miercuri, 30 martie 2011

Mircea Platon: Cip la cuib a revenit


De vreme ce nu pare să prindă lungimea de undă a enunţurilor epigramatice, doamna Emilia Corbu va trebui să se obişnuiască să citească texte mai lungi pentru că mai explicite. În aşteptare, voi încerca să avansez câteva propoziţii simple, sperând să mă fac înţeles:
1. Studiile de drept m-au deprins să nu citesc nimic pe diagonală. Cititul pe diagonală costă scump şi povârneşte intelectual.
2. Obişnuinţa de a nu citi pe diagonală m-a ajutat şi pe parcursul studiilor de franceză, şi pe parcursul celor 4 ani de cursuri, examene şi seminarii de istorie sub îndrumarea unor somităţi în domeniu, a unor profesori de a căror apreciere m-am bucurat şi mă bucur.
3. Ce sunt? Îmi place să cred că m-am format şi mă antrenez ca istoric intelectual, ca om pregătit să citească şi să înţeleagă în contextul lor textele modernităţii. Am participat la conferinţe de specialitate, am publicat şi am în curs de apariţie, în ţară şi în străinătate, studii de istorie intelectuală şi am colaborat şi colaborez cu oameni interesaţi de istoria culturală şi intelectuală.
4. Textele despre Mişcarea Legionară pe care le-am scris nu sunt studii istorice, ci texte de opinie, deşi de opinie informată istoric şi care nu poate fi combătută prin aiureli ameninţătoare sau glumiţe fanate. Scriu sau nu în funcţie de miza cauzei şi de timpul pe care mi-l îngăduie priorităţile profesionale şi de familie. Recunosc însa că stropşelile unora mă determină nu să îngrop "barda" – pe care, nefiind legionar, nu o am în dotare –, ci să îmi ascut pana. Şi apoi să înţep diverse baloane şi bule cu pretenţii de infailibilitate.
5. Credeam că şi eu şi dna Corbu ne-am situat, şi în cadrul acestor dezbateri, în orizont teologic, deşi nu avem atestare academică în acest sens. Dar, nu ştiu de ce, mi se pare că milenarismul pro-cuib şi eshatologia anti-cip se îmbina cumva organic la dna Corbu şi că ambele trădează o slabă legătură cu realitatea, deci şi cu istoria.
6. Am observat că, mai nou, semnul suprem de smerenie e să dai fiecăruia "dreptatea" lui. Că asta te cocoaţă pe tine arbitru nu mai contează. Poate că, în România, toate merg atât de prost pentru că am "privatizat" – adică am scos la vânzare şi transformat în acţiuni – mai întâi dreptatea. Oricum, pentru a-i da intimidant de maturei şi de duhovniceşti doamne Corbu "dreptatea" ei, voi încheia cu o strofă dintr-o poezie copilărească, adolescentină şi complet imatură, pe care o citesc uneori, seara, copiilor mei: 

"Cip la cuib a revenit,
Dar în zori, când s-a trezit,
Vrând să plece-n drumeţie,
S-a trezit în... colivie!" [1]

Mircea Platon


NOTĂ:

[1] G. Zarafu (versuri), N. Nobilescu (ilustratii), Cip o păsărică fără frică, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1978.

Pacea „ortodoxă”



Ca orice lucru, caracterul smereniei „ortodoxe” se dezvăluie cu adevărat de-abia în situaţiile în care este pusă la încercare. Una din aceste situaţii este, fireşte, Postul Mare. Ştii, ca ortodox, că te afli în Postul Mare nu doar pentru că aşa o indică calendarul bisericesc, ci mai ales datorită îndemnurilor la linişte şi conciliere „măcar acum, în timpul postului” pe care le faci şi le primeşti cu bunăvoinţă sau mustrător, după caz. Desigur, pacea e unul din darurile lui Dumnezeu („roada Duhului”, Galateni 5, 22) care trebuie rîvnit şi cerut de fiecare creştin, este taina Împărăţiei, cum o numeam în altă parte (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html).
 Ar fi bine aşadar dacă prin îndemnul la pace s-ar înţelege cu adevărat pacea lui Hristos, cea „care covîrşeşte orice minte” (Filipeni 4, 7). Impresia mea este că, dimpotrivă, cel mai adesea pacea cu care ne îndemnăm nu este cea care ne face să-L vedem pe Dumnezeu (Evrei 12, 14), ci pacea care ne permite să ne revedem între noi, este acel „hai să ne împăcăm!” al chefliilor. Este liniştea tulburată de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, care striga după Iisus cu atît mai tare cu cît i se spunea să tacă (Marcu 10, 46-52). Infirmitatea şi moartea nu tulbură pe nimeni – doar tămăduirea şi învierea. Pacea la care ne îndemnăm şi la care facem apel se reduce astfel la respectarea unui consemn: „Nu vorbim despre vedere în casa orbului, nici despre moarte în casa mortului.”
În istorie, apele nu se limpezesc decît clătinîndu-le. Apele lăsate să se liniştească se băltesc. Dacă perioada postului este folosită drept pretext pentru înăbuşirea oricărei încercări de limpezire apele, este fiindcă acum evenimentul care a zguduit lumea din ţîţîni, refăcîndu-i temeiurile, ne cheamă ca martori cu o urgenţă aparte. Dar nu atît urgenţa, cît caracterul acestei convocări este neliniştitor pentru creştini. Vestea bună este bună tocmai pentru că este o veste atît de proastă. Şi nu este o veste proastă pentru că ne spune că sîntem orbi şi morţi. Asta o ştiam. Este o veste oribilă pentru că ne spune că, în realitate, vrem să rămînem orbi şi morţi. Cînd credeam că vestea proastă e de fapt una bună, fiindcă ne spune şi că putem fi vindecaţi, că putem învia, că putem fi mîntuiţi, descoperim că pînă la urmă e tot o veste rea. Şi e rea nu doar fiindcă trebuie să credem în cineva care a sfîrşit prost, dar mai ales pentru că, asemenea lui Bartimeu, trebuie să-L urmăm (Marcu 10, 52).    
Nimănui nu-i plac veştile proaste; dacă e posibil, ortodoxul preferă să le primească înafara postului. Tocmai asta mă face să cred că nicicînd nu este ortodoxul mai puţin creştin decît în timpul Postului Mare. Tocmai acum, cînd se roagă mai mult, se spovedeşte mai des, stă mai mult în biserică, posteşte mai mult. Pentru că le face să-şi găsească pacea, adică să fie lăsat în pace. Pentru că le face pe toate avînd convingerea că omul e pentru rugăciune, pentru spovadă, pentru liturghie, pentru post, cînd toate astea sînt de fapt pentru om. Iar omul pentru Dumnezeu.
Aşa se face că, în numele „păcii”, ortodoxul îţi cere să nu-i vorbeşti despre pace. Să-i dai vestea bună fără vestea proastă, iar vestea proastă ca şi cum ar fi una bună. Este precum în scena de mai jos din filmul Robin Hood: Men in Tights (http://en.wikipedia.org/wiki/Robin_Hood:_Men_in_Tights), cînd Prinţul Ioan, bănuind că Şeriful de Rottingham îi aduce o veste proastă, îi cere să i-o spună ca şi cum ar fi o veste bună.
Vestea bună, pentru lume şi mai ales pentru creştini, este că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat pentru ca noi să trăim în El. Vestea proastă, pentru lume şi mai ales pentru creştini, e că, pentru a trăi în El, trebuie să nu mai trăim în noi.

 





marți, 29 martie 2011

Mişcarea legionară: o tragedie



„Diferenţa dintre tragedie şi dramă,” spune părintele Arsenie Papacioc, „este că în tragedie eroii mor iar în dramă eroii biruie. Noi n-am avut tragedii pe Golgota, am avut drame, eroii noştri au biruit” (http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/parintele-arsenie-papacioc/diferenta-intre-tragedie-drama-546.html) Despătimirea, spune părintele Arsenie mai departe, face diferenţa dintre una şi alta, dintre biruinţa morţii şi biruinţa asupra morţii. Este diferenţa dintre biruinţa legionară şi biruinţa creştină, dintre uciderea trădătorului şi rugăciunea pentru el. Dacă suferinţa celor din închisori ar însemna doar etapa culminantă a experienţei legionare, ea nu ar fi decît o tragică înfrîngere. Dacă însă ea ar fi, aşa cum lămuritor a subliniat dl Radu Preda în cadrul emisiunii Actualitatea credinţei din 24 februarie 2011 (http://www.romania-actualitati.ro/actualitatea_credintei_arhiva_audio-10491), o descoperire cu adevărat a credinţei creştine, ea ar putea fi privită ca o dramatică biruinţă.
Ce este tragic în episodul legionar este mai ales refuzul susţinătorilor  lui de astăzi de a admite această distincţie, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd sunt aduse pe Dealul Căpăţînii orice fel de cranii găsite în cale, de os, de lemn ori de oţel. Presupun că acest refuz este determinat de confuzia dintre catharsis şi despătimire, dintre sacrificiu şi jertfă, ceea ce mă face să cred că el este propriu fie unei mentalităţi romantice, fie celei de spectator mai degrabă decît celei de participant real. Nu vreau să speculez asupra acestui punct, mai ales că am făcut-o deja în articolul despre fariseismul legionar (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/legionarism-si-fariseism.html; urmează că filolegionarul de astăzi nu este decît un spectator care se pretinde actor, un spectator care joacă rolul – hupokrisis – unui actor). Vreau doar să observ încă o dată [1] că tocmai incapacitatea de a vedea în experienţa unora dintre legionarii întemniţaţi o etapă de o natură diferită de traseul lor de pînă atunci înseamnă a le refuza practic posibilitatea „eliberării”, respectiv a recuperării lor în sens creştin. A descrie traseul celor închişi în termenii unor etape consecutive – de la iniţierea din cadrul Frăţiilor de cruce la suferinţa din temniţe – înseamnă a-i integra în mod irevocabil unui destin tragic, a cărui continuitate legionară este asigurată de suferinţă. Astfel înţeleasă, probabil că suferinţa este necesară spectatorilor deveniţi dependenţi de ea; trebuie spus însă că, dacă o lipsim de atributul creştin, prezent doar ca ornament sau instrument în doctrina legionară, nu facem decît să anulăm ori să întîrziem iresponsabil asumarea creştină a celor închişi.
Prin urmare, nu trebuie nimeni să se teamă că va fi privat de suferinţă; dimpotrivă, creştinismul vrea doar să ne ofere o altfel de suferinţă, una care străpunge istoria. O suferinţă care ne poate preface din spectatori în actori ai rolului Vieţii noastre. Dar pentru ca acest lucru să se întîmple, trebuie să admitem că nimic din ce a precedat momentul închisorii nu a fost în mod esenţial creştin.
O precizare pe care o face de altfel şi dl. Preda în emisiunea menţionată mai sus, atunci cînd subliniază că o organizaţie definită prin violenţă, uniformizare şi cultul personalităţii nu are nimic în comun cu creştinismul. Prin urmare, subliniază dl. Preda, „nu e nimic de salvat din naţionalismul Mişcării Legionare.” A crede că „poţi construi un naţionalism bazat pe exclusivism”, consideră d-sa mai departe, înseamnă „să-ţi lipsească o doagă”. În continuare voi reda partea finală a intervenţiei domniei sale:

„Majoritatea celor care au rezistat în puşcăriile comuniste nu au rezistat, îndrăznesc să spun, doar pentru că au fost alimentaţi de ideologia legionară, ci pentru că au avut o stofă umană de calitate şi, în plus, unii dintre ei au descoperit calea credinţei cu adevărat atunci cînd au făcut experienţa aceasta extremă, deci nimeni nu contestă aceasta. Dar iertaţi-mă, este o formă foarte perversă de a legitima post-martiric o mişcare din pricina căreia nişte oameni au intrat în puşcărie. Puşcăria nu a făcut pînă acum pe nimeni erou doar prin simplul fapt că a stat în ea. Puşcăria a făcut din oameni simpli eroi în măsura în care aceştia şi-au salvat, repet, umanitatea, umanitatea, cum au făcut-o de pildă Gafencu sau Vulcănescu, dar nu pentru că au intrat cu o idee fixă şi tot cu aia au ieşit. Nu, nu fixaţia ideologică face pe cineva martir sau, dacă vreţi, mărturisitor, sau erou civic, ci faptul, esenţial, că a intrat dintr-un motiv politic dar a rezistat acolo pentru faptul că a ştiut să fie în continuare om şi, cum a fost cazul pentru mulţi, să fie om care conştientizează dimensiunea sa spirituală.”  

NOTE:

[1] "Temniţa deţinutului legionar nu este locul unde ajungem, ca evoluţie firească a unei credinţe curate, ca „preţ” gata să fie plătit de tinerii pregătiţi în Frăţiile de cruce pentru acest moment, ci locul de unde trebuie să plecăm." http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/consideratii-de-prisos-despre-o-tema.html


luni, 28 martie 2011

Legionarism şi fariseism


Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu
Romani 3, 22-23.

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar în România duhovnicia e treabă serioasă. Ba, dacă nu m-aş teme că ar exista pericolul să fiu corect înţeles, aş spune că e lucrul dracului. Gîndul ăsta mi-a venit prima dată cu aproape un an în urmă, cînd am întîlnit pe blogul unei stele (ca să nu spun star) al noii constelaţii duhovniceşti formate în ultimul deceniu un sondaj de opinie legat de calitatea duhovnicească a unui comentariu. Şi aproape că-mi uitasem gîndul, cînd mi l-a reamintit un articol postat zilele trecute pe un blog (aparent din aceeaşi constelaţie), unde se preciza că ceea ce eu luasem drept recomandare, şi anume învăţarea de imnuri legionare, nu fusese decît o glumă. Imatur duhovniceşte şi lipsit de simţul umorului, nu mai vorbesc de viziunea istorică, nu aveam cum să-mi închipui că se poate glumi pe seama legionarismului în sine; admit însă că e o glumă, o gogoaşă – chiar dacă una înfuriată – pretenţia celor care văd în Mişcarea Legionară (ML) o expresie deopotrivă a tradiţiei româneşti şi a creştinismului. Dacă această pretenţie nu este decît o mistificare a realităţii, respectiv a tradiţiei creştine şi a culturii tradiţionale româneşti, aşa cum în moduri diferite au încercat să arate Mircea Platon, Alexandru Racu şi cu mine, urmează că a-i atribui legionarismului caracter creştin nu este decît o formă de fariseism, înţeles în mare ca existenţă duplicitară. De aceea, socotesc că prezentarea sensului teologic al fariseismului şi legătura lui cu discuţiile despre „creştinismul” Mişcării Legionare ar fi utilă atît pentru că în ortodoxia românească duhovnicia bate teologia de-o rupe, lăsînd-o adeseori în nesimţire, cît şi pentru că se poate observa un remarcabil acord de principiu între creştinii „duhovniceşti” şi avocaţii „obiectivi” ai caracterului creştin al ML.

În sens comun, fariseismul este un echivalent pentru prefăcătorie. Fariseul nu este un simplu vanitos, ci mai ales cineva care vrea să scoată un profit din imagine (a sa ori a afacerii sale, ori/şi a grupului său). În timp ce vanitosul se mulţumeşte cu aprecierile celor din jur, fariseul se foloseşte de ele pentru a face carieră, pentru a renegocia, pentru a încheia un contract, etc. Vanitosul este mîndru, şi tocmai asta îl împiedică să atingă starea de degradare sufletească a fariseului. De pildă, în timp ce vanitosul nu se justifică, fariseul o va face întotdeauna. Iar cînd nu se poate justifica, îşi cere iertare. Şi cerutul iertării, şi justificarea sînt strategice. De aceea, ele sînt făcute în public. Îşi rupe hainele, îşi pune cenuşă în cap, posteşte şi îşi cere iertare: la birou, pe blog, în metrou, fariseul are martori. Căci ©smerenia este programul principal de editare şi îmbunătăţire a propriei imagini. [1] În cazul fariseului vanitos, o specie care combină tot ce e mai rău în fariseu şi în omul vanitos, justificarea rămîne publică decît că se face doar în raport cu instanţele supreme: Dumnezeu, Neamul, Cerul.
Prin urmare, prin „fariseu” este înţeles în genere atît cel care se pretinde virtuos fără să fie, cît şi cel care este virtuos pentru imagine. Această descriere a fariseismului se regăseşte în înţelegerea creştină a termenului, pentru care dorinţa mea de a fi iubit de oameni mai degrabă decît de Dumnezeu este un păcat. [2] Dar fariseismul nu este o simplă  cochetărie cu lumea, cum s-ar putea crede; dacă Hristos îl condamnă atît de sever e pentru că fariseismul este o luare în posesie a lui Dumnezeu în numele unui mandat special (încredinţat prin elecţiune divină) şi, ca răspuns la această alegere, în numele unei virtuţi anume, oricare ar fi aceea: respectarea Legii, spiritul de jertfă, spiritul civic, iniţierea cabalistă, etc. Odată ce ai identificat esenţa lui Dumnezeu şi ai realizat-o la nivel personal sau de grup, te simţi îndreptăţit să consideri că Dumnezeu este cu tine, este al tău, doar al tău şi al celor împreună iniţiaţi cu tine. Vocabularul de teologie biblică (Cerf, 1988), trimite pentru acest sens al fariseismului în special la capitolul 11 din Epistola către Romani, unde este discutată convertirea lui Israel. Potrivit acestui capitol, de vreme ce căderea lui Israel a însemnat „îmbogăţirea” neamurilor, cu atît mai mult va fi întoarcerea lui Israel (v. 12). Altoirea şi tăierea ramurilor este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu spre sporirea şi întoarcerea tuturor, a celor sălbatici cît şi a celor fireşti (v. 17-24). Urmează că fariseul este cel care vrea ca Dumnezeu să se oprească din această lucrare doar pentru a o continua el însuşi. Printr-o stranie răsturnare de planuri, cine pune în discuţie creştinismul Mişcării Legionare, adică al unei grupări care a exclus posibilitatea convertirii lui Israel, reflectă o atitudine fariseică. Pentru iudeul fariseu din Noul Testament, prototip al credinciosului consolidat într-un sistem legalist care-l exclude pe Dumnezeu, Iisus nu poate fi decît un impostor, un fariseu, precizează Vocabularul de teologie biblică. Tot astfel, pentru legionarismul zăvorît în cadrul unui sistem panteist-naţionalist, de „soare şi sînge”, a cere o credinţă în acord cu Crezul şi cu învăţătura Bisericii este o dovadă de anacronism, deci de fariseism, de vreme ce  în epocă, se presupune, lucrurile nu erau prea clare în legătură cu creştinismul. Importantă nu este participarea credinciosului la viaţa Bisericii, la Viaţa lui Hristos, ci moartea pentru Căpitan, moartea legionară:

„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.” [3]

Fariseul este cel care condiţionează convertirea omului şi iertarea dăruită de Dumnezeu de ceva exterior credinţei în Hristos susţinînd că tocmai acel aspect exterior ar constitui esenţa învăţăturii evanghelice (Matei 15, 8-9). În acest sens, fariseu nu este doar credinciosul care nu se străduieşte să trăiască în acord cu credinţa în Hristos, ci mai ales cel care crede într-un fals hristos, într-un alt testament, de preferinţă „spiritual” însă numaidecît adaptat vremurilor. Fariseul este duplicitar (cf. gr. hupokritos, actor), [4] el joacă un rol, deci crede fără să aparţină sau aparţine fără să creadă: fie spune ce nu crede, fie nu spune ce crede, fie ajunge să creadă ce spune, fie trăieşte altfel decît crede, fie spune şi trăieşte aşa cum crede fără a avea însă credinţa Bisericii,  fie se-nchină în numele Sfintei Treimi la icoana Căpitanului, oricare ar fi acela.
În numele propriei misiuni, fariseul anulează misiunea Bisericii, mandatul ei de a „boteza toate neamurile” (Matei 28, 19). Este de aceea surprinzător să vezi că atunci cînd încerci să subliniezi universalitatea Bisericii, amintind că Hristos „vine şi în celulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă a penitenciarului”, eşti acuzat de spirit inchizitorial. A apăra posibilitatea unei  „sobornicităţi deschise” [5], prin realizarea unei „uniuni care nu subordonează o persoană alteia sau în care instituţia nu e concepută ca ceva extern sau superior sau represiv pentru persoanele implicate în ea", [6] dovedeşte, în mentalitatea unor ortodocşi români de astăzi, orgoliu, imaturitate duhovnicească şi fariseism.
Convingerea că eşti situat mai bine decît altul în privinţa mîntuirii nu indică neapărat o conştiinţă fariseică. Cîtă vreme această certitudine („siguranţa mîntuirii”, cum o numesc fraţii reformaţi) nu generează un sentiment de superioritate, ci provine din conştiinţa adevărului, ea este firească. După cum o demonstrează pilda cu Vameşul şi Fariseul, fariseic este mai ales gîndul că sînt situat mai bine decît alţii în virtutea meritelor proprii. Nu contează cît de mari sau de meschine sînt aceste merite; dacă ajung să mă deosebească de un altul înaintea lui Dumnezeu, ele sînt la fel de neînsemnate indiferent că e vorba de zeciuială sau de „jertfă”. Iar dacă sînt făcute în Hristos, toate sînt la fel de mari. Or, în Hristos nu pot fi făcute decît cele ale lui Hristos. Cum poate fi al lui Hristos un apel de genul: „România a românilor. Pentru jidani, Palestina. Dreptate românului şi moarte trădătorului”? [7]
Dacă să fii smerit înseamnă să te vezi aşa cum eşti, urmează că smerenia este numele creştin al simţului realităţii. Cum spune părintele Rafail Noica: „Ce este smerenia? Realismul: ăsta sînt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa!” [8] Din acest punct de vedere, mi se pare important că Mircea Platon pune problematica legionarismului în relaţie cu simţul realităţii. [9] Pentru că, în baza unei minime informaţii, chiar şi un necreştin ar putea vedea cît de întemeiată este pretenţia ML la creştinism. Nu e nevoie de mai multă informaţie, de surse, de obiectivitate, în acest caz, decît avea nevoie orbul din naştere să ştie că a fost orb iar acum vede (Ioan 9, 1-41). Nu este nevoie decît de simţul realităţii, de simţul văzului. Tocmai de aceea, pentru că fariseii spun „vedem”, „păcatul lor rămîne asupra lor” (Ioan 9, 41). Acest refuz al realităţii este lucrul dracului, oricît de duhovniceşti ar fi motivaţiile lui, pentru că e rescriere a realităţii. Sofismul este, în ultimă instanţă, un act magic.
Să presupunem că a susţine creştinismul ML înseamnă, aşa cum s-a spus, a apăra Biserica în timp ce, dimpotrivă, a contesta creştinismul ML înseamnă a lovi Biserica şi a susţine implicit, din teamă sau interes, atît ideologia corectitudinii politice cît şi obiectivele „conservatorilor” lui Dan Voiculescu. Apărînd caracterul creştin al ML, deci al unei grupări politice, apăr Biserica; refuzînd acest caracter, atac Biserica doar pentru a face jocul altei grupări politice. Cine apără creştinismul Mişcării nu politizează logica creştină; cine pune în discuţie creştinismul Mişcării în termenii teologiei creştine politizează învăţătura creştină.
Oricît de confortabile ar fi aceste polarizări, poate că e bine să nu excludem posibilitatea ca în ceea ce ar putea părea la prima vedere o ameninţare la adresa Bisericii să se ascundă un apel, deci o şansă de înnoire şi curăţire, şi nici posibilitatea ca anumite reacţii de apărare a Bisericii să camufleze intenţii necurate. Bisericile nu pot fi doar demolate: ele pot fi şi deplasate, translatate. Credincioşilor ar trebui să le pese nu doar că, prin deplasare, locaşul a fost salvat, cîtă vreme destinaţia şi noul loc (în sens fizic sau spiritual) sînt decise de raţiuni non-teologice („urbanistice”, în cazul regimului Ceauşescu). [10] Cele mai teribile deplasări, translatări sînt de fapt cele în ordine spirituală, cele care se petrec atunci cînd locaşul rămîne pe loc, aşa cum vedem că se întîmplă în cazul creştin-democraţiei sau în cazul creştinismului „duhovnicesc”. Traducerile „trădătoare” nu sînt cele care folosesc perifraze, oricît de extinse, pentru a reda un singur cuvînt din limba-sursă, ci acelea care folosesc termeni identici pentru redarea unor cuvinte diferite. Prin urmare, nu înţeleg cum se poate invoca absenţa Sbornicului ca o scuză pentru aderarea creştinilor români la legionarism.
Sigur că atunci cînd încercăm să înţelegem un eveniment sau un fenomen, trebuie avut în vedere şi contextul lui. Dar care context? Cînd discutăm ortodoxia unei grupări sau a unei persoane, contextul nu poate fi decît însăşi tradiţia Ortodoxiei. [11] Iar dacă ortodoxia românească a fost cu adevărat afectată de măsurile luate în timpul domniei lui Cuza, [12] înseamnă că ML a redescoperit creştinismul pe măsură ce ortodoxia se redescoperea pe sine. Cum se explică atunci că, pe măsura ce ortodoxia se descoperea mai bine, după cum o dovedesc articolele din epocă ale lui M. Vulcănescu sau ale părintelui Stăniloae, ML se inventa mai mult?
Şi se inventează încă: selectăm astăzi din ML doar ce este valid, aşa cum ML selecta din creştinism ce i se părea valid. Selectăm astăzi din ML lucrurile compatibile cu creştinismul, după cum ieri selectam din creştinism lucrurile compatibile cu ML. Selectăm, alegem: esenţa ereziei.
Lăsînd la o parte că nici creştinii de pînă la Edictul din 313 nu aveau Sbornicul, dar asta nu i-a împiedicat să rămînă creştini cu preţul vieţii lor (ca să nu mai spun că cei din perioada apostolică nu dispuneau decît de Vechiul Testament!), nu este exclus ca cei care au aderat la legionarism să o fi făcut şi în condiţiile familiarităţii cu Sbornicul şi cu alte lucrări esenţiale ale spiritualităţii româneşti. Pentru că dacă familiaritatea cu Scriptura şi tradiţia creştin-ortodoxă nu i-a împiedicat să intre în Legiune, nu văd cum ar fi reuşit să o facă Sbornicul sau Patericul. Aşa cum Scriptura a devenit o criptograma accesibilă doar cifrului oferit de Cărticică (împreună cu alte scrieri legionare, vorbe de duh şi priviri cu subînţeles transmise din generaţie în generaţie), tot astfel şi Sbornicul putea deveni doar o anexă a spiritualităţii (neapărat duhovniceşti) a noilor apostoli, rămaşi creştini cu preţul vieţii altora. Fiindcă asasinatul nu era doar un accident nefericit produs din excesul de zel al unor lideri fanatici, ci un punct esenţial al doctrinei legionare. Asasinatul era teoretizat ca un mijloc de eliberare a neamului românesc de „hidra iudeo-masonică”. [13] Din acest punct de vedere, discursul legionar despre jertfă este o impostură, o ipocrizie, un fariseism cîtă vreme jertfa nu înseamnă decît consecinţa unor acţiuni criminale. Legionarul asimilează pedepsirea sa unei jertfe tocmai pentru că se simte nevinovat. [14] El face ceea ce ar trebui să facă neamul şi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Legionarul este ipostazierea neamului şi a Bisericii totodată. Legionarul nu a venit să strice jertfa lui Hristos, ci s-o „plinească”:

„Noi credem ca învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va fi doborâta nici de portile iadului, pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu. […] Numai aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Isus Cristos, numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.” [15]

          În definitiv, Antihrist are nevoie de Biserică. Va apăra Biserica, fiindcă el nu poate veni decît prin Biserică. Şi, pentru că are nevoie de o Biserică care să-l recunoască, care să ni-l traducă, el va traduce Biserica, creştinismul, într-un Esperanto religios în care se vor recunoaşte nu doar toate confesiunile creştine, ci şi toate religiile şi credinţele lumii: Sfîntul Maxim Mărturisitorul va sta atunci între „sfîntul” Pleşu, de-o parte, şi „sfîntul” Pixel de cealaltă, [16] în timp ce dreapta, şi mai ales dreapta creştină va jubila, satisfăcută de înfrîngerea definitivă a materialismului.
Legionarii erau gata să ucidă pentru realizarea unei Românii ca soarele sfînt de pe cer. Poate că, dacă contextul le-ar fi permis-o, nimic nu ne împiedică să credem că ar fi continuat să ucidă: în fond, o astfel de ţară este tot atît de greu de realizat ca şi epoca de aur. Ce deosebeşte însă ML de alte organizaţii cu vocaţie totalitară, este pregătirea legionarilor pentru a plăti preţul visului lor. Precum sforarul magician Yagyu şi stăpînul său Iemitsu din filmul Shogun’s Samurai, [17] legionarii erau pregătiţi pentru consecinţe. Pentru un singur lucru nu erau pregătiţi, după cum au dovedit-o şi controversele din ultima lună: pentru sfîrşitul visului:

Noi nu avem a păstra si apăra decât un vis, o vedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire, este sa-l daruiesti altora, la cât mai multi.” [18]

În filmul japonez, singurii pregătiţi cu adevărat să moară sînt oamenii cu simţul realităţii, pentru care realitatea este mai importantă decît visul. Precum Tadanaga, fiul mai mic al shogunului ucis de oamenii lui Iemitsu. Tadanaga, succesorul legitim, este pregătit să moară el pentru alţii, nu ca alţii să moară pentru el. Nu doar că nu cheamă la „jertfă”, dar nici măcar nu acceptă „jertfa” altora. În schimb, Iemitsu, fratele mai mare, este gata să-şi ucidă părinţii şi să se lepede de Buddha. Iemitsu, vezi bine, are o „chemare”. Şi Iemitsu, şi Tadanaga mor. Dar numai unul a trăit; celălalt a visat doar. În schimb, Yagyu, „doctrinarul”, sofistul, fariseul, duplicitarul prin excelenţă, nici nu moare, nici nu trăieşte: bîntuie doar, strîngînd la piept capul lui Iemitsu, shogunul paricid şi fratricid, căutînd să afle în visul cărui vis se află.  


NOTE:



[2] Pentru multiplele categorii de fariseu, vezi aici: http://www.boundless.org/2005/articles/a0001684.cfm

[3] Ion Moţa, „Măsura creştinătăţii noastre?” http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm Trebuie citit în continuare ce înseamnă pentru Moţa a te jertfi cu adevărat.




[7] Cărticica şefului de cuib, punctul 83.



[10] ”Din punct de vedere spiritual, biserica mutată nu mai există. Locul sacru e acolo unde a fost sfinţit altarul. Faptul că mai exista nişte ziduri, cu o formă similară bisericii iniţiale, nu înseamnă ca acea biserică mai există” Augustin Ioan, citat în Steliu Lambru, „Jocul de cuburi. Procedeul translatării clădirilor în România lui Ceauşescu”, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/jocul-de-cuburi-procedeul-translatarii-cladirilor-in-romania-lui-ceausescu/

[11] După cum arătam în altă parte, “Înţelesul lucrurilor este consemnat în numele lor, dar numele nu-şi pot păzi înţelesul. Tradiţia reprezintă această slujire a înţelesului, contextul în care înţelesul a fost asigurat. Un înţeles asigurat nu este unul blocat, imobilizat într-o singură şi definitivă semnificaţie. Un înţeles asigurat prin grija tradiţiei este unul care poate şi trebuie să însemne întotdeauna mai mult, niciodată mai multe. Cuvintele ajung să mintă, scrie O.B., din cauza unui context mincinos (p. 209). Un context mincinos este unul care a străpuns tradiţia, reuşind să construiască o tradiţie mincinoasă. Una lipsită de sîngele, de carnea înaintaşilor. Una «spirituală».” http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm

[12] Concluzie dificil de stabilit, totuşi. Perioada Cuza a însemnat nu doar secularizare (trecerea în posesia statului a proprietăţilor mănăstireşti şi în subordinea statului a învăţămîntului teologic), ci şi unificare bisericească şi punerea temeliei autorităţii sinodale, precum şi activitatea remarcabilă a unor ierarhi precum Sfîntul Calinic (care, în calitate de elector, l-a ales de altfel pe Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti).

[13] Vezi în special capitolul „Problema jidănească” din Pentru legionari de Corneliu Zelea-Codreanu

[14] „Ceea ce nu înţeleg sînt poate şi uneltirile şi toate diavoleştile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele. […] Totuşi, opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţia noastră. Şi jertfa noastră va creşte pînă la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecător, ne va auzi şi pe noi.” Corneliu Zelea-Codreanu, Însemnări de la Jilava, Sfintele Paşti 1938, 24 aprilie.

[15] Ion I. Moţa, Cranii de lemn, („Libertatea” nr. 37-38 Crăciun 1936), http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

[16] "St Pixels may fall outside of what is traditional but we still consider it a genuine church. It is a real parish of real people who don't stop being members when they log off. It is not a second-class experience, just a different one. The site appeals to a whole spectrum of people, ultimately we are hoping to encourage faith."  http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/magazine/6517807.stm


[18] Alexandru Cantacuzino, martie 1937, http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm


joi, 24 martie 2011

MIRCEA PLATON: Certificate de smerenie


"Smerenia" este ultimul refugiu al ticălosului. Încă din grădina Raiului, minciuna a apărut târându-se. Literatura clasică e plină de personaje, precum Volpone al lui Ben Jonson sau Tartuffe al lui Moliere, a căror decrepitudine morală se ascunde în haină umilă şi ale căror minciuni sunt ocultate de frecarea mâinilor ca într-un soi de pasă magică bombănită, de pantomimă slinoasă. Modul în care, în literatura clasică şi/sau creştină, e scoasă la iveală impostura fundamentală a acestor personaje e raportându-le vorbele de azi la cele de ieri şi vorbele de ieri şi de azi la fapte. Raportându-i, adică, la realitate. Caracteristic orgoliosului, în haină umilă sau neprefăcut, e refuzul raportării la realitate, la evidenţă. Cel care acceptă evidenţa şi se închina în faţa adevărului nu poate fi acuzat de orgoliu de cineva pentru care adevărul nu contează. Cineva pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin "adevăruri"  tactice şi minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi.
Din păcate, regimul comunist a cultivat la români tocmai acest tip de virtuozitate, care ţine de refuzul îmbinării cuvântului cu sensul şi al sensului cu viaţa. În comunism, singurul lucru pe care, din punct de vedere oficial, îţi era îngăduit să îl faci individual era autocritica. Îţi făceai autocritica în faţa colectivului, nu se autocritica colectivul în faţa individului. Conştiinţa individuală trebuia racordată la adevărul maselor. Adevărul era o chestiune stabilită doar de organele competente. Adevărul obiectiv era considerat burghez şi trebuia înlocuit cu adevărul ştiinţific, rod al concepţiei înaintate despre lume şi viaţă a Partidului. Astfel, dacă un muncitor vedea că în magazine nu se mai găseşte pâine şi rostea adevărul obiectiv, corespunzător adică realităţii: "În magazine nu e pâine", el se făcea vinovat de subiectivism burghez, de individualism şi de orgoliu. Adevărul ştiinţific, marxist-leninist, corect, era cel care ţinea cont de lupta de clasă şi de drumul pe care era angajată România, cel al construirii unei societăţi mai bune şi mai drepte. Şi adevărul ştiinţific era că, spunând că la alimentara nu e pâine, el sabota această luptă. Adevărul deci nu era lipsa pâinii, ci sabotajul lui, care trebuia condamnat de toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate.
Până la venirea comunismului, adevărul, ca şi basmele, nu era inventat şi impus de sus, ci moştenit. De aceea, orgolios nu era cel care ţinea să păstreze şi să transmită mai departe adevărul, sau basmul, ci doar cel care voia cu orice preţ să inventeze un adevăr potrivit doar pentru el şi ai lui. Aşa se explică şi inaderenţa lumii româneşti la comunism, un mit politic care nu avea nimic în comun cu lumea tradiţională românească. Şi aşa se explică şi succesul, relativ, al Mişcării Legionare, o formaţiune care s-a prevalat de multe elemente creştine sau folclorice româneşti. Dar cel mai bun semn că atât comuniştii cât şi Mişcarea Legionară erau de fapt purtătoare ale unor "adevăruri" inventate, nu ştafete politice ale unor adevăruri moştenite, e organizarea lor alveolară, în celule de partid, respectiv cuiburi, locuri unde membrul avea datoria să îşi facă, după cum spune Cărticica şefului de cuib, "toată şcoala". Membrul trebuia ferit de contactul cu realitatea, care l-ar fi expus tentaţiei burgheze a adevărului obiectiv, pentru a putea fi educat în cultul adevărului ştiinţific, avansat, venit de sus, de la Comitetul Central sau de la "Şef". [1]
Desigur că, în realitate, lucrurile se puteau petrece altfel. Primul articol pe care l-am publicat la începutul acestei lungi şi din ce în ce mai tenebroase dezbateri a fost dedicat tocmai relativizării influenţei "educaţiei" legionare în favoarea readucerii în prim-plan o omului şi a mediului său familial de formare. Celor care vedeau o linie dreaptă între "educaţia" legionară şi sfinţenia unor deţinuţi politici, le răspundeam încercând să aduc în discuţie şi alţi factori - cum ar fi familia sau mediul patriarhal românesc - care ar fi putut contribui la educaţia creştină a unuia sau altuia dintre cei care au rezistat sau au murit creştineşte în închisoare. Pentru a centra întreaga dezbatere pe om, trebuie să relativizăm infailibilitatea "şcolii de caractere" legionare şi să aducem şi alţi factori în discuţie. Pe lângă familie, ar putea intra în discuţie, de exemplu, şi prieteniile legate de adolescenţi care s-au întâlnit în "Frăţiile de cruce". E prietenia lor, mai formativă poate decât lectura literaturii de propagandă legionară, intrinsec "legionară"? Comuniştii de ieri şi apologeţii Legiunii de azi considerau şi consideră că da. Unii, pentru a condamna, ceilalţi, pentru a instituţionaliza un anumit tip de creştere, o anumită tehnologie de formare a "omului nou".
Din punctul meu de vedere, tocmai pentru că dezbaterea e despre om trebuie problematizată influenţa Mişcării Legionare asupra membrilor ei. Şi unul din modurile de a problematiza această influenţă e de a cerceta literatura folosită la educarea membrilor. Dacă literatura fundamentală a unei mişcări politice voit creştine păcătuieşte de fapt prin distorsionări grave ale adevărurilor de credinţă, dacă organizarea şi multe din acţiunile unei mişcări politice declarat creştine sunt în contrast evident cu ceea ce ar trebui să fie o viaţă creştinească, oare avem dreptul să ignorăm acest lucru? Nu compari ML cu Biserica, dar ai dreptul să judeci măsura în care ML şi-a asumat cu adevărat adevărul de credinţă Ortodox. Oare dacă creştinii se mântuiesc stând în Biserică, Mişcarea Legionară se mântuieşte camuflându-se în sfinţii care i-au călcat la un moment-dat pragul? Poate o învăţătură greşită fi justificată de sfinţenia celor care o îmbrăţişează? Poate un nazist ascetic justifica rasismul? Poate viaţa lui Gafencu salva retrospectiv Cărticica şefului de cuib?
Atunci ar trebui rescrisă nu doar istoria Mişcării Legionare, ci a întregii Biserici, de vreme ce e plin trecutul de "eretici" virtuoşi şi de sfinţi năprasnici. Sau de oameni aparţinând altor confesiuni care au trăit şi au murit consecvenţi cu învăţătura lor de credinţă în Hristos. Două dintre figurile la care mă raportez cu tandreţe sunt, de exemplu, cea a lui Edith Stein, care după o adolescenţă atee s-a convertit la catolicism şi a murit gazată la Auschwitz în 1942, şi cea a Dietrich Bonhoeffer, teolog luteran german, anti-nazist, executat prin spânzurare în 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de prăbuşirea totală a regimului hitlerist. Şi măicuţa catolică şi teologul luteran au suferit şi au murit crezând în Hristos. Pot să mă raportez la ei şi să mi-i ţin aproape? Pot. Aţi fi acord să îi trecem în calendarul Ortodox? Nu. De ce? Pentru că există, între noi şi ei, o deosebire de adevăr de credinţă.
Dacă Mişcarea Legionară e o mişcare creştină, dacă în creştinism ceea ce contează e Adevărul, şi dacă un sfânt e cel care se face una cu Adevărul, cât loc mai e într-un sfânt pentru erorile, ereziile şi minciunile propagandei legionare? Cum poate fi sfinţenia rod al minciunii, cum poate fi dreptatea rod al strâmbătăţii? Dacă durerea creştinilor e că nu pot trăi la nivelul lui Hristos, problema Mişcării Legionare e că nu s-a ridicat niciodată la nivelul sfinţilor pe care unii îi revendică în numele ei acum.  A dat Mişcarea Legionară şi ticăloşi? A dat. În ce măsură aceştia au fost excepţia şi în ce măsură regula, rămâne de cercetat. Oricum, nu trebuie pierdută din vedere posibilitatea ca unele persoane să depăşească, în evoluţia lor, momentul aderenţei la Mişcarea Legionară. Legionarismul nu e o genă. Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe. În cazul în care Mişcarea Legionară nu a dispărut, trebuie precizată structura ei ierarhică şi corpusul doctrinar actuale, precum şi legitimitatea actualei structuri ierarhice. Există, de exemplu, un purtător de cuvânt al Mişcării Legionare de astăzi? Dacă există, în ce măsură practică încă ML dublul limbaj?
Acestea sunt întrebări şi consideraţii mult mai relevante pentru o discuţie pertinentă decât "orgoliul" preopinenţilor. Nu doar orgoliul, ci şi beţia, curvia, iubirea de arginţi, lăcomia şi invidia pot afecta şi afectează scrisul unuia sau altuia. Ar trebui oare ca, înainte de a ne apuca de scris, să mergem cu toţii la un oficiu specializat în acest sens pentru a obţine diplome de bună-purtare? Din punctul meu de vedere, onestitatea argumentului e un mai bun indiciu al bunei-purtări decât orice invocare mieroasă a "orgoliului" preopinentului. Lepădarea de sine începe acceptând justeţea unui lucru, chiar când îl înfăptuieşte/spune cineva de care nu îţi place.

P.S. Tocmai terminam acest text când s-a publicat şi textul doamnei Emilia Corbu. Înţeleg că doamna Corbu şi-a exersat îndelung, în ani grei de facultate, arta citirii enciclopedice pe diagonală şi că nu are timp. De aceea voi fi scurt. Articolele mele despre ML (3 şi cu ăsta 4) sunt articole de opinie, nu studii istorice. Am precizat acest lucru. Scriu ca un creştin îngrijorat de ce se petrece în Biserica mea. Cam la fel cum a scris şi scrie şi doamna Corbu, deşi nu e absolvent de teologie şi nici inginer, despre miza duhovnicească a cipurilor.

Mircea Platon


NOTE:

[1] De exemplu, în 1939, comuniştii europeni şi americani loiali Moscovei au abandonat retorica luptei împotriva Germaniei naziste îndată ce s-a încheiat pactul Ribbentrop-Molotov şi linia Moscovei le cerea de acum comuniştilor să militeze pentru "neutralitate" şi "pace".

         

marți, 22 martie 2011

MIRCEA PLATON: PAROLA ŞI PINUL



1. Articolul meu "Primăvară, 'aburi' şi gloanţe" a fost un articol de opinie. Confruntat apoi cu afirmaţiile dlui Claudiu Târziu – care declara că istoricii nu s-au pus de acord cu privire la caracterul fascist al Mişcării Legionare – am revenit cu un nou articol de opinie. Opinie pe care am simţit nevoia să o susţin cu un mănunchi de note bibliografice. Nu ştiam că există printre noi jurnalişti care se tem de note bibliografice ca dracul de tămâie sau care le ţin la aşa mare respect încât consideră "ştiinţific" sau "orgolios" orice demers acompaniat de câteva referinţe.
2. Alexandru Racu a făcut apel la Sinodul B.O.R. în scopul clarificării problemei Ortodoxiei doctrinei, metodelor şi moştenirii legionare. Demersul său a fost catalogat drept orgolios şi inutil.
3. Gheorghe Fedorovici a purces să arate de ce nu crede că doctrina, metodele şi legatarii Legiunii sunt în acord cu "linia Bisericii". A fost considerat orgolios. Şi, el personal, inutil.
4. Odată ce ni s-a interzis să mai deschidem gura – fie pentru a cere Sinodului să ia în considerare o anumită chestiune, fie pentru a arăta de ce credem că problema legionară e gravă nu pentru că e acută, ci pentru că e cronică şi tinde să devină structurală – au început să ni se pună vorbe în gură. Astfel, s-a trecut la speculaţii despre ce anume am putea spune împotriva lui Mircea Vulcănescu şi de ce nu am avea dreptate. În esenţă, nu am avea şi nu avem dreptate din cauza contextului: legionarii nu aveau cum să ştie în anii '30 că doctrina şi metodele Mişcării Legionare erau străine de duhul Ortodoxiei.
5. Cum nu am fost niciodată un admirator al băilor de nămol, voi pune capăt aici articolelor mele de opinie pe acest subiect. Nu înainte însă de a răspunde unei întrebări. Dl Codrescu se întreba, retoric, de ce anume să îl creadă pe Mircea Platon, care spune că ML nu a fost creştină, şi să nu îl creadă pe Mircea Eliade, care ne spune că a fost. Din moment ce propria cultură şi propriul discernământ par a-l fi părăsit pe dl Codrescu atât de subit încât face apel la argumente de autoritate, îi voi răspunde: pentru că aşa a spus Mircea Vulcănescu!
6. În articolul "Spiritualitate" (1934), Mircea Vulcănescu scrie că prin "spiritualitate" unii înţeleg o "înnoire lăuntrică", alţii o "cultură nouă", iar alţii o "întoarcere la viaţa duhovnicească". Din ultima categorie făceau parte, conform lui Vulcănescu, toţi cei care erau: "Favorabili unei spiritualităţi înţelese în sens tradiţionalist şi ortodox, ca viaţă duhovnicească. Publiciştii din această categorie admit viaţa interioară şi cultura numai ca realităţi ce trebuiesc depăşite (trepte), ca mijloace sau ca forme de spiritualizat. În măsura, însă, în care aceste forme se impun ca finalităţi distincte şi stătătoare de ele însele, viaţa interioară se vădeşte acestor publicişti, zadarnică şi sterilă; iar valorile culturale le apar relative, anarhice, trecătoare şi fictive. Ca atare, li se opun." Din acest grup făceau parte, după părerea lui Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu, Paul Sterian, Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu însuşi.
Acestei grupări, Vulcănescu îi opunea grupurile care puneau accentul pe accepţiunea culturală a "spiritualităţii": 1. marxismul (cu accentul pus pe clasă), 2. naţionalismul integral ("care pune accentul pe neam"), 3. umanismul neoclasic ("care pune accentul pe om în genere"), 4. spiritualismul ("care pune accentul pe absolut").
Discutând despre naţionalismul integral, Vulcănescu scrie că e un grup "generat din doctrina dlor N. Iorga şi A.C. Cuza – şi dezvoltat mai departe de dnii [Corneliu Zelea] Codreanu, Goga, Manoilescu şi Şeicaru." Analizând acest grup, Vulcănescu scrie:

"În opoziţie categorică cu marxismul, în privinţa grupului social pe care înţeleg să se sprijine (naţiunea în locul clasei), cât şi în privinţa felului în care concep natura acestui grup (integralitate organică şi structurală în locul raporturilor dialectice de ordin economic), naţionaliştii integrali se aseamănă totuşi cu marxiştii în aceea că raportează, ca şi ei, spiritualitatea la valorile unui grup social determinat (naţiunea), de care însă nu se consideră legaţi numai printr-un act de adeziune voluntară, ci printr-o solidaritate structurală organică, de stare de fapt. Pentru aceştia, întâietatea aparţine politicului şi spiritualitatea de orice fel (interioară, culturală şi duhovnicească) nu are preţ decât în măsura în care reprezintă o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor şi o sporire a valorilor naţionale. (În acest grup întâlnim dintre tineri pe: D. C. Amzăr, V. Băncilă, I. Belgea, E. Bernea, Al. Dima, A. Golopenţia. M. Polihroniade, N. Roşu etc.)"

Pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, Vulcănescu îi aşază în categoria celor care caută o "spiritualitate nouă", "opusă intransigenţei dogmatice a ortodoxiei" ca şi marxismului. E o spiritualitate "agonică".
7. Vulcănescu înţelegea aşadar că Mişcarea Legionară era expresia unei ilegitime politizări a Ortodoxiei. Din punct de vedere duhovnicesc, scrie Vulcănescu, nu poţi decât să te opui acestei ipostazieri etnice a creştinismului, redus astfel la simplă valoare culturală, ipostaziere pe care tot el o numea, în cartea despre Nae Ionescu: "“Păcatul lui Dostoievski” – triumful Bestiei, care naşte orice confuzie de planuri, în acest punct: confuzia comunităţii sociale de aci cu comunitatea spirituală absolută: naţiunea cu biserica." Consecinţele acestei confuzii au fost, din punctul de vedere al lui Vulcănescu, grave. Rupt de mediul familial, învăţat să se considere un "om nou", adolescentul român era fanatizat în numele unor valori culturale, ascetizat terorist şi apoi asmuţit asupra societăţii patriarhale a României Mari:

"E ciudat de urmărit etica specială a acestor grupuri studenţeşti naţionaliste. Etica lor, normal, ar fi trebuit să fie aceea a studentului român obişnuit, al cărui prototip e acel 'Sile Constantinescu', băiatul sărac, scos prin carte din ale sale, de mania culturalizantă a doctorului Angelescu – adevăratul autor al climatului moral în care se va dezvolta Garda de Fier –, crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice! Întemeiata pe acelaşi fond, etica lor luase însa o orientare contrară. În jurământul lor de credinţă către Mişcare, ei aflau nu numai o nădejde de a participa şi ei la viaţă, dar şi o putere lăuntrică de rezistenţă la ispitele din jur, care le dădea linişte şi temei! Dacă n-aveau ce mânca, ei nu se văitau şi nu furau, ci prefăceau lipsa lor în “post negru”, închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor. Dacă greşeau, se supuneau la mortificări stranii. Un entuziasm special, un fel de fanatism, amestec ciudat de iubire şi de ură, cuprinsese acest tineret, ce se credea luat sub aripă de Arhangheli. Acestei mistici i se datoresc, cred, actele de eroism, câteodată cugetat, câteodată necugetat, pe care le-au făcut unii dintr-însii: plecarea lor la luptă 'pentru cruce', sau pentru judecată dumnezeiască, ori hotărârea de a se jertfi pentru ce li se părea că este idealul! Dar tot acestei mistici se datoresc şi actele de cruzime, de răzbunare intransigentă, de ciopârţire a adversarilor cu toporul, care au înfiorat societatea românească, şi care au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul. Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti" (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut).

8. Pentru Mircea Vulcănescu aşadar, Mişcarea Legionară e mai degrabă o maladie a modernităţii decât o formă legitimă de rezistenţă creştină şi naţională în faţa atomizării (neo)liberale. Mulţi dintre cei pe care Vulcănescu îi vedea angajaţi în această funestă mişcare îi erau prieteni. Dar prietenia lor nu l-a împiedicat pe Vulcănescu să vadă şi să afirme că, din punct de vedere creştin-ortodox, calea lor era una greşită. Vulcănescu a rămas prieten cu spiritualiştii culturali/agonici nu pentru că Vulcănescu a omis să spună lucrurilor pe nume în privinţa ideilor prietenilor săi, ci pentru că prietenii săi erau destul de oneşti încât să nu umble cu cioara vopsită. Poate că pe nişte străini îi despart diferenţele. Pe prieteni însa îi despart minciunile referitoare la diferenţele reale. Sau, cum ar spune Alexandru Racu, postmodernismul. Cultul contextului. Micile "adevăruri" de berărie.
9. Articolul lui Vulcănescu a fost recomandat drept lectură esenţială de dl George Enache, în revista Rost din martie 2004. E chiar numărul în care am publicat şi eu un gând despre Mircea Vulcănescu. Dacă ar fi citit revista pe care o conduc sau la care colaborează, prietenii ar fi ştiu deci şi ce cred eu despre Vulcănescu, şi ce credea Vulcănescu despre ei şi-ai lor.
Dar, vedeţi, aşa e când nu contează cuvântul, ci doar contextul. Nu contează, şi nu interesează pe nimeni, ce spui, ci dacă eşti de-al nostru. În această logică, nu publici un articol despre Mircea Vulcănescu pentru că îţi place, pentru că îţi pasă, pentru că ţi-l asumi pe Mircea Vulcănescu. Publici "la noi" un articol despre Mircea Vulcănescu fiindcă îţi place, fiindcă îţi pasă, fiindcă ne asumi pe "noi". "Vulcănescu" e doar o parolă sau un PIN. Depinde de context. Parol, monşer!

(Mircea Platon)


luni, 21 martie 2011

Răpiri, şantaje, recompense: cîteva sfaturi utile


Lord, make me fast and accurate
Benjamin Martin în filmul The Patriot

Departe să mă ofenseze, remarca potrivit căreia aş fi devenit un fel de bodyguard al lui M. Platon [1] mă bucură şi îi mulţumesc dlui Codrescu pentru prilejul pe care mi-l oferă de a mai adăuga ceva despre creştinism şi legionarism. Îi mulţumesc pentru încrederea cu care mă lasă în plata Domnului şi îi mărturisesc că, la rîndul meu, l-aş lăsa în plata Domnului dacă aş fi încredinţat că e pregătit pentru asta.
Acum, revenind la subiect, dacă observaţia cu bodyguardul mă bucură este în primul rînd pentru că ea confirmă comparaţia mea cu povestea din filmul Man on Fire pe care o sugeram prin moto-ul unui eseu anterior. [2] Filmul tratează industria răpirilor de persoane din Mexic; asemenea legionarilor, şi răpitorii din film sînt creştini. Avînd în vedere complicitatea poliţiei mexicane, filmul proiectează totodată o lumină interesantă şi asupra complicităţii dintre legionari şi putere, precum cea din epocă dintre legionari şi Antonescu sau cea de astăzi dintre o anumită grupare filolegionară şi FCD. Pe de alta parte, de vreme ce ţine de natura bodyguardului să devină vizibil de-abia în momentul petrecerii agresiunii, vizibilitatea mea nu spune nimic altceva decît că asist la o acţiune de răpire. Pe care încerc să o dezvălui acolo unde s-a petrecut, să o împiedic acolo unde tocmai se desfăşoară. Răpire nu a unui om anume, desigur (şi cu atît mai puţin a lui M. Platon, lucru pe care nu cred că s-ar mai încumeta să-l mai încerce cineva după tentativele eşuate lamentabil ale elitei), [3] ci a unor oameni iniţial curaţi sufleteşte. Problema e că victimele dezvoltă complicate ataşamente psihologice faţă de agresori, care fac şi mai dificilă orice încercare de a le ajuta. Nu poţi elibera pe cineva devenit părtaş la propria sa răpire. O dovedeşte viaţa Maicii Mihaela (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/testamentul-si-povestea-maicii-mihaela.html). Observ cu această ocazie nu doar că „tradiţia ezoterică a ML, a tradiţiei adevărate, accesibile doar iniţiaţilor” pe care o anunţam într-un text anterior [4] e bine şi prosperă, dar ea pare să fie tot atît de veche precum Mişcarea Legionară însăşi. [5] E veche, deci adevărată.
Acuma, problema într-un caz de răpire este dacă plăteşti sau nu. Unii, mai precis răpitorii şi acoliţii lor, spun să plătim pînă nu moare victima. Eu zic că victima e deja moartă. Şi că preţul, chiar dacă victima ar mai fi fost în viaţă, este prea mare. Preţul este transformarea Bisericii într-o peşteră de tîlhari.
Ce de făcut atunci? Sînt multe de făcut. În primul rînd, putem mări miza, ca în filmul Ransom (1996), amintindu-le şi victimelor, şi agresorilor că păşesc deja pe sîngele lui Hristos. Totodată, trebuie să încercăm să-i împiedicăm pe răpitori să mai răpească. Unii ar putea de pildă să meargă în cuiburi, adică în peşteri, ca în filmul The 13th Warrior (titlul iniţial, Eaters of the Dead, sugestiv mai ales în ce priveşte cazul de faţă) şi să le ia idolul, sursa puterii lor. Dar pentru asta trebuie mai întîi identificat idolul. În acelaşi timp, trebuie aduse trupurile (respectiv amintirea) victimelor în Biserică, adică acolo unde amintirea poate deveni veşnică pomenire.
Nu mă motivează decît mirosul de sînge, scandalul, e de părere domnul Iulian Capsali. [6] Depinde de sîngele cui e vorba, aş preciza; de pildă, nu ştiu ce om ar putea sta deoparte cînd sîngele este al fiicei amanetate, de chiar tatăl ei, cartelurilor mafiote. Şi tocmai de aceea nu vreau scandal, cum greşit speră domnul Capsali. Vreau dreptate.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!       

NOTE:



[3] De altfel, este interesant că dl. Codrescu se apropie de imaginea pe care mi-o atribuia dl. Hurduzeu, care mă numeşte hitman-ul lui M. Platon. http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/12/catre-fedoplaton.html Dincolo de faptul că M. Platon ar fi mai degrabă incomodat decît ajutat de un bodyguard sau de un hitman (M. Platon se descurcă mai ales pentru că e de şcoală veche, „e vechi, domnule!”, nu „se dă” vechi), preferinţa dlor Codrescu şi Hurduzeu pentru acest tip (marţial) de metaforă are un adevăr în ea: şi eu, şi M. Platon reacţionăm violent în cazuri de răpire. În rest, ar putea fi îmbucurător faptul că domnii Codrescu şi Hurduzeu redescoperă cu regularitate „lucrurile care-i unesc” dacă această unire s-ar solda cu mai puţine victime. Vezi în această privinţă următorul comentariu de pe blogul lui Alexandru Racu: „Tarziu ii acuza pe Fedorovici, Racu si Platon de cardasie cu Voiculescu, dar camaradul Codrescu il da ca exemplu de atitudine pozitiva fata de legionarism pe Ovidiu Hurduzeu. Intamplator, Hogea, om de baza al lui Voiculescu, e sef pe la o publicatie care ii ia interviu lui Hurduzeu aici: http://www.business-point.ro/news/images/articles/bp57.pdf
Acelasi Hogea, implicat in scandaluri antisemite, apropiat de Vadim si de Becali inainte de a deveni omul lui Voiculescu, e si un infocat admirator al lui Ionel Mota: http://vladhogea.wordpress.com/2010/06/07/restituiri-ion-mota-cranii-de-lemn-1933. Am inteles. Cine se aseamana se aduna.” (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/#comment-138 )


[5] Testamentul este „transmis oral şi atestat de mai multe camarade de suferinţă din temniţa Ciucului”. http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/testamentul-si-povestea-maicii-mihaela.html



Mircea Platon: În linie dreaptă



„Poţi să fii nobil şi mic în acelaşi timp,” observă Christopher Plummer într-un interviu extins despre teatru şi în particular despre Lear-ul lui Jonathan Miller (unde Plummer l-a interpretat pe Lear). [1] Cei care cred că nobleţea înseamnă maiestate iar maiestatea înseamnă grandoare probabil că habar nu au ce sunt alea, continuă actorul canadian: Lear este în fond un rege ţăran („a peasant king”), dar asta nu-l face mai puţin rege sau mai puţin nobil. Sigur, Plummer nu-i decît un actor; prin urmare nu ştie, cum ştie elita românească, că un neam merită dispreţuit mai ales pentru performanţele sale istorice modeste. Că dacă eşti mic se pişă pe tine cine vrea, după cum o lăsa să se înţeleagă H.-R. Patapievici („Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 58). În primul rînd, este posibil ca pe pămînturile noastre să fi curs mai mult sînge de vrăjmaş decît urină; iar cît o fi fost urină, destulă trebuie să fi curs mai degrabă de groaza răzeşilor, decît din dispreţul faţă de ei. Iar dacă admitem că au fost şi unii care au urinat peste noi, asta nu s-a întîmplat pentru că au vrut ei şi i-am fi lăsat noi, ci pentru că au voit-o alţii. Lumea bună, neamurile mari, ne-au dat nouă şi celorlalte ţări din Est o memorabilă lecţie de nobleţe.
În continuare, am postat un fragment dintr-un text mai întins al lui Mircea Platon de unde putem înţelege, pe urmele unui conservator român de la răscrucea dintre veacurile XIX şi XX, că destinul unei ţări nu ţine de dimensiunile şi isprăvile ei istorice, ci de capacitatea şi voinţa elitei de a înţelege, reprezenta şi asuma corect realitatea ţării respective.
(Gheorghe Fedorovici)

NOTĂ:      

[1] “You can be noble and small at the same time” http://www.youtube.com/watch?v=_UWldAzUroY&feature=related . Interpretarea lui Christopher Plummer este apreciată de critici drept una de referinţă.


În linie dreaptă: Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ

(Capitol din cartea, în curs de apariţie, Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ. Textul integral al acestui capitol se găseşte la http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm)

Ca sistem de târguială generalizată, de minciună organizată propagandistic-electoral, democraţia reprezentativă definită de Missir e inferioară Vechiului Regim.[32] Dacă singurele garanţii pe care le are poporul în faţa abuzurilor guvernanţilor sunt, în realitate, dincolo de mecanismele constituţionale care pot fi uşor corupte sau aservite puterii, tot garanţiile morale, atunci Vechiul Regim e preferabil pentru că: 1. e mai ieftin, de vreme ce nu întretine un întreg aparat de stat inutil protejării de fapt a cetăţenilor; 2. e organic legat, prin religie, de morala care garantează siguranţa cetăţeanului. Cu alte cuvinte, dacă totul se reduce la morală, atunci e mai bine ca morala să fie constitutivă şi nu adiacentă sistemului de guvernare: adică să fie un principiu de guvernare şi nu o contribuţie benevolă, personală, a unui ministru care se întâmpla să fie om cu frica lui Dumnezeu. Dacă moralitatea funcţionează ca garanţie publică de ultimă instanţă a libertăţii cetăţeanului, atunci morala nu poate fi privatizată şi nici religia interiorizată. Când “frica de Dumnezeu” e condiţie a supravieţuirii sociale, atunci cultivarea acestei virtuţi (în forme oricât de diverse confesional, dar nu adverse scopului propus) nu poate rămâne neprotejată de stat.
Dependenţa politicii de partid de accesul la surse de finanţare duce la: 1. confiscarea maşinilor electorale numite partide de către oligarhiile financiare; 2. confiscarea şi politizarea aparatului de stat de către partide, care trebuie să-şi răsplătească activiştii. Voinţa poporului e deci voinţa “claselor dirigente”, “voinţa reală a unei minorităţi”. Orice guvern e doar o formă de “consimţământ tacit la tot ce vrea acea minoritate.”[33] Controlul exercitat de oligarhie asupra partidelor se reflectă în controlul exercitat de partide asupra aparatului de stat, politizat, întesat cu oameni credincioşi, care consimt tacit la voinţa oligarhiei. Voinţa oligarhiei devine lege şi “legalitatea ajunge a fi instrument de partid”: “În ţările lipsite de un regim moral, guvernul de partid cedează trebuinţelor politice ale întreprinderii din care a ieşit şi care-l susţine până la aşa grad, încât închina acestora toate ramurile activităţii statului. Tot organismul statului funcţionează după inspiraţii politice. Aceste apucături merg câteodată atât de departe, încât chiar şi legalitatea ajunge a fi un instrument de partid. Cele mai vederate acte arbitrare, hatâruri pentru prieteni şi devotaţi, prigoniri în contra adversarilor se învelesc cu perfectă rea-credinţă în aparenţele legale, pentru ca însasi legea să servească exigenţelor politice.”[34] Lipsa unor principii clare duce la un soi de feudalism parlamentar, la crearea unei piramide de putere bazată pe loialitate jurată şefului şi nu principiilor sau naţiunii: “Din practicarea acestui sistem au derivat deocamdată următoarele consecinţe: de-o parte funcţiile statului, până la cele mai inferioare, au fost date din mână în mână ca să fie ocupate de oameni mai devotaţi aceloraşi principii – de altă parte membrii majorităţilor parlamentare, care în toate ţările uzează de influenţa ce o au asupra guvernului, au căpătat un pretext foarte bun de a impune miniştrilor pe oamenii lor, şi în fine – putinţa de a ajunge şi de a fi ţinut în slujbe şi de a avea avantaje de la stat prin asemenea mijloace a introdus în societate gustul de a se înrola în partide politice. Aceste efecte odată existând, ele devin la rândul lor cauze determinante pentru menţinerea continuă a aceleiaşi stări de lucruri.”[35] Consecinţele lor oligarhice fac din politica liberală şi din economia politică cele mai mare inamice ale “statului liberal” în întelesul lui clasic: “Existenţa unui regim de guvernământ onest, a unui regim de guvernământ bazat pe integritate şi dreptate, a unui guvern care e cu adevărat liberal în sensul dat de Guicciardini acestui termen, e cea mai bună garanţie pe care o putem avea că drepturile pe care le numim private vor fi apărate cu adevărat. Guicciardini defineşte libertatea politică drept ‘domnia legii şi a hotărârilor publice asupra poftelor indivizilor‘.”[36]
Construirea unui partid-stat clientelar şi coruperea electoratului de către stat prin mituire sunt fenomene denunţate de teoreticieni clasici ai politologiei, precum Tocqueville, Robert Michels sau Mosca, şi forme de corupţie puse în practică, cu rezultate notabile, de guvernul Laburist al lui Tony Blair în Marea Britanie,[37] şi de către diversele ramuri ale FSN – de la PDSR, la PDL - în România. În opinia lui Missir, confirmată de peisajul politic românesc (sau britanic) actual, consecinţele sunt devastatoare: 1. proliferarea unui corp de birocraţi incompetenţi şi de slujbaşi publici corupţi şi insolenţi, care ştiu că nu datorează nimic naţiunii şi că datorează totul patronilor lor; 2. demonetizarea principiilor, invocate la tot pasul şi nerespectate niciodată, dispariţia criteriilor de judecată şi selecţie, cinismul şi demagogia, în fine prăbuşirea moralităţii publice şi mai apoi, sub impactul acestei surpări, şi a moralităţii private; 3. inflaţia legislativă, motivată de neaplicarea legilor deja existente. Missir enunţă cu mare claritate: “1) Statul îsi vede serviciile sale rău îndeplinite de către nişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramurii în care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelul colegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cu putinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri \n mâinile lor. Aceasta pentru funcţionarii cari sunt cel puţin oneşti. 2) În societate se creează deprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi se încurajeaza specula neonestă. se toceşte sentimentul natural care reprobă minciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuintare se face cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îsi caută mângâiere în utopii mai vaste. 3) Reprezentanţii naţiunii, în orele lor de cugetare la viitorul ţării şi la mandatul lor, văd că lucrurile merg tot mai rău şi fac legi peste legi ca să meargă mai bine.”[38]
Fidel întelesului şi cerinţelor statului reprezentativ, Missir nu se mulţumeşte să tragă concluzia, la modă astăzi în România, că un popor corupt va da naştere unei elite corupte şi că, deci, “avem elita pe care o merităm”. Missir arată cum poporul se căptuşeşte în cele mai multe cazuri cu elita pe care nu o merită. Cu o elită care ajunge la putere datorită voinţei unei minorităţi capabile, sub masca “voinţei populare”, să influenţeze, falsifice şi chiar neglijeze voinţa unui popor şi interesele reale ale unei societăţi. Missir arată cum elita politică poate să nu reprezinte poporul. Dar o elită are nu doar rolul de a reprezenta poporul, ci şi de a reprezenta, de a întruchipa anumite valori, poporului. Elita reprezintă un popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care, asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi se închina la Viţelul de Aur, îsi respectă funcţia profetică: aceea de a-i aminti poporului de adevăr. Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade. “Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte”, scrie Mihai Eminescu.[39]
Missir e conştient de acest lucru şi, de aceea, ajungând la concluzia că îmbunatatirea situaţiei din România nu se va face pe cale de inflaţie legislativă după modele împrumutate, ci doar “printr-o practică onestă îndelungata”[40], refuză să tragă concluzia atât de la modă astăzi, mai ales în mediile dominate de ideea chietistă a “bisericii interioare”, cum că trebuie să aşteptăm pentru ca schimbarea să vină “din interior” şi de la popor. Argumentul acesta e bazat pe  ideea că, de vreme ce elita coruptă e expresia poporului corupt, singura metodă de a schimba elita e să schimbăm, din interior, poporul. Până atunci, putem sta liniştiţi în cinismul şi relativismul nostru justificat de context. Dar, se poate răspunde, din moment ce mica noastră ticăloşie, personală, e justificată de marea ticăloşie generalizată, din moment ce socializăm răul, cum de privatizăm virtutea? Din moment ce recunoaştem existenţa unor condiţii de viaţă care justifică oarecum sau acordă circumstanţe atenuante răului, ticăloşiei, oportunismului, furtului, atunci de ce nu recunoaştem că există anumite circumstanţe care pot ajuta la dospirea binelui. De ce nu identificăm acele circumstanţe şi de ce nu încercam să îmbunatatim orizontul social care colorează libertatea noastră?  În mod paradoxal, “interiorizarea” religiei şi a moralei nu a dus la reglementarea mai justă, mai consecventă şi mai energică a spaţiului public, ci a spaţiului privat. Politica neoliberală de astăzi nu a evacuat religia şi morala din spaţiul public pentru a putea veghea mai eficient-neutru la ordinea publică. Haosul şi corupţia publice sunt acompaniate de legiferarea din ce în ce mai intruzivă a “interiorului” persoanei. Corupţia de stat şi corporată rămâne necombătută, în schimb se combat bancurile “xenofobe” şi “intoleranţa”, sau se supraveghează cu mijloace poliţieneşti raporturile dintre părinţi şi copii, sau predicile din biserici. Neutralizarea spaţiului public nu a avut ca urmare normalizarea lui, tot aşa după cum eliminarea din spaţiul public a elitelor interbelice (intelectuale, profesionale, ţărăneşti, bisericeşti) nu a avut drept scop construirea unei “societăţi mai bune şi mai drepte”, ci pur şi simplu uciderea acelor elite. Hristos nu a fost răstignit în mijlocul, ci în afara cetăţii, separat de ea. Neoconservatorii/neoliberalii de astăzi par a fi abandonat complet noţiunea de “ordine publică” şi datoria statului de a apăra, chiar şi cu preţul “ipocriziei”, această ordine. Ordinea e “interiorizată” doar pentru a oferi statului şi elitelor de putere pretext de intruziune în sufletul omului.
Missir, de exemplu, refuza să aştepte schimbarea din interior a poporului şi atribuia elitei sarcina de a deschide drumul, de a da un exemplu de onestitate, de a crea un cadru, de a furniza un model de abnegaţie, având în vedere că oricum oamenii elitelor sunt mai vizibili. Nu e ciudat cum aceeaşi oameni care argumentează că morala şi legea, că păcatul şi infracţiunea sunt două lucruri diferite, că aşadar viciile private nu au influenţă asupra (i)moralităţii publice, şi că deci nu poţi legifera chestiuni de morală, îsi justifică mai apoi putreziciunea publică prin putreziciunea privată a cetăţenilor care i-au votat şi pe care se presupune că îi reprezintă? Dacă bordelul interior nu are legătură cu sublima moralitate publică neoliberală, atunci de ce elitele îsi scuză sau îsi găsesc argaţi care să le scuze turpitudinea publică prin turpitudinea privată a cetăţenilor? Turpitudinea privată, ascunsă, a cetăţenilor, nu îi dezleagă pe membrii elitei de datoria de a întruchipa un mod de viaţă exemplar.[41]
Missir e conştient de această misiune, de această datorie. El judecă elita de putere (politică, economică sau culturală) nu din perspectiva calităţii poporului, ci din perspectiva datoriei pe care o are o elită de a întruchipa anumite valori. Elita, de exemplu, trebuie să dea pildă de ceea ce Missir numea “practică onestă îndelungata”. Orice amânare a îndeplinirii acestei îndatoriri din raţiuni de contemplare a schimbării din interior a poporului e ilegitimă. Regenerarea trebuie să vină şi de “sus în jos”: prin exemplu personal, nu prin inginerie socială. Dacă evoluţia, prefacerea, unei societăţi trebuie să fie organică, datoria morală a elitelor reprezentative e stringentă şi imediată. Fără sensul datoriei morale urgente nu există evoluţie organică, ci doar “anarho-tiranie” (Sam Francis). Pentru conservatorii României monarhice, moderaţia politică era condiţionată de fermitate morală. Pentru “dreapta” elitei româneşti post-comuniste, radicalismul politic – proiectul de “modernizare” a statului, de transformare a lui în “stat minimal” – e cuplat cu oportunismul moral, cu acceptarea corupţiei partizane, cu instrumentalizarea statului în scopuri partizane. “Moderaţia” morală e justificată prin radicalismul politic, când de fapt realismul politic ar trebui să meargă mână în mână cu fermitatea morală. Missir însa arată clar că adevărata “moderaţie” constă în realism, în grijă faţă de context, nu în amânarea datoriei morale. Cu alte cuvinte, conservatorismul înseamna să ai tăria de caracter de a adapta, de a traduce modernitatea în termeni româneşti. Falsul conservatorism de astăzi are doar josnicia de a fi atât de corupt încât să traducă România în termenii unei (post)modernităţi global-bursiere.[42] Şi să mai ia şi comision. În loc să fie îngaduitori cu România şi severi cu ei însisi, conducătorii noştri de astăzi – de “dreapta” - sunt nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei însisi. O adevărată sensibilitate conservatoare cuplează organicismul politic de jos în sus cu fermitatea morală de sus în jos. Cu alte cuvinte, elita reprezintă poporul şi dă exemplu poporului. La noi, astăzi, elita se reprezintă pe sine şi corupe poporul. Missir e ferm în această privinţă, a urgenţei datoriei morale a elitei: “Trebuie oare ca lumea să aştepte ca o asemenea schimbare a moravurilor publice să se întâmple de la sine, până când curentul de regenerare va pătrunde din jos în sus, ca un rezultat îndepartat al răspândirii culturii? Credem că nu va fi nimeni care să prefere a lăsa această misiune unui viitor îndepartat, când ea poate începe a se îndeplini, în mod foarte energic, chiar sub ochii noştri, însa din sus în jos.”[43]
Soluţia preconizată de Missir pentru reformarea democraţiei reprezentative în România constă în reaşezarea vieţii politice româneşti pe baze cât mai apropiate de nişte criterii sigure şi larg consimţite de selecţie, pe competenţă şi onestitate. Dar Missir e deosebit de clar în a preciza că această competenţă nu se dovedeşte prin mijloace propagandistice în timpul campaniei electorale. Psihologia procesului electoral modern tinde să asimileze momentul selecţiei momentului alegerii, să apropie momentul deciziei de a vota pentru un candidat sau altul de momentul votului propriu-zis. De aici, de exemplu, bombardamentul mediatic partizan pe ultima sută de metri dinaintea scrutinului. Acest lucru se petrece doar datorită faptului că alegătorii şi aleşii nu au în comun, în genere, decât comunitatea mediatică, vecinătatea virtuală ţesută de campania electorală.  Ubicuitatea de campanie a candidatului e menită să creeze o vecinătate, o intimitate chiar, virtuală cu alegătorii. O uniune care se dizolvă imediat după alegeri.
(Mircea Platon)

NOTE:

[32]    Eminescu era şi el de aceeaşi părere. Vezi “În şedinţa adunării...” (Timpul, 28 mai 1880), Opere politice, II, 437-439.

[33]    Missir, Scrieri literare şi politice, 215. Missir îmi aminteşte aici de critica pe care o făcea Mosca “relelor parlamentarismului” pentru că ambii l-au citit pe Prins. Vezi Gaetano Mosca, The Ruling Class (Elementi di Scienza Politica), trad. Hannah D. Kahn, ed. Arthur Livingston, New York, McGraw-Hill, 1939,260-261.

[34]    Missir, Scrieri literare şi politice, 200.

[35]    Missir, Scrieri literare şi politice, 23.

[36]    Mosca, The Ruling Class, 130. Pentru o analiză a modului în care statul modern nu cere doar obedienţă, ci întelegere, aprobare şi colaborare benevolă de la cetăţeni, precum şi pentru modul în care această “democratizare” a dus la o creştere a activităţilor manageriale, de inginerie socială, ale statului, vezi John Plamenatz, Democracy and Illusion: An Examination of Certain Aspects of Modern Democratic Theory, London, Longman, 1973, 52-92. Altminteri, Plamenatz, un boier balcanic anglofil, era un “cold-warrior” şi un anti-marxist.

[37]    James Slack, “How Labour threw open doors to mass migration in secret plot to make a multicultural UK”, Daily Mail, 10 februarie 2010 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1249797/Labour-threw-open-doors-mass-migration-secret-plot-make-multicultural-UK.html).

[38]    Missir, Scrieri literare şi politice, 24-25.

[39]    Mihai Eminescu, “Patologia societăţii noastre” (Timpul, 4 ianuarie 1881), Opere politice, II,177.

[40]    Missir, Scrieri literare şi politice, 25.

[41]    De exemplu, faptul că un preşedinte are sau nu amantă, sau că un ambasador teolog şef de facţiune creştin-democrată se scaldă în jacuzzi pe banii contribuabililor cu alt membru al corpului diplomatic. Ce putem spune de faptul că Teodor Baconsky, de exemplu, lansează o fundaţie creştin-democrată dar afirmă că “visează la o elită amorală”? Dau acest citat pentru că nu ştiu ca dl Baconsky să se fi dezis vreodată de aceste afirmaţii. În aceste condiţii, ele rămân ca monument al amoralităţii şi cinismului elitei româneşti actuale. Vezi Teodor Baconsky, "Acţiunea indirectă"Dilema veche, 22 octombrie 2009; "Titanic Vals"Cotidianul, 26 iunie 2008.

[42]    Vezi, la dreapta neoliberală, sloganurile globaliste proferate de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei (Bucureşti, Humanitas, 2009). Pe de altă parte, Călin Georgescu, “viitorul prim-ministru distributist" al României care reuşeşte să promită şi scăderea taxelor şi “welfare state” în acelaşi timp, afirma într-un interviu realizat de Neptun TV că: “Poporul român trebuie iubit ca să fie schimbat.” Aşadar, după reeducarea dureroasă (“terapie de şoc”) la care ne-au supus cominterniştii şi neocominterniştii – care au vrut să ne schimbe ca să ne poată iubi - , dl Georgescu declară că ne iubeşte ca să ne poată schimba. Judecând după sinistrul ton neomalthusian al dlui Georgescu şi după “soluţiile” sale tehnocratic-globaliste, nu ar putea fi validat ca “distributist”. Pentru dl Georgescu, omul e o problemă, o durere de cap a cărei soluţie e “Ştiinţa”. Pentru distributişti e mai degrabă invers: ceea ce a rămas de apărat e omul, nu raţiunea instrumentală. Între ideile dlui Georgescu şi distributism e o diferenţă la fel de mare ca între, să zicem, Ovidiu Hurduzeu şi un profesor la Stanford. Neoliberalii au, faţă de dl Georgescu, avantajul consecvenţei: fiind scientişti, se bizuie pe faptul că ştiinţa va rezolva problema alimentaţiei prin cultivarea de OMG. Deci neomalthusianismul rămâne fără obiect. Dl Georgescu însa, a cărui poziţie faţă de Organismele Modificate Genetic e nebuloasă, combină optimismul scientist cu pesimismul politic neomalthusian care vede în "ştiinţă" doar un mod de auster de administrare a "maselor", nu şi un mod de a ne asigura "consumul" şi "creşterea economică nelimitată", aşa cum o fac neoliberalii. Nici creşterea infinită a neoliberalilor, nici scientismul de carantină tehnocratică al dlui Georgescu nu ţin cont de persoană şi deci nu sunt de dorit.

[43]    Missir, Scrieri literare şi politice, 206.