Patriarhie.
După cum am spus, postez mai jos, în continuarea notelor, un fragment dintr-un text fundamental al lui Wendell Berry în privinţa înţelegerii capitalismului şi „valorilor” lui, care nu sunt în realitate decât un mijloc pentru consolidarea unei economii totale. Textul se numeşte de altfel chiar „Economia totală”, şi este cuprins în volumul Ce contează cu adevărat? Economie pentru renaşterea unei societăţi a bunăstării Editura TEI, 2014, pp. 123-133 https://cartidintei.files.wordpress.com/2014/04/20-wendell-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii-tei.pdf

NOTE:

[1] Vezi în acest sens lucrarea lui Emil Brunner, „Comunism, capitalism si creştinism” la adresa http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2010/08/comunism-capitalism-si-crestinism.html. Eseul a fost publicat în Convorbiri literare,  http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONaug10.html .

[2] “Novak further suggests that globalism has trumped localism because, from a Christian perspective: “Are human beings not planetary creatures, one another’s brothers and sisters, members of the same body, every part serving every other part?” Novak’s argument is simply that Catholic social teaching, as expressed by the pope, concurs with the idea that free market and democratic societies offer the best hope for people, worldwide, to rise out of poverty.” http://www.intellectualconservative.com/article3219.html

[3] “For 50 or 60 years, we have let ourselves believe that as long as we have money we will have food. That is a mistake. If we continue our offenses against the land and the labor by which we are fed, the food supply will decline, and we will have a problem far more complex than the failure of our paper economy. The government will bring forth no food by providing hundreds of billons of dollars to the agribusiness corporations.” “A 50-Year Farm Bill”, Wes Jackson, Wendell Berry http://www.nytimes.com/2009/01/05/opinion/05berry.html?_r=0

[4] După cum anunţă postul Radio Trinitas, “postul Radio TRINITAS al Patriarhiei Române implementează în perioada 1 Mai – 31 Decembrie 2015 proiectul cu titlul „Identitatea românească în lume”, finanțat cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. Proiectul are ca scop promovarea unei imagini pozitive a românilor în diaspora și afirmarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase prin acțiuni de mediatizare și consolidare a parteneriatelor.” http://www.radiotrinitas.ro/toate/identitatea-romaneasca-in-lume/ Personal, m-aş fi bucurat mai ales dacă BOR s-ar dedica tot atât de mult identităţii româneşti din România şi afirmării imaginii reale (de ce pozitive? Altfel nu veneau banii de la MAE?) a românilor în general. Cum pot avea o imagine pozitivă românii din străinătate câtă vreme românii din ţară au una negativă, imagine negativă promovată, printre alţii, de chiar Ziarul Lumina? (vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html şi mai ales https://alexandruracu.wordpress.com/2015/06/04/a-frenchman-in-new-york/).


Wendell Berry: „Economia totală”

[...] „Economia globală este astăzi instituită de Organizaţia Mondială a Comerţului care a fost înfiinţată fără niciun fel de alegeri electorale, pentru a conduce comerțul internațional în numele ”pieții libere” – adică în numele corporațiilor multinaţionale – și să respingă, în cadrul unor întâlniri secrete, orice legi naționale sau regionale care intră în conflict cu ”piața liberă”. Programul corporatist al ”pieței libere” mondiale și prezența Organizaţiei Mondiale a Comerţului au legitimizat forme extreme ale gândirii experților. Ni se spune cu foarte mare siguranță că, dacă statul Kentucky își pierde capacitatea de producție a laptelui în favoarea Wisconsin-ului (și acesta la rândul său în favoarea Californiei), asta se va numi o “poveste de succes”. Experți precum Stephen C. Blank, de la Universitatea California, Davis, recomandă ca ”țările dezvoltate”, precum Statele Unite și Marea Britanie, acolo unde mâncarea nu mai poate fi produsă la costuri destul de mici, să renunțe complet la agricultură.
Nebunia de la baza acestei economii ridicole a început pornind de la ideea că o corporație ar trebui privită legal ca ”o persoană”. Însă distrugerile fără limite ale acestei economii apar tocmai datorită faptului că o corporație nu este o persoană. O corporație, în esenţă, este un morman de bani căreia și-au vândut loialitatea un anumit număr de oameni. Spre deosebire de oameni, corporațiile nu îmbătrânesc. Nu vor ajunge niciodată, aşa cum fac majoritatea persoanelor, să înţeleagă scurtimea şi micimea vieţii umane, nu vor percepe niciodată viitorul drept viaţa copiilor și nepoților cuiva. Nu vor experimenta speranțe, remușcări sau schimbări de opinie. Nu vor fi niciodată umile. Își vor vedea de afacerile lor ca și cum ar fi nemuritoare, având ca unic scop să devină un morman şi mai mare de bani. Acționarii sunt în esenţa nişte cămătari – oameni care “îşi lasă banii să lucreze pentru ei”, așteptând remuneraţii mari pentru că au dat de lucru altora pe bani puțini. Organizaţia Mondială a Comerţului amplifică vechea idee a coporațiilor-ca-persoane prin acordarea statutului de super-guvern cu puterea de a conduce națiuni către economia corporatistă globală.
Nu vreau să spun, desigur, că toţi directorii corporatişti și toți acționarii sunt persoane rele. Spun doar că toți sunt serios implicaţi într-o economie cumplită.
Deloc de mirare, printre cei care doresc să păstreze alte lucruri decât banii – de
exemplu capacitatea fiecărei regiuni de a produce bunuri esențiale – există o impresie din ce în ce mai accentuată că economia globală a ”pieței libere” este inerent un inamic pentru lumea naturală, sănătatea și libertatea oamenilor, pentru muncitorii din industrie, fermieri și ceilalți lucrători în economiile care folosesc pământul şi, mai mult, este un dușman inerent al muncii de bună calitate și al unei economii bine practicate.
Cred că această impresie este corectă și poate fi demonstrată ca fiind corectă mai ales prin înșiruirea presupunerilor care pornesc de la ideea că toate corporațiile trebuie să fie ”libere” să cumpere la preţuri mici și să vândă la prețuri mari în lumea largă. Aceste presupuneri, din câte îmi pot eu da seama, sunt:
1. Nu este niciun conflict între ”piața liberă” și libertatea politică şi nicio legătură între
democrația politică și cea economică.
2. Nu poate fi niciun conflict între avantajul economic și justiția economică.
3. Nu este niciun conflict între lăcomie și sănătatea ecologică și cea corporală.
4. Nu este niciun conflict între interesul propriu și serviciul public.
5. Este în regulă ca existența unei națiuni sau a unei regiuni să aibă baza pe un teritoriu străin, să depindă de transportul pe distanțe lungi și să fie complet controlată de corporații.
6. Pierderea sau distrugerea capacităţii de producţie de oriunde unde se pot fabrica
bunuri necesare nu e importantă şi nu implică niciun cost.
7. În consecinţă războaiele purtate pentru bunuri de larg consum – recentul nostru
război din Golf, de exemplu – sunt funcţii economice legitime şi permanente.
8. Acest tip de violenţă aprobată e justificată şi de predominanţa sistemelor centralizate de producţie, furnizare, comunicaţii şi transport, extrem de vulnerabile nu doar la acte de război între naţiuni, ci şi la sabotaj şi terorism.
9. Este în regulă ca săracii din ţările sărace să lucreze pe salarii mici pentru a produce
bunuri pentru exportul în ţări bogate, la oameni îndestulaţi.
10. Nu există niciun pericol şi niciun cost în proliferarea epidemiilor exotice, a dăunătorilor, buruienilor şi bolilor care acompaniază comerţul internaţional şi al căror număr creşte odată cu creşterea volumului comercial.
11. O economie este un utilaj în care oamenii sunt doar nişte piese interşanjabile. Nu
avem de ales decât să îndeplinim munca (dacă avem vreuna) poruncită de economie şi să
acceptăm salariul poruncit.
12. În concluzie, vocaţia este un subiect mort. Nu îndeplinim munca pe care ne-o
alegem pe baza unei vocaţii izvorâte de la Dumnezeu sau din abilităţile noastre înnăscute, ci facem munca hotărâtă şi impusă de economie. E în regulă să prestăm orice muncă, câtă vreme suntem plătiţi pentru ea. (Aaceastă presupunere explică indiferenţa “liberală” şi
“conservatoare” predominantă privind muncitorii, fermierii şi micii oameni de afaceri
dislocaţi).
13. Relaţiile stabile şi menţinerea lor între oameni, locuri şi lucruri nu contează nu au nicio valoare.
14. Culturile şi religiile nu au preocupări legitime practice sau economice.
Aceste supoziţii prefigurează clar o stare de economie totală. Economia totală este cea în care totul – “forme de viaţă”, de exemplu, sau “dreptul de a polua” – este “proprietate privată”, are un preţ şi e de vânzare. Într-o economie totală alegerile semnificative şi uneori cruciale care aparţineau odată indivizilor sau comunităţior au devenit proprietatea corporaţiilor. O economie totală, operând la nivel internaţional, reduce în mod necesar puterile statelor şi guvernelor naţionale, nu numai din cauză că acele guverne au semnat că cedează o serie de puteri semnificative unei birocraţii internaţionale sau că liderii politici devin marionete plătite ale corporaţiilor, ci şi din cauză că procesele politice – mai ales cele democratice – sunt prea lente ca să reacţioneze la dezvoltarea economică şi tehnologică globală neîngrădită. Şi când guvernele de stat şi naţionale încep să acţioneze în fapt drept agenţi ai economiei globale vânzându-şi poporul la salarii mici şi produsele poporului la preţuri mici, atunci drepturile şi libertăţile cetăţeneşti trebuie în mod necesar să se limiteze. O economie totală înseamnă o acumulare nelimitată de profituri în urma dezintegrării naţiunilor, comunităţilor, gospodăriilor, peisajelor şi ecosistemelor. Autorizează “creşterea” bogăţiei simbolice sau artificiale prin distrugerea bogăţiilor reale de pe toată suprafaţa pământului.
Printre multele costuri pe care le presupune economia totală, pierderea principiului vocaţiei este probabil cel mai simptomatic şi, din punct de vedere cultural, cel mai important. Prin înlocuirea vocaţiei cu determinismul economic lucrările exterioare ale economiei totale distrug caracterul uman şi cultura şi din interior.”
  

sâmbătă, 15 august 2015

Folk şi country (V)



Dumnezeu vine pe ape
"Migrant Mother", de Dorothea Lange 

I-au dat unei cutii de fier
Nume de zeu,
Dar au rămas fără ea.

Dumnezeu vine pe ape.

Le-au numit pierderea „dar”
Şi robia „libertate”
Căci le-au dat pierderea-n dar.

Dumnezeu vine prin sânge.

Le-au dat pământul înapoi
Nu şi caii,
Nu şi furcile, nu şi coasele,
Ca nu cumva să-şi ia singuri caii,
Şi plugurile.

Ca nu cumva să-şi lucreze din nou pământul.

Pentru că Dumnezeu vine pe ape,
Pentru că Dumnezeu vine prin sânge,
Pentru că vine prin aer, pentru că vine pe pământ,
Le-au secat apele, le-au infectat sângele,
Le-au otrăvit aerul, le-au luat pământul.

Ca să nu mai vină.

Dar Dumnezeu vine iar,
Le face cer nou şi pământ nou,
Vine iar, însă nu ca o adiere,
Nu, nici ca o rouă,
Ci ca o apă nouă, rece şi mare,
Ca un aer nou, tare,
Ca un sânge nou, fierbinte,
În care limbile mincinoase nu mai pot vorbi,
Pe care nu-l mai pot desluşi.

Am scris aceste versuri în urma impresiei pe care mi-au lăsat-o două piese ale lui Gillian Welch, „April the 14th (Part 1)” (https://www.youtube.com/watch?v=mjX2ztmjLk4) şi Ruination Day, (Part II)” (https://www.youtube.com/watch?v=7yXM8wxg6XM), două melodii care vorbesc despre acelaşi lucru, şi anume coincidenţa dintre trei evenimente majore din istoria americană – asasinarea lui Lincoln, ciocnirea Titanicului de un aisberg şi Marea furtună de praf din 1935 – petrecute toate într-o zi de 14 aprilie. Ca orice american educat, dar şi crescut în cultura folk, Welch cunoştea desigur evenimentele istorice respective, uneori chiar din muzica pe care o asculta. De pildă, despre Marea furtună de praf ştia încă de mică din piesa lui Woody Guthrie, “Dust Storm Disaster” (https://www.youtube.com/watch?v=vvI7BmuUBXU), după cum îşi aminteşte într-un interviu în care vorbeşte despre cele două piese (http://blog.longreads.com/2015/04/14/gillian-welch-on-how-april-14th-came-to-be-ruination-day/). Observ aici că, spre deosebire de folkul american, cu excepţia unor piese ale lui Vali Sterian, precum “Ardeal” (https://www.youtube.com/watch?v=bpoVBES8S2Q) sau “Vino, Doamne!” (cunoscută iniţial ca „Nopţi”), muzica folk românească nu pare să aibă o relaţie foarte strânsă cu istoria românilor. Mi-a plăcut deci cu atât mai mult să văd în figura lui Avram Iancu din melodia „Ardeal” un „emancipator” comparabil cu cel al lui Welch (prin actul de Emancipare semnat de Lincoln în 16 aprilie 1862, , https://en.wikipedia.org/wiki/District_of_Columbia_Compensated_Emancipation_Act precum şi prin titlul de "Great Emancipator", Welch orientează decisiv semnificaţia coincidenţelor în direcţia relaţiei dintre libertate şi moarte).
De ce este Avram Iancu îngândurat? Pentru că ştie că focurile aprinse „din deal în deal”, cele care ţin „cerul ţării curat”, se vor stinge. Sigur că o parte din îngândurarea lui Avram Iancu trecuse şi în cea a lui Vali Sterian. Cum s-ar mai putea aprinde vreun foc pe deal când astăzi nu pare să mai fie cineva care să ne transmită astfel de îngândurări? Se mai gândeşte cineva astăzi la cerul ţării noastre?  
  Dar muzica adevărată, precum cea ascultată de Welch, nu doar te informează, ci te inspiră, te ajută, aşa cum a ajutat-o pe Gillian Welch, să vezi legătura dintre evenimente, dintre darul libertăţii promis la un moment dat şi mizeria pe care acesta a adus-o cu sine, să vezi felul în care „Emancipation Day” a sfârşit în „Ruination Day”, cu săracii din Oklahoma (acei „Okies” din “April The 14th (Part I)”) rătăcind de-a lungul şi de-a latul Americii în căutare de lucru (peste un milion dintre ei în anii ’30). 
Piesa lui Blind Willie Johnson,  “God Moves on the Water” (https://www.youtube.com/watch?v=3TmtKqCmSrY), nu doar îi atrage lui Welch atenţia asupra unei date, semnalate deja în cântecul lui Woody Guthrie, ci şi asupra felului în care promisiunea libertăţii şi prosperităţii au, în mod nevăzut, un pistol aţintit asupra lor. Atunci când dimpotrivă, nu ne ţin chiar ele, libertatea şi prosperitatea, pistolul la tâmplă. 
 
Se pare că pistolul e singurul lucru sigur din istorie: uneori el este ţinut de un idol, de o zeitate păgână, atunci când promisiunea e făcută de Dumnezeu. Dar poate fi ţinut şi de Dumnezeu, atunci când promisiunea e făcută de un dumnezeu mincinos. Nu în sensul în care Dumnezeu ar voi „moartea păcătosului”, ci în sensul în care Dumnezeu permite promisiunii mincinoase să se arate ca ceea ce este de fapt: un glonţ bine ţintit.
Sarcina creştinului, în acest caz, mi se pare comparabilă cu cea a lui Casey Jones, personajul prezent în ambele piese ale lui Welch, legendarul mecanic de tren care a reuşit să împiedice un grav accident feroviar cu preţul propriei vieţi: să încerce să oprească glonţul, oricare ar fi natura acestuia.




joi, 13 august 2015

Mister



O sabie medievală poartă „o inscripţie misterioasă care-i încurcă pe cercetători şi-i tulbură pe istorici” (https://uk.news.yahoo.com/medieval-sword-carries-mysterious-inscription-123518629.html#yUGdLXp). Sabia, sau mai degrabă inscripţia, face treaba asta de aproape două sute de ani, de când a fost găsită, în 1825, în Râul Witham.
Dar acesta este un gen de mister pe care-l poţi rezolva gândind, studiind, cercetând, cum spune Frederick Buechner în articolul dedicat "Misterului" din cartea sa Wishful Thinking, articol pe care l-am tradus mai jos. Dacă genul acesta de mistere merită elucidate, este pentru că sunt cumva subordonate misterelor propriu-zise, cele legate de misterul care sunt eu însumi. Mister care ne lasă însă netulburaţi şi fără să încurce pe cineva. Poate pentru că inscripţia originală a fost acoperită de o mâzgăleală, sau doar de mizerie.

*

„Mister

Există mistere pe care le poţi rezolva chibzuind. De pildă, misterul unei crime, al cărei mister trebuie împrăştiat pentru ca adevărul să fie aflat.
Există şi un alt fel de mistere, care nu ascund un adevăr la care să ajungi storcându-ţi creierul, ci al căror adevăr este el însuşi misterul. Misterul sinelui tău, de exemplu. Cu cât încerci să-l pătrunzi mai mult, cu atât mai de nepătruns se arată. Indiferent cât de mult din sinele tău poţi obiectiva şi examina, miezul, partea vie din tine îţi va scăpa întotdeauna, adică tocmai partea aceea care conduce examinarea. Ceea ce înseamnă că nu rezolvi misterul, ci că trăieşti misterul. Şi faci acest lucru nu cunoscându-te pe tine deplin, ci fiind tu însuţi pe deplin.
A spune că Dumnezeu este un mister este totuna cu a spune că nu-l poţi bate-n cuie vreodată. Chiar şi asupra lui Hristos piroanele s-au dovedit în cele din urmă fără efect.”
Frederick Buechner, Wishful Thinking. A Theological ABC, HarperSan Francisco, 1973, p. 64.
      

luni, 10 august 2015

Frontiera de Est



Românilor li se reproşează că au luat tot ce este mai rău din Vest. Este ca şi cum le-ai reproşa Pieilor Roşii că au luat gripa, scarlatina, sifilisul şi variola, varicela, tuberculoza şi holera de la coloniştii albi. Spre deosebire de băştinaşii americani însă, noi am luat mai ales boli cu transmitere spirituală, boli care au înlesnit acceptarea avortului sau înstrăinarea familială în schimbul lucrului în străinătate, preferinţa pentru oraş în defavoarea satului (şi care nu este determinată de comunism: imediat după 1990, satul era văzut ca un liman şi ca o şansă de mulţi orăşeni): 

“You force us to send our toddlers away
To your schools where they're taught to despise their traditions.
You forbid them their languages [...]

The past it just crumbled, the future just threatens;
Our life blood shut up in your chemical tanks.
And now here you come, bill of sale in your hands
And surprise in your eyes that we're lacking in thanks
For the blessings of civilization you've brought us,
The lessons you've taught us, the ruin you've wrought us --
Oh see what our trust in America's brought us.” https://www.youtube.com/watch?v=bTqV1pnQoos



Dar nu este în primul rând vina Americii, a „Vestului”, ci mai ales a intermediarilor locali, care se simţeau obligaţi să laude „ajutoarele” şi să-i deteste pe ajutaţi. Poate pentru că aceştia nu se lăsau infectaţi de tifosul umilinţei. Intermediarii au îndeplinit în lumea ideilor rolul „asistentelor” din lumea emisiunilor de divertisment de astăzi (http://www.catavencii.ro/confuzul-si-asistentele/), apologeţi ai capitalismului şi darwinismului bine temperat de cuburile de gheaţă din cocteiluri şi de temperatura apei din jacuzzi, elita negociatoare, calificată de dispreţul pentru noi să vorbească în numele nostru.
Iar după ce ne-am îmbolnăvit, tot ei vin să ne spună că, de vreme ce suntem atât de bolnavi, ne merităm soarta, merităm să fim jefuiţi în continuare, precum lipitorile care-şi jefuiesc ruda bolnavă şi bătrână de ultimele ei lucruri, pe motiv că oricum nu mai are ce să facă cu ele.
Orice popor îşi merită lipitorile. Dar nu şi popoarele care n-au ştiut să vadă în doctoratele de la Sorbona silicoanele care erau de fapt. Din simplul motiv că ne lipseşte experienţa istorică a unei imposturi de asemenea proporţii. După 1990, România a ajuns nu sub nivelul mării, ci sub nivelul adevărului. Elita lucrează la pompe fără întrerupere, ridică diguri, pentru a se asigura ca nicio o picătură de adevăr nu ne ameninţă.
E uşor să spui că românul e leneş după ce i-ai luat locul de muncă. Dar noi nici măcar nu avem cui spune „Give me back my job again” (https://www.youtube.com/watch?v=S7wBklcvBg8). 




Cui să i-o spunem? IOR 2, o întreprindere care producea componente optice performante, a fost dezafectată. Într-una din clădirile fostei întreprinderi funcţionează o altă întreprindere: SRI (http://wikimapia.org/77542/ro/IOR-2). Cum a ajuns cea mai urâtă instituţie din România, Securitatea, să devină una respectată, nu este un argument în favoarea SRI, ci în favoarea evoluţiei şi a selecţiei. La fel de naturale ca şi experimentele staliniste ale secolului trecut.

"Hey, Baby I just got back from town
Where the bribes are paid
Honey, they turned my offer down
They say the deal's already made
So now I gotta stand and watch
While it all comes down
And the buzzards and the hawks
And the judges and the mob
Circle round

If the bad guys don't get you, baby
Then the good guys will
With angels on the take
And the gangsters in the yard"




duminică, 9 august 2015

Moliftele Burbonului



 Iisusul esenian al sectei ortodoxe este atât de persistent încât nu ai încotro şi trebuie să devii creştin pentru a-i putea rezista. Nu-l poţi scoate pe iisus decât tot cu Iisus. Dar chiar şi aşa, ceva tot rămâne, şi asta pentru că în iisus este ceva din Iisus. Este înţeleptul, profetul, învăţătorul, iniţiatul, shamanul, vindecătorul. Există până şi Fiul lui Dumnezeu, sau cel puţin unul dintre ei. Mai rar însă Fiul lui Dumnezeu făcut om, mai rar Mântuitorul. Şi niciodată Judecătorul.
Iar la slujbă ţi-i serveşte pe amândoi, în proporţii diferite, desigur, după cât de „duhovnicească”, de spirituală este parohia respectivă. Ca într-o reţetă de burbon cu sirop de căpşune. Sau mai bine zis, pentru că tot văd că burbonul pare să meargă în cele mai neaşteptate combinaţii, ca un vin bun amestecat cu Coca-Cola.
Iisusul esenian este un iisus portabil, pe care-l poţi lua cu tine ca pe „icoanele” din portmoneu. Dar nu toate lucrurile pe care le poţi lua cu tine sunt deformate, proaste la gust sau pur şi simplu inutile. Sunt şi multe lucruri bune pe care le putem lua cu noi, dar pentru care pur şi simplu nu mai avem loc: iisusul esenian s-a întins peste tot, a ocupat orice spaţiu liber. Probabil că ţine de natura ereziei să ia o formă lichidă.
Eu însă continui să-l aştept pe acel Iisus care mă ia pe mine cu El. Şi în acest timp, îmi pregătesc lucrurile pe care le voi lua cu mine. Precum o reţetă de burbon a lui Walker Percy (http://www.claremont.org/article/bourbon-neat/#.Vcc0jbW2ruc), pe care mi-l prepar cu gândul la piesa lui Tom Waits „Take It With Me” (vezi aici textul şi neapărat notele pentru câteva referinţe din piesă http://www.tomwaitsfan.com/tom%20waits%20library/www.tomwaitslibrary.com/lyrics/mulevariations/takeitwithme.html) :