duminică, 26 octombrie 2014

Gustul alegerilor



Periodic, dl Liiceanu ne cheamă în Luminiş pentru a ne spune Povestea. Povestea Dezvăluirii unui Uzurpator şi a felului în care acesta şi-ar putea dobândi legitimitatea. Dar aşa cum uitarea întrebării despre fiinţă a dus cultura occidentală pe drumul spre nihilism, tot astfel uitarea întrebării despre Harap-Alb nu poate decât să consolideze declinul în care ne aflăm de peste şaptezeci de ani. Într-o ţară al cărei rege este încă în viaţă, dl Liiceanu imaginează intrigi în care diverşi Spâni şi Oameni Roşii i-ar putea prelua misiunea. Aceasta este o poveste care-i încântă, dacă nu chiar distrează, pe Spâni şi pe Oamenii Roşii. „Nici noi nu am putea să o spunem mai bine,” recunosc ei cu invidie.
După Traian Băsescu, beneficiarul originar al versiunii istorisite de dl Liiceanu, [1] a venit rândul lui Ponta (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dincolo de propunerea de reformare a Spânului, implicaţia imediată e că Ponta-Spânul împiedică Apariţia lui Harap-Alb. Mi se pare însă că basmul lui Harap-Alb, cel puţin în versiunea dlui Liiceanu, nu corespunde realităţii mai întâi pentru că Ponta nu este singurul Spân din lumea noastră: noi nu avem de ales între Harap-Alb şi adversarii lui, ci între diverşi Spâni şi Oameni Roşii. Atunci când dl Liiceanu aminteşte genealogia spirituală a lui Ponta uită să spună că, într-un fel sau altul, toţi politicienii actuali au acelaşi părinte: nu i-au rezistat PSD-ului decât partidele care aveau genele pesediste. Având o altă descendenţă, PNŢ-ul a fost condamnat de la bun început.
Poate că povestea Caprei cu trei iezi descrie situaţia actuală ceva mai bine, cu precizarea că sunt mai mulţi lupi, Ponta nu este singurul. Dar mulţi sau puţini, nu lupii sunt problema în poveste, ci iezii, care nu recunosc vocea Caprei. Iar în povestea vremurilor noastre, problema e Capra însăşi. Pentru că nu-şi mai învaţă iezii să-i recunoască vocea, ba chiar le fredonează melodiile Lupului. Problema Caprei e că-şi schimbă nu doar părul, ci şi năravul. [2]
Dar poate că încă şi mai bine descrie situaţia în care ne aflăm povestea Regelui Pescar, a regelui bătrân însărcinat cu protejarea Graalului. Graalul poate fi orice lucru care salvează: de la un potir la un om. Este un simbol al salvării, aşa cum au recunoscut public cei doi candidaţi principali la alegerile din 2 noiembrie(http://www.ziare.com/victor-ponta/candidat-alegeri-prezidentiale-2014/regele-mihai-tema-de-campanie-ponta-si-iohannis-se-intrec-in-urari-1329585).
Dl Liiceanu îl consideră pe Ponta vinovat pentru pierderea „locului pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate” (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dar locul din societate nu ne poate fi retras de cineva ca Ponta nici măcar atunci când ne definim locul prin doctoratul nostru; locul şi bunul simţ nu ne-au putut fi retrase nici măcar prin afrontul adus de Traian Băsescu Regelui Mihai prin nişte acuzaţii care reprezintă culmea josniciei din perioada postrevoluţionară. Decenţa, pudoarea şi bunul simţ sunt însă puternic erodate de-abia când cei care ar trebui să le apere tac exact atunci când ele sunt mai ameninţate (http://www.gandul.info/puterea-gandului/dialog-in-surdina-al-intelectualilor-lui-basescu-8382370). De aceea, nu cred că putem vedea în apelul dlui Liiceanu către Ponta ceva mai mult decât o glumiţă.
Printre altele, dl Liiceanu îi reproşează lui Ponta prostul gust şi aroganţa, trăsături care justifică vulgaritatea şi corupţia din politica românească actuală. Lăsând la o parte că elita l-a sprijinit cu eleganţă pe Traian Băsescu în ciuda foarte discretului său bun simţ, aroganţa cu care Ponta minimalizează gravitatea plagiatului din lucrarea sa de doctorat se regăseşte în aroganţa cu care Iohannis răspunde întrebărilor despre casele sale, în condiţiile în care însuşirea necuvenită a unei proprietăţi poate fi şi ea privită ca o formă de „plagiat”. Românii nu au de ales între o „aroganţă neşlefuită” (potrivit dlui Liiceanu) şi o politeţe nemţească, ci între două forme de aroganţă. Nu sunt sigur că-l prefer pe „Frau” lui „fa” (http://www.youtube.com/watch?v=eQW4HMO2C-A); regret doar că între aceste două extreme nu este posibilă nici o „doamnă”.
Dar pe români nu-i interesează nici plagiatul unuia, nici casele celuilalt. Nici faptul că Ponta minte, nici faptul că Iohannis nu spune adevărul. Iar tupeul, şmechereala, învârteala nu sunt inventate de Ponta. El este mai degrabă beneficiarul unor însuşiri pe care românii au învăţat să le accepte ca pe un dat al vieţii politice şi care le-au fost impuse pe drumul dintre „antene” şi moşia de la Nana, casele lui Năstase şi conturile lui Patriciu.
Plagiatul este o problemă într-o ţară normală, nu într-una în curs de prăbuşire. Românii îşi pun problema supravieţuirii, şi nu este vina lor că, în campaniile electorale, mititeii ajung să constituie un argument. De altfel, domnul Pleşu ar vedea în asta o calitate: cu ocazia dialogului de la Ateneu cu Adam Michnik, dl Pleşu afirma că românii au supravieţuit comunismului prin umor şi mâncare. [3] Adică prin cultură. În definitiv, mâncarea, în ambii timpi ai producerii şi asimilării, este un act de cultură după cum şi cultura ar trebui să fie unul organic, o formă de hrănire. Câtă vreme lumea a avut gust, s-a produs cultură mare; cultura de astăzi este în schimb pe măsura mâncării de astăzi: rapidă, preambalată, nedigerabilă şi, mai ales, toxică. În schimb, este „practică”, iar uneori, „bio”.
Dar poate că românii au supravieţuit şi capitalismului tot prin mâncare. Adică prin gust. Aşa cum sunt semne că vor supravieţui în continuare, spre enervarea elitei care de altfel nu are scrupule când e vorba să înece Germania culturii în Germania untului topit la focul mic al travaliului hermeneutic.

NOTE:

[1] Am discutat aici interpretarea dată de dl Liiceanu basmului: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/12/noua-republica-o-smecherie-de-buna.html


[3] “Noi am rezistat, e adevărat. Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare. Singurul samizdat adevărat care circula în România comunistă era mâncarea. Nu se găsea nicăieri, dar toată lumea avea acasă ce mânca.” http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/dialog-plesu-michnik--cum-sa-ii-ierti-pe-comunisti-216845


vineri, 24 octombrie 2014

DreamKeeper



Un băiat indian şi-a făcut doi căluţi de lut. În scurt timp, unul s-a sfărâmat, însă cel rămas a prins viaţă şi l-a ajutat pe băiat nu doar să-şi regăsească tribul, de care se pierduse, dar şi să ajungă un mare şef de trib.
După mulţi ani, într-un vis, calul îşi anunţă stăpânul că şi-a încheiat misiunea şi că trebuie să se-ntoarcă în Pământul Mamă, din care facem parte cu toţii. Într-adevăr, dimineaţa indianul nu mai găseşte decât o grămăjoară de lut, care mai păstra încă forma unui cal. Abătut, marele şef se-ntoarce în cortul său. Aceasta este povestea Căluţului de lut (http://www.firstpeople.us/FP-Html-Legends/TheMudPony-Pawnee.html). 
Pe lângă poveştile care se spun, există şi poveşti care se arată, precum cele pe care le descoperim în fotografiile lui Andrei Baciu. Tristeţea şefului din legenda indiană ar fi risipită în special la vederea „căluţului plutind” (http://andreibaciu.blogspot.ro/2014/10/rasarit-de-toamna-cu-arbori-dormind-si.html), în care şi-ar recunoaşte căluţul de odinioară răsărind din sudoarea Pământului. 


miercuri, 22 octombrie 2014

Păcatul uitării



În istorie au existat popoare care au dispărut chiar şi fără să se confrunte cu condiţiile potrivnice prin care a trecut poporul evreu. Supravieţuirea evreilor este un miracol, dar nu unul inexplicabil. Dincolo de credinţa în propria lor misiune şi alegere, evreii şi-au amintit, îşi amintesc. Având în vedere că educaţia actuală celebrează uitarea, devalorizând memoria, ne putem aştepta ca evreii să ajungă ultimul popor rămas în picioare.
Se poate admite că pretenţiile ruseşti asupra Crimeii sunt mai îndreptăţite decât cele ucrainene; dar poate că cele turceşti sunt şi mai îndreptăţite (turcii se gândeau probabil la Crimeea când s-au oferit să ne ajute militar cu ocazia ultimatului din iunie 1940 prin care sovieticii ne cereau Basarabia şi nordul Bucovinei). Şi merită să ne amintim aici că ultimii apărători creştini ai sudului Crimeii în faţa invaziei otomane au fost moldovenii lui Ştefan cel Mare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Principatul_de_Theodoro).
Sigur că deşi argumentul Kosovo” invocat de Putin (http://rt.com/news/putin-address-parliament-crimea-562/) este fals (http://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2014/03/24/crimea-kosovo-and-false-moral-equivalency/), revendicarea bruscă şi brutală a acestui teritoriu a fost precipitată de accelerarea procesului de aderare la NATO a Ucrainei.
În cursul recentului conflict ruso-ucrainean l-am auzit pe preşedintele Băsescu vorbind cu dezinvoltură despre sudul Ucrainei, sugerând că este şi în interesul României ca sudul Ucrainei să fie ucrainean, nu rusesc. Eu credeam că e în interesul României ca sudul Ucrainei, şi anume teritoriul constituit din jumătate din Bucovina precum şi nordul (Hotinul) şi sudul (Bugeacul) Basarabiei, să fie românesc. Pentru cititorii care au absovit mai recent liceul sau facultatea, precizez că aceste teritorii au fost răpite României în vara lui 1940, iar România a renunţat liber la ele prin Tratatul din iunie 1997 (www.mae.ro/sites/default/files/file/mae.../tratat_rom_ucraina_ro.pd), intrat în vigoare la 22 octombrie 1997.
Guvernul român de atunci s-a grăbit să finalizeze acest tratat în vederea aderării la NATO:

„România a revendicat, începând cu anul 1996, aplicarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947, dar, în 1997, NATO a sfătuit guvernul român să rezolve orice diferend teritorial cu Ucraina pentru a se putea integra în organizaţie” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-ucrainene)

Poate că politicienii români implicaţi au considerat că teritoriile româneşti ocupate de Ucraina sunt pierdute pentru totdeauna, sau poate că s-au gândit că vor rediscuta problema după finalizarea integrării în NATO. Apropierea noastră geografică faţă de ruşi face ca apartenenţa la NATO să fie privită mai favorabil decât ar fi fost în mod normal; într-adevăr, e de presupus că, fără ea, şantajul rusesc nu s-ar fi limitat doar la cel economic practicat oricum de orice ţară sau organizaţie puternică.
E normal ca NATO să ceară ţărilor invitate la aderare să-şi rezolve în prealabil disputele frontaliere. Fără îndoială, după cum am spus deja, perspectiva aderării Ucrainei la NATO i-a făcut pe ruşi să se precipite şi să-şi rezerve public Crimeea. Din punctul de vedere al unei judecăţi a istoriei, se poate spune că ucrainenii le plătesc ruşilor cu regiunea estică pentru cea sudică, românească cu care s-au trezit în 1940 şi din nou din 1991 încoace, la fiecare cinci ani.
În orice caz, pretenţiile ruseşti asupra Crimeii sunt mult mai îndreptăţite decât cele emise de ucraineni nu doar asupra Crimeii, ci şi asupra teritoriilor româneşti ocupate. Chiar şi Gorbaciov, laureatul Nobel pentru pace, a văzut în recuperarea Crimeii „corectarea unei erori istorice” (http://www.napocanews.ro/2014/03/gorbaciov-referendumul-din-crimeea-a-corectat-o-eroare-istorica.html).
Dacă din perspectivă seculară un teritoriu aflat nelalocul lui poate reprezenta o eroare istorică, din perspectivă teologică o asemenea eroare se numeşte păcat. Păcatele se plătesc ori se ispăşesc. Altfel, se transmit la urmaşi.
Lucrul însuşit pe nedrept de regulă se pierde, împreună cu altele, până la pierderea propriei vieţi. Tot astfel, uitarea lucrului încredinţat aduce uitarea altora, până la uitarea de sine. Primul pas în corectarea unei erori, de orice fel, este să o recunoşti şi să o numeşti. În ordinea spirituală, acest exerciţiu se numeşte mărturisire, spovedanie. Restaurarea începe prin îngenunchere.


vineri, 17 octombrie 2014

Mărturisiri adevărate




“— Îţi aminteşti de ce te-ai făcut preot?
— Am avut o vocaţie.
— Asta o zicem cu toţii, nu? Vocaţia iubirii de Dumnezeu, ajutorării sărmanilor, mângâierii bolnavilor şi muribunzilor. Aşa e?
— Da.” [1]

Atunci când Desmond, tânărul şi ambiţiosul secretar al arhiepiscopiei catolice de Los Angeles din filmul True Confessions, [2] mărturiseşte la spovedanie că a avut o vocaţie, el nu vorbeşte doar pentru sine, ci şi pentru catolicismul american (irlandez, în special) de la mijlocul secolului XX, precum şi pentru catolicism şi pentru creştinism în genere. Este o spovedanie adevărată care cuprinde spovedania Bisericii. De unde şi reproşul repetat al lui Amsterdam, coruptul antreprenor care contribuise la prosperitatea diocezei: „Pe tine cine te iartă?” Cine mai are nevoie de iertare într-o Biserică coruptă? Cum mai poate acorda iertarea o Biserică coruptă? Pe ea, cine o mai iartă?
Acest îndemn la amintire, cheia întregului film potrivit minuţiosului comentariu oferit de Timothy J. Meagher în lucrarea Catholics in the Movies, [3] vine de la părintele Seamus, cel care a sfârşit prin a fi alungat pentru că nu înceta să le amintească superiorilor adevăratele priorităţi ale Bisericii. Părintele Seamus fusese o permanentă piatră de poticnire pentru planurile de extindere şi dezvoltare economică a Bisericii; după cum i-o reproşează Cardinalul Danaher [4]: „Seamus, te cunosc de cincizeci de ani – şi ai fost mereu o pacoste.” Ierarhia catolică dorea să scape de Jack Amsterdam pentru că acesta risca să devină insolvabil financiar, [5] la fel cum dorea să scape de părintele Seamus Fargo pentru că acesta îi arăta Bisericii că devenise insolvabilă spiritual.
Amsterdam era omul pentru care lucrase atât Desmond, cât şi fratele său poliţist Tom. Amândoi au fost „curieri”, „băieţii cu livrarea”, „bagmen”, unul pentru poliţie, celălalt pentru Biserică. Poliţistul colectase în trecut mita încasată de secţia de poliţie pentru a permite funcţionarea reţelei de prostituate „administrate” de Amsterdam, în timp ce preotul încheia cu Amsterdam contracte de construcţie în beneficiul diocezei. Arhiepiscopia obţinea construcţii la un preţ mai mic, iar Amsterdam, acuzat în presă de unele ilegalităţi, primea în schimb reputaţie, solvenţă („solvency”), de care avea nevoie pentru a putea profita în continuare de credite din partea băncilor şi de contracte din partea primăriei.




Dar chiar dacă ambii fraţi îl percep pe Amsterdam ca pe cel care-i împiedică să fie ei înşişi, uciderea unei tinere femei şi nu căderea lui Amsterdam este evenimentul care grăbeşte revenirea lor. Chiar dacă Biserica scăpa de Amsterdam, Des ar fi găsit prompt un alt „Amsterdam” şi ar fi continuat să se spovedească la părintele Seamus, spre nedumerirea acestuia.
Vocea părintelui Seamus nu este nici singura voce care-i cheamă pe Des şi pe Cardinal la pocăinţă, aşa cum consideră Meagher, [6] şi nici cea mai elocventă. Irlandezii, comunitate de periferie şi bănuitoare faţă de orice lucru instituţional, [7] aud mai degrabă această voce, cu atât mai elocventă cu cât este mai tăcută, întrucât cheamă şi strigă din mormânt. Este vocea tinerei prostituate în vârstă de 22 de ani, găsită tăiată în două pe un teren viran. Strigă mai întâi trupul ei, pe care este tatuat un trandafir anticipat de roza catedralei de la debutul filmului.





Strigă poemul din carnet, un îndemn la amintire şi ocrotire:

„Aminteşte-ţi de mine şi ţine-n minte
Un prieten credincios cu greu vei afla
Dar când eşti bun şi sincer
Pe cei buni, cu cei noi nu-i vei schimba.” [8]

Victima, Lois Fazenda, numită de presă „Curva fecioară” („The Virgin tramp”), [9] este de fapt imaginea Bisericii batjocorite, pângărită tocmai de cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ea (cei care au văzut filmul ştiu că anumite detalii anatomice descoperite de poliţişti amplifică natura religioasă a acestei pângăriri). În maşina care a luat-o când a făcut autostopul se afla şi preotul Desmond. Spre deosebire însă de Carol Jones, eroina din Going My Way, filmul ei preferat, Lois Fazenda nu-şi împlineşte visul de a deveni actriţă, decât în măsura în care ajunge să joace într-un film porno. Născută în 10 februarie, ziua de pomenire a sfintei Scolastica, sora sfântului Benedict, întemeietoarea unei mănăstiri de călugăriţe, Lois Fazenda ajunge prostituată, „bomboana de Crăciun” pasată între membrii de vază ai comunităţii catolice, o aluzie la peregrinarea Mariei de-a lungul uşilor închise din Betleem. Acea Marie pe care Des o regăseşte în deşert, în bisericuţa Sf. Maria, acolo unde se retrăsese înaintea sa, forţat de Biserică, părintele Seamus.





Preotul nu-şi mai aminteşte de ea decât cu greu, la insistenţele avocatului lui Amsterdam, dar chiar şi atunci îşi aminteşte mai degrabă neştiinţa fetei, faptul că ea nu avea habar de întemeietoarea propriei ei religii, Scientismul Creştin (Christian Science). Dar aici se află încă cel puţin două ironii: mai întâi, faptul că lui Des i se pare amuzantă ignoranţa fetei, deşi el însuşi uitase, dacă nu numele întemeietorului creştinismului, atunci sigur sensul chemării Lui la mântuire. Apoi, dacă adepţii Scientismului Creştin absolutizau realitatea spirituală, negând-o pe cea materială, Des căzuse el însuşi în extrema opusă a negării realităţii spirituale şi absolutizării realităţii materiale, o separaţie reprezentată simbolic prin trupul spintecat al fetei.
Moartea tinerei aduce cu sine prăbuşirea abruptă a lui Amsterdam şi retragerea lui Des, un semn că Biserica nu poate fi pângărită la nesfârşit. Des i-a schimbat pe cei buni cu cei noi până când nu a mai rămas cu nimic: fără frate, fără prieteni, fără duhovnic, fără Biserică, fără el însuşi. Începuse de altfel să simtă că mântuirea sufletelor nu se face prin exercitarea puterii, şi că pentru mântuire orice loc e la fel de bun ca oricare altul. Într-o conversaţie cu părintele Seamus, Des îi cere o confirmare (refuzată de Seamus): „Dacă treaba noastră este salvarea sufletelor, atunci avem nevoie de un loc unde să le salvăm. Iar cineva trebuie să se ocupe de asta. [...] Mai există vreo altă posibilitate?” [10] Pentru ca în final, conducând-şi fratele spre cimitirul din deşert, Des să recunoască, arătând spre locul de veci pe care-l oprise pentru sine: „Cred că orice loc este la fel de bun ca oricare altul.”
Cine iartă o Biserică coruptă, cum mai e posibilă iertarea într-o Biserică coruptă? Printr-o mărturisire şi o chemare adevărată. Povestea tinerei Lois Fazenda îl face pe Tom să meargă până la capăt, ducând la prăbuşirea mogulului Amsterdam şi la retragerea lui Des – la salvarea lui Des: „M-ai făcut să-mi amintesc lucruri pe care le-am uitat”, îi spune lui Tom; „am crezut că eram altcineva decât sunt”.
Atunci când ierarhia catolică a diocezei Los Angeles îi oferă lui Amsterdam distincţia „Laicul catolic al anului”, Des explică: este omul care ne-a ajutat, care a spus „da” atunci când a trebuit să construim biserici, şcoli, mănăstiri şi spitale.







Într-un mod destul de asemănător a explicat şi Patriarhul Daniel acordarea Ordinului „Sfinţii Martiri Brâncoveni” lui Liviu Dragnea [11]: este „un om de cuvânt, nu promite mult, dar când promite se ţine de cuvânt.”




Între Dragnea şi Amsterdam sunt două diferenţe minore: Dragnea este ortodox, iar ajutorul oferit BOR reprezintă ban public. Sigur, pentru indivizii obişnuiţi să se poarte cu banul public ca şi cum ar fi un bun propriu, distincţia nu poate fi decât una extrem de fragilă. Patriarhul Daniel manifestă de altfel acelaşi comportament atunci când se poartă cu tezaurul credinţei de parcă ar fi nişte bunuri din propria declaraţie de avere.
Nimeni nu are mai multă nevoie de solvabilitate ca politicienii corupţi, şi cu atât mai mult cei din România; nu doar pentru că la noi politica este mai murdară, ci mai ales pentru că la noi politica este o afacere. Este afacerea care face posibile afacerile. Gestul Patriarhului Daniel ne pregăteşte pentru o mai strânsă legătură între BOR şi un partid care, în trecut, a făcut tot ce a putut pentru desfiinţarea Bisericii. În mod diferit, acţiunea distructivă a comunismului continuă prin subordonarea BOR. Spre deosebire însă de lumea catolică, unde un personaj compromis trebuie să se retragă, ajungând asemenea monseniorului Des într-o bisericuţă din deşert, în BOR personajele compromise avansează ierarhic, ca într-o ierarhie demonică. Singurul lucru care se retrage din BOR este Biserica: ieri, demolată (fizic) de comunişti, astăzi ruinată (spiritual) de ierarhie.
De ce ar face PF Daniel un gest atât de riscant, expunându-se în compania unui personaj de genul lui Dragnea? Poate din disperare, temându-se de o probabilă victorie a lui Iohannis; poate din lăcomie, mizând pe o victorie la fel de probabilă a lui Ponta.
Nu ştim câte divizii a folosit papa pentru a şubrezi comunismul, dar se poate vedea că patriarhul dispune de un număr suficient de legiuni pentru a face praf BOR.
S-ar putea ca versatilitatea Patriarhului Daniel să-i permită să-i reziste lui Iohannis; în orice caz, mai mult decât i-a rezistat Teoctist lui Băsescu. Întrebarea e dacă BOR e destul de puternică pentru a-i rezista lui Daniel. Nu pentru că Patriarhul vrea să ne facă să credem că Dragnea e altceva decât este, ci pentru că vrea să ne facă să credem că sfinţii sunt altceva – de pildă, nişte bomboane de Crăciun.

NOTE:

[1] ”Do you remember why you became a priest?” “I had a vocation.” “That's what we all say, isn't it? A vocation to love God, help the poor, solace the sick and dying. Is that it?” “Yes.”


[3] Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, în Colleen McDannell (ed.), Catholics in the Movies, OUP, 2008, p. 227-249. Modul în care Meagher prezintă contextul social mai larg al poveştii din film contribuie decisiv la o mai bună înţelegere a filmului. E surprinzător că alţi autori catolici pătrunzători, precum Roger Ebert sau William F. Buckley Jr., au primit filmul True Confessions în mod negativ.

[4] Care-l reprezintă, potrivit lui Megher, pe Arhiepiscopul de Los Angeles James Francis McIntyre din perioada descrisă în film, preocupat de finanţe şi construcţii: “În cei peste douăzeci de ani în care a condus arhidioceza de Los Angeles, McIntyre a construit peste 190 de biserici şi 180 de şcoli în timp ce a păstrat cu fermitate controlul expansiunii arhidiocezei prin supravegherea centralizată exercitată de cancelaria sa.” Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, p. 236.

[5] „În cele din urmă, cei doi clerici se descotorosesc de Amsterdam nu datorită trecutului său sinistru, ci pentru că acesta săvârşeşte un păcat mai grav – devine insolvabil.” Meagher, p. 237.

[6] Ibid. p. 239.

[7] Vezi la Meagher, balansul irlandezilor americanizaţi între “outs” şi “ins”, între irlandezii harpei şi cei ai jocului de golf, între cei ai cartierului şi cei din suburbii.

[8] “Remember me and keep in mind/ A faithful friend is hard to find/ But when you are good and true/ Trade not the good ones for the new.

[9] Dan Campion, avocatul lui Amsterdam şi unul dintre partenerii de golf ai lui Des îl întreabă, îngrijorat de atenţia pe care presa, în urma investigaţiilor lui Tom, o acordă victimei: “N-ar trebui oare să scrie mai degrabă despre Fecioara Maria?”

[10] “If our business is saving souls, then we need a place to save them. And somebody's got to take care of that. [...] I know, but what other choice is there?”


joi, 16 octombrie 2014

„Starea naţiei”, de la pământ la cer




Pe postul TVR1 poate fi urmărită o emisiune surprinzătoare, numită „Starea naţiei” (http://www.tvr.ro/dragos-patraru-ne-tine-la-curent-cu-starea-natiei-la-tvr-1_9170.html#view). Este surprinzătoare prin curajul cu care realizatorul ei, domnul Dragoş Pătraru, ne comunică lucrurile pe care le ştim sau ar trebui să le ştim. De pildă, în emisiunea de aseară, e de apreciat că, în ciuda rezultatelor pozitive înregistrate de naţionala României de fotbal, fapt care îi face pe majoritatea comentatorilor să-l laude pe selecţioner, dl Pătraru îl consideră pe Piţurcă responsabil pentru distrugerea echipei naţionale. Sunt de aceeaşi părere.
Dar, mai ales, emisiunea este surprinzătoare pentru starea sănătăţii naţiei, mai bună decât te-ai putea aştepta. E drept că la prima vedere, naţia nu pare să fie într-o formă prea bună. De pildă, românii nu ştiu exact în ce ţară locuiesc, mai precis, cum se numeşte ţara în care trăiesc (http://www.youtube.com/watch?v=awwPcxmrxzU). Dar cum să ştie, când de ceva timp li se spune că trăiesc în „Grădina carpatină”? Sau că, de fapt, nu se trag din daci şi romani, ci din cumani (http://tudorvisanmiu.wordpress.com/2013/12/06/editura-cumanitas-intre-matei-cazacu-si-neagu-djuvara/). Dacă Răzvan Anghelescu, realizatorului reportajului „Vax Populi” din cadrul emisiunii, ar intervieva lumea „bună”, nu doar pe amărâţii din Prahova, de-abia atunci răspunsurile ar fi devastatoare.
 În schimb, neştiinţa românilor simpli, justificată prin ştiinţa de carte a creatorilor de branduri, este răscumpărată de o altfel de ştiinţă. De pildă, în cadrul emisiunii de aseară, aproape toţi cei întrebaţi „Ce este cerul?” au răspuns, fără ezitare: „Dumnezeu!” Unii au întărit: „Dacă nu ar fi cerul, nu ar fi nici pământul”.
Poate că şi despre Thales din Milet spuneau unii că era prost de dădea în gropi. Pentru că ştia numele cerului, dar nu ştia pe ce lume trăia. Cum, să nu vezi pământul din cauza cerului, să cazi într-o groapă pentru că priveşti cerul? Dar e mai bine aşa, decât să cazi într-o gaură neagră pentru că ai refuzat să-l vezi.
 

vineri, 10 octombrie 2014

Educaţia: religioasă sau creştină?




În rândurile următoare vreau să arăt că astăzi nu poate exista educaţie strict seculară, în cazul în care a existat vreodată aşa ceva. Avem de ales între educaţie religioasă şi educaţie creştină. Prin educaţie religioasă subînţeleg aici mai ales „religia provincialismului” aşa cum este descrisă de Montgomery mai jos. Diferenţa esenţială dintre cele două tipuri de educaţie este că educaţia religioasă produce îngeri, în timp ce educaţia creştină asigură permanenţa omului. Poţi produce îngeri, zei sau fiare, dar nu şi oameni, care trebuie lăsaţi şi ajutaţi să crească. Educaţia creştină îi schimbă condiţia omului (ignorant) respectându-i natura (de fiinţă creată); educaţia religioasă îi schimbă natura, pe care o dispreţuieşte, şi îi ignoră condiţia.
În continuarea acestui text am tradus o cuvântare de început de an universitar adresată de Marion Montgomery studenţilor de la Hillsdale College în 15 octombrie 1998 sub titlul „The Temptation of Provincialism”.

*

Toată lumea pare să ştie că educaţia religioasă este rezervată, în învăţământul public, sistemului preuniversitar, ea încheindu-se odată cu ultima clasă de liceu. Dar mai corect ar fi dacă am spune că odată cu liceul se încheie educaţia creştină. Pentru că, în fapt, educaţia religioasă se prelungeşte şi în cursul anilor de facultate, chiar dacă nu apare nici un curs cu acest nume. Nici nu avea acum: cel puţin în cadrul facultăţilor cu profil umanist, fiecare curs este unul de educaţie religioasă.
Dacă, cel puţin în prezent, sistemul universitar nu pare ameninţat de posibilitatea ca educaţia religioasă să se extindă şi asupra lui, nu la fel stau lucrurile în sens invers; nu este deloc exclus ca forma de educaţie religioasă practicată în facultate să se prelungească asupra învăţământului secundar şi primar, ba chiar până la învăţământul preşcolar (lucru care se petrece deja prin desenele animate al căror mesaj este preponderent unul evoluţionist).
După cum am aflat de la un prieten din Apus, această formă de educaţie „religioasă” este practicată în şcoala (publică) la care merg copiii lui, într-un mod care intră în opoziţie directă cu bunul simţ. De pildă, în cadrul orelor, elevii sunt întrebaţi să spună ce cred ei despre subiectul lecţiei, oricare ar fi aceasta, de la ştiinţele naturii la „comunicare”, iar acesta este tot conţinutul lecţiei. Nu este nimic de cunoscut pentru că nu este nici o realitate. Afară de „realitatea” definită, imaginată de noi. Aceasta este presupoziţia de lucru în facultate, dar ea poate oricând fi adoptată şi în ciclurile preuniversitare.
De vreme ce acesta este modul societăţii actuale de raportare la realitate, [1] putem înţelege mai bine de ce forţe politice diverse din România (ASUR, Monica Macovei, Cristian Preda, neoliberali şi libertarieni) se opun educaţiei religioase. Pentru că miza este realitatea, iar educaţia instrumentul. Elevii recunosc o cruce pentru că li s-a spus ce înseamnă o cruce înainte de a-şi imagina sensuri posibile ale crucii. [2]
Nu mai ştiu cine se plângea despre copii – sau poate despre şcoala românească de astăzi? – cu o evidentă durere resemnată, că pleacă îngeri (la începerea şcolii, în clasa I), dar se-ntorc, mai târziu, draci.
Lucrul nu pare îmbucurător, deşi vorba populară care se referă la copiii neastâmpăraţi prin „draci de copii”, e de natură să ne liniştească oarecum. Mai degrabă, ar trebui să ne neliniştească perspectiva ca cei mici să se întoarcă tot îngeri. Pentru că aceştia ar fi un alt fel de îngeri. Adică un alt fel de draci. Produşi de un sistem de educaţie care idolatrizează intelectul şi producţia intelectuală. Nişte îngeri cărora li s-a întors faţa de la faţa Tatălui (Matei 18:10) către faţa fără însuşiri a lui Big Brother.
Sarcina educaţiei creştine rămâne cea dintotdeauna: să-i ajute pe copii să se-ntoarcă oameni. Doar în măsura în care rămân oameni pot deveni oameni noi: doar omul viu poate învia. Această misiune explică de ce educaţia religioasă, care nu trebuie limitată la orele de Religie, este contestată.
Obiecţia principală este ridicată în numele libertăţii de conştiinţă a elevilor, pe care adversarii educaţiei religioase pretind că o apără de îndoctrinare religioasă, inevitabil fundamentalistă. Şi chiar acolo unde această libertate este respectată, prin interesul exprimat liber a părinţilor şi elevilor în favoarea Religiei, adversarii ei nu întârzie să-i sublinieze inutilitatea, pe care o deduc din absenţa unor efecte pozitive imediate în comportamentul elevilor. Dar tocmai o educaţie religioasă care urmăreşte transformarea elevilor în cetăţeni corecţi este un eşec, un eşec cu atât mai mare cu cât transformarea este mai reuşită. Scopul educaţiei religioase, şi poate al educaţiei în sine, nu este acela de a forma conştiinţe civice, ci de a trezi conştiinţa din om. O treabă şi-aşa dificilă, dar cu atât mai dificilă în condiţiile în care la toate celelalte discipline elevii sunt învăţaţi că nu există conştiinţă. Pentru că nu există suflet. Pentru că nu există Dumnezeu. Or, conştiinţa nu poate funcţiona în afara realităţii; tocmai de aceea misiunea educaţiei creştine devine atât de greu de realizat. Pentru că fără Dumnezeu nu există realitate.
Sigur că în modul de predare a religiei există exagerări şi chiar aberaţii (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/05/20/asur-vrea-sa-declanseze-vanatoarea-de-ortodocsi-fundamentalisti-din-scoli-scandal-pe-marginea-indoctrinarii-religioase/), aşa cum există probabil în cadrul oricărei alte discipline. De pildă, un profesor care le impune elevilor speculaţiile darwiniste este cel puţin la fel de manipulator şi abuziv precum învăţătorul care afirmă că „ştiinţa este luciferică în esenţa ei”. [3] Totuşi, afirmaţia învăţătorului era, este îndreptăţită dacă prin „ştiinţă” este înţeles mai ales evoluţionismul. În afară de faptul că evoluţionismul strict darwinist nu este ştiinţă, mitul evoluţionist al originii omului este steril, şi, mai ales, potrivnic omului, în comparaţie cu cel creştin. Înainte de a ne pronunţa asupra adevărului celor două viziuni asupra lumii, cea creştină şi cea evoluţionistă, trebuie amintit că, afară de episodul Inchiziţiei, singurul reţinut de adversarii creştinismului, povestea creştină a făcut posibile două milenii de cultură, civilizaţie şi ştiinţă. A făcut posibil ca femeile, precum Monica Macovei de pildă, să meargă la şcoală, să participe la treburile cetăţii, să aleagă şi să poată candida la alegeri. La urma urmei, creştinismul a făcut posibile până şi şcolile publice. De partea sa, darwinismul, cu reducţionismul său biologic, materialist, a făcut posibile societăţile totalitare ale secolului XX (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=22-08-038-b); lagărele de concentrare, eutanasierea, avortul (Uniunea Sovietică a fost prima ţară care a legalizat avortul, în 1920; Germania nazistă a doua, în 1933 http://www.pro-life.pl/wp-content/uploads/2013/12/the-legalisation-of-abortion-in-europe.pdf). Dacă evoluţioniştii nu se întreabă cum se explică faptul că viziunea creştină, pe care ei o consideră falsă, a putut da naştere la atâtea lucruri bune în timp ce viziunea evoluţionistă, singura corectă în opinia lor, a condus la atâtea lucruri rele, este şi pentru că nu au fost ajutaţi de creştini să-şi pună această întrebare. [4]
Dar expansiunea evoluţionismului nu are nimic de-a face cu adevărul lui, ci are totul de-a face cu adevărul creştinismului. Evoluţionismul are avantajul de a oferi o expresie pseudo-ştiinţifică viziunii anticreştine dominante. Darwinismul este atractiv pentru că oferă „o scuză pentru alungarea lui Dumnezeu şi păcatului din lume” (Martin Hilbert, „Darwin’s Divisions”, Touchstone Magazine, June 2006, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=19-05-028-f). Tocmai de aceea, triumful evoluţionismului, aşa cum este descris în romane precum 1984 sau Minunata lume nouă, coincide cu sfârşitul omului. După cum arată Walker Percy, răspunzând propriei întrebări legate de cauza mâniei care l-a făcut să scrie The Thanatos Syndrome,

„Motivul este răspândita şi continua devalorizare a vieţii omeneşti în lumea occidentală – treabă realizată sub diferite deghizări sentimentale: «calitatea vieţii», «suferinţă inutilă», «încheierea vieţii lipsite de sens», et cetera. Regăsesc această viziune într-un anumit mod de gândire propriu ştiinţelor biologice şi sociale, care este incredibil de răspândit printre oamenii educaţi – până acolo încât aproape că a dobândit statutul de ortodoxie quasi-religioasă. Dacă ar fi să-i dau un nume, ar fi ceva de genul: Sfântul Oficiu al Inchiziţiei Seculare. Această viziune nu trebuie confundată cu «umanismul secular» pentru că, în primul rând, este antiumană. În ciuda faptului că se înfăşoară în mantia metodei ştiinţifice şi cercetării ştiinţifice libere, nu este nici liberă, nici ştiinţifică. Într-adevăr, ea se întemeiază pe o anumită dogmă secretă unde dogma creştină nu are ce căuta. Mă pot gândi la două sfinte porunci pe care Inchiziţia Seculară le dă tuturor oamenilor de ştiinţă şi credincioşilor. Cea dintâi: În cercetările şi teoriile tale nu vei descoperi nimic unic despre animalul uman, chiar dacă dovezile trimit către o asemenea unicitate. Exemplu: În ciuda încercărilor eroice de a le învăţa pe alte animale limbajul prin semne, rezultatul arată că nici măcar cel mai isteţ cimpanzeu nu a indicat niciodată în mod spontan vreun singur obiect sau a rostit vreo singură propoziţie. Cu toate acestea, dogma impune ca, în ciuda credinţei tradiţionale în suflet sau minte, ori a lucrărilor mai recente ale unor cercetători precum Peirce şi Langer asupra capacităţii simbolizatoare unice a omului, Homo sapiens sapiens nu trebuie să fie declarat a fi diferit în mod calitativ de alte animale. [...] Este lesne să critici absurdităţile credinţelor fundamentaliste precum «creaţionismul ştiinţific» – şi anume, ideea că lumea şi creaturile ei au fost create cu şase mii de ani în urmă. Dar este de asemenea necesar să criticăm şi alte dogme care se dau drept ştiinţă precum şi credinţa stricată a unor savanţi care îşi urmăresc propriile lor agende dogmatice pe care le promovează sub masca «cercetării ştiinţifice libere». Cercetarea ştiinţifică trebuie de fapt să fie liberă. Avertisment: Dacă nu este liberă, este supusă acestei ideologii sau celeilalte, aşa că să nu fim surprinşi dacă păţania doctorilor de la Weimar este repetată. [5] Weimar duce la Auschwitz. Nihilismul anumitor savanţi în numele ideologiei sau sentimentalismului şi devalorizarea continuă a vieţii umane duce direct la camera de gazare.” (http://www.theparisreview.org/interviews/2643/the-art-of-fiction-no-97-walker-percy)   

 Profesorul care le impune elevilor darwinismul, evoluţionismul ca singurele explicaţii valide ale vieţii şi universului face mai mult decât să-i mintă şi-atât; din cauza naturii minciunii evoluţioniste, el le răneşte mintea, le otrăveşte imaginaţia, le inhibă creativitatea, le seacă resursele morale şi sufleteşti. Totodată, îşi trădează vocaţia de educator, acţionând împotriva spiritului cercetării şi cunoaşterii atunci când îşi exprimă convingerea că lumea este rezultatul întâmplării:

„A vorbi despre întâmplare în legătură cu un univers care prezintă o asemenea complexă organizare în părţile sale şi o astfel de finalitate uimitoare ar fi totuna cu renunţarea la căutarea unei explicaţii a lumii aşa cum ni se înfăţişează ea nouă. La drept vorbind, aceasta ar fi totuna cu acceptarea efectelor fără nici o cauză. Ar însemna renunţarea la inteligenţa umană, care în felul acesta refuză să mai gândească şi să caute o soluţie pentru problemele ei.” (Papa Ioan Paul al II-lea citat de Christoph Schönborn, “Finding Design in Nature”, http://www.nytimes.com/2005/07/07/opinion/07schonborn.html?_r=0) 

Să sperăm aşadar că felul în care se face educaţia religioasă în şcolile româneşti publice de astăzi justifică obiecţiile neoliberale sau atee. Mai precis, mi-aş dori ca la orele de educaţie religioasă elevii să fie bine familiarizaţi cu noţiunile catehetice fundamentale, care, contrar prejudecăţilor ateiste, eliberează gândirea şi o pun la lucru. O cugetare liberă se va dovedi benefică chiar şi minţilor încătuşate ale liber-cugetătorilor.
Cu toate acestea, deşi pare improbabil, nu ar trebui să surprindă asocierea creaţionismului şi evoluţionismului în conţinutul manualelor de Religie; după cum nu este exclus nici ca, mai întâi prin obiectivele ei, educaţia religioasă să înceapă treptat să servească mai degrabă intenţiilor adversarilor ei, urmărind în primul rând producerea unei societăţi (mai) morale şi în al doilea rând sau doar întâmplător îndreptarea omului spre ceea ce Marion Montgomery numeşte, în adresarea tradusă mai jos, „adevărul despre mine ca persoană”.
Ideologii şi politicieni opuşi educaţiei religioase sunt conştienţi că au şanse mai mari să determine astfel de ajustări decât să suspende cu totul educaţia religioasă. Mai ales că pot conta şi pe ajutorul B.O.R., căreia nu-i lipsesc acei bărbaţi în negru care obişnuiesc să-şi ia ceaiul în compania locuitorilor lumilor paralele.
În aceste condiţii, creştinii, şi orice părinte responsabil, ar trebui să fie atenţi nu doar la aberaţiile personale manifestate de unii profesori de religie confuzi, cât mai ales la mesajul alterat introdus direct în manualele de Religie, care ar transforma educaţia religioasă fie într-una civic-morală, fie într-una favorabilă evoluţionismului: „O întrebare pe care orice părinte şi bunic implicat ar trebui să şi-o pună este: «Vrem ca nepoţii şi copiii noştri să fie învăţaţi că viaţa nu are nici un scop final şi că minţile noastre nu sunt decât un computer făcut din carne?» (Jerry Bergman, “The Effect of Darwinism on Morality and Christianity”, http://www.icr.org/article/449/).
 
Avem nevoie de educaţie creştină în şcolile publice? Desigur. E cel mai bun exerciţiu pentru minte, inimă, literatură şi ştiinţă care a existat vreodată. Dar dacă educaţia religioasă este justificată prin nevoia de societate (mai) morală, atunci la dracul cu amândouă. Pentru că le-a luat deja.
Nu vreau să spun că ele trebuie abandonate, ci că trebuie abandonate în această formă care le falsifică pe amândouă. Nu trebuie să ne mulţumim cu o educaţie religioasă care, în conţinutul ei, nu mai e decât vag creştină. Şi desigur că o societate morală e un lucru bun şi vrednic de dorit; dar ea nu poate fi obiectivul principal al educaţiei religioase decât falsificând natura acestei discipline, transformând-o în educaţie civic-morală.
Creştinii se străduiesc să fie buni nu de dragul societăţii, ci de dragul lui Dumnezeu. Nu ne dorim să fim mai buni pentru că ăsta e un lucru bun, ci pentru că aşa ne cere Dumnezeu. Mai precis, ne cere să fim desăvârşiţi asemenea Tatălui (Matei 5:48).
Majoritatea religiilor îţi salvează viaţa, îţi dau un sens, sunt motivaţionale. Doar creştinismul îţi poate salva sufletul, fără să înţelegi mare lucru; creştinismul nu este motivaţional, ci mai degrabă descurajator. Sensurile le vedem cel mult „ca prin oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13:12). În creştinism, sensul te trăsneşte, vine ca Hristos pe norii cerului, în mod neaşteptat şi la urmă, lăsându-te cu replici de genul: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Atunci când nu te potopeşte un singur strigăt de uimire şi recunoştinţă: „Rabuni!”
Nu spun că educaţia civică nu poate fi religioasă; ea este de fapt religie de stat în toate ţările de tradiţie creştină care s-au folosit de creştinism pentru a reforma societatea. Şi în România, deşi din alte motive, educaţia civică a fost religia dominantă vreme de cincizeci de ani.
Dar o educaţie religioasă, devenită amelioristă, behaviorist-pragmatică, încetează să mai fie creştină. Gândirea economică capitalistă nu a devenit creştină odată cu botezul neoconservator, însă creştinismul gânditorilor catolici neoconi a obosit brusc, devenind neputincios să-l mai urmeze pe Hristos dincolo de groapă (vezi mai pe larg aici: http://activenews.ro/crestinismul-si-capitalismul-viziunea-lui-ludwig-von-mises_1853344.html). Vreau să spun că un creştin n-ar trebui să-şi dorească să schimbe creştinismul pe religia civismului, deşi aceasta este tocmai tranzacţia cu care este ademenit ori somat, după caz, de diverse autorităţi care ne previn, cu dramatismul unui Farfuridi, că dilema „revizuire ori schimbare” este inevitabilă. Iar o educaţie anticreştină încetează să mai fie educaţie, după cum se va vedea din discursul lui Marion Montgomery de mai jos, chiar dacă va fi cât se poate de religioasă. Suntem în religia viitorului, iar membrii lumii academice îi sunt preoţi. 
Dacă avem nevoie de educaţie creştină, e pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Şi avem nevoie de Dumnezeu ca să nu devenim îngeri, ci oameni. Altfel, societăţile noastre nu vor mai putea fi populate decât de zei sau de fiare, fără a mai avea nevoie de instituţiile democraţiei şi statului de drept, care vor dispărea odată cu omul. După cum subliniază cineva, „asaltul liberalismului asupra credinţei biblice, ajutat în mare măsură de darwinism, ameninţă propria existenţă a liberalismului”. [6]
Diferenţa dintre religia civică şi creştinism este precum diferenţa dintre cele două verbe care determină mesajul serialului The Walking Dead: cea dintre „to turn”, şi „to change”. Religia civică te transformă (din individ în cetăţean corect), creştinismul te schimbă (din individ în persoană). Zombii, oamenii transformaţi, formează spontan grupuri, turme, adică societăţi perfecte, lipsite de conflicte. Pentru a folosi una dintre lozincile la îndemână din arsenalul ideologic, lucrul pe care-l au zombii în comun este mai important decât lucrurile care-i deosebesc. La drept vorbind, nimic nu-i mai deosebeşte, şi poate că aceasta este caracteristică lor principală. În schimb, oamenii netransformaţi, rămaşi normali, adică vii, nu reuşesc să se asocieze decât cu greu şi pentru perioade scurte de timp. Însă doar ei se pot schimba. Primul obiectiv al educaţiei, de orice fel, dar în special al educaţiei creştine, este acela de a ne ajuta să ne vedem ca persoane. Obiectivul ei ultim este acela de a ne face să ne vedem ca persoane capabile de schimbare, ca persoane care devin, cum arată Montgomery în încheierea cuvântului său.
În definitiv, educaţie religioasă de un anumit fel se face oricum. S-a făcut timp de jumătate de veac în România, sub numele de materialism dialectic, şi nici o asociaţie nu a protestat în numele libertăţii de conştiinţă. Au făcut-o în schimb un număr semnificativ de pastori şi preoţi catolici, greco-catolic şi ortodocşi, cu preţul propriei lor libertăţi şi în numele adevărului. În mod aparte, unii preoţi ortodocşi, precum Calciu Dumitreasa sau Arsenie Boca, au avut de îndurat în plus şi caterisirea. Au murit cu toţii înainte de a afla care este secretul care-i face pe alţii să prospere luptând, la rândul lor, împotriva totalitarismelor.
Din păcate, educaţia religioasă creştină se opreşte la nivelul învăţământului liceal, adică tocmai acolo unde începe educaţia religioasă „angelică”. Formula „educaţie superioară” va trebui înţeleasă la propriu, ca una care produce oameni „superiori” – fiinţe superioare. Pe care le vom putea întâlni la toate nivelurile de învăţământ, începând cu cel preşcolar.
Pe lângă rugăciunile familiare adresate sfinţilor îngeri (în calendarul catolic ziua de 2 octombrie este dedicată sfinţilor îngeri păzitori), pe care le deprindem din copilărie, ar trebui adăugată aşadar rugăciunea specială prin care le cerem să ne ferească ori să ne vindece de angelism, o maladie spirituală căreia tinerii îi sunt expuşi metodic în special în facultăţile umaniste, şi în genere în cadrul unei culturi determinate de „idolii minţii”. Angelismul, aşa cum este descris în cuvântul de mai jos adresat de Marion Montgomery studenţilor la începutul unui an universitar, este eroarea de a crede că putem face presupuneri dincolo de puterea noastră de cunoaştere sau înţelegere. Este păcatul căruia i-au căzut victimă o parte dintre îngeri încă din anul I al existenţei lor.


*

Angelismul şi sinele provincial

de Marion Montgomery

(Textul "Angelism and the Provincial Self" a apărut în numărul din octombrie 1999 al revistei First Things şi se găseşte la adresa http://www.firstthings.com/article/1999/10/angelism-and-the-provincial-self. Publicat aici cu permisiunea First Things.)

(Nota editorului: Acest eseu a fost adaptat după cuvântul de deschidere susţinut la Hillsdale College în octombrie 1998).

Încep printr-o afirmaţie cu care veţi fi de acord că este adevărată, după care vă las să vă descurcaţi singuri: situaţia în care mă aflu acum este cu mult mai interesantă decât ar putea fi pentru voi. Ce coincidenţă fascinantă: dumneavoastră, verzi în pădurea tomnatecă a lui octombrie; eu, foarte aproape de frunza ofilită şi îngălbenită.
Anotimpul dumneavoastră, care este unul al înfrunzirii, este pentru mine o toamnă care anunţă speranţa într-o eventuală împlinire pentru dumneavoastră, împotriva unei străvechi căderi [7] mai profunde decât poate însemna acum pentru dumneavoastră calendarul anual – mai cu seamă dacă aţi uitat de vechiul vostru strămoş Adam. Pentru mine, frunzele oţetarului, arţarului şi plopului se schimbă în mod variat şi cât se poate de glorios spre castaniu. Dar iată-vă aici, în primăvara a ceea ce ştiu, mai bine decât dumneavoastră, că trebuie să fie un an al schimbării.
Şi astfel, în parţiala celebrare a propriei mele toamne fericite, două poeme care mai târziu – nu acum – vă pot oferi plăcere întârziată de care să vă bucuraţi în sânul propriei voastre lumi în schimbare. Mai întâi „Scholars”, de William Butler Yeats. [8]
    
Învăţaţii

Capete pleşuve care şi-au uitat propriile păcate,
Bătrânele, cultivatele, respectabilele capete pleşuve
Editează şi adnotează rândurile
Pe care tinerii, zvârcolindu-se în pat,
În versuri le-aştern din a dragostei disperare
Pentru a linguşi urechea neştiutoare a frumuseţii.

Se-mpleticesc cu toţii, scuipă cerneală;
Cu toţii destramă carpeta cu pantofii lor;
Cu toţii gândesc ce alţii gândesc;
Cu toţii-l cunosc pe omul de vecinul lor ştiut.
Doamne, oare ce-ar gândi,
Dacă al lor Catullus dintr-o dată ar veni?

Dar mai e şi „Blue Girls” [9], scrisă de John Crowe Ransom.

Fete albastre

Rotindu-vă fustele albastre, străbătând pajiştea
De sub turnurile seminarului vostru,
Duceţi-vă să-i ascultaţi pe profesorii bătrâni şi pretenţioşi
Fără să credeţi o iotă.

Strângeţi-vă apoi fileurile albe peste păr
Şi nu vă gândiţi la ce-o să se petreacă
Mai mult decât o fac mierlele albastre [10] ţopăind prin iarbă
Şi trăncănind în văzduh.

Exersaţi-vă frumuseţea, fete albastre, înainte să decadă;
Şi voi striga cu buzele mele răsunătoare şi voi face cunoscută
Frumuseţea pe care întreaga noastră putere n-o va întrona vreodată,
Atât este de delicată.

Căci v-aş putea depăna o poveste care este adevărată;
Ştiu o femeie cu o limbă înfiorătoare,
Cu ochi tulburi, prelinşi din albastru,
Toate perfecţiunile ei estompate – deşi nu e mult
De când era mai frumoasă decât oricare dintre voi.

În acest interval dintre orice fel de agitaţie nestăpânită din anul înfrunzirii şi acea stare viitoare în care veţi deveni bătrâni şi pretenţioşi, vă îndemn acum, în cuvintele mele scuipate, la un scepticism sănătos, un scepticism, adică, care să-i reziste cinismului. Nu este un echilibru uşor de păstrat, mai ales dacă noi – dumneavoastră sau eu – scăpăm ancora din întăritorul adevăr: fiecare dintre noi este limitat mult mai profund de mortalitatea şi ignoranţa noastră decât de conversaţiilor noastre despre fete albastre sau învăţaţi care scuipă. Acest scepticism sănătos este un comportament greu de deprins, dar cu ajutorul lui noi ajungem să ne împăcăm cu limitele noastre şi să ne vedem drept această persoană în raport cu adevărul lucrurilor şi în special cu adevărul despre mine ca persoană. Adevărul lucrurilor: aspectul variat al misterului creaţiei înseşi care ne atrage să cunoaştem, născând în noi vrând-nevrând o dorinţă de a înţelege. Iar apoi poate că – sau aşa trebuie să ne dorim – putem deveni înţelepţi printr-o înaintare validă către această persoană – către „mine însumi”.
Între timp, ba stăm, ba şovăim, ameninţaţi necontenit de vânturile lumii, dar cu atât mai ameninţaţi – fiindcă suntem persoane, nu copaci. Suntem tentaţi să facem presupuneri [11] care depăşesc cunoaşterea sau înţelegerea. În punctul cel mai periculos, îndrăznim [„presume”] să ne atribuim o înţelegere absolută: o pătrundere a oricărui lucru asupra căruia darul intelectului nostru stăruie pe moment. Ceea ce uităm cu uşurinţă este că înţelegerea ne pune în acord [„accomodates”] [12] cu o incertitudine, cu o acceptare a limitelor atotştiinţei noastre. Prin limită suntem protejaţi – cu excepţia iluziei auto-induse şi auto-învingătoare – de tentaţia de a cuprinde în mod absolut orice lucru, inclusiv pe noi înşine. Fiindcă puterea de pătrundere este o proprietate rezervată naturii Dumnezeului Creator, tot aşa cum sunt atotputernicia şi atotştiinţa.
Despre pericolul asumării [„presuming”] unei pătrunderi absolute vorbeşte înţelepciunea populară, care este rareori ascultată, îndeosebi de aceia dintre noi care scuipă cerneală. Nu ceea ce nu ştim ne face ignoranţi. Ci faptul că ceea ce ştim nu-i adevărat.
Bunăoară, un laureat al Premiului Nobel în domeniul geneticii, Richard Dawkins, [13] ne spune ceea ce nu ştie. Noi, ca persoane, spune el, nu suntem decât nişte „roboţi stângaci” ale căror gene ne-au „creat cu trup şi minte”. În acest citat direct se află ascuns totuşi un plural al maiestăţii, regalul noi: Dawkins nu se presupune pe sine în această descriere. În schimb, el se plasează într-un punct transcendent, mai presus de gene, trup şi minte, în îndrăznirea [„presumption”] de a cuprinde prin formularea sa o pătrundere absolută a naturii omului. În felul acesta el devine o excelentă ilustrare a ceea ce eu numesc mintea provincială. Din păcate, provincialismul lui Dawkins reprezintă o maladie intelectuală izbitoare în rândurile intelighenţiei noastre: mintea modernistă arogându-şi [„presuming”] autonomie intelectuală dincolo de limită.
Vă recomand un motto pe care să-l puneţi deasupra biroului, pentru ca nu cumva să cedaţi tentaţiei acestui provincialism al laureatului nostru cu Nobel. Totuşi, dacă veţi urma acest motto, vă veţi risca propriul vostru Nobel, deşi un premiu mai nobil ar putea să se întrevadă la orizont. Scopul studiului filozofiei nu este acela de a dobândi ceea ce au gândit alţii, ci de a afla cum stă adevărul lucrurilor. Înţeleptul care rosteşte aceste cuvinte nu are de gând să vă scuze pe dumneavoastră ori pe mine de la cunoaşterea lucrurilor gândite de alţii. Ce-l interesează pe el este ca noi să nu confundăm acele scopuri mijlocite cu scopurile mai mari ale înţelegerii, în vederea acelui scop tot mai mare prin care putem fi consideraţi – de alţii – nişte înţelepţi.
Ce-l preocupă pe Toma d’Aquino – motto-ul nostru fiind al lui – este ca noi să ne amintim că adevărul este măsura cunoaşterii noastre, nu cunoaşterea noastră măsura adevărului. Aceasta nu este o inversiune nouă pentru noi. Protagoras, sofistul grec din secolul al V-lea î.Hr., a declarat omul măsura tuturor lucrurilor. Aceasta este o declaraţie la care Aristotel, în Metafizica, revine iarăşi şi iarăşi în strădania sa de a stabili printr-un argument incontestabil independenţa adevărului – în încercarea sa de a descoperi în mod raţional mişcătorul nemişcat, cauza creaţiei înseşi. Uitând care este măsura şi care este măsuratul, educaţia noastră devine o pregătire pentru acele spectacole de divertisment precum Rişti şi Câştigi, deşi mult mai probabil pentru Roata Norocului. Suntem responsabili moral să păstrăm această distincţie a adevărului, înţeles ca precedent în raport cu cunoaşterea, spre deosebire de prezumţia [„presumption”] geneticianului nostru premiat cu Nobel, care se consideră persoana autorizată se determine adevărul. În cele din urmă el distorsionează tocmai cunoaşterea autentică pe care o are ca genetician, pentru care a primit acel premiu, dar din care a pierdut înţelegerea că viaţa este la limită o taină care desfide pătrunderea noastră absolută. Fiindcă noi nu suntem Dumnezeu, chiar dacă uneori se-ntâmplă să o pretindem.
Sigur că d’Aquino înţelege un cadru mai larg atunci când întrebuinţează termenul filozofie, astăzi pierdut în mare măsură, precum în cazurile în care acordăm titlul de „doctor în filozofie” în badminton sau baschet. Sf. Toma este interesat de călătoria metafizică proprie fiecăruia dintre noi, potrivit darurilor noastre intelectuale, atâta vreme cât suntem călăuziţi în călătoria aceasta de o iubire de adevăr, unde adevărul este iubit drept măsura înaintării noastre ca persoană. Argumentul lui pleacă de la premisa naturii noastre date: persoana, susţine el, este un suflet întrupat care este înzestrat cu intelect. Urmează obligatoriu că ştiinţa şi arta sunt discipline ale intelectului (fiecare după darurile sale) atunci când sunt în mod adecvat proporţionate cu dorul fiecărei persoane după desăvârşire – indiferent de vocaţia pe care ne-o descoperim, care poate fi aceea de profesor sau de fermier sau de zidar sau de poet.
De-a lungul călătoriei voastre aici veţi descoperi rămăşiţe din acea înţelegere mai veche a naturii umane după cum este ea relevantă pentru sarcinile voastre intelectuale, aflând poate acel sediment împrăştiat prin catalogul colegiului în descrierile cursurilor. Ele supravieţuiesc, în ciuda reducerii intenţionate a filozofiei de la sensul ei mai larg, clasic, proiect datorat lui Charles W. Eliot. Ca preşedinte la Harvard din 1869 până în secolul nostru [sec. XX, nota trad.], el era interesat de specializările educaţionale înţelese drept scopul ultim al educaţiei formale. La Harvard, el a instituit ceea ce dumneavoastră cunoaşteţi acum drept sistem „opţional” croit pe măsura specializării „principale.” Programul său de restructurare s-a strecurat până la capăt, contaminând programele de educaţie tocmai până la grădiniţă, mă tem.
La retragerea sa, preşedintele Eliot a ţinut o predică pentru studenţii în teologie de la Harvard numită „Religia viitorului”. Doar câteva dintre punctele sale doctrinale sunt suficiente pentru a ne da seama de ce Eliot ar putea fi numit Socrate al Religiei provincialismului, prima doctrină fiind cea potrivit căreia specializarea intelectului este scopul pământesc ultim al omului. Acuma, această nouă religie, zice el, „nu va fi întemeiată pe autoritate, fie ea spirituală sau seculară”, întrucât „tendinţa spre libertate progresează, iar printre oamenii educaţi este irezistibilă.” Printre principiile acestei religii: nu va îngădui „nici o personificare a forţelor primitive ale naturii,” şi nici vreo „venerare, explicită sau implicită, a strămoşilor, învăţătorilor sau conducătorilor răposaţi.” De asemenea, „preocuparea de căpetenie nu va fi ... bunăstarea proprie sau siguranţa individului în lumea aceasta sau în cea viitoare ... ci slujirea altora, şi ... contribuţiile la binele comun.” Ea „nu va fi împăciuitoare, sacrificială sau ispăşitoare.” (Aceşti termeni sunt respingeri precise ale credinţei creştinismului ortodox în Întrupare, Răstignire şi Înviere.) După cum această religie a viitorului nici nu va „perpetua reprezentările antropomorfe evreieşti ale lui Dumnezeu.” Singurul Dumnezeu admisibil, aşadar, trebuie să fie zeul numit Statul social.
Ruda ceva mai îndepărtată a preşedintelui Eliot, Thomas Stearns Eliot, urma sesiunea de vară la Harvard la acea vreme, încercând să încheie un poem pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi ca „The Love Song of J. Alfred Prufrock” pe lângă alte câteva. Aceste poeme timpurii, dacă sunt citite cu atenţie, reflectă propria sa alienare ca intelectual „progresist” – drept acea persoană „educată” pe care preşedintele Eliot o vedea ca pe adevăratul ucenic al noii religiei. Se va întâmpla însă doar cu câţiva ani mai târziu ca poetul, în calitate de intelectual sceptic şi eliberat, să devină cinic faţă de existenţa însăşi, în special faţă de existenţa proprie. Va trece printr-o cădere nervoasă, pe care el însuşi va ajunge să o perceapă în cele din urmă mai degrabă ca pe o criză spirituală, produsă de provincialismul intelectual pe care l-a sorbit [14] la Harvard.
T. S. Eliot este acel rar intelectual din secolul nostru care a evadat din provincialism. Fie ca şi voi să vă dovediţi în stare de asta. Dar în acest moment al straniei voastre întemniţări afară, în lume, sunteţi influenţaţi de numeroşi intelectuali provinciali. De aceea îndemn la un scepticism sănătos – sănătos în sensul că nu trebuie să azvârliţi acele adevăruri despre genetică, de pildă, din cauza provincialismului geneticianului. Cu o asemenea protecţie, puteţi călători spre ţinta de a deveni filozofi, iubitori ai înţelepciunii în virtutea unei deschideri către adevărul lucrurilor. În felul acesta puteţi păstra verde o dorinţă tinerească de a înţelege, oricât de bătrâni aţi fi după măsurile lumii şi oricare ar fi specializarea „principală” de pe diplomele voastre – care, potrivit lumii moderniste mai vaste, vor fi interpretate ca nişte rapoarte de sănătate privitoare la mintea voastră condiţionată, confirmând în mod oficial inoculările exercitate formal asupra intelectului vostru. Cel puţin aceasta tinde să fie presupoziţia despre diplomele de absolvire, o presupoziţie cu care va trebui să vă împăcaţi după ce veţi părăsi acest mic Eden.
Într-adevăr, aceasta este o nimerită descriere a naturii educaţiei înseşi: o împăcare cu adevărul lucrurilor realizată în rezistenţa faţă de vacuitatea generală a lumii noastre intelectuale. La nivelul ei cel mai adânc, aceasta înseamnă împăcarea cu limitele voastre intelectuale distinctive, specifice, prin care sunteţi această persoană şi nu alta. Căci prin această împăcare [„accommodation”] vă puteţi împlini demnitatea ca persoană. O persoană născută pentru plinătate, nu pentru cântarul digital sugerat prin termenul individ. O acomodare [„accommodation”] cu limita prin concepte măsurate cu adevărul lucrurilor. A refuza această responsabilitate faţă de limită înseamnă a alege provincialismul. Acesta este un termen pe care vreau acum să-l abordez direct, apelând la un poet care-i cunoaşte atât pe învăţaţii pleşuvi cât şi pe fetele albastre. Poetul şi criticul Allen Tate vorbeşte cu folos în legătură cu asta atunci când afirmă:

Atunci când omul regional, în ignoranţa sa, adeseori o ignoranţă viguroasă şi creativă, faţă de lume, îşi extinde necesităţile sale imediate asupra lumii şi presupune că momentul actual este unic, el devine omul provincial. . . . Căci provincialismul este acea stare a minţii în care oamenii regionali îşi pierd originile din trecut şi continuitatea lui în prezent, şi încep fiecare zi ca şi cum nu ar fi existat nici un ieri. . . . Este o diferenţă între cele două lumi: lumea provincială a prezentului, care vede în bunăstarea materială şi justiţia legală întreaga soluţie la problema umană; şi lumea creştină-clasică, întemeiată pe conştiinţă regională, care susţinea că numai onoarea, adevărul, imaginaţia, demnitatea umană şi spiritul limitat de acumulare ar putea justifica o ordine socială indiferent de cât de bogată şi de eficientă ar putea fi aceasta.

În termenii lui Tate, descoperim că ne naştem provinciali, bebeluşul fiind angajat în momentul lui prezent pentru a putea supravieţui; totuşi, prin chiar acel angajament, el poate întâlni iubire dacă este norocos în circumstanţele mai largi în care este crescut. Printr-o descoperire a puterii voinţei proprii bebeluşul, şi ulterior copilul, poate fi tentat să se transforme în provincial, depărtându-se de creşterea regională oferită de familie şi comunitate. Orice părinte care a răbdat unul sau doi adolescenţi va pricepe pe loc distincţia. Adolescentul are mici şanse să o înţeleagă până când va fi nevoit să se ocupe de proprii săi copii.
Prin har şi o voinţă dreaptă, provincialul poate dobândi o relaţie ordonată cu limitele – poate deveni un provincial care-şi redobândeşte o sănătate regională. Altfel spus, deoarece suntem creaturi finite, înţelepciunea din noi cere preocuparea noastră pentru regiunea noastră de creaţie, deşi trebuie să recunoaştem la fel de bine că suntem în largul nostru în creaţie, într-o călătorie către o ţintă ultimă şi necreată. Ni se cere în permanenţă să răspundem în acest moment la această realitate apăsătoare din acest timp şi în acest loc. Asemenea constrângeri poartă întotdeauna în ele alte timpuri şi locuri cărora le ataşăm ambiguul termen abstract istorie. Descoperim prin urmare apartenenţa noastră la o comunitate alcătuită din cei vii şi cei morţi, împăcându-ne aşa cum putem cu darurile noastre limitate în timp ce călătorim în lumina tradiţiei. Responsabilitatea noastră de creaturi înzestrate cu intelect? A cerne tradiţia prin lumina adevărului lucrurilor.
Realitatea ne cere să ne desăvârşim natura noastră dată. Fiecare dintre noi este un suflet inteligent, dar întrupat; intelectele noastre înţeleg doar prin punerea laolaltă şi separarea lucrurilor particulare. În consecinţă, ne străduim să dobândim simplitatea naturii noastre, acea simplitate creată a naturii noastre personale, prin efortul intelectual dispersat. [15] Acesta este travaliul specific grijii pentru darul nostru, care este această persoană. Este un travaliu necesar de la Adam încoace.
Natura noastră este însă una simplu, nu una împărţită, chiar dacă ne putem lesne împărţi pe noi împotriva noastră înşine din motive pe care Cartea Facerii şi nu genele o explică cel mai bine. Intelectele noastre sunt discursive, lipsindu-le acel dar angelic, intuitiv, al cunoaşterii pe care un înger pus de Milton i-l explică lui Adam în Paradisul pierdut. Ca simple persoane create, existând prin har şi existând prin limită, dispunem –  ca singura noastră libertate faţă de limită – de o capacitate a voinţei de a respinge orice limită – de a respinge întreaga creaţie. Acesta devine principiul prin care îmbrăţişăm nimicul, pe care-l socotim preferabil unui acord cu propriul statut de fiinţe date.
Veţi găsi în literatura dumneavoastră o direcţie în care această respingere s-ar putea îndrepta – în Hamlet un celebru monolog ce începe prin „a fi sau a nu fi,” de pildă. Dar lumea noastră post-Hamlet a mers în cea mai mare parte în altă direcţie, alegând o uzurpare a oricărei limite prin presupunerea [„presuming”] că intelectele noastre finite sunt autonome şi deci în stare să-şi realizeze propria transcendenţă. Ele sunt absolute în ele însele, dovedindu-se mai presus de nişte simpli roboţi determinaţi de gene, cum insinuează geneticianul nostru în cuvinte în mare măsură golite de adevăr. Noi, celelalte suflete inferioare, respirăm între timp fumul provenit de la arderea la care supune realitatea după bunul său plac. Din cauza ameţelii putem deveni înclinaţi să voim o transcendenţă proprie, câştigând o iluzie de intelect asemănător unui avion cu reacţie propulsat de voinţă dincolo de limitele creaţiei. În felul acesta devenim posedaţi de acea distructivă erezie intelectuală numită angelism.
Această înfumurare [„presumption”] eretică este o religie în sine, este religia dominantă a lumii occidentale în momentul de faţă. [16] Ea se hrăneşte dintr-o denaturare a dorinţei noastre de a ne desăvârşi darurile în interiorul limitelor noastre. Angelismul cere în schimb o desăvârşire superioară tuturor celorlalte desăvârşiri din sânul creaţiei, susţinând un relativism prin care noi am fi Dumnezeu; angelismul pretinde că intelectul este singurul agent al desăvârşirii noastre. Precum vechiul Adam, deci, suntem neodihniţi în limitarea noastră. Nietzsche ne-a convins că libertatea faţă de limita creată este menirea noastră firească. Nietzsche ne ispiteşte să ne credem capabili să păşim dincolo de starea de simpli oameni la cea de supraoameni, pe calea pe care poţi deveni zeu, prin voinţa noastră de putere. Dacă, pe de altă parte, înţelegem virtuţile unei situări regionale, am putea mai degrabă să fim smulşi dintr-un asemenea angelism deliberat printr-o dorinţă aflată în acord cu realitatea, într-o deschidere faţă de o renunţare mai presus de prezumţia [„presumption”] arogantă potrivit căreia sinele este singurul dumnezeu. Putem ajunge prin această redobândire de sine la o împăcare [„accommodation”] cu acel duh imposibil de exorcizat al incertitudinii intelectuale.
Educaţia este un început al acestei hotărâri, o recunoaştere treptată a renunţării la seducţia acelui provincialism descris de Tate; o reorientare a dorinţei noastre de împlinire ca persoane în cadrul unui regionalism care îngăduie deschiderea faţă de creaţie. Este o deschidere pe care Toma d’Aquino – sau mai târziu T. S. Eliot – o numeau iubire. Aceasta este o raportare la adevărul lucrurilor pe care o numim înţelegere, îngăduindu-ne un nivel de desăvârşire în darurile noastre specifice, limitate. Ea este îngăduită prin har, în măsura în care înlăturăm piedicile din cale harului. Putem chiar până la urmă să ajungem să practicăm virtutea prudenţei, [17] învăţată în relaţie cu o smerenie care mai întâi ne deschide spre creaţie şi de acolo spre Creatorul ei. Aici se află perspectiva împlinirii darurilor noastre limitate ca persoană. Şi anume, devenim o persoană iubitoare. Nu mai ajungem să confundăm prezumţia [„presumption”] noastră de adevăr cu adevărul însuşi, fiindcă ştim că adevărul este întotdeauna independent de presupunerea [„presumption”] noastră. Devenim, altfel spus, o persoană care devine. Cu o expresie mai veche, suntem homo viator: o persoană aflată într-un pelerinaj către o desăvârşire a limitei deosebite puse darurilor noastre prin această persoană – Saul sau Paul, Maria, Marta sau Elisabeta.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)


Note:

[1] Vezi ironia prilejuită de observaţiile cercului de cititori invitaţi să-şi exprime părerea în legătură cu Brave New World a lui Huxley; ei s-au exprimat într-un mod propriu mai degrabă indivizilor din roman, concepuţi în laboratoare şi educaţi de stat. Vezi Roberto Rivera, „Darwin’s Brave New World”, Touchstone Magazine, sept-oct. 1999, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=12-05-013-v. 


[3] „A spune că universul manifestă un scop, cum a făcut-o Hoyle, nu este cu nimic mai deplasat decât a spune că universul este lipsit de sens, cum a făcut-o Steven Weinberg. Ambele formulări sunt metafizice şi exterioare ştiinţei. ... Acest fapt îmi sugerează că ştiinţa, prin permiterea acestei noţiuni metafizice, se vede pe sine ca religie şi probabil ca o religie atee.” M. Shallis, 1984. “In the Eye of a Storm”, New Scientist, January 19, pp. 42-43. Citat de Jerry Bergman, “The Effect of Darwinism on Morality and Christianity”, http://www.icr.org/article/449/

[4] O întrebare simetrică la care elita din România a răspuns înainte de a fi întrebată, este de ce starea morală şi intelectuală a românilor de după 1990 a depăşit, prin degradare, nivelul pe care-l avea înainte, în condiţiile în care, după Revoluţie, oamenii de cultură puteau vorbi liber. Răspunsul elitei implica natura bestială a românilor, care erau pur şi simplu altfel – altfel decât elita, şi altfel decât restul societăţilor europene. În mod structural, românii sunt pur şi simplu incapabili de reformă, de progres – de evoluţie. Sunt în afara speciei, un accident în procesul armonios al vieţii.
Este remarcabil că cei care au făcut din prezumţie metodă de lucru admit orice prezumţie – cu excepţia celei de nevinovăţie.

[5] Percy se referă la numărul însemnat de cancelari şi membri ai cabinetelor din timpul Republicii de la Weimar, care au fost doctori în drept sau economie; aici ar trebui inclusă totodată şi elita intelectuală de stânga şi de dreapta, care vedea viitorul Germaniei doar în lepădarea de trecutul ei. Chiar dacă majoritatea a refuzat să-i slujească lui Hitler, „în perioada maximei lor influenţe, [intelectualii neo-conservatori] au fost în serviciul lui, iar el a fost beneficiarul atacurilor lor asupra valorilor trecutului şi a repudierii moralităţii şi raţionalităţii drept criterii ale comportamentului privat şi public, a idealizării violenţei şi a contribuţiei pe care au adus-o la politica iresponsabilă a tineretului german.” Gordon A. Craig, Germany, 1866-1945, OUP, 1978, p. 494-495

[6] Roberto Rivera, ibidem.

[7] Joc de cuvinte prilejuit de omonimia dintre “fall” (“toamnă”) şi “fall” (“cădere”). Scris cu majusculă, “The Fall” înseamnă Căderea lui Adam şi Eva în păcat.

[8] “The Scholars”, http://poetryx.com/poetry/poems/1682/



[11] „To presume”, „presumption”, termeni care se referă la un gen de presupunere nefondată. În teologia catolică, „presumption” reprezintă „nădejdea deformată, virtutea opusă nădejdii. În general, viciul cutezanţei („presumtion”) se întemeiază pe greşita interpretare a relaţiei dintre milostivirea divină şi libertatea omenească, şi este descrisă fie ca aşteptarea obişnuită ca viaţa veşnică să fie câştigată fără ajutorul lui Dumnezeu, fie ca mântuirea să fie acordată indiferent de răspunsurile personale ale omului la darurile harului lui Dumnezeu.” (The Harper Collins Encyclopedia of Catholicism, 1995). Mai pe larg aici http://www.newadvent.org/cathen/12403a.htm. Este „nesocotirea bunătăţii lui Dumnezeu, gândul că Dumnezeu nu ne va pedepsi” (http://www.profamilia.ro/catehism.asp?mic=5). În teologia ortodoxă, acest păcat este definit drept „încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu”, într-o bunătate şi o iertare oferite din capul locului şi care ne rămân oferite indiferent de felul vieţuirii noastre. Atât în catolicism, cât şi în ortodoxie, „încrederea nesocotită” este considerată unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi anume, păcatul împotriva nădejdii.

[12] Montgomery foloseşte termenul „acomodare” (“accommodation”) atât în sensul de împăcare cu limita/acceptare a ei, cât şi ca adaptare la limită, aşa cum în procesul de însănătoşire a ochiului bolnav, acesta învaţă să se adapteze, să se obişnuiască treptat cu lumina.

[13] Autor publicat cu generozitate în România de editura Humanitas (http://www.humanitas.ro/richard-dawkins). În recomandarea uneia dintre lucrările lui Dawkins de pe site-ul editurii citim: „După 150 de ani, teoria evoluţiei prin selecţie naturală continuă să lase iluzia că e uşor de înţeles – şi în genere e greşit înţeleasă, ba chiar e încă respinsă de un număr surprinzător de mare de oameni, în ciuda dovezilor zdrobitoare în favoarea ei care s-au adunat de la Darwin încoace.” (subl. mea, G. F.) http://www.humanitas.ro/humanitas/ceasornicarul-orb

[14] Este o legătură între „sorbirea” provincialismului intelectual (“[...] intellectual provincialism he drank in at Harvard”) şi „scuipatul cernelii” (“all cough in ink”) din poemul lui Yeats citat la început. Spre deosebire de artiştii care scuipă sânge (tuberculoza fiind numită în sec. XIX şi „boala artiştilor”), maeştrii provincialismului intelectual scuipă cerneală. Viaţa nu a trecut niciodată prin ei. Tocmai de aceea se simt îndreptăţiţi să decidă asupra naturii şi originii ei, să presupună („presume,” verbul pe care Montgomery îl vede la temelia atitudinii provincialismului intelectual, înseamnă a presupune în mod abuziv, neîntemeiat, vezi supra, nota 11), că nu există nici un mister, nici o explicaţie neştiinţifică a lumii şi vieţii. Nu există sânge, doar cerneală. O carte precum Clinamen de Stephen Greenblatt (pe acest blog pot fi citite câteva recenzii adunate sub acest titlu) pierde în obiectivitate şi onestitate de la o pagină la alta, pe măsură ce câştigă în aroganţă şi nesimţire. Ironia e că tocmai cei care-i expun pe tinerii români la astfel de mostre de obrăznicie sunt cei dintâi care deplâng ignoranţa înfumurată a studenţilor.

[15] Nu tindem spre unitate şi simplitate în ciuda împrăştierii minţii şi nici datorită ei, ci chiar în condiţiile acestei împrăştieri.

[16] Eroarea intelectuală a prezumării dincolo de limitele cunoaşterii omeneşti este legată de păcatul teologic al prezumării de Flannery O’Connor în Jurnalul ei de rugăciune (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/09/normal-0-microsoftinternetexplorer4.html), unde notează atât presiunea la care era supusă în mediul universitar sceptic şi relativist din Iowa, cât şi efortul ei îndârjit de a-i rezista: “I do not wish to presume. I want to love” (p. 4). 

[17] Potrivit Catehismului catolic, prudenţa este una dintre cele patru virtuţi cardinale, alături de cumpătare, dreptate şi tărie (http://www.catehism.ro/CBC_060.htm).