marți, 25 septembrie 2012

Duhul Adevărului şi Spiritul circului




Libertatea, ne încredinţează Hristos, este cu neputinţă în afara adevărului (Ioan, 8, 32). Poate că de aceea strigătului „libertate!” care a pecetluit Revoluţia i-a luat imediat locul îndemnul la „unitate”. Refuzăm adevărul pentru că nu dorim să fim singuri: „În România,” amintea Herta Müller în cursul memorabilei prezenţe de la Ateneu,  „cine a ridicat capul a fost lăsat singur.” [1]
Să fie asta din cauza ignoranţei intelectualilor români? [2] Dar dacă, dimpotrivă, lucrurile stau aşa tocmai pentru că ei ştiu ce este libertatea şi care îi este preţul? Refuzînd să negocieze sensul cuvintelor, în cazul dat al disidenţei (care nu este, pentru Herta Müller, altceva decît numele politizat al normalităţii), Herta Müller nu făcea decît să refuze să negocieze preţul libertăţii. Refuza circul, rămînînd singură. [3] Herta Müller a plecat, dar circul ambulant organizat de elită a rămas: publicul care o aplaudase pentru că „l-a ars pe Liiceanu” avea să-i aplaude cîteva luni mai tîrziu pe Andrei Pleşu şi Adam Michnik  pentru că „au ars-o pe Herta”. După cum arată Mircea Platon într-un eseu recent,

Toate astea se întâmplă pentru că România e o ţară de telespectatori (acei "stimaţi telespectatori" de pe vremuri, la care s-au adăugat noile generaţii) care, toţi, urmăresc cum X dă în Y şi Y dă în Z. În România primează esteticul în defavoarea adevărului. Şi marea majoritate a elitelor, şi marea majoritate a poporului, se vor, mai presus de orice, satisfăcute estetic. În România, aşa cum învăţam pe vremuri la şcoală despre Ion Creangă, nu contează ce spui, ci cum spui: elita se vrea încălzită, poporul se vrea răcorit. Boierii se vor elevaţi - chiar şi de minciuni, dar spuse ca şi cum ai pupa mâna la cucoane sau ca şi cum ai lustrui pantofii cuconului -, pălmaşii se vor răzbunaţi - chiar şi cu preţul calomniei sau al teoriilor conspiraţiei. Dar atât poporul cât şi elita aleg limbajul/discursul/retorica în defavoarea adevărului. Elita te minte frumos - deşi are subconştient de "mahala ineptă" -, iar poporul se minte cu sete - deşi are potenţial de a genera elite. (http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2012/09/dai-in-mine-dai-in-tine.html)


Nu Duhul Adevărului, ci Spiritul circului stăpîneşte astăzi România. Între „dialogurile” de la OTV şi Conferinţele de la Ateneu nu e decît o diferenţă estetică, cum arată Mircea Platon în textul citat mai sus; Dilema veche pune în joc nişte salturi, şi mai ales nişte tumbe [4] mai spectaculoase decît ale tabloidelor. Cum se poate întîmpla asta într-o ţară în care majoritatea se declară creştină? Simplu: creştinii se pot înşela, pot fi înşelaţi. Ei pot confunda, bunăoară, Biserica cu un cort de circ. De fapt, în biserică chiar e un clovn, deşi puţin cam trist: nu din cauza bătăilor, sau a batjocurii (chiar e simpatic în purpura aia, şi spinii ăia din cap, i-ai văzut?), ci pentru că oamenii vin singuri la circ. Vin liberi. Marele Inchizitor a învins.
Totul depinde, sublinia Herta Müller spre sfîrşitul discuţiei, de ce li se spune oamenilor acum. Dar acel „poate”, cu care şi-a încheiat mesajul, [5] ne arată dificultatea sarcinii. Pentru că orice mesaj eliberator este transformat de duhul din cutia hermeneutică în spectacol de circ. Iar în timp ce cărturarii pregătesc numărul următor, clericii păzesc ieşirea.   

 Note:


[1] Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635

[2] „[Intelectualii din Est] au capul plin de cărţi şi nici una dintre ele nu le-a limpezit măcar o fărîmă din ce este lipsa de libertate.” Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635

[3] O singurătate întru adevăr la care Dostoievski era gata să renunţe în cazul în care adevărul l-ar fi putut despărţi de Hristos. Singurătatea întru adevăr este cumva de preferat, întrucît te lasă cu tine însuţi; singurătatea cu Hristos este radicală, întrucît îţi cere să te lepezi de tine însuţi.


[5] Herta Müller: […] Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.
Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...
Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri.
Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva...
Herta Müller: Nu ştiu. Poate.” 



joi, 13 septembrie 2012

Mediul şi mesajul




Mediul este mesajul atunci cînd emiţătorul mesajului aparţine mediului respectiv; mesajul din „Ghiţă” al Cleopatrei Stratan este mediul drăgălăşeniei de plastic al copiilor talentaţi şi manageriaţi corespunzător. Pentru a ajunge la un destinatar de plastic, publicul letargic, mesajul este plastifiat din capul locului. Şi, o dată cu el, expeditorul mesajului.
Dar la căpătîiul morţilor se strigă. Nu se tace. Pentru că morţii nu trebuie să rămînă morţi. Pentru că omul nu-i făcut pentru moarte. Mesajul cerului străpunge şi schimbă mediul pămîntului, îl înnoieşte, îl învie. Ce nu ştia McLuhan, ştie Eusebiu Gafiţa, un băietan din Suceava, care transformă, fie şi pentru un scurt moment, un mediu de plastic: 




marți, 11 septembrie 2012

România din lada de zestre




Dintr-un reportaj admirabil apărut în Ziarul Lumina:

„La Vaduri, în casa de lemn a bunicilor, încă din studenţie, Iulian Vasile, preotul de mai târziu, visa cu ochii deschişi la ziua în care va putea intra într-un muzeu pe care să-l fi construit de la zero, valorificând universul atât de fascinant al gospodăriilor ţărăneşti. Prinsese drag de lucrurile vechi de copil. Pe măsură ce a crescut, a conştientizat că satul tradiţional, acel univers pe care îl crezuse indestructibil, se diluează văzând cu ochii. Iar asta l-a condus poate şi mai repede spre ceea ce urma să devină "Casa bunicilor" de la Chintinici. "Ori de câte ori vedeam un lucru vechi din gospodăria tradiţională ţărănească îmi revenea, ca un laitmotiv, ideea încropirii unui spaţiu unde să păstrez toate aceste lucruri, ca într-o imensă ladă de zestre", spune părintele Iulian.









Acum, la o aruncătură de băţ de Roznov, există această căsuţă în care oricine se poate regăsi: cei mai bătrâni - cu nostalgia unei lumi ce s-a pierdut ca un fum, iar cei mai tineri, aflând despre ce însemna satul de altădată, cel în care au crescut bunicii şi părinţii lor. Un mic muzeu etnografic, gândit, construit şi organizat după toate canoanele domeniului. "E stilul de viaţă al românului, sănătos, curat, liniştit şi frumos. Stilul ăsta se alterează, ba chiar dispare. Măcar să-l păstrez într-un muzeu - asta mi-am dorit", povesteşte pr. Iulian Vasile.”

(Otilia Bălinişteanu, „În „Casa bunicilor“, la Chintinici”, Ziarul Lumina, 7 septembrie 2012, http://www.ziarullumina.ro/articole;2072;1;75062;0;In-Casa-bunicilor-la-Chintinici.html


vineri, 7 septembrie 2012

Româniapatawpha




În ediţia de Moldova a Ziarului Lumina de luni, 3 septembrie 2012 a apărut un text impresionant, care ne vorbeşte despre întunericul diferit aşternut peste România prin plecarea celor chemaţi să fie „lumina lumii” (Matei 5, 14). Redau în continuare textul integral, cu atît mai mult cu cît nu l-am putut găsi în ediţia electronică a Ziarului Lumina.

A plecat şi Luminiţa

prof. univ.dr. Ostin C. Mungiu

În urmă cu câteva zile, pe strada noastră s-a răspândit un zvon: pleacă domnişoara Luminiţa! Dar cine este Luminiţa şi unde pleacă ea?
Ea este asistentă medicală şi până nu demult lucra la Spitalul de Urgenţă. Locuia, în gazdă, la o bătrână octogenară, căreia îi acorda şi asistenţa medicală necesară. În acelaşi timp, avea grijă şi de alţi bătrâni care locuiau în casele din jur, ajutându-i, prin facilitarea unor analize, procurarea de medicamente sau prin administrarea unor injecţii. În felul acesta, dincolo de serviciul prestat zilnic la spital, o comunitate limitată beneficia de ajutorul ei. Şi, deodată, vestea plecării ei la muncă în Germania a alertat toţi vecinii.
Din păcate, acesta nu este un fenomen izolat, ci se înscrie în cadrul masivului exod din România al medicilor şi cadrelor medicale. Conform datelor oferite de Colegiul Medicilor, România a pierdut 10.000 de medici înainte de aderarea la UE şi încă 10.000 în ultimii cinci ani. Prin plecarea acestora, România a oferit lumii medici în valoare de aproximativ 600 milioane de euro, fără să primească nimic în schimb. În acest fel, am devenit ţara cu cea mai mică alocaţie pentru Sănătate pe cap de locuitor şi cu cel mai mic număr de medici şi asistenţi raportat la mia de locuitori, din Europa.
Este suficient să deschizi internetul, la subiectul „agenţii recrutare medici“, pentru a găsi titluri ca acestea: „După ce li s-au tăiat salariile cu 25%, medicii şi asistentele emigrează“, „Târg în Bucureşti: 3.000 de joburi în străinătate în domeniul medical“, „Cel mai mare lanţ german de spitale vânează medici români“ etc. etc.
Marius Bojiţă, preşedintele UMF „Iuliu Haţieganu“ - Cluj-Napoca, se menţionează că, numai în spitalele din judeţul Cluj existau peste 1.400 de posturi neocupate, dintre care 300 de medici, iar restul de asistenţi medicali. Emigrarea cadrelor medicale lasă în urmă probleme deosebite în medicina de urgenţă, în anestezie şi terapie intensivă, chirurgie, radiologie şi imagistică şi laboratoarele clinice. Se menţionează că cei care rămân să lucreze în spitale sunt suprasolicitaţi, având o activitate istovitoare, cu un risc crescut de malpraxis, din cauza surmenării. La acestea se adaugă nivelul scăzut de salarizare, lipsa unor condiţii sociale pentru tinerii medici şi asistenţi şi familiile acestora, suprasolicitarea, prin încărcarea cu pacienţi, îndeosebi a personalului mediu (asistenţi şi infirmieri), diminuarea respectului faţă de medici în general şi campaniile denigratoare din presă la adresa personalului medical, insuficienta accesare a fondurilor europene şi, nu în ultimul rând, blocarea posturilor.
În aceste condiţii, este firesc să se înregistreze o scădere a calităţii vieţii bolnavilor, dar şi a calităţii vieţii medicilor şi personalului medical. Finalmente, aceştia din urmă părăsesc România, pentru că în alte ţări găsesc atât salarii mai mari, cât şi condiţii de muncă mai bune.
Revenind la Luminiţa, după o convorbire cu ea, am aflat că pleacă împreună cu alte patru colege de la Spitalul de Urgenţă, pentru a lucra într-o mare şi modernă unitate spitalicească din vestul Germaniei. Cu un efort extraordinar, care le-a cerut timp şi bani, au învăţat intensiv, în ultimul an, limba germană, motivate fiind de faptul că li s-a oferit un salariu de zece ori mai mare decât în România, concomitent cu programe de integrare socială.
Astfel că, de câteva zile, nu o mai putem vedea pe Luminiţa cea de la capătul ... străzii noastre!



Teologia corectează definiţia clasică a răului ca absenţă a binelui, a întunericului ca absenţă a luminii: răul nu ar fi posibil dacă nu ar purta chipul binelui, după cum întunericul urmează luminii înşelătoare: luminii de la Răsărit care ne întuneca casele şi sufletele înainte de 1989 i-a luat locul lumina de la Apus. [1]
Într-o conferinţă în care dl. Pleşu îl avea ca invitat pe Adam Michnik, românii erau mustraţi că sunt furioşi în mod nejustificat:

„Toate visele fundamentale ale generaţiei noastre au fost realizate. Am visat libertatea – o avem. Am visat graniţe deschise – le avem. Am visat alegeri libere pentru Parlament – le avem. Am visat ca viaţa culturală să existe fără cenzură – ea există fără cenzură. Dar sîntem furioşi. De ce sîntem furioşi? Cred că despre asta vom discuta.”[2]

Înţeleg că dl Pleşu dorea să ne trăim cuminţi, liniştiţi, visul. Un vis euro-atlantic, după cum îmi pare că reiese din manifestul Noii Republici. Dar dacă nu era acela visul nostru? Poate că suntem furioşi pentru că am visat prost. Pentru că ne-am încrezut în vise şi dileme. Sau pentru că ne-am trezit bine; doar iluzia libertăţii te ameţeşte, libertatea te trezeşte. Şi am descoperit că libertatea de a rămîne, de pildă, este mai importantă decît libertatea de a pleca. Sau de a ne întoarce. Românii trebuiau să plece pentru a nu mai avea unde să se întoarcă. În somnul, ori în absenţa lor, România a dispărut.[3]
Singura Românie care ne mai este îngăduită este o Românie imaginară,[4] o Românie la care poţi visa dar în care nu mai poţi visa de vreme ce nu mai poţi trăi în ea. O Românie fără hotare, fără circumferinţă şi cu centrul în mintea celor care ne plăsmuiesc visele în continuare.

Note:

[1] Vezi Mircea Platon, „Economia de ’servicii’ a lui Herr Syrup”, un text revelator în privinţa preocupării UE pentru prosperitatea economică a României: http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html

[2] Despre rezistenţa la „mitocănia totalitară” - dialog Adam Michnik – Andrei Pleşu


[4] „Nu trebuie să baţi lumea în lung şi-n lat ca să fii un mare scriitor. Faulkner a demonstrat aceasta. Retras într-o localitate micuţă din sudul Americii, el a creat un univers viu şi convingător care, ca şi Macondo-ul marquesian, trăieşte de la sine, fără nici o explicaţie. Mircea Mihăieş a simţit acest mister şi face o pledoarie elogioasă în acest sens. Cartea sa este şi un ghid oportun pentru scriitorul român în criză de inspiraţie. Într-un timp ca al nostru confuz, perimat şi deprimat, exemplul lui Faulkner ilustrat de exegetul român este un adevărat sprijin pentru toţi cei care însă nu s-au clarificat asupra propriei identităţi.” Dan Stanca, „William Faulkner, jumătate de secol de la moarte”, Ziarul Lumina, 28 august 2012, (http://www.ziarullumina.ro/articole;2058;0;74793;0;William-Faulkner-jumatate-de-secol-de-la-moarte.html).