„…și dimpreună cu dumneavoastră
să pătimesc la toate cîte va aduce ceasul și vrémia, pentru care lucru am
datorie să priveghiez cu osîrdie și fără de léne, zioa și noaptea și în tot
ceasul, pentru folosul și spăseniia (mîntuirea)
tuturor de obște, învățîndu-vă și îndreptîndu-vă cu frica lui Dumnezeu, pre
calea cea dreaptă.” Sf. Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis cînd m-am făcut
mitropolit”
Anul trecut a marcat un eveniment deosebit în
viața Bisericii Ortodoxe Române, cînd specialiști în studii antiminiene din
toată lumea s-au adunat la București pentru a participa la manifestările
organizate de BOR cu prilejul declarării anului 2016 drept Anul omagial
al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al
Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în
Patriarhia Română (http://basilica.ro/sfantul-ierarh-martir-antim-ivireanul/).
Cu acest prilej au fost suținute și numeroase conferințe și
dezbateri, dintre care am reținut doar cîteva, după cum se va vedea mai jos. Participanții
s-au apreciat reciproc și au reținut calitatea deosebită a materialelor
prezentate. Pînă la propunerea introducerii unei specializări noi în cadrul
facultăților de teologie ortodoxă din România, și anume Antimologia, nu mai era
decît un pas, iar acesta a fost făcut de unul dintre fericiții participanți, al
cărui nume din fericire a fost între timp uitat din pură invidie colegială
(nimic personal): „Interesul există, specialiști avem, așa că nu mai e nevoie
decît de înțelegerea decanilor facultăților de teologie”. Cu regretul
mărturisit de a nu se fi gândit din timp la acest (unic) neajuns al teologiei
ortodoxe academice, decanii facultăților de teologie ortodoxă din România s-au
grăbit să-și exprime bucuria și să-și declare sprijinul (călduros), așa cum
poate chiar au făcut-o ca urmare a unei posibile și preafericite invitații.
Înainte de a aminti cîteva dintre contribuțiile deosebit
de valoroase ale participanților la sesiunile de comunicări, voi puncta aici pentru
publicul mai puțin familiarizat cu „opera și personalitatea marelui ierarh și
dascăl” cîteva aspecte care au definit atît viața, cît și posteritatea Sfîntului
Antim Ivireanul.
Despre cînd, pe unde și ce păduri cutreiera Antim
ca băiet nu se știu prea multe, dar, în compensație, conferințele i-au condus
pe participanți de-a lungul unor cîmpii vaste. E de presupus că nu au rămas
nebătute. De bună seamă că s-a vorbit și despre noutatea adusă de Sf. Antim nu
doar prin limbajul întrebuințat, dar mai ales prin prezența sa ca predicator în
chiar lăcașul bisericii, fapt care de altfel era des întîlnit și pe vremea
Sfîntului Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, pînă la Antim regula era ca la predică
să se citească una și aceeași Cazanie peste tot în țară. Principiul era just: după
cum se poate observa și astăzi, oamenii rețin cu greu lucruri simple. De pildă, au
același aer surprins cînd aud că e bine pentru ei să facă donații, de parcă ar
auzi asta pentru prima dată. Secole de repetare a unui mesaj identic sînt insuficiente
pentru a-i asigura interpretării o bună și solidă receptare. Dovadă că astăzi,
cînd clerul a revenit la buna tradiție a Cazaniei personalizate (în sensul că
fiecare își selectează pasajele care i se par mai potrivite din cărțile de
predici), poporul și-a regăsit dulcea lui absență de dinainte de Antim.
Fără îndoială, Sf. Antim reușise să le atragă
atenția, mîngîindu-i mai rar cu distihuri mieroase precum „iubiți credincioși”
și mai mult cu observații înțepătoare de genul „sunteți mai răi decît păgînii!”
Din nefericire, Sf. Antim nu a învățat nimic din greșelile Sf. Ioan Gură de Aur
și le-a repetat, încăpățînîndu-se să spună lucrurilor pe nume. S-a dovedit
astfel încă o dată că cine nu învață din trecut este condamnat să-l repete.
Iar Sf. Antim
l-a repetat din plin
murind asemenea Sfîntului Ioan Gură de Aur: depus din preoție (de Patriarhul
Ecumenic însuși!), bătut și ucis pe drumul exilului.
Ar mai fi de spus că predicile Sf. Antim s-au
întipărit atît de bine în memoria credincioșilor ortodocși, încît nici nu a
fost nevoie să fie tipărite. Lucrul acesta s-a întîmplat de-abia două sute de ani mai tîrziu, pe la sfîrșitul
secolului XIX, cînd probabil s-a simțit nevoia recuperării unor mici detalii
pierdute între timp. În orice caz, în secolul XVIII „au apărut aproximativ 12
exemplare din Didahiile lui Antim” (este
vorba despre copii în manuscris http://ziarullumina.ro/tipograf-pentru-intreaga-ortodoxie-22136.html),
fapt grăitor pentru interesul puternic și constant al credincioșilor pentru
înflăcăratul predicator.
Iată în continuare unele pasaje selectate din
contribuțiile specialiștilor în teologia antimiană, viitorii profesori ai
acestei discipline noi, dar atît de binevenite în peisajul deosebit de fertil
al gîndirii teologice ortodoxe românești de astăzi. Nimic nu onorează într-un
mod mai fericit memoria Sfîntului Antim, un înnoitor al limbii și spiritului
culturii bisericești din România, precum acești atleți ai culturii teologice actuale.
Sfîntul Antim a înnoit limba română curățind-o de buruienele
grecismelor și slavonismelor, precum a îngrijit fata moșneagului din povestea
lui Creangă tot ce-a găsit în drumul ei: cățelușa, părul, fîntîna și cuptorul.
S-a-ngrijit și de noi, copilașii Sfintei Duminici. Nu știu dacă Cel vechi de
zile a întinerit cînd l-a văzut pe Sf. Antim înălțîndu-se cu bogățiile
virtuților împlinite în slujirea Lui. Dar e posibil ca, de data asta, pe copilașii
Sfintei Duminici să-i pască primejdia.
Iată, se apropie fiii și fiicele babei, că doar,
vorba ceea, „nu-i prădată lumea de bogății”...
*
Însemnătatea
activității misionare, pastorale și catehetice a Sfîntului Antim Ivireanul
(de Asist. Univ. Pr. Doctorand Alfons Brișcă,
coordonator al proiectului european „Lumi paralele”)
Activitatea misionară, pastorală și catehetică a
Sfîntului Antim Ivireanul a avut o mare însemnătate. Aceasta se vede din
numărul mare de predici pe care le-a susținut, dar și din numărul mare de
credincioși care le-au ascultat de-a lungul timpului. De asemenea, Didahiile au fost reeditate constant,
iar anul acesta s-au organizat multe conferințe pe această temă. Mulți colegi
de-ai mei au publicat articole, unii parcă au scris și cărți, lucru pe care aș
fi putut să îl fac și eu dacă aș fi aflat la timp.
*
Despre post
în Didahiile Sfîntului Antim
Ivireanul
(de Dr. Ierom. Neofit Lupu, starețul mănăstirii
Sfînta Miercuri, posibil viitor consilier patriarhal, numire în care el chiar crede,
spre amuzamentul cunoscuților)
Despre virtutea postirii și darurile aduse de
această binecuvîntată lucrare, Sf. Antim a vorbit în mod special în cele două Cuvinte
de învățătură la „Dumineca Lăsatului sec de brânză”. Din aceasta vedem nu doar
gradul înalt de dezvoltare și prosperitate a poporului român, care mânca
brânză, dar și evlavia lui deosebită, păstrînd vie amintirea jertfei
bineplăcute lui Dumnezeu pe care o adusese Abel.
Vedem în ambele predici un sistem integrat de procese
interconectate, Sf. Antim certificînd și gestionînd totodată postul în relație
cu spovedania, rugăciunea, milostenia și dragostea:
Vrând, drept acéia, a
face această călătorie asupra vrăjmașului sufletelor noastre, precum am și mai
zis, trebuie să luom împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca o merinde la
vréme de primejdie, care lucruri sunt aceștia: ispovedania, rugăciunea, postul,
milostenia și dragostea.
Dar Sf. Antim nu insistă doar asupra postului în
sine, ci și asupra celorlalte procese sufletești, activități spirituale sau
lucrări duhovnicești în care nu „postim” niciodată de la rău deși ar trebui să
postim în permanență:
Că ce folos iaste trupul
să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate; ce folos iaste a fi
galbeni și ofilit de post, iar de pizmă și urâciune a fi aprins; ce folos iaste
a nu bea vin și a fi beat de veninul mâniei; ce folos iaste a nu mânca carne și
cu hulele a rumpe carnea fraților noștri; ce folos iaste a nu conteni de céle
ce sunt, uneori slobode și a face acélia ce nu sunt niciodată, cu vreun mijloc,
slobode. Că Dumnezeu pre aceia iubéște și-i cinstéște pre carii să feresc de
céle oprite.
Lucru întărit și în cealaltă predică:
Și când ne postim trebuie
să nu postim numai de bucate, ci mai vârtos să ne postim de réle; căci ne vătămăm
sufletéște, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de
clevete, de pârăle ce aveți obiciaiu ce vă pârâți unul pre altul, ca să vă
sărăciți care lucru îl face numai singur diavolul, că el iaste vrăjmaș neamului
omenesc; și cine are acel obiciaiu de pâraște pre fratele său, creștinul,
pentru ca să-l păgubească și să-l sărăcească, să se lase de acel lucru; că
toate păcatele câte va face după ce să va ispovedui și-ș va face canonul ce-i
va da duhovnicul i să vor erta, iar acel păcat, al pârăi, nu i să va erta nici
cu un mijloc, că iaste mai mare decât uciderea.
Și iată că vă poruncesc
și voao, preoților, cine ar veni la voi să se ispoveduiască și va avea acel
păcat al pârăi, de să va apuca acel om înaintea voastră, cu chezășie bună, că
nu va mai pârî pre nimeni, în viața lui, voi să faceți ertăciune, dându-i și
canon, apoi să se și cuminece; iară de nu va avea să se părăsească, să-l lipsiț
nu numai de la sfânta taină, ce și de la besérică, pentru căci stă împotriva
lui Dumnezeu și să asamână diavolului.
Ar fi totuși greșit să se creadă că Sf. Antim nu
ar fi acordat postului importanța cuvenită. Merită remarcat aici că Sf. Antim
nu vorbește doar de valoarea postului, ci și de frumusețea lui:
tot omul credincios și
iubitoriu de Dumnezeu, cu bucurie și cu veselie să vie la zilele céle de post,
pentru că nici unul din cei triști nu iaste viteaz la începutul stradaniei. Nu
te face trist ca copiii ce-i duc la școală.
Dar pentru ca postul să fie ușor și plăcut,
trebuie însoțit de rugăciune:
post trebuiaște să-l
facem, cu rugăciuni. Că precum nu sunt dulci bucatele făr de sare, așa nici
postul făr de rugăciune.
Tocmai de aceea, pentru unii credincioși, postul
este o povară și un chin, o tortură și-o suferință, un necaz și-o supărare,
într-un cuvînt, ceva neplăcut și incomod, ceva supărător, stînjenitor, jenant,
inconvenabil, iritant și chiar intolerabil. După cum spunea Sf. Antim,
Mă rușinez a spune de
posomorârea celor mâncăcioș, în ce chip să tânguesc în zilele céle de post:
cască adése, să culcă puțin și iară să scoală; dorm în silă și silesc să treacă
zilele și să nu le priceapă. Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovéște a
înopta; numesc zilele postului mai mari decât célialalte; să fac cum că au
durére la stomah și amețeli de cap și stricăciune obiciaiului lor, carele nu
sunt sémne ale postului, ci ale nesațiului. Cu nepohtă să duc la masă; răpșesc
asupra vérzelor, înjură legumile zicând: în zadar s-au adus în lume. Să fac și
cunoscători de firi; iubitorii de mâncări beau apa făr de răsuflare, ca când ar
fi luat de la doftor vreo băutură făr de dulceață de vindecare. Și cei mai
mulți meșterșuguesc băutura, mângâindu-ș pohta lor unii cu bragă, alții cu
bére, alții cu șerbet, alții cu livej, alții cu mied.
Nu amesteca postul cu
meșterșugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc
boale mincinoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de
boale, pentru căci iaste făcător de sănătate. Numai pentru obiciaiul tău cel
rău să socotéște postu la tine vrăjmaș, dară nu iaste, firéște greu.
Obicinuiaște-te pre tine cu postul și cu vréme ți să va face ție ușor și va
lăcui în tine. Iar de vei avea soții mâncările și băuturile nu vei avea
dragoste niciodată spre post, ci mai vârtos să va arăta la tine strein și greu
și neobicinuit; căci viața cea postitoare iaste asemânare vieții ce-i
nestricate, ce va să fie. Ci să fugim de iubirea de mâncări, cât vom putea,
pentru că nu iaste putință nicidecum un om să fie și iubitoriu de mâncări și
iubitoriu de Dumnezeu.
În încheiere, pentru Sf. Antim postul reprezintă
doar una dintre activitățile duhovnicești, spirituale și sufletești pe care ar
trebui să le menținem în permanență în stare de funcționare. Toate aceste
activități, procese, lucrări trebuie făcute însă cu gînd curat, condiție obligatorie,
imperioasă și necesară pentru asigurarea unui post adevărat, realizare care va
contribui atît la sănătatea trupească, cît mai ales la cea sufletească. Aș fi
încheiat cu celebrul mens sana in corpore
sano, dar, pentru că sîntem în post, voi spune în schimb: mens soia in corpore sano!
*
Sf. Antim
Ivireanul din perspectivă sincronică și diacronică
(de Pr. Prof. Dr. Alfred Rumeguș, profesor asociat
la tot felul de activități al căror număr și rost le-a pierdut sau uitat demult,
de unde și necesitatea acelei secretare de neuitat)
Sf. Antim Ivireanul a fost un mare ierarh ca toții
ierarhii noștri iubitor de Dumnezeu și de aproapele înțelegător al nevoilor
credincioșilor și Bisericii un cărturar și un rugător care nu se îngrijea deloc
de ale sale ci căuta în toate doar voia lui Dumnezeu și nevoia aproapelui ca
toți ierarhii noștri cu care ne-a miluit Dumnezeu din sfatul Lui cel de
dinainte de veci și Sf. Antim Ivireanul era un ierarh deosebit care a
contribuit la educarea teologică atît a poporului cît și a clerului ortodox și
la cultivarea sentimentelor și valorilor românești și europene pledînd pentru
integrarea patriei strămoșești în constelația țărilor creștine pentru că Europa
a fost și trebuie să rămînă creștină în special astăzi cînd omenirea este atît
de dezorientată și confuză din cauză că nu a înțeles sau nu a cunoscut mesajul
de înaltă valoare spirituală și umanistă a Sfîntului Ierarh Antim Ivireanul
care se adaugă salbei de rostiri și îndemnuri arhierești din îndelungata și
sfînta istorie a Bisericii Ortodoxe Române care dacă vor fi ascultate și
împlinite ne vor scoate la limanul cel dulce al păcii dumnezeiești și al
luminii celei neînserate care se coboară și astăzi doar la Ierusalim în fiecare
an în ziua cea binecuvîntată a Învierii.
*
Antim,
antimis, antimaterie. O perspectivă interdisciplinară
(Prof. Univ. Dr. Dr. – da, are două doctorate! – Pr. Roberto Douglas Ionescu, membru fondator
CERN, consultant-referent al Biroului Patriarhiei „Studii albe pentru zile
negre”)
La prima vedere, ar putea părea surprinzătoare parataxa
(fr. parataxe, cf. gr. parataxis,
para=lîngă, taxis=așezare) din titlu: „Antim, antimis, și antimaterie”.
De ce n-am vorbi atunci și despre Antimemoriile
lui Malraux, nu-i așa, de vreme ce titlul conține cuvîntul, sau mai degrabă
morfemul, „antim”? Cherchez la femme, ar putea sugera cineva. În special în această
situație controversată este util să ne amintim că Mircea Eliade a insistat asupra
riscului confundării romanului Madame
Bovary cu povestea unui adulter oarecare (Eliade, 1972).
După cum se știe, antimisul este o piesă pătrată de material
textil, cu rol liturgic, pe care sînt reprezentate punerea în mormînt și
patimile lui Hristos și cei patru evangheliști, în cele patru colțuri și pe
care sînt cusute fragmente din moaștele unui sfînt ori martir al Bisericii. În
funcție de momentul liturgic, antimisul susține sau acoperă Sfîntul Potir
(pentru istoria poziției antimisului, vezi Nikos Pneumatikos, 1890;
obiecții la Calist Nekoptikos, 2010). Intenția mea este de a vedea în această
deplasare pe verticală a antimisului un tip generațional de energie, după
modelul oferit de fizica particulelor elementare. Dacă am încerca să vedem în
Sfîntul Potir un generator de particule, atunci devine evidentă funcția
antimisului de proiectare a materiei din planul inferior în antimateria din
planul superior. Efectul este, desigur, forma de energie rezultată în Potir în
timpul Prefacerii, și la care credincioșii și chiar unii teologi se referă prin
termenii de „Trup” și de „Sînge”.
Bineînțeles, lucrurile acestea nu mai sînt foarte
noi. După cum se știe, ele au fost propuse pentru prima dată de Ed Zaza, în
celebra, de-acum, From Nothingness To
Nonbeing: Bipolar Entities On the Road To Damascus (Muffins&Briose,
London, 2010). Cred însă că tocmai aici ar trebui să se facă simțită
contribuția ortodoxiei românești. Cum îl putem integra aici pe Sf. Antim? Avem
deja în România cel mai puternic laser din lume; de ce nu am avea atunci la
Mănăstirea Antim singurul centru de producere a antimateriei din lume?
*
Sf. Antim
în folclorul românesc
(Asist. Univ. Erica Roxolana Ciucă, Doctor în
teologie și în științe educaționale aplicate aiurea)
Sf. Antim, Sf. Arsenie Boca și Sf. Ap. Andrei au
fost dintotdeauna foarte apropiați sufletului românesc. O demonstrează toponime
precum „antimița” sau „antimiroiul”, care se găsesc pretutindeni în spațiul
carpato-danubiano-pontic. Din păcate, aceste denumiri sunt atît de vechi încît
între timp pronunția lor s-a modificat, ele fiind cunoscute astăzi mai degrabă drept
„Dîmbovița” respectiv „Dealul Danieloiului”, dovedind astfel capacitatea
poporului român de reevaluare pozitivă precum și adînca lui ancorare în
realitate.
Despre originea numelor unor localități precum
Bocani, din raionul Fălești, Republica Moldova, sau despre importanța
bocancilor în iernile aspre din România există deja studii solide care atestă
relația strînsă a românilor cu Sf. Arsenie Boca. Cît despre Peștera Sf. Andrei,
Izvorul Sf. Andrei, sau despre lupii care postesc în ziua de Sfîntul Andrei,
nici nu are sens să mai vorbim!
Dar chiar dacă nu s-au păstrat dovezi scrise sau
de orice alt fel, nimic nu ne împiedică să credem că cei trei sfinți atît de
apropiați sufletului românesc s-au cunoscut și au colaborat îndeaproape în
vederea propășirii neamului creștinesc (românesc). Putem presupune așadar că
cei trei apostoli ai neamului au fost cîntați și lăudați în nenumărate balade,
colinde și poezii populare. Depinde numai de noi, cei de astăzi, să le păstrăm
memoria, compunînd – de ce nu? – imnuri, doine și balade în cinstea celor trei
mari Apostoli ai Neamului, așa cum poporul nostru a știut de altfel să o facă
dintotdeauna.
*
Din păcate, conferința „Euroatlantismul antiminian: o evaluare critică” (susținută de
Prof. Dr. Pr. Baitmi Botez Cristelniță, predestinat cumva în tehnici de
scufundare) nu este disponibilă decît în sistem peer-review. Tot ce am putut
reține din această comunicare explozivă, care ar putea explica, dacă nu totul,
atunci cel puțin recenta vizită făcută de Erdogan în Rusia, au fost doar cuvintele-cheie
oferite de pagina unei importante biblioteci digitale de resurse academice:
Taguri: Antim Ivireanul–Jonathan
Edwards–John Wesley; Paisianismul: continuitate sau Ressourcement? Pașoptismul, preludiul unei integrări.
