miercuri, 12 decembrie 2012

Român, ortodox, luteran



Dintr-o admirabilă evocare a neîntîlnirii dintre Tarkovski şi Bergman, aflăm că  Tarkovski l-a perceput pe Bergman, pe care-l ascultase în cadrul unei întîlniri cu tinerii,  drept „egocentrist, rece, superficial, atât faţă de copii, cât şi faţă de restul audienţei.”[1]
Este desigur riscant să cauţi corelaţii între atitudinea lui Bergman şi premisele antropologice ale teologiei luterane. Dar e cert că principiul reformat al „depravării totale” a naturii umane nu-ţi încurajează în mod deosebit iubirea pentru aproapele şi nici sensibilitatea faţă de creaţie. În filmele lui Bergman, natura este mai degrabă crudă, un decor pe care omul îl străbate iniţial cu plăcere iar apoi cu deznădejde. În natură nu mai poţi locui, nu te mai poţi adăposti ori ascunde: cînd nu este o capcană, natura este bună doar pentru picnic.
Cu totul altceva este natura la Tarkovski şi Kurosawa, şi probabil că această sensibilitate comună i-a apropiat tot atît de mult ca şi pasiunea pentru film. Într-un interviu în care Kurosawa vorbeşte despre Tarkovski, natura ocupă locul central:

„Bineînţeles că abordarea atentă a fenomenelor naturale implică anumite probleme tehnice. Cred însă că succesul acestor abordări ţine de înţelegerea naturii proprie sufletului rus. Dacă priveşti natura cu o delicateţe pătrunzătoare, urmează că vei avea şi faţă de oameni acelaşi gen de delicateţe.”[2]

„Sufletul rus” presupune obligatoriu ortodoxia populară rusă. Dar această îndoită delicateţe faţă de oameni şi faţă de creaţie nu este monopolul creştinismului, de vreme ce o întîlnim şi în cultura japoneză reprezentată în filmele lui Kurosawa. Cine ştie dacă ele nu ne pot ajuta să ieşim din captivitatea ortodoxă a Ortodoxiei,[3] mai rea decît precedenta „captivitate babilonică”: am renunţat ce-i drept la formulele de inspiraţie latină, şi ne-am întors la cele ortodoxe. Dar am rămas tot cu nişte formule. Recităm Crezul, dar rămînem indiferenţi şi opaci faţă de creaţie. Şi faţă de cei din jur. Poate că distanţa dintre „mentalitatea noastră estică, ortodoxă,” şi cea „occidentală, protestantă” nu este chiar atît de mare cum credea dl Cătălin Avramescu: poate că de fapt sîntem ortodocşi prin credinţă, dar luterani prin atitudinea faţă de natură.[4] Nu mai avem nevoie de un pămînt nou şi un cer nou: le reciclăm pe cele vechi.

NOTE:



[3] Am mai scris despre această relaţie aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2011/04/obrazul-din-flori.html 

[4] http://www.revista22.ro/romania-reformata-2988.html Vezi aici o replică memorabilă dată abuzurilor comparatiste ale dlui Avramescu: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONsep6.html Dl Avramescu şi-a împlinit în cele din urmă visul, ajungînd să trăiască într-o ţară luterană: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/catalin-avramescu-acreditat-de-basescu-ca-ambasador-in-finlanda-si-estonia-1110647   



marți, 11 decembrie 2012

Pietrele vorbesc: locuitorii din Roşia Montana resping proiectul Gold Corporation


Ce nu este asumat nu este mîntuit: e formula teologică prin care Biserica răspunde diverselor erezii hristologice. Dar pentru a putea fi lucrător, nu e destul ca adevărul să asume totul: trebuie să fie la rîndul lui asumat pe deplin. Sîntem mîntuiţi atît cît sîntem asumaţi şi cît ne asumăm.
De pildă, dacă ar fi asumat efectiv teologia persoanei, teologii ortodocşi români ar fi apărat adevărul persoanei de falsele mironosiţe care ţin neapărat s-o îmbălsămeze, precum şi adevărul istoriei în faţa milenarismelor teologic-politice predicate de elita neo-gnostică. În egală măsură, ar fi apărat adevărul creaţiei în faţa pustiirii la care a fost expusă România sub conducerea puterii creştin democrate.
Pînă în 1990 BOR a apărat credinţa tăcînd în legătură cu orice, inclusiv în legătură cu demolarea bisericilor şi prigonirea credinţei. Dacă e greu de înţeles cum poate fi apărată Biserica în absenţa bisericilor, atunci mi se pare şi mai greu de înţeles cum poate fi apărată creaţia în absenţa creaţiei. A turui întruna despre învăţătura ortodoxă despre creaţie fără a sufla un cuvînt despre proiectul distrugerii zonei Roşia Montana înseamnă a compromite tocmai această învăţătură de credinţă. Înseamnă a o trăda. Interviul luat dnei Silvia Oostveen şi publicat în Ziarul Lumina [1] nu poate dispensa BOR de responsabilitatea formulării unei reacţii în legătură cu ceea ce dna Oostveen aprecia, pe bună dreptate, că ţine de identitatea şi fiinţa naţională a acestui popor.
Dar o minune s-a produs: chiar dacă cei aleşi să vorbească în apărarea adevărului creaţiei tac, pietrele vorbesc (Luca 19, 40). Intoxicaţi de o campanie otrăvitoare, intimidaţi sau de-a dreptul terorizaţi, amăgiţi de promisiuni mincinoase, locuitorii din zona Roşia Montana au respins proiectul de minerit de la Roşia Montana.[2] Abandonaţi de Biserică, vînduţi de puterea politică, locuitorii din zonă rămîn apăraţi doar de munţii „cu creasta rară”, precum în „Cîntecul despre Bucovina”: Munţilor cu creasta rară/ Nu lăsaţi straja să piară/ Dacă piere straja voastră/ A pieri şi ţara noastră
Nu mă pot abţine să nu văd aici un vot solidar cu rezultatul votului de la alegerile parlamentare recente: în ambele cazuri populaţia a avut de ales între sărăcia lucie şi lipsa de perspective pe de o parte, şi haloul auriu al „României europene” pe de alta. În ambele cazuri, efectul cel mai probabil, anunţat deja de exodul populaţiei din ultimii doi ani, este pustiirea, în cel mai fericit caz, dislocarea. Precedentul există: rezervaţiile destinate indienilor au fost gîndite odată ce Goana după Aur a luat amploare.[3]

NOTE:


[2] Pe larg, aici:


[3] Vezi George Harwood Phillips, Indians and Indian Agents : The Origins of the Reservation System in California, 1849-1852, University of Oklahoma Press, 1997.


luni, 10 decembrie 2012

„România” europeană


Înţeleg de la un comentator că dl Mihail Neamţu a plecat astăzi în timpul liturghiei pentru a putea ajunge la secţia de votare la ora prevăzută.[1] Ar fi fost de înţeles dacă dl Neamţu n-ar fi ajuns deloc la slujbă astăzi. Ar fi impus respect dacă ar fi rămas la slujbă pînă la sfîrşit. Dl Neamţu a voit în schimb să fie în ambele locuri deodată. Hristos spune că asta nu se poate: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 16, 13)
În această privinţă, chiar dacă dl Neamţu e de altă părere, nu e decît sufletul lui în joc.[2] Aflăm însă că dl Neamţu a votat pentru o Românie europeană, pentru o Românie occidentală.[3] Un lucru mai neliniştitor decît altul. Pentru că în acest caz sunt în joc şi sufletele românilor. Pe de o parte, pentru că vorbim de o Europă seculară, anticreştină[4] şi care, în plus, s-ar putea să nu-i mai reziste prea mult Uniunii Europene; este distrusă economic de politicile de austeritate impuse de Angela Merkel şi frămîntată social de efectele acestor politici:

“The euro may survive, or it may not. But what Europe needs now to save its economy is an emergency program to take shared responsibility for old debt, recapitalize its wounded banks, use EU–financed public investments to make up for the deepening shortfall of business and consumer demand, and intervene in money markets to block speculators from wrecking the capacity of governments to borrow. It is unlikely to get support for any of these policies from Angela Merkel.
Europe, much less Germany, is not a good place to play with the social dynamite of prolonged depression. The whole point of the EU was to contain the dark forces of ultranationalism, but they are being loosed again, from Norway to the Netherlands, by austerity policies imposed by Germany. In Greece, which suffered a particularly brutal German occupation during the war, the fastest-growing party is neo-Nazi. Europe fought two wars to prevent the yoke of German rule. Today, affluent, smug, and democratic Germany is Europe’s dominant power. It is far from a dictatorship, but it is far from benign.”[5]

Pe de altă parte, nu poţi să nu te întrebi cît de devotat va fi dl Neamţu, în calitate de slujitor (demnitar) al statului român, României şi UE: pe care o va dispreţui oare?

NOTE:


[2] Pentru Machiavelli, “Politics is a game played by the damned” Paul-Erik Korvela, “Machiavelli's Critique of Christianity” în Redescriptions. Yearbook of Political Thought and Conceptual History vol. 9, 2005, p. 208 (http://redescriptions.fi/media/uploads/yearbooks/2005/Korvela_05.pdf).

[3] “Am votat pentru o Românie europeană, am votat cu Aradul în inimă şi cu mintea la toţi românii, mai ales la cei din diaspora, care ar putea să se implice şi ei în acest exerciţiu. Spun un ultim lucru: oamenii dezgheţaţi fac pârtie pentru România occidentală. Eu sunt Neamţu şi cred că am contribuit la acest proces foarte important în această iarnă“. http://www.aradon.ro/11-10-neamtu-am-votat-pentru-o-romania-europeana/1217035

[4] Unul din efectele concrete ale decreştinării Europei poate fi văzut şi în creşterea numărului de cazuri de posedare demonică: http://www.independent.co.uk/news/world/europe/hi-deliver-me-from-evil-catholic-church-sets-up-an-exorcist-hotline-to-deal-with-demand-8368988.html Cristian Mungiu va găsi cu siguranţă în noua Românie occidentală suficient material documentar pentru a face din „După dealuri” un adevărat serial.


 

vineri, 7 decembrie 2012

Noua Republică: o şmecherie de bună credinţă (I)



Fie că exploatează resursele subsolului, fie că instrumentalizează sensul cuvintelor, fie că stoarce de vlagă bateria umană, „sistemul” e unit prin ceea ce detestă: Dumnezeul întrupat şi persoana.
Mircea Platon

*

„Dintotdeauna ţăranul român se află pe drumul cel bun”, spune Grigore Leşe.[1] Prin urmare, dacă întîlnim în drumul nostru un ţăran (român), „e semn că am ales bine calea”. Cum reuşeşte ţăranul să rămînă pe drumul cel bun, în ciuda celor care încearcă să-l abată? Ţinîndu-se de rădăcini:

„Spre obârşii urci, nu cobori iar urcuşul e de multe ori anevoios. Un vers cântat de mine spune aşa: „ori din vârf, ori din tulpină/ tăţi se ţin de rădăcină.” Cred că trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile. Sper să nu rămân singur pe drum, sper să reuşesc să vă conving că merită să mergeţi împreună cu mine spre obârşii.”[2]

Probabil că şi reciproca e valabilă, poate că ne înălţăm spiritual de fiecare dată cînd ne atingem rădăcinile. Oricum ar fi, criteriul lui Grigore Leşe ne poate ajuta parţial la verificarea drumului. De pildă, ne foloseşte dacă vrem să ştim cît de dreaptă e calea pe care ne-o propun unii sau alţii.[3] S-ar putea să descoperim atunci că rădăcinile lipsesc din reperele călăuzelor ARD; nu a rămas decît înălţarea spre cerul utopic al UE. Sus inima!
Prezenţa omului adevărat îţi confirmă adevărul drumului. Dar drumul poate rămîne bun şi în absenţa omului adevărat. Uneori tocmai apariţia înşelătorului îţi confirmă drumul (din punctul ăsta de vedere, oameni ca Grigore Leşe nu vor rămîne niciodată singuri pe drum). Cu cît ţinta călătoriei este mai importantă, cu atît apariţia lui este mai probabilă, şi cu cît te apropii mai mult, cu atît înşelătorul este mai abil, mai „şugubăţ”.[4] Este un lucru bine ştiut de orice creştin. Este ce avea să descopere mezinul din basmul Harap-Alb.
Asemenea oricărui creştin, tînărul prinţ este pe drum spre o împărăţie pe care urmează să o moştenească. Drumul era însă tot mai încurcat şi, oricît se chinuia, tot nu reuşea să iasă la liman. Cînd era drumul mai pierdut, tot dădea peste cîte un om spîn. Sunt momente în cursul călătoriei cînd nu vei întîlni nici un ţăran, ci doar spîni. Spînul cunoaşte locurile, ştie care este calea dreaptă şi face apel la buna credinţă a feciorului de împărat. Spînul întreabă retoric: „Mai e cineva aici?”[5] doar pentru a te asigura: „Pe-aici sunt numai spîni”.[6]
În lectura dlui Gabriel Liiceanu, basmul confirmă concepţia lui Machiavelli despre „corupţia care se instalează în orice popor care nu este capabil să-şi producă, la momentul oportun, „noul principe”, adică omul care să regenereze virtutea civică prin generarea fricii care are ca temei orizontul pedepsei”.[7] Impresionanta lecţie de realism politic sfîrşeşte încurajator: tocmai în cazul unei corupţii extreme, cînd impostura Spînului devine evidentă pentru toată lumea, apariţia lui Harap Alb poate fi decisivă:

„«Zodia Spânului» e zodia tiraniei incipiente care are la origine actul cathartic întrerupt al revoluţiei din decembrie şi un Harap Alb redus la tăcere. E zodia în care l’uomo virtuoso machiavelic ştie, dar nu poate face nimic într-un context preponderent de orbire. Însă, potrivit scenariului lui Machiavelli, vine momentul când corupţia devine extremă, când ea sare în ochii tuturor, când toată lumea află că Spânul e Spânul şi nu Harap Alb. În momentul acela, un popor trebuie să aibă o şansă nemaipomenită pentru a găsi un Harap Alb în viaţă, un cetăţean «virtuoso» care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el.”[8]

Dar afirmarea adevărului determină o intensificare a răului, care sfîrşeşte prin suprimarea martorului.[9]  Pe tînărul prinţ, buna credinţă îl costă mai întîi libertatea, iar apoi viaţa. Harap Alb e lăsat în viaţă doar pentru a confirma legitimitatea Spînului. Odată ce impostura Spînului a fost dezvăluită public de fiica lui Roş Împărat, Spînul îl ucide pe Harap-Alb. În sine, afirmarea adevărului nu constituie un moment favorabil răsturnării tiraniei, nu are virtuţi mobilizatoare. Dimpotrivă: cel care spune adevărul e lăsat singur.[10] Asta nu înseamnă că adevărul nu schimbă nimic. Afirmarea adevărului radicalizează lucrurile, obligînd răul să se manifeste în esenţa lui. În faţa adevărului, pînă şi „părintele minciunii” e sincer. Motivul pentru care nu ne schimbăm vieţile e că nu vedem niciodată răul ca rău, ci fie ca bine, fie ca un rău mai mic, acceptabil.
În basm, lucrurile se petrec altfel decît în versiunea propusă de dl Liiceanu: poporul nu se complace în minciună. Poporul nici măcar nu este menţionat; poate pentru că nu ştie ce se petrece. De fapt, intuiţia poporului e sănătoasă; de regulă, el îşi pune nădejdea în Cel de sus, fără să se aştepte la ceva bun din partea conducătorilor. Nu poporul e cel care actualizează minciuna, ci curtenii, sfătuitorii regali, făcătorii de regi sau de preşedinţi.[11] Decisiv este ce se petrece la Curte. Or aici, la curtea lui Verde Împărat, impostura Spînului a fost resimţită chiar de la început de fiicele lui Verde Împărat. Pînă şi Verde Împărat, în ciuda vîrstei, a bolii şi a vorbăriei Spînului se raporta mai degrabă la Harap-Alb ca la egalul său („Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!”).
De asemenea, Fiul craiului jură supunere Spînului, dar nu „compune” cu acesta. Spînul compune doar cu sine. Harap-Alb se lasă „în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea El să facă”. Pe această încredinţare în voia lui Dumnezeu s-a întemeiat virtutea civică a cetăţii creştine, şi tot aceasta era sursa „fricii care are ca temei orizontul pedepsei”: „But conscious unbelievers feel/ Quite sure of Judgement Day” (W. H. Auden, “Friday’s Child”).    
O interpretare făcută din perspectiva unui autor clasic pleacă deja de la o anumită interpretare a operei autorului respectiv. Dl Liiceanu consideră că pentru Machiavelli scopul politicii este realizarea binelui comun. Dar dacă pentru florentin scopul principal al politicii este dobîndirea şi păstrarea puterii?[12] În acest caz, binele comun este redus la o condiţie favorabilă dobîndirii/păstrării puterii, căreia îi este subordonat. Din perspectiva filozofiei politice moderne, Pilat a acţionat corect. La fel şi arhiereii şi căpeteniile iudeilor. La fel şi Iuda. Cu toţii au căutat binele comun: „Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50).
Realitatea politică poate propune un bine comun; însă acest bine poate deveni un fals bine atunci cînd realitatea politică se prezintă ca o realitate totală. Cei care şi-au spălat mîinile cu apă sunt tot atît de pătaţi ca şi cei care şi le-au mînjit cu sînge. Nu pentru că victima a murit, ci pentru că mormîntul e gol. Din lectura aplicată de dl Liiceanu basmului, lipseşte esenţialul: eroul învie.
Orice perspectivă are avantajele şi limitele ei; o interpretare machiavelică este desigur posibilă, după cum se poate vedea din demonstraţia dlui Liiceanu. Dar dacă felul în care dl Liiceanu expune teoria politică a lui Machiavelli este discutabil, cu atît mai discutabilă este aplicaţia acestei teorii la basm. Dintr-o dată, basmul devine banal. 
Sigur, basmul poate sprijini o discuţie despre tiranie, corupţie sau complicitatea populară la rău. Dar în primul rînd, basmul Harap-Alb este, ei bine, despre Harap-Alb. Altfel spus, basmul vorbeşte despre un prinţ care se încumetă să plece într-o călătorie primejdioasă pentru a primi o moştenire. O moştenire, titlul de împărat mai precis, pe care prinţul nu o doreşte. Pe Harap-Alb nu-l interesează puterea, nu este un „Nou principe”, iar această trăsătură e suficientă pentru a submina o interpretare din perspectiva unei teorii politice moderne. Nu este nici măcar un Mitläufer; nu-l interesează să salveze limba, dar este foarte preocupat de salvarea unor furnici. Harap-Alb acţionează în cadrul unei culturi politice premoderne: el pleacă la drum doar pentru a-şi mîngîia tatăl şi pentru a reda onoarea fraţilor săi mai mari. Dar pentru că drumul e plin de primejdii, mezinul este şi el supus încercării prin care trecuseră şi fraţii lui. În urma confruntării cu ursul fioros de pe pod, tatăl consideră că prinţul este vrednic să fie împărat. Curajul este cea dintîi calitate a unui rege. Şi a unui creştin.
Însă „cuvântul din poveste, înainte mult mai este”: încercările serioase de-abia acum urmează. Încercarea tatălui fusese doar una de probă. Ieşit din confruntarea cu „ursul” mai mult prin forţe proprii, de-acum Harap-Alb trebuie să se încreadă şi să colaboreze cu personaje a căror existenţă sau eficacitate sunt ignorate de gîndirea politică modernă: babele/sfinţii (Sfînta Duminică), fiinţele mici şi neputincioase (furnica sau albina), marginalii (Flămînzilă şi tovarăşii lui la fel de ciudaţi). Pînă şi calul lui Harap-Alb asumă o înfăţişare jalnică. Dar tocmai aceste relaţii neobişnuite, şi nu un posibil calcul politic, o posibilă şi rezonabilă alianţă cu Roş Împărat, îi permit lui Harap-Alb să biruiască. Spînul nu este şi nu a fost nici o clipă o problemă: „Nu te teme,” îi spune calul lui Harap-Alb, „ştiu eu năzdrăvănii de ale Spînului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...” Problema e Harap-Alb, care era încă „boboc”.
Întreaga lume creată, cu văzutele şi nevăzutele ei, participă la destinul lui Harap-Alb: nu pentru că Harap-Alb e prinţ, ci pentru că e om milostiv. Curajul, credinţa şi mila îl fac pe om rege, îi redau asemănarea cu Împăratul cerurilor. Manualele premoderne de guvernare foloseau nu întîmplător metafora oglinzii: regele bun era cel care-l reflecta cît mai clar pe Împăratul ceresc.
Într-un fel sau altul, fiecare om are de adus sălăţile din Grădina Ursului, ori pielea cerbului cu pietre scumpe. Pentru că fiecare om este moştenitorul împărăţiei. Tocmai de aceea, pentru fiecare bărbat există cîte o fată de-a lui Roş Împărat, pentru a ne ajuta să înviem din cînd în cînd. Desigur, în fiecare zi trebuie să dovedim că suntem demni de ea pentru că în fiecare zi eşuăm. Bărbaţi şi femei, cu toţii trecem prin acele încercări din care putem ieşi în două feluri: compunînd cu răul, sau compunînd cu „cele nebune ale lumii”, cu „cele slabe ale lumii”, „de neam jos ale lumii”, cu cele „nebăgate în seamă” şi „care nu sunt” (I Corinteni 1, 27-28). Două alegeri, două drumuri, două împărăţii.
Pentru Machiavelli, religia în genere şi creştinismul în special constituie o piedică în calea guvernării.[13] Bineînţeles că Machiavelli ar vota cu Spînul, Harap-Alb i s-ar părea un încurcă-lume: e milos, e credincios, deci e slab. Corupţia moravurilor precede instaurarea unui regim totalitar. Dar corupţia moravurilor este determinată la rîndul ei de coruperea adevărului. Totalitarismul, ca împărăţie a lui Dumnezeu pe pămînt, urmează în mod necesar respingerii împărăţiei din ceruri. Asta nu înseamnă că respingerea lui Dumnezeu trebuie să ia neapărat forma negării Lui. Nu cred că binele poate compune cu răul fără să se lase corupt de el, dar cred că răul poate compune cu binele fără să se lase corupt de bine. Spînul nu te împiedică să ajungi în împărăţie; te împiedică doar să fii tu însuţi. Despre acest gen de mesaj voi vorbi în continuare.
Cînd cineva îţi spune limpede şi cu diverse ocazii că satul românesc, România veche, cultura populară sunt obstacole în drumul nostru spre viitorul UEuropean şi Euro-Atlantic,[14] nu mai poţi avea îndoieli: încă de pe atunci, eutanasierea Mioriţei putea fi anticipată deja.[15] Îndoieli începusem să am în schimb în legătură cu discernămîntul creştinilor români, odată ce am observat pîinea şi sarea, respectiv spaţiul de reclamă şi buna credinţă cu care mediul creştin din România l-a întîmpinat pe dl Neamţu o dată cu proiectul său politic.[16] Aşa că am început să scriu textul de faţă. În cursul întreprinderii mi-a fost confirmată o replică dintr-un film: „Oricînd ai vreo îndoială, nu e nici o îndoială.”[17] Faptul că ideile cuprinse în manifestul Noii Republici au fost considerate, la vremea respectivă, drept „frumoase” de un redactor şef al Ziarului Lumina,[18] a constituit pentru mine o motivaţie, şi o certitudine, în plus. Şi de vreme ce îndoiala mea s-a risipit, am considerat că acum pot în sfîrşit să postez textul pe blog.
Mă grăbesc să precizez că intervenţia mea nu are nici o legătură cu alegerile din 9 decembrie 2012. O asemenea programare ar fi fost oricum inutilă: cu doi ani sau cu o zi înaintea alegerilor, pentru ortodocşi nu e nici o diferenţă. Pe de o parte, pentru că la noi orice lucru stabilit acasă se uită pe drum: lumea ortodoxă românească are o memorie de pluş (“I do remember, and then when I try to remember, I forget”, spune Winnie). În afară de textele dlui Pleşu, pe care ortodocşii le înghit isihasticeşte, adică pe nerăsuflate, orice alt text le solicită resurse majore de timp şi atenţie. Faptul că românii pravoslavnici nu ştiu cine a scris Biblia[19] nu-i împiedică să aprecieze subtilităţile teologice ale unui gînditor de profunzimea dlui Pleşu.[20] Sau poate că dl Pleşu este frecventat tocmai din acest motiv, pentru că „Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică”.[21] În absenţa unei culturi biblice, este normal ca părinţii duhovnici să fie receptaţi ca nişte guru, iar guru ca nişte duhovnici. Cum să nu rătăceşti atunci cînd Calea nu contează, ci doar călăuza?
Pe de altă parte, ortodocşilor le ia un timp considerabil pentru a înregistra faptul istoric. În definitiv vorbim de un grup numeros de oameni care încă nu a aflat de căderea Constantinopolului, printre alte evenimente, la fel de nesemnificative.[22]
Din fericire, un alt lucru pe care românii îl au în comun cu Pooh sunt poveştile. Nu întîmplător toată lumea le spune poveşti: dl Liiceanu ne spune basme despre Harap Alb, PD-L ne spune basme despre Albă ca Zăpada, iar dl Pleşu ne spune basme despre adevăr. Sper însă că românilor ortodocşi le plac mai ales poveştile adevărate, cele care, pentru că sunt adevărate, pot fi spuse la nesfîrşit: „I do remember,” he said, “only Pooh doesn't very well, so that's why he likes having it told to him again. Because then it's a real story and not just a remembering.” (http://www.acc.umu.se/~coppelia/pooh/stories/ch1.html.)  
În afară de această introducere, textul de faţă mai cuprinde două secţiuni care urmează să fie postate în scurt timp: una în care voi arăta de ce mi se par periculoase ideile expuse în manifestul Noua Republică şi în alte intervenţii ale dlui Neamţu. În ultima parte voi insista asupra unor aspecte precise din învăţătura creştină, subiect de fiecare dată nou şi surprinzător pentru ortodoxia românească de astăzi. Dacă atenţia ortodoxă nu s-ar epuiza în urmărirea conspiraţiilor iudeo-masonice şi în satisfacerea (păgînă în esenţă) a nevoilor spirituale individuale, mi-aş fi putut vedea bucuros de ale mele. Căci interesul meu e legat mai puţin de ideile dlui Neamţu şi mai mult de buna-credinţă cu care au fost primite de mediul ortodox.
Consider că atîta vreme cît teologia ortodoxă refuză să asimileze teologia persoanei, antropologia teologică care îi este proprie, pentru a dezvolta, pe baza ei, o teologie politică şi o teologie a istoriei ortodoxe, ortodocşii vor rămîne vulnerabili faţă de experimentele teologic-politice non-ortodoxe de tipul celor elaborate de Fundaţia Creştin-Democrată. Precizez că fie şi a schiţa doar conturul unei teologii politice sau a unei teologii a istoriei ortodoxe este o întreprindere care depăşeşte nu doar cadrul acestui text, ci şi posibilităţile mele; ce am încercat aici a fost doar să-i semnalez urgenţa. Vorba lui Chesterton, ceea ce e rău cu noi e că nu ne întrebăm niciodată ce e bine.[23]

NOTE:

[1] La Drum nr. 12, mai 2011, p. 18, http://www.revistaladrum.ro/resurse/pdf/laDrum_12.pdf

[2] La Drum nr. 12, mai 2011, p. 18, http://www.revistaladrum.ro/resurse/pdf/laDrum_12.pdf


[4] „Şugubăţ”: primejdios; înşelător, amăgitor; ucigaş.



[7] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Humanitas, 2007, p. 70.

[8] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Humanitas, 2007, p. 74.




[12] “in direct opposition to a moralistic theory of politics, Machiavelli says that the only real concern of the political ruler is the acquisition and maintenance of power (although he talks less about power per se than about “maintaining the state.”) In this sense, Machiavelli presents a trenchant criticism of the concept of authority by arguing that the notion of legitimate rights of rulership adds nothing to the actual possession of power.” http://plato.stanford.edu/entries/machiavelli/

[13] “Machiavelli was no friend of the institutionalized Christian Church as he knew it. The Discourses makes clear that conventional Christianity saps from human beings the vigor required for active civil life (Machiavelli 1965, 228-229, 330-331). And The Prince speaks with equal parts disdain and admiration about the contemporary condition of the Church and its Pope (Machiavelli 1965, 29, 44-46, 65, 91-91). Many scholars have taken such evidence to indicate that Machiavelli was himself profoundly anti-Christian, preferring the pagan civil religions of ancient societies such as Rome, which he regarded to be more suitable for a city endowed with virtù (Sullivan 1996). Anthony Parel (1992) argues that Machiavelli's cosmos, governed by the movements of the stars and the balance of the humors, takes on an essentially pagan and pre-Christian cast.” http://plato.stanford.edu/entries/machiavelli/  Vezi şi Paul-Erik Korvela: „Machiavelli’s ideal ruler aims not so much to maximise his power as to minimise his dependence. There should be no principle or character trait that constrains his ability to respond to his circumstances (cf. Grant 1997, 55). Religion, and especially Christianity, is certainly a hindrance in prince’s quest for autonomy.” Paul-Erik Korvela,  "Machiavelli's Critique of Christianity" în Redescriptions. Yearbook of Political Thought and Conceptual History vol. 9, 2005, p. 206. (http://redescriptions.fi/media/uploads/yearbooks/2005/Korvela_05.pdf)

[14] “Ortodoxia românească: deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, Idei în dialog, august 2008, (http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/com%20neamtu21.pdf ;
„Marxismul liric şi revolta mesianică”, Dilema Veche, Nr. 338 / 5-11 august 2010,  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15317
 „Moartea satului şi fericirea sexy la români”, Dilema veche, nr. 292 - 17 septembrie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11482).

[15] www.nouarepublica.ro/ingropati-fatalismul-si-eutanasiati-miorita-viitorul-ne-priveste-iii/#comments . Această din urmă ispravă a primit un răspuns pe măsură (http://mirceaplaton.com/html/articole_Miorita.html), în urma căruia, în mod normal, măcelarul Mioriţei ar fi trebuit să se retragă din cadrul public fie şi din simplul motiv că ar fi rămas fără public. Asta nu s-a întîmplat şi pentru că în România nu există o altă cultură în afara culturii de circ. Fără o cultură a normalităţii este imposibilă atît cultura autentică, cît şi cultura Duhului. Pot apărea doar oameni cultivaţi şi oameni înduhovniciţi, a căror apariţie este resimţită, tocmai datorită absenţei unei culturi a normalităţii, drept excepţională. În contextul României interbelice, apariţia lui Dumitru Stăniloae era normală. În contextul României sfîrşitului de secol XX - început de secol XXI, prezenţa lui este o excepţie. Reprezentativ pentru teologia românească a jumătăţii de secol XX, Stăniloae încetează să mai fie reprezentativ şi exemplar o dată cu stingerea teologiei româneşti ortodoxe.

[16] Vezi, de pildă, „Cu optimism, despre reforma morală a societăţii”, Ziarul Lumina, 26 nov. 2011 (http://www.ziarullumina.ro/articole;2094;1;65882;0;Cu-optimism-despre-reforma-morala-a-societatii.html) O căutare în arhiva electronică a Ziarului Lumina indică o apariţie mai deasă a dlui Neamţu în paginile ziarului Patriarhiei începînd cu anul 2011, anul fondării Noii Republici. Dl Neamţu se află în relaţii cordiale şi cu membrii cultului penticostal, cărora le datorează, potrivit ziuanews.ro locul pentru colegiul de deputat (http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/mihail-neamtu-si-mru-se-folosesc-de-banii-si-de-influenta-penticostalilor-pentru-a-ajunge-in-parlament-85486)

[17] Remarca îi aparţine lui Sam, personajul interpretat de Robert De Niro în filmul Ronin http://www.youtube.com/watch?v=0hnhvWKMqm4

[18] http://daniela-sontica.blogspot.com/2011/09/republica-lui-mihail-neamtu.html Urmînd devizei înscrise în noul blazon al dlui Neamţu (i.e., „cu bună credinţă” http://mihailneamtu.ro/), doamna Şontică îşi îndeamnă cititorii să citească la rîndul lor textul manifestului cu bună credinţă în virtutea „ideilor frumoase” conţinute şi, presupun, a performanţelor autorului, recomandat în mod egal drept „absolvent de teologie şi filozofie” (care va să zică, e de-al nostru) dar şi „autor al câtorva cărţi scrise cu inteligenţă şi condei îndrăzneţ” (deci şi de-al lor). O lămuritoare ilustrare a noţiunii de „idealist pragmatic”.




[22] Alexander Schmemann: “Since the Orthodox world was and is inevitably and even radically changing, we have to recognize, as the first symptom of the crisis, a deep schizophrenia which has slowly penetrated the Orthodox mentality: life in an unreal, nonexisting world, firmly affirmed as real and existing. Orthodox consciousness did not notice the fall of Byzantium, Peter the Great's reforms, the Revolution; it did not notice the revolution of the mind, of science, of lifestyles, forms of life. . . . In brief, it did not notice history.” Citat în Richard John Neuhaus, “Alexander Schmemann: A Man in Full”, http://www.firstthings.com/article/2009/02/alexander-schmemann-a-man-in-full-40

[23] “I have called this book "What Is Wrong with the World?" and the upshot of the title can be easily and clearly stated. What is wrong is that we do not ask what is right.” G. K. Chesterton, What’s Wrong with the World (http://www.gutenberg.org/files/1717/1717-h/1717-h.htm ).