Este mai multă demnitate în dantura falsă decît în
lipsa ei? Cu dinți sau fără dinți? Aceasta să fie întrebarea? Și dacă cu dinți
e mai bine, atunci e mai bine cu dinții cui?
Între Gulag și Auschwitz, dinții s-au plimbat pe
drumuri nebănuite și au ajuns la destinatari dintre cei mai neașteptați. Cîți
dintre dinții smulși la poarta lagărului n-au contribuit la realizarea unor
opere de binefacere? Poate că dinții lui Dragnea sunt puși cu prețul dinților
oamenilor sărăciți de guvernările pesediste, dar cu banii cui sunt puși dinții
lui Băsescu? Cît din cei 25% din salariile tăiate în timpul guvernării
pedeliste au asigurat dantura membrilor curții lui Băsescu? De ce doar Dragnea
trebuie să ne dea înapoi dinții, de vreme ce de sărăcia în care a ajuns România
este responsabilă întreaga clasă politică de după 1990?
Eroarea dlui Liiceanu constă în legarea demnității
de dantură: dacă pare nedemn să acorzi sprijin unei puteri direct responsabile
de degradarea materială și morală a societății românești (http://www.contributors.ro/editorial/romania-gurilor-%C8%99tirbe/),
atunci cum ți-ai putea recîștiga demnitatea printr-o dantură reparată, așa cum
pare să reiasă atunci cînd îi cere PSD-ului să le pună dinți românilor pe care
i-a sărăcit? Poți zîmbi fals cu o dantură bună, iar tinerii frumoși și liberi
din Piața Victoriei au învățat asta la timp pentru a putea fi angajați la
tarabele pieței libere. Dacă demnitatea ar sta în dinți, atunci curvele și
VIP-urile (chiar așa, care-i diferența?) ar fi cele dintîi modele de noblețe.
Dar, mult mai probabil, ce m-a deranjat în articolul
dlui Liiceanu a fost tonul lipsit de orice empatie pentru oamenii lipsiți o dată cu
dinții, medicamentele, căldura și hrana, de speranță și demnitate. Wilson, eroul distopiei orwelliene 1984, ajunsese la rîndul lui fără dinți
în urma torturilor la care fusese supus. La fel ca bătrînii săraci ai României,
a ajuns la rîndul lui nu doar să-și trădeze ființele iubite, a ajuns să-l iubească pe Big Brother.
Vorbind însă despre Wilson-ul român, dl Liiceanu folosește tonul și disprețul lui
O’Brien:
„— Uită-te la tine cum arăţi!
– îi spune. Uită-te ce împuţit eşti de sus până jos. Uite ce jeg ai între
degetele de la picioare. Uită-te la scârboşenia aia de rană purulentă pe care o
ai la picior. Ştii că puţi ca un ţap?! Probabil că nici nu-ţi mai dai seama.
Uite ce uscat ai ajuns. Vezi? Pot să-ţi apuc bicepsul între degetul mare şi
arătător. Ţi-aş putea suci gâtul ca pe-un morcov. Ştii că ai slăbit douăzeci şi
cinci de kilograme de când eşti aici? Până şi părul îţi cade în smocuri. Uite!
Zicând asta, îşi bagă mâna în
părul care i-a mai rămas lui Winston şi smulge un smoc întreg.
— Deschide gura. Nouă, zece,
unsprezece dinţi mai ai, cu totul. Câţi aveai când ai intrat aici? Şi cei
câţiva pe care îi mai ai îţi cad singuri din maxilare, ia uite-aici!
Cu două degete puternice ca
un cleşte, apucă unul dintre dinţii din faţă ai lui Winston, pe care îl fulgeră
un spasm dureros în falcă. O'Brien i-a smuls dintele din rădăcină și îl aruncă
pe jos la celălalt capăt al camerei.
— Putrezeşti de viu, asta
faci, zice el. Te dezmembrezi. Ştii ce eşti? Un sac de jeg. Întoarce-te şi te
uită în oglindă. Vezi momâia aia care se uită la tine? Ăla este ultimul om.
Dacă tu eşti uman, atunci aia este umanitatea. Îmbracă-te la loc.” (Polirom,
2002, trad. Mihnea Gafița, https://foaienationala.files.wordpress.com/2009/08/1984_romana.pdf).
Dacă vrei, poți vedea în acest pasaj o declarație
de iubire. Totuși, cineva mai puțin familiar cu figurile de stil ar fi înclinat
să vadă aici mai degrabă o expresie a urii. Dincolo de conținut, poate fi
recunoscut în fragmentul de mai sus tonul obișnuit adoptat de elită de fiecare
dată cînd dă ochii cu „mahalaua ineptă”, ca să folosesc o expresie memorabilă.
Poate că în descrierea „procesiunii de momâi înrăite, jigărite şi sluţite de
răutate” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html)
dl Pleșu ar fi înclinat să vadă o stilistică pășunist-sămănătoristă. Alții, în
schimb, și-ar pipăi dinții cu limba, sperînd că au rămas măcar cu măselele de
pe o parte a gurii.
În ce mă privește, consider că expunerea constantă
a mizerabilității românești urmărește, prin umilirea noastră, transformarea
modului în care ne percepem. Pentru domnul Pleșu, care a intervenit prompt și
previzibil și de această dată, în spatele expresiilor și tonului vădit
disprețuitor din textul dlui Liiceanu ar trebui să vedem adevărata iubire (http://adevarul.ro/news/societate/despre-dinti-1_58b34f8f5ab6550cb8d84c8b/index.html).
Dar dacă de la „radiografia ca o fecală a României” și pînă la „România gurilor
știrbe” nu avem de-a face decît cu exerciții de putere?
„— Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea
asupra altui om?
Winston se gândeşte puţin, cu ochii în tavan, apoi zice:
— Făcându-l să sufere.
— Exact. Făcându-1 să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă
nu-l faci să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui?
Puterea constă în a-l umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa
omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu
însuţi le hotărăşti. Începi să înţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi?
Este exact opusul acelor utopii hedonistice cretine, pe care şi le imaginau
vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în
care calci în picioare și eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se
va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă.
În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii
pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la
temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful
şi auto-umilirea.”
Din
păcate, dl Pleșu pune în discuție îndreptățirea criticilor dlui Liiceanu
observînd lipsa lor de cultură („un grup
de cărturari notorii”), de parcă indignarea lor ar fi fost legitimă dacă ar fi
abordat textul dlui Liiceanu dinspre oroarea kierkegaardiană de mulțime sau dinspre
inautenticitatea Das Man-ului
heideggerian. De parcă silogismele dlui Liiceanu (excelent rezumate în acest articol din Cațavencii: „E vina comuniștilor și apoi a PSD-ului că oamenii nu
au dinți, dar oricum e scârbos că nu au dinți, iar faptul că nu au dinți îi
coboară pe scara socială, fiind semnul clar că ei nici nu gândesc cu capetele
lor, pentru că sunt săraci, deci sunt și proști.” http://www.catavencii.ro/rezistenta-prin-dantura/)
ar trebui verificate de un logician. De fapt, comentariul în genere nu ar trebui legitimat nici de
dinții, nici de cultura comentatorului, ci de integritatea, de sinceritatea
lui. Cu toții știm întîmplarea evocată de Tarkovski, cînd discuțiile
inteligente, dar absurde-spre-idioate ale prietenilor lui despre semnificația
și simbolismul Oglinzii au fost
întrerupte brusc de menajera lui, o femeie simplă, fără școală, care tocmai
traversa încăperea: „Ce tot vorbiți aici fără rost? Filmul este despre un om
care știe că urmează să moară și îi este frică.” Tăcerea jenată care s-a lăsat a fost întreruptă chiar de Tarkovski, spre rușinea amicilor cultivați,
aflați în posesia dispensabilă a referințelor
și dinților: „Are dreptate! Despre asta e vorba!”
Din acest punct de vedere, pseudo-cărturarii
invocați nu sînt mai îndreptățiți să critice acest text sau oricare altul al
dlui Liiceanu decît sînt îndreptățiți prietenii și admiratorii dlui Liiceanu
să-l apere, oricît de buni hermeneuți ar fi. Și unii, și alții nu fac decît să
stăpînească un idiom al nouvorbei, al
unui limbaj sărăcit prin nesinceritate, instrumentul principal al oricărei
ideologii. Chiar dacă Dl Pleșu are acces la un lexic mai bogat decît Ciuvică,
să spunem, împărtășește cu acesta nu doar o dantură pusă la punct, ci și o
limbă comună. În esență, nouvorba
este limba în care scandează atît tinerii din Piața Victoriei, cît și bătrînii
de la Cotroceni.
Dl Liiceanu nu a remarcat decît falsitatea și grotescul
reacției bătrînilor fără dinți. De aceea, ambele remedii pe care le propune
sînt greșite: pe de o parte, lozincile scandate de susținătorii PSD vor
continua să fie false sau cu atît mai false cu cît vor fi scandate de niște danturi
reparate; pe de altă parte, nu putem înlocui lozincile pro-PSD cu lozincile
anti-PSD din Piața Victoriei, din simplul motiv că ambele sînt false.
Pe dl Liiceanu nu-l deranjează dantura bună a
ticăloșilor și nici, în ciuda aparențelor, dantura proastă a victimelor
ticăloșilor. Îl deranjează, se pare, asocierea, complicitatea victimelor cu cei care
le-au făcut rău. Ar trebui atunci să-l deranjeze atunci propria lui complicitate,
cel puțin prin creditul acordat lui Băsescu, pe de o parte:
„Cum
“românii fără dinți” nu au fost inventați ieri – iată, ne stă mărturie chiar
textul lui Liiceanu –, trebuie să spunem că cei care au pactizat cu călăii
acestor oamenii în momentele cele mai grele pentru societatea românească au
fost tocmai intelectualii noștri de la GDS, printre care Pleșu și Liiceanu. În
vremea în care se tăiau salarii, în vremea în care, sub flamura anticorupției
și-a statului de drept, regimul Băsescu își îndestula clientela, picau cei mai
mulți dinți. Practic, îi găseai pe stradă.
Aceiași
oameni fără dinți au lins mâna călăului Băsescu în timp ce intelectualii au
ales să pupe în zone mai moi. Tot românii ăștia fără dinți au molfăit
promisiunile de viață mai bună, de politică mai curată ale marinarului.
Înainte
de toate, „intelectualii lui Băsescu” trebuie să știe că au făcut parte dintre „călăii”
care au decis ce e bine pentru mahalaua ineptă și știrbă. Oamenii fără dinți de azi s-au aruncat în brațele altor călăi și pentru
că, acum câțiva ani, intelectualii i-au târât pe calea adevărului, la fel cum
vezi în filme că târăște unul un cadavru în pădure.” (http://www.catavencii.ro/cand-iti-ia-dumnezeu-dintile/
sublinierea mea, G. F.)
Dar și prin faptul că nu a făcut ceea ce ar fi
putut face, pe de alta:
„În toamna
anului trecut, USR-ul a lansat informația cutremurătoare că-n Teleorman nu
există nici o librărie. Gabriel Liiceanu patronează o editură și un lanț de
librării. Preocupat de atacul fecalelor televizate asupra creierului națiunii,
domnul Liiceanu ar fi putut sări degrabă cu o librărie Humanitas la subsoară,
pentru a o implanta în mijlocului județului Teleorman. N-a făcut-o. Pentru că,
probabil, nu e un business rentabil. Iar domnul Liiceanu nu face opere de
caritate pentru știrbi, ce mama dracului.” (http://www.catavencii.ro/rezistenta-prin-dantura/)
Pentru unii bătrîni, România este o țară. Din păcate, România nu este, se pare, o țară și pentru alți bătrîni, pentru bătrînii „altfel”. Doar cu un an în urmă platforma HotNews organiza un spațiu simbolic
pentru „bătrâni proști fără dinți în gură”
(http://www.catavencii.ro/libertatea-presei-de-a-lacrima-pe-retetele-unor-pensionari/).
Între timp,
zona a fost ocupată, ultimii bătrîni știrbi fiind îmbrînciți înăuntru de domnul
Liiceanu, care a pus și lacătul pe poartă.
Dl. Liiceanu își permite; are, probabil, o dantură
impecabilă. Să sperăm că stă bine și cu picioarele:
„Roberto îşi dădu seama de pericol. Aveau ceva cu
el. Era pe vremea când bărbaţii trecuţi de patruzeci de ani stăteau mult pe
gânduri când era vorba să se arate pe-afară în orele târzii din noapte.
Trecuţii de patruzeci de ani erau consideraţi bătrâni. Şi pentru bătrâni
generaţiile tinere aveau un profund dispreţ. Un resentiment puternic îi aţâţa
pe nepoţi, împotriva bunicilor, pe fii împotriva taţilor. Mai mult: se
formaseră anumite specii de cluburi, de companii, de secte, dominate de o ură
sălbatică împotriva celor în vârstă, ca şi cum aceştia ar fi fost responsabili
de nemulţumirile, melancoliile, deziluziile, nefericirile atât de
caracteristice tinereţii, de când lumea e lume. Şi noaptea găştile astea se
dezlănţuiau, mai ales la periferii, vânând bătrâni. Dacă izbuteau să pună
gheara pe vreunul, îl snopeau din bătăi, îl despuiau, îl biciuiau, îl mânjeau
cu vopsele ca să-1 lase apoi legat de vreun copac sau de vreun felinar. In
unele cazuri, în frenezia brutalului rit, mergeau şi mai departe. Şi în zori,
cadavre desfigurate şi dezmembrate erau găsite în mijlocul străzii.
Problema tineretului! Preocuparea aceasta
blestemată care, de-a lungul mileniilor, îşi transmitea frământarea din tată în
fiu, exploda în sfârşit. Ziarele, radioul, televiziunea, filmele îi veniseră în
ajutor. Tinerii începură să fie mângâiaţi, compă-timiţi, adulaţi, exaltaţi,
încurajaţi să se impună în lume prin orice mijloc. Bătrânii înşişi,
înspăimântaţi de această vastă mişcare a spiritelor, participau la ea, ca să-şi
făurească un alibi, ca să facă cunoscut - dar era atât de inutil - că da, e
adevărat că ei aveau cincizeci ori şaizeci de ani, dar spiritul lor era încă
proaspăt, ei împărtăşeau aspiraţiile şi preocupările noilor contingente.
Iluzii: oricum ar fi vorbit ei, orice ar fi spus, tinerii erau împotrivă,
tinerii se simţeau stăpânii lumii, tinerii, cum era şi drept, pretindeau
conducerea deţinută până acum de patriarhi. „Vârsta este o vină" era
sloganul lor.”
[...] Regora începu să fugă cât îl ţineau
picioarele. Dar nu-l prea mai ţineau. Tinereţea, îndrăzneţul şi nepăsătorul
anotimp, părea că are să ţină foarte mult, părea că n-are să se mai sfârşească
niciodată. Şi ca să se treacă îi fusese de ajuns o noapte. Acum nu mai rămânea
nimic de cheltuit. Acum bătrânul era el. Şi-i venea lui rândul.”
(Dino Buzzati, „Vînători de bătrîni”, http://hols.besaba.com/ceta/monstrul.pdf)
