joi, 20 aprilie 2017

Mărul de la poartă



Arborele lumii mele
are o singură rădăcină,
dar trei feluri de flori:
de măr, peste curte,
de zăpadă, peste grădină,
iar către drum, flori de nu-mă-uita.

marți, 11 aprilie 2017

The Play Is The Thing



“Is there no longer room for challenging artwork that asks something of the viewer before they rate our work with zero stars?” întreabă editorul unei reviste de fotografie care include, în numărul din martie-aprilie, o selecție din fotografiile dlui Andrei Baciu (http://www.lensworkonline.com/publications/lxttabletedition/lte129(h7R3mn9q)/LensWork%20129%20Tablet%20Edition.pdf , p. 10. Vezi și http://andreibaciu.blogspot.ro/2017/04/viata-si-intamplarile-si-un-interviu-in.html).
Este întrebarea finală dintr-o serie de întrebări care o pregătesc. Este întrebarea finală care nu are un alt răspuns decît o serie de fotografii precum cele ale dlui Baciu.
Mă tem că nu mai există loc pentru operele/lucrările care cer ceva de la privitor. Omului nu i se mai cere nimic altceva decît un click, decît un „like”:

„Viewed from another perspective, the audience for photography has become unbelievably arrogant in their ignorance. No longer do viewers think they have to do something to earn understanding — look more deeply, think more expansively, become more sensitive, learn something about photography or about art, or try to see from the photographer’s point of view.” (p. 7)

Acest fenomen mi se pare că explică într-un mod nemilos destinul culturii române post-decembriste, un interval în care oamenilor li s-a cerut doar atît: să vadă lucrurile din punctul de vedere al fotografului. Nu li s-a cerut niciodată să le vadă din punctul lor de vedere.
Eu cred că punctul de vedere al fotografului, al artistului în general, este important pentru că îl face pe om să se întrebe, și să-și descopere astfel, propriul punct de vedere.
Ce ar trebui să-i ceară opera de artă privitorului? Punctul lui de vedere. Dacă „fotografia a deviat de la căutarea înțelegerii (atît prin conținut, cît și prin tehnică) la dobîndirea celebrității și vizibilității sociale („Photography has flipped from a pursuit of understanding (both content and technique) to a pursuit of fame and social visibility”, p. 8-9), cum ar putea ea să se tămăduiască?
Străduindu-se să vadă, să arate.
Ce să arate?
Că „toți trecătorii sînt niște actori într-o piesă tainică despre care nu au habar, dar care nu este prin aceasta mai puțin reală.” (p. 12)
Este chiar mai reală.

vineri, 7 aprilie 2017

Cînd devine copilul o ființă umană?



Falsa problema legată de momentul în care embrionul începe să fie o ființă umană este legată și de reala problemă legată de momentul în care femeia devine mamă. Dar pentru a deveni mamă, femeia trebuie mai întîi să devină o ființă umană. Nu cred că acest aspect va fi discutat în următorul dosar dedicat de publicația Dilema veche avortului. Probabil că acesta reprezintă o dilemă incomodă în performance-ul instalației dlui Andrei Pleșu. Pînă atunci, vă ofer observația Adelei Greceanu din emisiunea „Dilema veche la timpul prezent”, difuzată ieri după-amiază de Radio România Cultural, dedicată temei „Mama mea”:
„Aș vrea, pe finalul discuției noastre, să ne amintim de un moment din istoria noastră recentă: decretul lui Ceaușescu din 66 care interzicea avortul la cerere și care a dus în primii ani la creșterea natalității, dar apoi la creșterea mortalității în rîndul femeilor care făceau avorturi ilegale. După ’89 s-a schimbat legea, n-a mai fost interzis avortul, dar s-a schimbat ceva și în mentalitatea societății cu privire la dreptul femeii asupra propriului corp?” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-dilema-veche-la-timpul-prezent-invitati-jurnalista-si-scriitoarea-ana-maria-sandu-psihoterapeuta-iulia-stoian-si-artistul-ion-barbu/)
Eu cred că s-a schimbat ceva și în mentalitatea femeii asupra propriului corp. Lucru care nu ar fi fost posibil dacă dl Pleșu nu ar fi fost creștin ortodox.

joi, 6 aprilie 2017

Cultura ideilor și cultura vieții



Înainte ascultam Radio România Cultural (RRC) dintr-un interes cultural. Sigur, lăturile împroșcate de restul posturilor de radio cu excepția postului Romantic FM făcea din urmărirea RRC o opțiune inevitabilă. De aproape un an, însă, urmăresc RRC mai ales dintr-un interes teologic. Nu sînt curios doar să aflu ce spune, ci mă interesează în special să aflu ce dracu mai spune.
O să mi se spună, cum mi s-a mai spus, că influența oamenilor de cultură este infimă: ce are Gică de la Sculărie cu lumea ideilor? Păi, în mod normal, nu are nimic. Cum spunea dl Sorin Dumitrescu într-o emisiune (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/08/suflul-si-inspiratia.html), omul medieval nu avea idei. Ideile sînt produsul unui tip de gîndire autonom în raport cu credința. Dar Gică are acum idei pentru că trăiește, ca toată lumea de pe acest glob, într-o lume a ideilor. Problema nu e că are idei, ci că i se oferă doar un anumit set de idei. Iar ideile au consecințe pentru că asumă puterea credințelor pe care le-au înlocuit. Puterea de a crea realitate așa cum Gică produce o piesă la strung.
Dar realitatea produsă de oamenii de idei și difuzată de centrale de informații precum RRC depinde la fel de mult de ceea ce se spune și de ceea ce nu se spune. Ce spune RRC este la fel de relevant ca ceea ce nu spune.
Ascult RRC aproape zilnic. Din păcate, am ratat știrea legată de prezența a 110.000 de participanți la Marșul Pentru Viață organizat în 25 martie a.c.,  desfășurat în 138 de orașe din România și 149 de localități din Republica Moldova (http://www.marsulpentruviata.ro/comunicat-de-presa-marsul-pentru-viata-2017-110-000-de-participanti-orasele-romanesti/) Așa cum am ratat orice altă informație privitoare la manifestările pro-viață din „Luna pentru viață 2017”, cum a fost declarată luna martie de organizațiile pro-viață din România. În schimb, am remarcat importanța acordată protestelor de la Budapesta în legătură cu amenințarea pe care noua lege a educației o reprezintă pentru Central European University. Știrea este prezentată pe un ton îngrijorat și este reluată uneori într-un comentariu făcut de unul dintre universitarii român care s-au bucurat de un stagiu de pregătire în poligonul CEU.
Dar poate că nu aceasta este sarcina postului RRC. Oamenii de aici se ocupă de cultură, adică de idei. Iar viața nu este o idee, chiar dacă poți avea idei despre viață. Dreptul la alegere (pro-choice) este una, la fel ca toate ideile liberalismului sorosist. Faptul că este o idee proastă este secundar în raport cu prestigiul statutului ei de idee. Faptul că este o idee progresistă face ca nici măcar să nu mai conteze în ce măsură este o idee bună sau rea.
„Nu veți muri dacă nu veți asculta de Dumnezeu” este prima idee care le-a fost băgată oamenilor în cap. Și de atunci ei nu fac altceva decît să găsească o idee care să-i ajute să nu mai moară. Cînd tot ce trebuia să facă era să aleagă Viața.

miercuri, 5 aprilie 2017

Noua revoluție cultural-spirituală


În această dimineață, în cadrul emisiunii Espresso de la Radio România Cultural, imediat după difuzarea știrii despre protestele din Ungaria față de legea educației care ar putea duce la închiderea CEU, realizatorul a difuzat melodia “Androgyny” a trupei Garbage (https://www.youtube.com/watch?v=ul30fX7n8bY). E greu de spus dacă realizatorul a ales piesa ca pe un comentariu sarcastic la adresa protestatarilor, sau, dimpotrivă, ca pe un semn de solidaritate cu ei. În orice caz, piesa mi se pare reprezentativă pentru tipul de eliberare a minții practicat de ideologia „societății deschise”. Din păcate, este reprezentativă și pentru tipul de cultură asumat cu o agresivitate tot mai vizibilă de radioul public:
„Nimic în viață nu este săpat în stîncă/ Nu e nimic care să nu poată fi întors în direcția opusă.” (http://www.azlyrics.com/lyrics/garbage/androgyny.html).
Credeți cumva că este un îndemn pentru refacerea vieții în urma unor alegeri greșite? Nu chiar:
„Băieți în toaleta fetelor/ Fete în toaleta bărbaților/ Eliberează-ți mintea în androginia ta.” Nu ai nevoie decît de un singur lucru, mai spune cîntecul: să te simți bine, să te distrezi, și pentru asta nu ai decît să iei ce-ți trebuie.
Nu ne mai eliberăm pentru a trăi liber, ci ne eliberăm pentru a ne distra. Tema eliberării, a libertății este tema centrală a Fundației pentru o societate deschisă. Cu timiditate, după ani buni de invitații neonorate, începem să ne bucurăm tot mai mult de fructele acestei libertăți. Învățăm nu atît să ne luăm ce ne trebuie, ci să renunțăm la ceea ce ni se spune că ne este de prisos.
  Revoluțiile culturale din perioada modernă au fost materialiste, deci anti-spirituale. Revoluției culturale comuniste de la noi i s-au opus, mai întîi, băieții care au salvat limba. Poate și pentru că au presimțit că vor avea nevoie de ea în cursul regimului Băsescu. La un alt nivel, dar singurul care avea să conteze, revoluției culturale ceaușist-comuniste i s-au opus o mînă de teologi și preoți împreună cu mulțimea de credincioși în frunte cu babele colivărese. Acestea din urmă aveau să fie disprețuite ulterior într-o limbă surprinzător de contondentă pentru niște oameni dedați subtilităților filologice, rezervate desigur atît unor subiecte de înaltă noblețe și integritate morală, precum onoarea Căpitanul Bligh-Băsescu, ori farmecul irezistibil al Elenei Udrea, cît și operațiunii de travestire a Spînului în Harap-Alb. În orice caz, meritul babelor în mișcarea de rezistență anticomunistă nu pare să fie recunoscut de elită. Iar cine îndrăznește să conteste legitimitatea acestei asumări nu contează: fie are gura știrbă, fie este resentimentar.
Dar revoluția culturală a continuat și după 1990. În ciuda schimbării radicale de orientare, a păstrat o miză similară: nu Occidentul, ci Estul devenise sursa descompunerii și decadenței civilizației europene. Sub lumina necruțătoare a conștiinței noului progresism, România se schimba la față, dezvăluindu-și conturul de fecală, în timp ce pasagerilor din metroul bucureștean le erau suprapuse fețe de zombi. României îi cădeau dinții în continuare, în disprețul elitei care altfel venera dinții smulși victimelor din închisorile comuniste. Din simplul motiv că erau dinții unei elite, unei societăți selecte prin educație. Stăruința acelor oameni în Adevăr era cumva secundară, iar cînd aceasta era asociată credinței, devenea de-a dreptul stînjenitoare. Ponei rozi marcați cu zvastică aveau să reprezinte cultura și identitatea națională prin programe sprijinite de Institutul Cultural Român. Lui Eminescu i se arăta părul de pe picioare într-un mod menit să ne facă să ne fie rușine de el și de noi.
După cum arată Mircea Platon, „mitologia naţională nu a fost contestată în numele „ştiinţei” decît pentru a putea fi deconstruită şi reconstruită ca mitologie antinaţională.” („România dincolo de trecut”, http://convorbiri-literare.ro/?p=6057 ). Efectul este prelungirea aceleiași crize de identitate națională și personală elaborată și aplicată sub comunism. În numele demistificării, s-a aplicat o mistificare suplimentară.
Începeam, aproape fără să ne dăm seama, să devenim altfel, iar rușinea noastră bifează punctele programelor de deromânificare ale unor planuri Marshall sui-generis. Silitori, ne-am respectat termenele la fel de punctual ca autorii care-și trimiteau editurilor înscrise în program manualele noulimbii și dubleigîndiri:

„A ști și a nu ști, a fi conștient de adevărul deplin în timp ce rostești minciuni atent ticluite, a susține în același timp două opinii care se anulează reciproc știind că sînt contradictorii și totuși crezînd în ambele, a întrebuința logica împotriva logicii, a respinge morala în timp ce o invoci, a considera că democrația este imposibilă dar că Partidul este protectorul democrației, a uita orice este necesar să fie uitat pentru ca apoi să-l readuci în memorie atunci cînd e nevoie de lucrul respectiv, după care să-l uiți iarăși fără întîrziere, și, mai presus de toate, a aplica acest proces procesului însuși, aceasta era subtilitatea supremă: inducerea conștientă a stării de inconștiență, după care să faci abstracție de actul de hipnoză pe care tocmai ți l-ai aplicat. Pînă și înțelegerea termenului, dublăgîndire, implică întrebuințarea dubleigîndiri.
Capacitatea de afirmare a două opinii contradictorii în mod simultan și acceptarea ambelor... A spune minciuni deliberate în timp ce crezi cu adevărat în adevărul lor, a uita orice fapt care a devenit incomod iar apoi, atunci cînd devine iarăși necesar, să-l extragi din uitare pentru atîta vreme cîtă trebuie, a nega existența realității obiective în timp ce iei în considerare realitatea pe care o negi, toate aceste lucruri sînt absolut indispensabile. Chiar și în folosirea termenului dublăgîndire este obligatorie dublagîndire. Căci prin întrebuințarea termenului te declari de acord cu alterarea realității, dar printr-un nou act de dublăgîndire această recunoaștere este ștearsă și tot așa la nesfîrșit, minciuna precedînd întotdeauna cu un pas adevărul.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Doublethink)

Dublagîndire, forma de gîndire dominantă astăzi în lume, a putut să pătrundă la noi mai ușor după 1990 decît înainte pentru că de această dată era exersată de personaje care fie cochetau cu credința, fie și-o asumau în mod public. Unii sînt doctori în teologie ai unor facultăți apusene de renume. Ideile și atitudinile lor au fost răspîndite de o rețea de oameni trecuți într-un mod necritic, din păcate, pe la CEU sau NEC, ori prin alte centre universitare europene. Clerici creștini din mediul universitar românesc, ortodocși, catolici sau neoprotestanți, interesați sau doar naivi, lăudau „deschiderea” religioasă, uneori explicit creștină, a unor astfel de intelectuali români și o recomandau ca model. Presupun că în mediul ortodox recomandarea venea cu o anumită exasperare: cu aproape douăzeci de ani în urmă, cel puțin la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, cea mai urmărită publicație în rîndul studenților de la secția de pastorală era, de departe, Gazeta Sporturilor. Nu știu ce îi ajută pe studenții de astăzi să supraviețuiască studiilor teologice în facultățile ortodoxe. Sper să fie tot Gazeta, sau oricare altă publicație care are o minimă legătură cu realitatea. Cert este că în Facultatea de Teologie studenții se confruntă deja cu dublagîndire și tot aici vor trebui să se hotărască dacă i se vor supune sau nu.
Dublagîndire nu este o simplă duplicitate, nu este doar o prefăcătorie, nu înseamnă să te prefaci că crezi, ci să crezi cu adevărat în timp ce te prefaci că crezi. Înseamnă să-ți eliberezi mintea descoperind androginia spirituală, precum li se recomandă tinerilor să o facă în ordine fizică: să creadă, adică, nu că ar putea fi oricînd fată sau băiat, ci că ei sînt ceea ce cred ei că sînt. Poți fi orice de vreme ce ești și una, și alta, și poți fi și una, și alta, nefiind ceva anume. Poți fi și catolic și ortodox și protestant, dar, pentru a fi cu adevărat un bun creștin, trebuie să fii și creștin, și hindus, și budist și, mai ales, musulman.
Ca să nu se risipească cu totul, miresmele au nevoie pînă la urmă de un conținut. Spre deosebire de suflet, legat de un trup anume chiar și atunci cînd este despărțit de acesta prin moarte, miresmele pot lua forma vasului, a oricărui vas.
Asistăm probabil la forma ultimă a secularizării, impecabil surprinsă de Mircea Platon în pasajul următor. Uimitor este că tocmai această formă a unei degradări ultime a creștinismului este văzută ca o formă de împlinire ortodoxă:

„Suma nevoilor sufletesti ale omului, religios sau secular, e aceeasi. „Romantismul e religie răsuflată”, spunea Hulme si, într-adevăr, melancolia betivului sau angoasa existentială nu sînt decît nostalgia paradisului rezolvată narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de religie, ci omul care, tocmai pentru că s-a lepădat de biserică, trebuie să-i găsească un înlocuitor: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900 despre care Robert Hertz spunea că tîsneste din „nostalgia catedralei absente” si că e o „mistică a masei”) sau un „nechezol” ocult. Te lepezi de spovedanie, introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul feminin, pseudo-Shekinah rozicruciană (a cărei variantă baptist-rotariană o reprezintă Codul lui Da Vinci); te lepezi de cruce, introduci obeliscurile si amuletele tribale; te lepezi de pomeni si parastase, introduci picnicul sectar, cu pizza cumpărată de la colt; desfiintezi postul, introduci vegetarianismul si curele de slăbire; te lepezi de rugăciuni, introduci mantrele de tot felul; evacuezi pe usa din fată Tainele, introduci pe usa din dos tehnologia misterică masonică; elimini „baba” ortodoxă, introduci „baba” activistă (cine mai protestează împotriva babelor ortodoxe nu are decît să-si pună pe perete o poză a Andreii Dworkin). Baba ortodoxă stie că e datoare cu o moarte si nu încearcă, precum „babele” hipiote, să găsească tehnologii care să-i eternizeze viata inutilă si asistată social. Cu alte cuvinte, á la Greenpeace  vorbind, baba ortodoxă nu distruge ecosistemul. (Mircea Platon, „Din pricina babelor, secularizarea se amînă!” http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONdec6.html

Cine a stricat locomotiva?



Într-una din zilele trecute mă aflam în trenul București-Suceava. De la casa de bilete mi s-a spus că nu se mai eliberează bilete dus-întors cu întoarcerea „deschisă”, adică fără precizarea zilei de întoarcere, cu condiția să te încadrezi în intervalul de grație de două sau trei săptămîni. Într-adevăr, mulți dintre pasagerii care cumpărau astfel de bilete aveau tendința să se întoarcă, ceea ce afecta grav profiturile societății CFR. Așa că mi-am luat doar „dus”.
La Pașcani, mai precis la vreo doi kilometri de gară, locomotiva s-a defectat. Am aflat asta indirect, de la niște angajați CFR, navetiști, care și-au sunat un coleg aflat în tură pentru a afla ce se întîmplă. Băieții erau băieți de băieți, evident, ca toată lumea care lucrează în regiile de stat, așa că au vorbit cifrat. Imediat ce au aflat ce s-a întîmplat, au coborît fără a mai spune cuiva care era motivul opririi în cîmp. Aveau satisfacția omului care deține informații prețioase pentru că secrete.
Am mai rămas trei oameni în bou-vagonul destinat de CFR transportului de călători. Probabil că singurul lucru care deosebește acest tip de vagon de vagonul destinat transportului de boi este existența unei cabine WC la ambele capete ale vagonului, dar și asta este o chestie relativă, de vreme ce se-ntîmplă destul de frecvent ca ușa uneia dintre cabine să fie încuiată/blocată pe toată durata călătoriei, în timp ce cealaltă cabină disponibilă să fie inutilizabilă din cauză că a fost deja întrebuințată de un bou, încă din stația de plecare. Sau, poate, de unul dintre băieții de băieți? Oricum, nu are nici o importanță. În fond, cine ar avea nevoie de toaletă în scurtul interval de opt ore necesare unui tren românesc pentru a parcurge cei patru sute de kilometri dintre București și Suceava?
Bun, așadar din cinci negri mititei am mai rămas trei. Așteptam. După vreun sfert de oră, o femeie în vîrstă care probabil că s-ar fi descris ca „doamnă”, a izbucnit:„Dar cum se poate așa ceva, să ne lase fără să ne spună nimic?” Un bărbat și atît, care părea că de-abia aștepta prilejul, îi răspunde: „Păi, ce să ne mai mirăm, dacă Băsescu a distrus transporturile...” Doamna se aștepta însă la un cu totul alt refren: „Cum Băsescu? Păi, ce, Băsescu a stricat locomotiva? Nu l-ați văzut pe nenorocitul ăla de Dragnea cum rîde?” Imaginea cu Dragnea rîzînd pe înfundate în timp ce băga piulițele de la locomotivă în buzunarele salopetei m-a făcut să rîd necontrolat, ceea ce mi-a atras o privire severă din partea „doamnei”. Nesigură de rîsul meu, intimidată poate de privirea perplexă a celuilalt bărbat, femeia a continuat împăciuitor în direcția numitorului comun al ticăloșiei românești post-decembriste: „Iliescu, el e nenorocitul, de la el ni se trag toate.” Dar bărbatul nu se lăsă: „O fi Iliescu, dar de cînd a fost Băsescu ministrul Transporturilor a căzut CFR-ul.” Femeia dădea să revină la Dragnea, cînd tocmai apăru șeful de tren să ne anunțe că vine un tren personal pe care, dacă doream, îl puteam lua pînă la Suceava. Înlocuirea locomotivei avea să dureze încă o oră pe puțin.
Într-adevăr, personalul a sosit imediat, oprind chiar lîngă trenul nostru. Mă sui în primul vagon, unde îi regăsesc pe băieții de băieți, care se-ntorseseră pe jos în gară pentru a lua acest tren despre care știau, dar nu spuseseră nimănui nimic. Avuseseră niște informații „strategice”, pe care le-au fructificat ca atare. Acum zăceau lăbărțați pe scaunele trenului, vizibil obosiți. Așa că nu i-am mai întrebat ce voiau să facă cu șuruburile de la locomotiva defectată.
Cu această ocazie, am înțeles și de ce în România nu mai poți lua bilete de tren dus-întors cu întoarcerea „deschisă”: SNCFR nu mai poate garanta nici măcar un dus. 

marți, 4 aprilie 2017

Albucu



Cățelul meu a murit lipit de peretele casei, într-un loc în care nu l-am văzut stînd niciodată. Acolo l-am găsit astăzi, pe la trei după amiaza. Zăcea acolo cam de vreo două zile. Avea nouă ani. Eu îi spuneam „Băiatu”, dar l-am auzit pe un vecin spunîndu-i Albucu. După cum observase corect băiatul meu cu vreo trei ani în urmă, îi trebuia un nume „cu ceva alb în el”. Albucu era perfect.
Cu o săptămînă în urmă m-am jucat cu el, am alergat împreună. Avea de ceva timp o problemă la lăbuța dreaptă din spate, dar nu o băga în seamă. În orice caz, nu se plîngea. O trăsătură de familie, probabil.
Știa să se bucure într-un mod care mi se pare rar chiar și printre cîini. Mă întîmpina cu aceeași bucurie indiferent că lipsisem o oră, o zi sau o săptămînă. Păstrase nealterată voioșia cățelandrului, o dispoziție de joacă și hîrjoană permanente. Cred că și-ar fi păstrat acest spirit pînă la adînci bătrînețe. Din păcate, a reușit să mi-l transmită doar atît cît să zîmbesc de fiecare dată cînd îmi voi aminti de el. A făcut și el ce a putut.
Despre Stickeen, cîinele împreună cu care era să-și piardă viața într-o expediție, John Muir spunea că „i-a deschis o fereastră prin care a putut să-și privească semenii cu mai multă înțelegere (sympathy)” (http://vault.sierraclub.org/john_muir_exhibit/writings/stickeen/default.aspx). Pe mine Albucu m-a ajutat să văd cît de vii sînt toate. Cu el am descoperit dispoziția de joacă a lumii întregi. Dar nu te poți juca cu lumea decît prin cineva: printr-un copac înflorit, printr-un cîine, printr-un om.  
Uneori îmi spuneam că singurul motiv pentru care nu vorbea era pentru că nu voia să mă sperie. Aș vrea să mă sperie acum.
Venea fără să-l chem. Cînd ieșeam din casă, știa întotdeauna dacă aveam treabă prin curte, ori dacă urma să plec la oraș. În cazul acesta, mă însoțea pînă în stația de autobuz din apropiere.
Îi plăcea să știe dinainte ce îi aduceam de mîncare. Cînd mă vedea venind cu mîncarea, se ridica pe labele dinapoi pentru a vedea ce îi pregătisem. Odată, după ce i-am pus mîncarea mi-am continuat drumul spre poartă. A renunțat să mai mănînce pentru a veni cu mine.
Nu începea niciodată să mănînce imediat cum îi puneam mîncarea în castron. Mai întîi adulmeca mîncarea, apoi își ridica capul pentru a mă privi în ochi. Mă invita? Îmi mulțumea?
Cînd mă întorceam de undeva, de obicei îl găseam așteptînd la poartă. După ce mă „certa” pentru întîrziere, venea să-l mîngîi. Ne împăcam. Apoi îl lăsam să miroasă bagajele. Nu-și băga niciodată botul înăuntru, nu încerca să ia ceva, deși întotdeauna era și mîncare pe-acolo.
Nu mai rețin ce ghidușie făcuse odată, dar mă făcuse să rîd cu poftă. Atunci m-a urmărit cu un aer atent, după care a început să-și încrețească pielea din jurul nasului.  Zîmbea.
Dacă m-ar fi văzut astăzi plîngînd, oare și-ar fi încrețit-o din nou?    

joi, 30 martie 2017

Trăim bine



Înainte era tifosul, dizenteria și tuberculoza. Astăzi este profesorul (de la educatoarele de grădiniță la venerabilii „mentori”), industria alimentară și cea de divertisment. Supraviețuiești acestor calamități doar pentru a fi răpus mai tîrziu de cîteva idei de mărime și întrebuințare universală care te ajută să confunzi adevărul, binele și frumosul cu ceea ce este acceptabil, comun, (aparent) inofensiv și neapărat nou.
Dar asta, cum am spus, se va întîmpla mult mai tîrziu. Vechile maladii îți scurtau viața într-un mod brutal și dureros. Noile epidemii ți-o lungesc și, în plus, te fac să te simți bine. Aproape că nici nu mai simți că trăiești, ceea ce desigur nu este întîmplător: cine simte că trăiește ar putea deveni curios, ar putea deveni interesat de posibilitatea unei vieți veșnice. Iată un gînd pe care bătrînul Zgîndărilă trebuie să-l împiedice cu orice preț.
Nici nu-i de mirare că speranța de viață a crescut: atunci cînd omul încetează să mai trăiască frumos și în adevăr, nu-i mai rămîne decît să trăiască bine.
Trăim într-o lume muribundă care nu mai speră în nimic, crede în orice și oricine altcineva decît Dumnezeu și care nu iubește pe nimeni decît pe sine. 
Este firesc ca într-o astfel de lume să nu mai sărbătorim triumful Crucii, ci Triumful Absidei (http://www.contributors.ro/cultura/triumful-absidei-un-cantec-la-moartea-lui-marin-gherasim-1937-2017/), biruința golului, a nimicului confundat cu smerenia, asupra plinătății de viață. Chipul Fiului întrupat, sursa imediată a oricărei speranțe, amenință să ne strice pofta de viață bună și să ne trezească dorința de viață adevărată. Prin urmare, trebuie șters de meșterii zugravi ai teologiei absenței lui Dumnezeu. 
Nu este o teologie neapărat nouă, dar cel puțin este practică, satisfăcătoare și aparent inofensivă. La fel de inofensivă precum o absidă. Nu ca Împărăția Tatălui, care presupune riscul foarte real al lepădării acestei vieți atît de bune.
 

sâmbătă, 25 martie 2017

Care Pleșu?



Lipsa evidentă de politețe a întrebării din titlu îi scutește pe discipoli și admiratori de obligația formulării unui răspuns. Realitatea pare evidentă în acest caz, constrînsă ea însăși parcă de anvergura copleșitoare a personajului. În schimb, atunci cînd revista Dilema veche întreabă „Care familie?” (http://dilemaveche.ro/tag/pentru-care-familie), punînd astfel în discuție evenimentele dedicate luna aceasta de Biserică și organizațiile creștine sprijinirii familiei, întrebarea nu este socotită scandaloasă, ci firească. Te-ai putea simți chiar vinovat pentru că nu te-ai gîndit la ea. Chiar așa, care familie? Ce-i aia familie, în definitiv? Îngerul păzitor face parte din familie? În ce măsură aparții unei familii disfuncționale, care nu te recunoaște, și în ce măsură aparții familiei spirituale pe care ai descoperit-o între timp, care te întîmpină și te invită să-ți ocupi locul la masa ei? De ce nu ar fi NEC, sau Dilema, o familie?
Dar de ce să te oprești cu întrebările aici? Nu doar „care familie?”, ci și care Românie? Care Europă? Care om? Care adevăr? Care realitate? 
Care laicat? cum întreba retoric dl Baconschi cu un timp în urmă, primind un răspuns pe care și-a permis să-l ignore, de vreme ce era un răspuns întemeiat în realitate (https://groups.google.com/forum/#!topic/ortodoxia/tVt9ghGpTSg)
Sînt întrebările tipice adresate de oamenii formați de spiritul Dilemei. Am mai spus, și probabil că o voi mai spune, că am fost martor, în cadrul unui curs universitar de Noul Testament susținut de un apreciat teolog și duhovnic ortodox, la regretul cu care acesta ne informa despre refuzul dlui Pleșu de a deveni preot ortodox. Este adevărat, duhovnicii mari sînt rari, iar refuzul dlui Pleșu este cu atît mai regretabil. Ceea ce nu-i trecea prin minte sărmanului nostru teolog era că dl Pleșu era deja preot, în felul său, desigur, dar nu mai puțin lipsit de har din această pricină. Dovadă numeroșii oameni pe care i-a născut din nou și care astăzi atacă direct temelia realității: definiția omului, a familiei, patriei, creștinismului.
Cu două zile în urmă, în cadrul emisiunii „Timpul Prezent” (mai precis, „Dilema veche la Timpul prezent”) de la Radio România Cultural, s-a vorbit despre „identitate națională” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-dilema-veche-la-timpul-prezent-cultura-si-identitate-nationala/). Cu această ocazie ascultătorul poate afla că „ideile esențializante pînă la urmă sînt periculoase”, poate afla despre riscul implicat de „mitul patriei în primejdie”, despre „mitul identității naționale”, poate afla că „ne putem uita și altfel la drapel decît glorificîndu-l” și totodată despre anacronismul sau inadecvarea elevilor de la un liceu din România care „au venit să vorbească despre francofonie îmbrăcați în ie. Ceea ce este problematic. Pot veni în ie, dar ia să fie acompaniată de altceva.”
Eu cred că dacă ar fi venit în spinarea unui măgar roz prezența lor ar fi fost acceptabilă.
„Unitatea națională”, spunea Nicolae Iorga cu aproape o sută de ani în urmă, „este rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente. [...] Și această stare de spirit, înfățișată prin literatură, nu e ceva atît de general răspîndit la toate neamurile, încît să nu avem dreptul de a ne mîndri cu el și de a ne face din el un argument decisiv în apărarea celor mai scumpe drepturi” („Unitatea națională în literatura românească, Ramuri. Drum drept, XIX, 1925, nr. 5-6, mai-iunie, p. 188-192, în volumul N. Iorga, Conferințe, Minerva, 1987, p. 265) Această stare de spirit este susținută, pentru Iorga, de prezența printre noi a figurilor „vrednice de respect, vrednice de recunoștință, acelea care trebuie să trăiască în sufletele fiecăruia, sporind vitalitatea acestui suflet” („Soarta faimei lui Mihai Viteazul”, conferință susținută în ziua comemorării eroului, la 22 noiembrie 1919, în Conferințe, p. 152). Acesta este criteriul după care poate fi judecată „valoarea unei generații”. Pentru ca generația să nu fie pierdută este necesar ca, pe lîngă educatorul de meserie, „fiecare dintre noi să se prefacă în profesorul fiului, fratelui, aproapelui său mai tînăr, pentru a-l ridica prin orice mijloace și, între altele, printr-unul cum este comemorarea eroilor, la înălțimea misiunii care-l așteaptă” (ibid., p. 153).
Dar la noi educatorii de meserie, preoți sau profesori, îl eliberează pe tînăr de vechea lui misiune, lipsindu-l de starea de spirit permanentă despre care vorbea Iorga și oferindu-i în schimb starea altor duhuri și o nouă misiune. Tînărul nu mai trebuie să descopere realitatea, să o îngrijească și să o păzească. Nu mai trebuie decît să o redefinească. 
Cu o singură excepție, desigur. Realitatea, autoritatea „părintelui spiritual” trebuie să rămînă nediscutabilă. Pînă și irealitatea are nevoie de o întemeiere în realitate.

marți, 21 martie 2017

Dileme, dileme...



Citind recent în Dilema veche textul cuiva care, după ce a propus definirea familiei pe baza aerului de familie, a trecut rapid la revizuirea definițiilor de dicționar în general și a definiției familiei în special (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/family-portrait), mi-am amintit de refuzul dlui H.-R. Patapievici de a accepta o definiție a ortodoxiei, în ciuda faptului că tocmai această definiție face ca ortodoxia să fie ceea ce este:

„Criteriul competenţei dogmatice nu-mi spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque îmi par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Ortodoxia este, pentru dl Patapievici, „un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227)

„Frumoase ca visele mele,
Suntem uniţi şi fericiţi,
Dileme, dileme înfloriţi!”

Cu speranța că-mi va fi iertată această scurtă divagație ireverențioasă, produsă de o neașteptată asociație de idei, voi trece la chestiuni mai serioase.
Ideea că acest aer de familie specific ortodoxiei, dacă îmi este permis să mă exprim așa, este rezultatul unei anumite așezări în relație cu Dumnezeu și cu lumea, iar această așezare este determinată de o venerabilă tradiție de mărturisire ortodoxă a adevărului revelat, a reprezentat pentru dl Patapievici o ipoteză de care s-a putut lipsi. Din fericire, dl Nicolescu, realizatorul interviului, a întrupat în mod oportun ortodoxia ideală la care visa dl Patapievici, tăcînd respectuos sau, mai bine zis, răspîndind și primind miresmele lalelelor/dilemelor împreună cu dl Patapievici.
Dogmă, deci definiție, pe de o parte, și iubire pe de alta. Dacă nici asta nu e dilemă, atunci nu știu ce ar mai putea fi! Familia tradițională îi pare doamnei Cârstean, autoarea articolului din Dilema veche semnalat mai sus, artificială, la fel de reală și de autentică precum o reclamă de pe cutiile de cereale (presupunerea nu dovedește însă decît absența experienței vieții de familie a autoarei și confirmă nevoia multor oameni de o experiență de acest tip, fapt care-i determină pe specialiștii în marketing să vîndă visul „familiei” odată cu cerealele respective). Ortodoxia dogmatică probabil că nu valorează, pentru unii dintre intelectualii ortodocși din România, nici măcar atît; e doar falsă, niciodată atrăgătoare, ca-n reclame. Creștinii care afirmă definiția credinței, Crezul niceo-constantinopolitan, au probabil gurile știrbe. Martirii sigur le-au avut. În schimb, cei care contestă întemeierea dogmatică a credinței au dantura bună, vorbesc frumos și zîmbesc dulce. Exact ca în reclame.
Dar de ce este important un standard, o măsură a lucrurilor, respectiv a ortodoxiei sau a familiei? Pentru că aceasta ne ajută să păstrăm, ori să redobîndim aerul de familie ori savoarea ortodoxiei.
Un lucru care mi se pare că le scapă apărătorilor familiei tradiționale, dar pe care îl subliniază C. S. Lewis după cum se va vedea mai departe, este că familia se poate degrada nu doar în formele ei corupte de diverse deviații sexuale, ci și în formele ei superioare. Familia creștină este la rîndul ei amenințată de trufie, de idolatrie, de ispita de a se vedea ca ceva sfînt în sine. În egală măsură, a propune o formă de familie întemeiată pe un aer comun, pe o înrudire spirituală, pe afinități, reprezintă o formă similară de idolatrizare a familiei. Idolatrizarea celeilalte familii, desigur, cea întemeiată pe alteritate, deschidere, pe recunoașterea celuilalt/Celuilalt, etc. Recunoaștere pe care familia asta, tradițională, „celula de bază a societății” o refuză cu riscul de a deveni „o capsulă perfect etanșă.”
Etanșeizare ca respingere a străinilor? Ce formă de respingere și în ce condiții? În treacăt fie spus, unul dintre obiectivele principale ale acestei familii tradiționale este nașterea de copii. În felul acesta, ea rămîne în permanență deschisă spre străini într-un mod în care asocierile LGBT nu pot fi niciodată (da, știu că pot „avea” și ei copii, dar acela este mai degrabă rezultatul combinat al listei pe care au trecut copilul și al laboratorului care a procesat cererea). În plus, deschiderea față de celălalt este reală într-o familie tradițională, unde bărbatul și femeia sînt mai diferiți între ei decît doi parteneri de același sex ar putea fi vreodată. Iar față de „familia” întemeiată pe „un aer comun”, pe pasiuni, interese și idei împărtășite reciproc, eu cred că tot într-o familie românească obișnuită deschiderea este mai mare: indiferent din cîți membri ar fi aceasta constituită, vei găsi de regulă tot atîtea gusturi muzicale, preocupări artistice și opțiuni politice (motiv de ocazionale războaie domestice!). Dar îi unește credința, îi unesc cei morți și cei vii, îi unește „mai ții minte?” și „veșnica pomenire!” 
Ceea ce amenință cu adevărat familia și orice altă întreprindere omenească este ideea că ar putea deveni scopuri în sine. Poate că această idee falsă explică o parte din răceala cu care este receptat mesajul susținătorilor familiei în România. Familia nu este un scop în sine, după cum scopul ei nu este nici perpetuarea biologică. Nașterea de prunci este un dar, familia este un dar; primim aceste daruri în vederea intrării și rămînerii în relație cu Dumnezeu. Cred că se poate intra în relație cu Dumnezeu din orice context în afara de unul singur: nu poți intra în relație cu Dumnezeu de pe poziții egale. Nu poți intra în relație cu Dumnezeu cîtă vreme te consideri lipsit de păcat. Este păcat în familie și este păcat în afara ei, în familiile creștine și în cele necreștine, în relația binecuvîntată dintre un bărbat și o femeie din cadrul cuplului normal și în relația blestemată dintre doi indivizi de același sex (1 Romani 18:32) asociați într-un gen de parteneriat care se pretinde normal; însă în familie recunoști păcatul mai ușor pentru că știi cînd păcătuiești. Într-o familie tradițională păcatul nu este niciodată normalitate, chiar dacă a devenit obicei.   
„Zicînd că sînt înțelepți, au ajuns nebuni”, scrie Sf. Pavel. Unul dintre cele mai sigure și mai răspîndite moduri de a ajunge la nebunie este să-l confunzi pe Dumnezeu cu altceva, sau mai degrabă orice altceva cu Dumnezeu. Iubirea este aici vulnerabilă într-un mod aparte, tocmai pentru că vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Ceea ce nu înseamnă neapărat și că iubirea e Dumnezeu. Iubirea noastră în nici un caz.
Atît pericolul unei asemenea confuzii, cît și dispariția unor forme firești de iubire, precum cea a prieteniei, sînt discutate pe larg în cartea lui C. S. Lewis, Patru iubiri. „Iubirea poate deveni un demon din momentul în care începe să fie un dumnezeu”, răspunde Lewis afirmației lui Denis de Rougemont („iubirea încetează să mai fie un demon din momentul în care nu mai este un dumnezeu”). „Orice fel de iubire omenească are tendința de a pretinde că vorbește în numele unei autorități dumnezeiești”, spune Lewis, observînd în continuare că „iubirile naturale emit o asemenea pretenție blasfematoare nu atunci cînd se află în ipostaza lor cea mai degradată, ci cînd se află în plenitudinea condiției lor naturale; atunci cînd ele sînt ceea ce bunicii noștri numeau «pur» sau «nobil».” Lucrul acesta este posibil tocmai pentru că iubirile noastre naturale sînt daruri de la Dumnezeu și sînt înrudite cu iubirea lui Dumnezeu, sînt asemănătoare cu aceasta. Ceea ce nu înseamnă că sînt același lucru; tocmai din acest motiv ne este atît de ușor să le confundăm:

„We may give our human loves the unconditional allegiance which we owe only to God. Then they become gods: then they become demons. Then they will destroy us, and also destroy themselves. For natural loves that are allowed to become gods do not remain loves. They are still called so, but can become in fact complicated forms of hatred.” (C. S. Lewis, The Four Loves, Harcourt, brace and Company, New York, 1960, p. 17-20).

Pînă la sfîrșitul lumii vor exista întotdeauna alți dumnezei. Este important ca familia tradițională să nu facă parte dintre ei. Cred că am ajuta familia tradițională dacă am înceta să o mai numim familie tradițională, și dacă i-am spune în schimb familie pur și simplu, refuzînd să atribuim acest cuvînt formelor diferite de asociere între indivizi. Cred că nu sînt singurul căruia expresia „familie tradițională” i se pare un pleonasm. Dar de vreme ce nu există alte forme de asociere care să poată fi numite familie, ce sens are să facem această precizare? Este ca și cum am invita apariția altor tipuri de familie, este ca și cum am fi complici la pervertirea realității familiei. La fel, nu există decît părinți sau soți de sex opus. Putem vorbi despre „părinți de același sex”? Atunci să nu întrebuințăm termenul în contexte improprii.
Familia (tradițională) nu este sfîntă în sine, dar face posibilă sfințenia tocmai prin faptul că este capabilă să recunoască păcatul din ea. De aceea, doar familia poate deveni sfîntă; celelalte forme de asociere care se pretind „familii” nu pot deveni sfinte din simplul motiv că sînt deja dumnezei.
    
P.S.
Doamna Svetlana Cârstean a primit aseară, 20 martie, premiul Radio România Cultural pentru poezie (http://www.agerpres.ro/cultura/2017/03/20/radu-cosasu-svetlana-carstean-si-ion-caramitru-printre-laureatii-galei-radio-romania-cultural-22-13-44)
Ziua începuse tot cu un premiu, cel acordat unui film care „arată că nu există o singură realitate, ci doar mai multe interpretări” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/zbor-deasupra-unui-cuib-de-nuts.html). Ironia este că în numele diversității, lumea ne impune o singură interpretare. Este ceea ce lumea a făcut dintotdeauna, și cu cît cel care vorbește este mai  educat, cu atît argumentele par mai subtile. De fapt, scopul acestor argumente nu este de a suține un adevăr, ci de a ascunde natura reală a alternativei, caracterul unic al „interpretării”: „Veți fi ca Dumnezeu.”
La limită, nu există mai multe interpretări. Există doar două: „Dumnezeu este Dumnezeu” și „eu sînt Dumnezeu”. În funcție de interpretarea pe care o alegi, ori intri în realitate, ori ieși din ea:

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1, 18:22)  

luni, 20 martie 2017

Zbor deasupra unui cuib de nuts



Am aflat în dimineața asta de la Radio România Cultural (RRC) că filmul Normal Autistic Film (http://oneworld.ro/2017/l/ro/un-film-autist-normal-316/) este cîștigătorul Festivalului Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania. Prezentatoarea știrii i-a felicitat pe liceenii care și-au motivat decizia astfel: „filmul arată că nu există o singură realitate, ci doar mai multe interpretări.” (http://radioromaniacultural.ro/normal-autistic-film-premiul-one-world-romania-10/ mai pe larg aici https://www.dcnews.ro/normal-autistic-film-premiul-one-world-romania-10_536503.html).
Sînt niște tineri deștepți, sînt de acord cu doamna de la RRC. Iar asta este o veste excelentă pentru oamenii de geniu, ca mine. Înseamnă că am șanse reale de a scăpa de pe Sfînta Elena. Am stat destul aici. De data asta chiar îi voi învăța minte pe nenorociții de Bourboni. Aux armes, citoyens!

sâmbătă, 18 martie 2017

Hoții albi și hoții negri




Hoția de noapte nu a fost niciodată tolerată de români. Persoanele care au protestat în Piața Victoriei nu au făcut decît să reamintească dreptul strămoșesc al românilor de a fi furați doar ziua. Încercarea guvernului Grindeanu de a adapta programul de guvernare la orele de lucru ale membrilor guvernului, care rămîn adesea peste program, s-a izbit de împotrivirea românilor. Trăim într-un stat de drept, iar într-un stat de drept se fură doar ziua.
Ziua și noaptea sînt la fel de diferite între ele cum sînt corupția și anticorupția. De pildă, dacă Năstase și-a luat casele noaptea, Iohannis le-a dobîndit ziua. Nu zic că le-a furat, ci doar că a avut noroc, așa cum alții au ghinion. Bine, se poate spune că pînă și Iohannis a avut ghinion cu una dintre case, dar asta s-a-ntîmplat probabil numai din cauză că a dobândit-o într-un moment incert, la îngînarea zilei cu noaptea.
Sau, iată, problema tăierilor de pădure: tăierile ilegale sînt, bineînțeles, doar cele făcute noaptea. După cum știe toată lumea, tăierile legale se fac ziua. Ce-i drept, tăierile legale sînt cele care ne determină să trecem expresia „pădurile României” în ghilimele. Dar nu-i nimic, important e că pădurile României nu au fost furate, ci rase în mod legal.
Unii văd ca pe un lucru pozitiv faptul că, în urma programului sistematic de furat numai în orele legale de lucru, în România nu se va mai putea fura nici măcar în timpul zilei, din simplul motiv că nu va mai rămîne nimic de furat. Mă tem însă că, la noi, întotdeauna ceva va fi de furat. Fie și căciula, pe care, în buna și sănătoasa tradiție a hazului de necaz, vom continua să ne-o furăm singuri.
Pe cutia sortimentului de ceaiuri „Din inima Carpaților” produse de un popular producător român, la ingrediente descoperi de fiecare dată nelipsitele „arome”. Altminteri, produsele sînt 100% la naturale, desigur. La fel ca emisiunea lui Turcescu, de pildă.
Pe ambalajul unui mare producător de condimente dai de sloganul „Ca la mama acasă!” Te uiți la ingrediente și vezi monoglutamat de sodiu (potențiator de aromă) și încă alte chestii pe care mama sigur nu le-a folosit niciodată. Poate doar mă-sa, dar atunci ar trebui precizat pe eticheta produsului: „Ca la mama mea acasă. Adică mama, Vrăjitoarea din căsuța de turtă dulce din Hansel și Gretel, care ne iubea atît de mult încît uneori ne gătea copii la ceaun”. Da, iar cozonacul cu nucă produs de Auchan are fix 2,5 grame de nucă (http://www.romanialibera.ro/societate/sanatate/101-chimicale-in-bucatele--de-pe-masa-de-craciun--402786) ! La aflarea veștii, multe mame s-au declarat surprinse în mod plăcut. Ele credeau că de fapt acei cozonaci nu au nucă deloc. Dar, pînă urmă, cantitatea de nucă din cozonacii cu nucă din marile magazine nu are nici o importanță. Important e că acel cozonac este făcut ziua, nu noaptea.
Și ce dacă Sorin Antohi a fost colaborator al Securității? Asta nu are nici o importanță, de vreme ce a colaborat ziua, nu noaptea, ca turnătorii cei răi. Da, iar Sever Voinescu și cu Roberta Anastase chiar nu au furat voturi (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9456740-roberts-anastase-sever-voinescu-nu-vor-urmariti-penal-pentru-votul-legea-pensiilor.htm). Poate că ar fi fost furt dacă ieșeau în minus, dar ei au ieșit în plus. Sau poate chiar au numărat greșit, cui nu i se-ntîmplă, oameni sîntem! Oricum, toate astea nu au nici o importanță, de vreme ce numărătoarea s-a petrecut ziua în amiaza mare. În plus, în sală erau aprinse și toate becurile. Singurul beneficiu al poveștii este că am aflat, cu această ocazie, că pe dl Voinescu îl cheamă și Cotoi. Nu știm, și poate că nu vom ști niciodată și câți domni Vulpoi sau doamne Vulpe ne-au ținut calea în ultimii douăzeci și șapte de ani, dar e sigur că nici un Buratino/Pinochio nu a fost lăsat singur. Nici ziua, nici noaptea.
Pe lîngă succesul reprezentat de protestatarii din Piața Victoriei, care au împiedicat guvernul să mai fure noaptea, obligîndu-l să revină la sistemul diurn al țărilor civilizate, un alt beneficiu major îl reprezintă denunțarea știrilor de noapte, sau false, obligate fie să dispară, fie să se convertească în știri de zi, sau convenabile (vezi neapărat http://www.catavencii.ro/stirile-false-despre-stiri-false/ precum și la http://www.catavencii.ro/piece-of-fake/). De acum încolo vom avea doar știri albe. De exemplu, o astfel de știre pe care am ascultat-o chiar astăzi la inegalabilul Radio România Cultural: „În cadrul întîlnirii dintre Trump și Merkel, Trump nu a vorbit decît despre agenda sa personală, prezentată încă din campania electorală.” Asta nu e știre, e interpretare, și dacă nu una tendențioasă, atunci sigur partinică. Înseamnă selectare, limitare, manipulare. De parcă Merkel s-ar îngriji de binele omenirii! Dar asta nu are nici o importanță. Important e că a fost o știre albă, o știre de zi, o știre informată de un program iluminist de educație, unul care scoate omul din stare de minorat de care este vinovat el însuși.
Dar de ce au ajuns românii să se lase păcăliți astfel și să consimtă să fie furați pe față, niciodată pe la spate, ziua, niciodată noaptea? De ce avem corupți răi și corupți buni, securiști buni și securiști răi? Un om care ar gîndi doar în alb și negru ar spune că asta se-ntîmplă din simplul motiv că avem securiști. Cum să nu-ți fie milă de un asemenea om? Răspunsul e, bineînțeles, pentru că așa sîntem noi, altfel. Poate pentru că avem educatorii pe care nu-i merităm, dar care nu s-au lăsat împiedicați de asta și au continuat să ne învețe că trebuie să compunem cu răul. A compune cu răul nu este doar posibil – este inevitabil.
 Sau poate pentru că nu ne-am gîndit niciodată să ridicăm toate cutiile odată. Pentru că ne-a fost teamă că nu vom găsi nimic sub ele. Pentru că ne-a fost teamă că spectacolul fascinant se va opri. De fiecare dată cînd dl Liiceanu scapă una dintre cutiuțe de pe masa de joc, dl Pleșu apare brusc din mulțimea de spectatori anonimi ca să ne arate și nouă, și lui Gabi, cum se face.
Este spectaculos. Este uimitor. Dar ceea ce este cu adevărat tulburător în mișcările iluzioniștilor de la masa de joc nu este nici iuțeala, nici precizia mișcărilor. Nici faptul că spectacolul se desfășoară în plină zi, astfel încît toată lumea poate vedea limpede ce se petrece. Tulburător este faptul că sub una dintre cutiuțe se află ziua însăși. În România se poate fura legal, la vederea zilei, pentru că ziua a fost furată. Și de aceea nimeni nu mai vede nimic.
  

joi, 16 martie 2017

Actualitatea Sfîntului Antim Ivireanul



„…și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate cîte va aduce ceasul și vrémia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osîrdie și fără de léne, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia (mîntuirea) tuturor de obște, învățîndu-vă și îndreptîndu-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă.” Sf. Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis cînd m-am făcut mitropolit”

Anul trecut a marcat un eveniment deosebit în viața Bisericii Ortodoxe Române, cînd specialiști în studii antiminiene din toată lumea s-au adunat la București pentru a participa la manifestările organizate de BOR cu prilejul declarării anului 2016 drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română (http://basilica.ro/sfantul-ierarh-martir-antim-ivireanul/). Cu acest prilej au fost suținute și numeroase conferințe și dezbateri, dintre care am reținut doar cîteva, după cum se va vedea mai jos. Participanții s-au apreciat reciproc și au reținut calitatea deosebită a materialelor prezentate. Pînă la propunerea introducerii unei specializări noi în cadrul facultăților de teologie ortodoxă din România, și anume Antimologia, nu mai era decît un pas, iar acesta a fost făcut de unul dintre fericiții participanți, al cărui nume din fericire a fost între timp uitat din pură invidie colegială (nimic personal): „Interesul există, specialiști avem, așa că nu mai e nevoie decît de înțelegerea decanilor facultăților de teologie”. Cu regretul mărturisit de a nu se fi gândit din timp la acest (unic) neajuns al teologiei ortodoxe academice, decanii facultăților de teologie ortodoxă din România s-au grăbit să-și exprime bucuria și să-și declare sprijinul (călduros), așa cum poate chiar au făcut-o ca urmare a unei posibile și preafericite invitații.
Înainte de a aminti cîteva dintre contribuțiile deosebit de valoroase ale participanților la sesiunile de comunicări, voi puncta aici pentru publicul mai puțin familiarizat cu „opera și personalitatea marelui ierarh și dascăl” cîteva aspecte care au definit atît viața, cît și posteritatea Sfîntului Antim Ivireanul.
Despre cînd, pe unde și ce păduri cutreiera Antim ca băiet nu se știu prea multe, dar, în compensație, conferințele i-au condus pe participanți de-a lungul unor cîmpii vaste. E de presupus că nu au rămas nebătute. De bună seamă că s-a vorbit și despre noutatea adusă de Sf. Antim nu doar prin limbajul întrebuințat, dar mai ales prin prezența sa ca predicator în chiar lăcașul bisericii, fapt care de altfel era des întîlnit și pe vremea Sfîntului Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, pînă la Antim regula era ca la predică să se citească una și aceeași Cazanie peste tot în țară. Principiul era just: după cum se poate observa și astăzi, oamenii rețin cu greu lucruri simple. De pildă, au același aer surprins cînd aud că e bine pentru ei să facă donații, de parcă ar auzi asta pentru prima dată. Secole de repetare a unui mesaj identic sînt insuficiente pentru a-i asigura interpretării o bună și solidă receptare. Dovadă că astăzi, cînd clerul a revenit la buna tradiție a Cazaniei personalizate (în sensul că fiecare își selectează pasajele care i se par mai potrivite din cărțile de predici), poporul și-a regăsit dulcea lui absență de dinainte de Antim.
Fără îndoială, Sf. Antim reușise să le atragă atenția, mîngîindu-i mai rar cu distihuri mieroase precum „iubiți credincioși” și mai mult cu observații înțepătoare de genul „sunteți mai răi decît păgînii!” Din nefericire, Sf. Antim nu a învățat nimic din greșelile Sf. Ioan Gură de Aur și le-a repetat, încăpățînîndu-se să spună lucrurilor pe nume. S-a dovedit astfel încă o dată că cine nu învață din trecut este condamnat să-l repete.

Iar Sf. Antim
l-a repetat din plin

murind asemenea Sfîntului Ioan Gură de Aur: depus din preoție (de Patriarhul Ecumenic însuși!), bătut și ucis pe drumul exilului.
Ar mai fi de spus că predicile Sf. Antim s-au întipărit atît de bine în memoria credincioșilor ortodocși, încît nici nu a fost nevoie să fie tipărite. Lucrul acesta s-a întîmplat de-abia două sute de ani mai tîrziu, pe la sfîrșitul secolului XIX, cînd probabil s-a simțit nevoia recuperării unor mici detalii pierdute între timp. În orice caz, în secolul XVIII „au apărut aproximativ 12 exemplare din Didahiile lui Antim” (este vorba despre copii în manuscris http://ziarullumina.ro/tipograf-pentru-intreaga-ortodoxie-22136.html), fapt grăitor pentru interesul puternic și constant al credincioșilor pentru înflăcăratul predicator.
Iată în continuare unele pasaje selectate din contribuțiile specialiștilor în teologia antimiană, viitorii profesori ai acestei discipline noi, dar atît de binevenite în peisajul deosebit de fertil al gîndirii teologice ortodoxe românești de astăzi. Nimic nu onorează într-un mod mai fericit memoria Sfîntului Antim, un înnoitor al limbii și spiritului culturii bisericești din România, precum acești atleți ai culturii teologice actuale.
Sfîntul Antim a înnoit limba română curățind-o de buruienele grecismelor și slavonismelor, precum a îngrijit fata moșneagului din povestea lui Creangă tot ce-a găsit în drumul ei: cățelușa, părul, fîntîna și cuptorul. S-a-ngrijit și de noi, copilașii Sfintei Duminici. Nu știu dacă Cel vechi de zile a întinerit cînd l-a văzut pe Sf. Antim înălțîndu-se cu bogățiile virtuților împlinite în slujirea Lui. Dar e posibil ca, de data asta, pe copilașii Sfintei Duminici să-i pască primejdia.
Iată, se apropie fiii și fiicele babei, că doar, vorba ceea, „nu-i prădată lumea de bogății”...

*

Însemnătatea activității misionare, pastorale și catehetice a Sfîntului Antim Ivireanul
(de Asist. Univ. Pr. Doctorand Alfons Brișcă, coordonator al proiectului european „Lumi paralele”)

Activitatea misionară, pastorală și catehetică a Sfîntului Antim Ivireanul a avut o mare însemnătate. Aceasta se vede din numărul mare de predici pe care le-a susținut, dar și din numărul mare de credincioși care le-au ascultat de-a lungul timpului. De asemenea, Didahiile au fost reeditate constant, iar anul acesta s-au organizat multe conferințe pe această temă. Mulți colegi de-ai mei au publicat articole, unii parcă au scris și cărți, lucru pe care aș fi putut să îl fac și eu dacă aș fi aflat la timp.

*

Despre post în Didahiile Sfîntului Antim Ivireanul
(de Dr. Ierom. Neofit Lupu, starețul mănăstirii Sfînta Miercuri, posibil viitor  consilier patriarhal, numire în care el chiar crede, spre amuzamentul cunoscuților)

Despre virtutea postirii și darurile aduse de această binecuvîntată lucrare, Sf. Antim a vorbit în mod special în cele două Cuvinte de învățătură la „Dumineca Lăsatului sec de brânză”. Din aceasta vedem nu doar gradul înalt de dezvoltare și prosperitate a poporului român, care mânca brânză, dar și evlavia lui deosebită, păstrînd vie amintirea jertfei bineplăcute lui Dumnezeu pe care o adusese Abel.
Vedem în ambele predici un sistem integrat de procese interconectate, Sf. Antim certificînd și gestionînd totodată postul în relație cu spovedania, rugăciunea, milostenia și dragostea:

Vrând, drept acéia, a face această călătorie asupra vrăjmașului sufletelor noastre, precum am și mai zis, trebuie să luom împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca o merinde la vréme de primejdie, care lucruri sunt aceștia: ispovedania, rugăciunea, postul, milostenia și dragostea.

Dar Sf. Antim nu insistă doar asupra postului în sine, ci și asupra celorlalte procese sufletești, activități spirituale sau lucrări duhovnicești în care nu „postim” niciodată de la rău deși ar trebui să postim în permanență:

Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate; ce folos iaste a fi galbeni și ofilit de post, iar de pizmă și urâciune a fi aprins; ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de veninul mâniei; ce folos iaste a nu mânca carne și cu hulele a rumpe carnea fraților noștri; ce folos iaste a nu conteni de céle ce sunt, uneori slobode și a face acélia ce nu sunt niciodată, cu vreun mijloc, slobode. Că Dumnezeu pre aceia iubéște și-i cinstéște pre carii să feresc de céle oprite.

Lucru întărit și în cealaltă predică:

Și când ne postim trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtos să ne postim de réle; căci ne vătămăm sufletéște, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârăle ce aveți obiciaiu ce vă pârâți unul pre altul, ca să vă sărăciți care lucru îl face numai singur diavolul, că el iaste vrăjmaș neamului omenesc; și cine are acel obiciaiu de pâraște pre fratele său, creștinul, pentru ca să-l păgubească și să-l sărăcească, să se lase de acel lucru; că toate păcatele câte va face după ce să va ispovedui și-ș va face canonul ce-i va da duhovnicul i să vor erta, iar acel păcat, al pârăi, nu i să va erta nici cu un mijloc, că iaste mai mare decât uciderea.
Și iată că vă poruncesc și voao, preoților, cine ar veni la voi să se ispoveduiască și va avea acel păcat al pârăi, de să va apuca acel om înaintea voastră, cu chezășie bună, că nu va mai pârî pre nimeni, în viața lui, voi să faceți ertăciune, dându-i și canon, apoi să se și cuminece; iară de nu va avea să se părăsească, să-l lipsiț nu numai de la sfânta taină, ce și de la besérică, pentru căci stă împotriva lui Dumnezeu și să asamână diavolului.

Ar fi totuși greșit să se creadă că Sf. Antim nu ar fi acordat postului importanța cuvenită. Merită remarcat aici că Sf. Antim nu vorbește doar de valoarea postului, ci și de frumusețea lui: 

tot omul credincios și iubitoriu de Dumnezeu, cu bucurie și cu veselie să vie la zilele céle de post, pentru că nici unul din cei triști nu iaste viteaz la începutul stradaniei. Nu te face trist ca copiii ce-i duc la școală.

Dar pentru ca postul să fie ușor și plăcut, trebuie însoțit de rugăciune:

post trebuiaște să-l facem, cu rugăciuni. Că precum nu sunt dulci bucatele făr de sare, așa nici postul făr de rugăciune.

Tocmai de aceea, pentru unii credincioși, postul este o povară și un chin, o tortură și-o suferință, un necaz și-o supărare, într-un cuvînt, ceva neplăcut și incomod, ceva supărător, stînjenitor, jenant, inconvenabil, iritant și chiar intolerabil. După cum spunea Sf. Antim,

Mă rușinez a spune de posomorârea celor mâncăcioș, în ce chip să tânguesc în zilele céle de post: cască adése, să culcă puțin și iară să scoală; dorm în silă și silesc să treacă zilele și să nu le priceapă. Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovéște a înopta; numesc zilele postului mai mari decât célialalte; să fac cum că au durére la stomah și amețeli de cap și stricăciune obiciaiului lor, carele nu sunt sémne ale postului, ci ale nesațiului. Cu nepohtă să duc la masă; răpșesc asupra vérzelor, înjură legumile zicând: în zadar s-au adus în lume. Să fac și cunoscători de firi; iubitorii de mâncări beau apa făr de răsuflare, ca când ar fi luat de la doftor vreo băutură făr de dulceață de vindecare. Și cei mai mulți meșterșuguesc băutura, mângâindu-ș pohta lor unii cu bragă, alții cu bére, alții cu șerbet, alții cu livej, alții cu mied.
Nu amesteca postul cu meșterșugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincinoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate. Numai pentru obiciaiul tău cel rău să socotéște postu la tine vrăjmaș, dară nu iaste, firéște greu. Obicinuiaște-te pre tine cu postul și cu vréme ți să va face ție ușor și va lăcui în tine. Iar de vei avea soții mâncările și băuturile nu vei avea dragoste niciodată spre post, ci mai vârtos să va arăta la tine strein și greu și neobicinuit; căci viața cea postitoare iaste asemânare vieții ce-i nestricate, ce va să fie. Ci să fugim de iubirea de mâncări, cât vom putea, pentru că nu iaste putință nicidecum un om să fie și iubitoriu de mâncări și iubitoriu de Dumnezeu.

În încheiere, pentru Sf. Antim postul reprezintă doar una dintre activitățile duhovnicești, spirituale și sufletești pe care ar trebui să le menținem în permanență în stare de funcționare. Toate aceste activități, procese, lucrări trebuie făcute însă cu gînd curat, condiție obligatorie, imperioasă și necesară pentru asigurarea unui post adevărat, realizare care va contribui atît la sănătatea trupească, cît mai ales la cea sufletească. Aș fi încheiat cu celebrul mens sana in corpore sano, dar, pentru că sîntem în post, voi spune în schimb: mens soia in corpore sano!

*

Sf. Antim Ivireanul din perspectivă sincronică și diacronică
(de Pr. Prof. Dr. Alfred Rumeguș, profesor asociat la tot felul de activități al căror număr și rost le-a pierdut sau uitat demult, de unde și necesitatea acelei secretare de neuitat)

Sf. Antim Ivireanul a fost un mare ierarh ca toții ierarhii noștri iubitor de Dumnezeu și de aproapele înțelegător al nevoilor credincioșilor și Bisericii un cărturar și un rugător care nu se îngrijea deloc de ale sale ci căuta în toate doar voia lui Dumnezeu și nevoia aproapelui ca toți ierarhii noștri cu care ne-a miluit Dumnezeu din sfatul Lui cel de dinainte de veci și Sf. Antim Ivireanul era un ierarh deosebit care a contribuit la educarea teologică atît a poporului cît și a clerului ortodox și la cultivarea sentimentelor și valorilor românești și europene pledînd pentru integrarea patriei strămoșești în constelația țărilor creștine pentru că Europa a fost și trebuie să rămînă creștină în special astăzi cînd omenirea este atît de dezorientată și confuză din cauză că nu a înțeles sau nu a cunoscut mesajul de înaltă valoare spirituală și umanistă a Sfîntului Ierarh Antim Ivireanul care se adaugă salbei de rostiri și îndemnuri arhierești din îndelungata și sfînta istorie a Bisericii Ortodoxe Române care dacă vor fi ascultate și împlinite ne vor scoate la limanul cel dulce al păcii dumnezeiești și al luminii celei neînserate care se coboară și astăzi doar la Ierusalim în fiecare an în ziua cea binecuvîntată a Învierii.

*

Antim, antimis, antimaterie. O perspectivă interdisciplinară
(Prof. Univ. Dr. Dr. – da, are două doctorate! –  Pr. Roberto Douglas Ionescu, membru fondator CERN, consultant-referent al Biroului Patriarhiei „Studii albe pentru zile negre”)

La prima vedere, ar putea părea surprinzătoare parataxa (fr. parataxe, cf. gr. parataxis, para=lîngă, taxis=așezare) din titlu: „Antim, antimis, și antimaterie”. De ce n-am vorbi atunci și despre Antimemoriile lui Malraux, nu-i așa, de vreme ce titlul conține cuvîntul, sau mai degrabă morfemul, „antim”?  Cherchez la femme, ar putea sugera cineva. În special în această situație controversată este util să ne amintim că Mircea Eliade a insistat asupra riscului confundării romanului Madame Bovary cu povestea unui adulter oarecare (Eliade, 1972).
După cum se știe, antimisul este o piesă pătrată de material textil, cu rol liturgic, pe care sînt reprezentate punerea în mormînt și patimile lui Hristos și cei patru evangheliști, în cele patru colțuri și pe care sînt cusute fragmente din moaștele unui sfînt ori martir al Bisericii. În funcție de momentul liturgic, antimisul susține sau acoperă Sfîntul Potir (pentru istoria poziției antimisului, vezi Nikos Pneumatikos, 1890; obiecții la Calist Nekoptikos, 2010). Intenția mea este de a vedea în această deplasare pe verticală a antimisului un tip generațional de energie, după modelul oferit de fizica particulelor elementare. Dacă am încerca să vedem în Sfîntul Potir un generator de particule, atunci devine evidentă funcția antimisului de proiectare a materiei din planul inferior în antimateria din planul superior. Efectul este, desigur, forma de energie rezultată în Potir în timpul Prefacerii, și la care credincioșii și chiar unii teologi se referă prin termenii de „Trup” și de „Sînge”.
Bineînțeles, lucrurile acestea nu mai sînt foarte noi. După cum se știe, ele au fost propuse pentru prima dată de Ed Zaza, în celebra, de-acum, From Nothingness To Nonbeing: Bipolar Entities On the Road To Damascus (Muffins&Briose, London, 2010). Cred însă că tocmai aici ar trebui să se facă simțită contribuția ortodoxiei românești. Cum îl putem integra aici pe Sf. Antim? Avem deja în România cel mai puternic laser din lume; de ce nu am avea atunci la Mănăstirea Antim singurul centru de producere a antimateriei din lume?

*

Sf. Antim în folclorul românesc
(Asist. Univ. Erica Roxolana Ciucă, Doctor în teologie și în științe educaționale aplicate aiurea)

Sf. Antim, Sf. Arsenie Boca și Sf. Ap. Andrei au fost dintotdeauna foarte apropiați sufletului românesc. O demonstrează toponime precum „antimița” sau „antimiroiul”, care se găsesc pretutindeni în spațiul carpato-danubiano-pontic. Din păcate, aceste denumiri sunt atît de vechi încît între timp pronunția lor s-a modificat, ele fiind cunoscute astăzi mai degrabă drept „Dîmbovița” respectiv „Dealul Danieloiului”, dovedind astfel capacitatea poporului român de reevaluare pozitivă precum și adînca lui ancorare în realitate.
Despre originea numelor unor localități precum Bocani, din raionul Fălești, Republica Moldova, sau despre importanța bocancilor în iernile aspre din România există deja studii solide care atestă relația strînsă a românilor cu Sf. Arsenie Boca. Cît despre Peștera Sf. Andrei, Izvorul Sf. Andrei, sau despre lupii care postesc în ziua de Sfîntul Andrei, nici nu are sens să mai vorbim!
Dar chiar dacă nu s-au păstrat dovezi scrise sau de orice alt fel, nimic nu ne împiedică să credem că cei trei sfinți atît de apropiați sufletului românesc s-au cunoscut și au colaborat îndeaproape în vederea propășirii neamului creștinesc (românesc). Putem presupune așadar că cei trei apostoli ai neamului au fost cîntați și lăudați în nenumărate balade, colinde și poezii populare. Depinde numai de noi, cei de astăzi, să le păstrăm memoria, compunînd – de ce nu? – imnuri, doine și balade în cinstea celor trei mari Apostoli ai Neamului, așa cum poporul nostru a știut de altfel să o facă dintotdeauna.     

*

Din păcate, conferința „Euroatlantismul antiminian: o evaluare critică” (susținută de Prof. Dr. Pr. Baitmi Botez Cristelniță, predestinat cumva în tehnici de scufundare) nu este disponibilă decît în sistem peer-review. Tot ce am putut reține din această comunicare explozivă, care ar putea explica, dacă nu totul, atunci cel puțin recenta vizită făcută de Erdogan în Rusia, au fost doar cuvintele-cheie oferite de pagina unei importante biblioteci digitale de resurse academice:

Taguri: Antim Ivireanul–Jonathan Edwards–John Wesley; Paisianismul: continuitate sau Ressourcement? Pașoptismul, preludiul unei integrări.